Magdalena Boiangiu

Citesc în Adevărul de Seară că Magdalena Boiangiu a murit noaptea trecută. Deşi există o ea care mă va "acuza" din nou că sunt obsedat de Dilema Veche, îmi exprim regretul pentru moartea celei care răspundea de o rubrică de politică externă în revista condusă de Pleşu.

Dumnezeu s-o odihnească!

Tarja Turunen la Bucureşti

După ce, pe 21 seara, datorită unei dereglări în sistemul Metrorex, am avut senzaţia că tocmai am ratat concertul Tarja Turunen (pentru cei care, ca şi mine, nu ştiau cum se pronunţă prenumele fiinţei acesteia, am sesizat din scandările cunoscătorilor din timpul concertului că j-ul se pronunţă i) din cauza plecării la munte (până la urmă n-am avut nicio pagubă majoră, doar mi s-a furat o zi din valabilitatea abonamentului şi, uitând că-mi luasem deja încă un abonament, m-am trezit duminică seară că am abonament şi pentru iulie- august, cu condiţia să ţin minte şi să reuşesc să păstrez cartela neşifonată), iată-mă luni ajungând la Sala Palatului pe o ploaie urâtă. Pe drum îmi luasem porţia de merdenele şi, spre suprinderea mea, am constatat că ultima n-am mai putut s-o mănânc. Am pus-o în rucsac şi... o să vedeţi mai târziu ce s-a întâmplat cu ea.

Sub umbrelă am scăpat cât de cât uscat dar, din cauza temperaturii ridicate, efectul redus al ploii a fost compensat de transpiraţie. Am avut momente în care mă simţeam murdar din cauza asta. De fapt pare să fi fost genul de gând care m-a împiedicat să abordez acea fată... Cu ţăcă nu te pui! Bine zicea Mădălina! Nu contează dacă este vorba de acţiune sau de non-acţiune, ai oricum nevoie de o motivaţie...

Cum de am ajuns la acest concert? Am putea spune că din întâmplare. Pe 3 aprilie 2009 am primit pe mail newsletter-ul myticket. Am văzut, m-a atras, mi-am verificat bugetul şi... am comandat. Pe 9 aprilie lansasem comanda şi apoi, cu oarecare nerăbdare, am aşteptat. Deşi se preciza că am de aşteptat până la 21 de zile lucrătoare livrarea s-a făcut câteva zile mai târziu. Dar, atâta vreme cât nu plătisem încă nimic, nu era aşa mare tragedia dacă nu mi-ar fi sosit biletul din pricina cine ştie cărei încurcături. Dar, biletul venind într-un final fericit, am ajuns şi eu la concert...

Pe la 19:30 ajung în sală, iau o apă plată apoi mă îndrept către locul meu. Sector A, rândul 6, locul 32. S-a dovedit că am ales bine un loc pe-acolo... Am avut vizibilitate aproape perfectă şi persoane faine în vecinătate. Chiar lângă mine, în stânga, a stat o fată cu un chip tare plăcut. Legat de ea ar fi singura “pată” lăsată de concert. După ce am rugat-o să îmi facă loc să mă aşez pe locul meu n-am mai reuşit să-i adresez niciun cuvânt... Deşi “vocea” îmi spunea că trebuie să conversez cu ea, m-am aşezat şi am citit câteva pagini din Pendulul lui Foucault (apropo, am ajuns pe la pagina 400 deci s-ar putea să n-o termin până la deadline-ul BookFrenzy) în timp ce ea răsfoia revistele primite în sală. Din când în când îi mai aruncam câte-o privire dar... n-am putut să fac mai mult :(

N-am citit prea mult. Pe la 19:50 am pus cartea în rucsac şi am început să studiez atmosfera din sală. Spre surprinderea mea, sala nu părea că se va umple. Totuşi, la începutul concertului, am sesizat că erau ocupate şi o grămadă de locuri din spatele sălii. Este posibil ca o parte dintre plătitorii de bilet în spatele sălii să fi “emigrat” în spaţiul din faţa scenei şi în spaţiul dintre rânduri pentru o mai bună vizibilitate.

Vorbeam de partea de public aflată în imediata mea apropiere... Public fain şi, într-o oarecare măsură, cunoscător. În faţă, în stânga, o tipă cu plete faine. În dreapta o doamnă care am avut senzaţia că ar fi mama fetei aflate un loc mai departe. Aceasta din urmă părea veche ascultătoare de Tarja. O grămadă de oameni purtând tricouri cu Nightwish. Aparate foto care pozau în neştire. Un adevărat concert Camera Frindly, aşa cum scria şi pe site-ul oficial Tarja Turunen. Pentru genul acesta de artişti, permisivi cu publicul, tot respectul!

Unele mici detalii de atmosferă mi-au reamintit de DarkFest... Da, m-am simţit bine. Au fost aproape două ore de muzică bună. De când mi-am comandat biletul, ştiind că Tarja cântă şi operă, m-am tot întrebat cam cum va suna concertul de la Bucureşti. Ei bine, a sunat când blând, când rock... Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut mai mult un spectacol de operă, probabil că nu... Despre ce s-a cântat n-am prea multe a spune. Titluri de piese nu ştiu, poate aş recunoaşte câteva piese cântate la Sala Palatului dacă aş avea răbdare să ascult toate piesele ascultabile pe site-ul dedicat ultimului album. Aşa cum miercuri seară am recunoscut Poison. Au fost totuşi câteva chestii care mi-au rămas în mod deosebit în memorie. Momentul piesei în primă audiţie (If You Believe?) cântată doar de Tarja la voce şi clape. Solo-ul de tobe de-a dreptul fenomenal. Chitaristul negru, stilul în care s-a apropiat acesta de public coborând, dacă nu mă înşel, chiar în spaţiul dintre scenă şi primul rând de scaune. Fapt este că, pentru o vreme, a dispărut de pe scenă. De la înălţimea mea doar am dedus că se afla atunci în mijlocul publicului. Ar mai fi şi chitaristul din Brazilia care, pentru vreo două piese, a renunţat la chitara electrică în favoarea uneia clasice. Ca şi altădată, m-am surprins urmărindu-i degetele dansând pe grif. Violoncelistul a fost o prezenţă destul de discretă atât ca prezenţă scenică cât şi din punct de vedere muzical. Sau n-am auzit eu exact ce se auzea din violoncel. Fata de la clape, deşi era cea mai apropiată de mine, n-am observat-o prea atent. Iar despre Tarja... ce-aş putea spune? Uneori părea a recunoaşte câte o persoană din public, dacă e să judecăm după insistenţa cu care privea în unele direcţii. Avea un stil aparte de a controla aplauzele. Afirma că îi place limba română dar din păcate nu ştie decât câteva cuvinte. Iar româna ei, atâta câtă era, suna bine. N-a confundat, ca vocalul de la Iron Maiden la acel Skip Rock, Bucureştiul cu Budapesta. A fost suficient de dinamică încât publicul situat în primele rânduri s-a simţit băgat în seamă indiferent dacă se afla mai în stânga, central sau în dreapta scenei. Sesiunea foto de la final a fost impresionantă. Cred că e prima dată când văd, artişti şi public, fotografiindu-se reciproc la final de spectacol. Înainte de final, mult cerutul şi aşteptatul bis... Deşi ştiam că Tarja trebuie să revină pentru câteva minute pe scenă, timpul scurs între dispariţia şi reapariţia ei pe scenă m-a făcut să mă gândesc, cu regret, că nu va reveni. A revenit. A fost frumos! Genul de concert în timpul căruia uiţi de toate belelele... Cam scump pentru bugetul meu dar, din când în când, merită să fi un pic excentric.

Deşi aveam senzaţia că voi urmări concertul aşezat pe scaun n-a fost aşa. Nu neapărat din spirit de turmă (în definitiv mai erau câteva persoane care stăteau pe scaun), mai degrabă pentru că nu simţeam nevoia să mă aşez. Au fost două ore în care a fost o plăcere să stau în picioare. Două ore emoţionante, şi nu mă refer aici doar la domnişoara din stânga. Pur şi simplu atmosfera de acolo nu era un lucru obişnuit pentru mine. Deşi nu mai cred cu tărie în ideea de suflet, concertul Tarja Turunen a reprezentat o manifestare plăcută a sufletelor adunate acolo, artişti şi public.

Plec spre casă. Ploaia se oprise dar, până să ajung la metrou, a pornit-o iar. Am scos umbrela şi am ajuns să mă bucur un pic că n-am invitat acea fată la o bere. Ploaia oricum mi-ar fi tăiat tot elanul... Şi totuşi, “vocea” mi-a spus aproape tot concertul: “la final, îmbrăţişeaz-o şi întreab-o dacă are chef de o bere”. N-am ascultat. Am privit doar cum se depărtează şi, până la urmă, am pierdut-o din ochi... Rămâne totuşi plăcerea de a fi urmărit un concert bun lângă o fată drăguţă.

Asta a fost! Admiţând că episodul acela ar fi putut însemna un început de relaţie prefer să spun că am amânat momentul. Pentru că un sec am pierdut-o şi pe asta mi se pare prea pesimist. Şi încerc să mă feresc de pesimism.

Profit de ocazie şi fac o referire la unele comentarii de pe blogul folkfrate (vezi aici: http://folkfrate.blogspot.com/2009/06/opinie.html ). Într-o oarecare măsură Sorin poate să aibă dreptate (comentariul nr. 9). Acolo, în Iron City, nu sunt neapărat cântări profesioniste. Dar, dat fiind costul biletului la un eveniment de amploare (cum este, spre exemplu, concertul Faith no more din august, cum a fost concertul Tarja şi cum sunt încâ câteva în fiecare an) este aproape inaccesibil unora cu salarii indecent de mici (sau altora încă studenţi neangajaţi, cu părinţi având salarii mici) atunci singura cale pentru a evada din când în când în lumea muzicii sunt cântările gratuite sau pe bani puţini din cluburi. Iar aceste cântări au farmecul lor, indiferent dacă vorbim de bilete de 10 sau 15 RON, în 100 Crossroads, pentru un Emeric Imre sau Eugen Avram sau de cântările gratuite din Iron City (de la care, doar din cauza unor episoade depresive, am absentat în ultima vreme). Şi eu am fost în Iron City! Şi eu am scris (pe blogul de pe Yahoo 360) cronici. Tot eu... uite că pot urmări şi un spectacol serios, organizat aşa cum ar vrea Sorin să se întâmple şi în Iron.

Tot legat de acea postare, nu mă prind nici acum dacă ultimul comentariu se dorea în favoarea sau împotriva echipei Folk Frate. Dar măcar e superb scris. Întâmplător, indirect, am avut ocazia să-l cunosc pe Claudiu. Mi-a plăcut să-l văd comentând şi despre folk.

Ar mai fi în acele comentarii încă o chestie interesantă. De fapt, pentru mine, aproape enervantă. Se sugerează că persoanele mai greu adaptabile social sunt condamnabile. Ca individ suficient de timid, singuratic, retras, necomunicativ încât să nu mă pot integra prea bine în grupuri declar totuşi că în Iron City m-am simţit bine chiar şi în serile în care am mers singur şi, de obicei, nu am scos prea multe cuvinte cu iz de conversaţie. Şi mă-ntreb, oare chiar trebuie să mă simt prost doar pentru că nu sunt la fel de adaptabil ca ceilalţi???

Gata! E cazul să şi postez cronica asta... Şi aşa am întârziat cam mult...

Link-uri:

Site-ul oficial Tarja Turunen: http://www.tarjaturunen.com/index_en.php

Albumul My Winter Storm: http://www.mywinterstorm.com/flash/index.php?lang=en

Poze de la concert: http://dugy.eu/concert-tarja-turunen-la-bucuresti/

Tarja Turunen Chanel: http://www.youtube.com/user/TarjaTurunenChannel

De ce urâm potăile

Uneori e mai bine să te închizi în casă, să rămâi în pat cu perna pe cap şi să nu mai ştii nimic de nimeni... Altfel, rişti să păţeşti ca mine, să declari, pe tăcute, război câinilor... Ies din casă şi, aşa cum mi-e obiceiul, pornesc pe scări până jos. La etajul 5, două potăi. Una, un caniche negru şi simpatic, mă obişnuisem că mă latră de câte ori mă vede. Nu ştiu de ce dar măcar s-au creat nişte reflexe legate de acel câine. A doua, mai mică, un şoricar de care nu-mi aminteam, s-a dovedit mai îndrăzneaţă. Prin urmare, mi-a aplicat o muşcătură. Am zis că nu m-a atins serios şi, după ce a apărut stăpâna javrei şi i-am spus în viteză că potaia a muşcat, mi-am văzut de drum. Şi totuşi, nu era chiar aşa superficială muşcătura. Coborând scările, după ce îmi examinasem în viteză piciorul, am constatat că e ceva dureros pe-acolo. Ajung jos, mai merg câţiva paşi, ridic din nou pantalonul şi observ sânge. Deci a muşcat serios, deşi pe blugi n-a lăsat semn. Storc rana, dau cu puţină salivă apoi îmi văd de drum.

Deşi nu mi se pare deloc în regulă să fiu muşcat de un câine în general, şi cu atât mai anormal consider să fiu muşcat de un câine de apartament nu cred că am cine ştie ce măsuri să iau în urma acestui incident pe care, probabil, îl voi uita în câteva zile. Într-o lume în care animalele au mai multe drepturi decât oamenii, dacă aş face scandal aş avea tot eu probleme... Prin urmare, tăcere...

Neliniştitor e faptul că, de ceva timp, au reînceput să mă latre câinii prin oraş. Se vede treaba că simt ei ceva ciudat la mine... Culmea e că, în turele prin munţi, câinii de la stânele pe lângă care trec nu reacţionează exagerat de dur. Pur şi simplu latră dar nu mă simt decât rareori în real pericol. În timp ce, la câţiva metri de casă, sunt muşcat de un şoricar nenorocit.

Una e sperietura trasă în faţa unui câine serios, un ciobănesc mioritic pe care, cândva, am insistat să-l cunosc şi alta e să te muşte un câine de casă, din vecini.

Urăsc potăile!

Episodul 2, ajung acasă şi... din nou probleme... Mănânc şi mă trezesc cu ceva ciudat între dinţi. Merg imediat să verific dacă a mai cedat vreo parte din dinţii mei cei artificiali şi constat, oarecum relaxat, că nu era decât o chestie asemănătoare cu o scobitoare pe care o conţinea pâinea din care muşcasem.

Câini şi scobitori ar trebui să se numească postarea asta. Dar, de dragul lui Cărtărescu, am adaptat titlul acelei cărţi care o enerva pe Cristina acum câteva zile...

(Re)cădere

Jos este poziţia mea obişnuită. Nimic nou, dat fiind că niciodată nu m-am simţit pe cele mai înalte culmi. Ajung uneori să-i urăsc pe acei oameni (puţini, nu cred că aş putea numi mai mult de 10) care, pe termen scurt, păreau să mă susţină. S-a dovedit de fiecare dată că mă susţineau pe mine doar pentru că, fiecare în parte, avea probleme de care dorea să uite. Deci mă susţineau pe mine doar pentru a aduna resurse pentru a ieşi, curând din lumea mea în care, accidental, intraseră. Iar când au ieşit... definitiv au ieşit. Nu reuşesc să adun în jurul meu decât frustraţi. :)

Nu mai dau doi lei pe ideea de suflet bun. Toţi, mai puţin eu (nu pentru că nu aş vrea, doar pentru că NU POT), suntem nişte mizerabili oportunişti.

Urăsc clipa în care, din contopirea unui spermatozoid cu un ovul, am apărut eu.

Dimineţi cu ferestre închise

Plec deci de acasă având vaga senzaţie că mă voi întâlni pe drum ori cu Roxana ori cu “vecina” (cei care îmi analizează obsesiile de parcă m-ar cunoaşte de 50 de ani au remarcat probabil această nouă obsesie, nu-i aşa?). Nici una, nici alta nu mi-au ieşit în cale...

La Piaţa Victoriei nu mă-nghesui în primul metrou, îl aştept pe-al doilea. Acesta soseşte curând, mă urc, rămân în faţa uşii având senzaţia că nimeni nu mai intenţionează să urce. Apare totuşi o ea care dă semne că s-ar urca. Mă retrag un pas, cu un gest oarecum graţios (de obicei am senzaţia că mişcările mele sunt mişcări neelegante). Îmi văd în continuare de lectură dar, câteva clipe mai târziu, pe când ea se pregătea să coboare, sesizez o carte în mâna ei: Vladimir Nabokov, Lolita. Am privit-o o clipă mai atent (sesizez cu ocazia asta că am lângă mine o fiinţă frumoasă) amintindu-mi de Doina Ruşti (sau poate de altcineva) care scria undeva, la modul critic, despre Lolite... Mi-am amintit şi de o idee din Omuleţul roşu (autoarea de data asta fiind absolut sigur Doina Ruşti), idee care sugera că oamenii singuri sunt neatractivi... Firesc, într-o oarecare măsură. Oamenii singuri sunt foarte rar fericiţi iar nefericirea n-are cum să atragă...

Şi aşa am ajuns la birou devreme, cu 30 de minute înainte de începerea programului. Am ajuns rumegându-mi problema cu dantura... Se pare că la nivelul acesta chiar am un punct sensibil... Oasele mele, îmbibate cu instant coffee, par slabe şi, prin urmare, nu bag mâna în foc că eventuale reparaţii făcute, ar dura prea mult... Mi-a mai cedat mie o rădăcină la doi ani după ce pusesem pe ea o lucrare. Iar acum, după ceva mai mulţi ani, lucrarea respectivă pare să se mişte din nou... O altă rădăcină cu necazuri... O să ajung să nu mai am pe ce pune ceea ce stomatologii, dacă am reţinut bine, numesc proteze fixe. Dacă se-ntâmplă aşa, la cât mă pricep eu, se pare că rămâne soluţia implantului... Iar aceasta am vaga senzaţie că e imposibilă pentru mine... Mult prea costisitoare şi, în contextul unor oase fragile, de-a dreptul inutilă... Şi, din păcate, s-a dus vremea în care nu-mi păsa ce se vede când deschid gura... La fel cum s-a dus vremea când o persoană (de la care măcar am învăţat o chestie faină pe care, sezonier, o aplic), încercând să mă facă să mă simt bine, îmi tot lăuda dantura... Pe dracu! De parcă ar fi avut ce lăuda...

Şi totuşi, nu sunt chiar toate rele şi urâte şi în locul nepotrivit... Acum, pe seară, m-am amuzat copios cu fiinţele care-mi sunt colegi de serVICIU... În ce puncte interesante ajung uneori discuţiile... :))

Somn

Ajung acasă aseară, scriu câteva cuvinte pe blog, spăl un pic bocancii care adunaseră noroi din două ture (luni am fost ocupat, marţi eram obosit, miercuri se oprise apa şi aşa au rămas nespălaţi până joi; poate nu i-aş fi spălat nici joi dacă s-ar fi anunţat tură şi week-end-ul acesta), beau puţină bere, deschid un fişier în care intenţionam să mai scriu câte ceva dar... adorm cu calculatorul deschis. Mă trezesc într-un târziu, îmi dau seama că sunt suficient de adormit încât să nu pot scrie nimic. Închid calculatorul, merg până în balcon să simt ploaia, mă întorc în pat şi adorm. Cred că era aproape 10 noaptea. Nu mă mai băgasem de mult timp aşa devreme în pat. Înseamnă că am avut o zi cu adevărat proastă...

Dimineaţă nu-mi venea să mă trezesc aşa că, de la 6 până pe la 7:15 am zăcut în pat fără să mai pot adormi. Mă trezesc într-un târziu şi mă pregătesc de plecare. Până la Piaţa Victoriei nimic notabil...

Ghinion

Să zicem că toate au fost bune şi frumoase până am plecat de la muncă... Deşi, dacă mă gândesc un pic, nici dimineaţă nu a fost chiar totul OK. Aproape de firmă am alunecat (dar m-am redresat apoi) pe un strat de noroi de pe ceea ce a fost cândva o stradă asfaltată...

Totuşi, să revenim la seară... Plec de la muncă, ajung la metrou, îmi iau porţia de merdenele, mă apuc să mănânc şi, aşteptând următorul metrou la Piaţa Victoriei, mă trezesc că un pivot plantat acum vreo 5 ani (sau poate ceva mai mult, cine mai ştie?) a rămas “dezbrăcat”. Dăduse semne de slăbiciune de câteva săptămâni, de la concertul Daniel Făt dar încercasem să ignor problema deşi urma de “ambalaj” se mişca pe pivot în sus şi-n jos, provocându-mi mici dureri în gingie. Scot deci ceea ce ar fi vrut să fie un dinte, îl arunc şi, curând, soseşte metroul. Urc şi, înainte ca acesta să închidă uşile, o observ pe Rox apărând pe peron. Nu s-a urcat, era deja înghesuială... Şi, vorba cântecului, „nu mă-nghesui în metrou cu voi fiindcă nu vreau”. Când se închide uşa din faţa mea am senzaţia că m-a observat. După ce-mi termin merdeneaua îmi propun să cobor şi să iau în continuare următorul metrou. Cobor deci şi, încercând să-mi omor cumva cele câteva minute de aşteptare, dau să-mi iau un Red Bull de la un automat. Ei bine, poate din neatenţie, poate din cauza aparatului defect, mă trezesc fără Red Bull dar cu banii luaţi. Resemnat sesizez intrarea în staţie a metroului. Urc şi am senzaţia c-o văd pe Rox. Ezit. Şi atunci aud anunţată următoarea staţie... Luasem metroul invers... Cobor la prima, observ că precedentul metrou venise cu destul de multă vreme în urmă aşa că rămăsese speranţa că o voi găsi pe Rox. N-a fost aşa. Degeaba mi-am forţat ochii s-o găsească în mulţime, era de negăsit. Deci mai trecuse un metrou pe care l-am ratat fie în faţa automatului, fie în tunel, între staţii. Sau ar mai fi posibil ca Rox să se fi volatilizat pur şi simplu... Alchimie!

Deci m-am ales cu timp pierdut, un dinte afectat, emoţiile evitării unei întâlniri neplanificate, bani lăsaţi în automat. Pagubă pe toată linia... E clar, sunt ghinionist! Peste toate, o tură care m-ar fi tentat dar, în principiu, anunţasem că nu particip la ea pe motiv de buletin meteo (să urci pe fulgere o potecă supercablată mi se părea tentativă rafinată de sinucidere) este anulată (tot din cauza semnalelor negative legate de vreme ale potenţialilor participanţi) chiar de organizator.

Bine că mâine e vineri şi se termină săptămâna asta ciudată...

Azi, amestec de senzaţii şi sentimente...

Aseară, ora potrivită, speram s-o revăd pe Roxana. Simţeam că, dacă aş întâlni-o, aş îmbrăţişa-o şi aş începe să plâng. Mă simţeam tare trist...

Dimineaţă, mi se pare că văd o femeie pe care, cu ani în urmă, mi-o doream aproape... Acum am ajuns să mă feresc de ea în rarele ocazii în care ni se intersectează drumurile... Plecasem de acasă un pic supărat pentru că era suficient de târziu încât să fiu convins că n-o pot întâlni pe Rox. Totuşi, văzând acea femeie, am zâmbit un pic... Acelaşi chip plăcut, aceiaşi ochelari...

Mai târziu intru pe carpaţi.org să văd ce s-a mai discutat pe forum despre ursul atacator. Mai scriu şi eu câte ceva. Seara revin pe forum şi... Corina deja făcuse ordine pe acolo, editând şi un comentariu de-al meu. M-am simţit umilit. Mă gândesc să dispar de pe acel site deşi, anul acesta, câteva ture faine le-am făcut cu membrii carpaţi.org. E prima dată când, fără să simt că aş avea vreo vină, sunt editat sau, probabil, chiar şters... Pe partea cealaltă recunosc că sunt prea sensibil...

18:36, Piaţa Victoriei, în drum spre peron o văd pe Rox. Era departe dar ştiam unde o regăsesc dacă nu vine metroul între timp. O caut. Caut bluza cu acea nuanţă de verde deschis (plăcută culoare). Pare să fi dispărut dar ştiam că nu are unde. Îmi dau seama unde e exact în momentul în care metroul de gară intra în staţie. Am timp totuşi să-i flutur palma lângă faţă şi s-o salut. Cam fals dar... parcă a zâmbit. M-am îndreptat spre gară adresându-i un gând bun. Mi-a lipsit săptămâna asta...

Ajung la gară, puţine case deschise, lume nervoasă din cauza pierderii trenului şi a casierei proaspăt intrate în schimb care nu avea rest. Şi eu aveam bani mari şi... mă gândeam că mă voi enerva la rândul meu. Am primit totuşi biletul de Valea Largă (acolo, înainte de Sinaia) pentru mâine dimineaţă. Am fugit apoi spre casă iar acum, după ce postez, voi face rucsacul şi mă voi spăla un pic.

Probabil că nu întâmplător spuneam mai devreme, în faţa unor colege de serviciu, ceva de genul "Se mai schimbă omul. Îşi mai schimbă şi orientarea sexuală". Adevărul e că, dat fiind că n-am mai reuşit să mă ataşez serios de nicio femeie, aş rămâne cu Rox dacă s-ar întâmpla minunea şi m-ar dori... Dar, dacă minunea nu se întâmplă, eu rămân singur, ea rămâne urâtă sau iubită sau tratată cu indiferenţă de femeia care îi e dragă... Sper totuşi să aibă o viaţă mult mai bună ca a mea... Pentru că e al dracu de greu să trăieşti singur, fără bani, fără recunoaştere socială, fără prieteni... O iubesc dar... oare foloseşte cuiva chestia asta? :(

Polirom

Ieri primesc un telefon de pe un număr pe care nu-l cunoşteam. La capătul celălalt al "firului", o reprezentantă a Editurii Polirom. Dată fiind mica încurcătură legată de Pendulul lui Foucault, domnişoara respecivă a dorit să se asigure că, şi din punctul meu de vedere, cazul respectiv e închis. Mi s-a părut dovadă de profesionalism şi am regretat un pic că nu i-am anunţat pe mail că am primit cartea şi că sper să fi ajuns înapoi la ei şi coletul necomandat.

Dacă ar fi mai mulţi profesionişti precum cei din echipa Polirom lumea ar fi cu siguranţă mult mai bună...

Două nevoi

Aseară am constatat că, printre multe altele, am şi două nevoi egale şi într-o oarecare măsură de sens contrar. Una dintre ele, conform solicitării pe care am primit-o şi la care am răspuns pozitiv, va fi satisfăcută mâine. Dar ce ne facem cu cealaltă?

Frustrări...

Mai devreme am fost tentat să-mi sparg cana de cafea. N-am mai făcut gestul acesta din toamna 2007. De atunci am căpătat instrumentele necesare pentru a evita să mai pun tentaţia în fapt fără ca treaba asta să mă afecteze negativ. Câteva porţii de psihanaliză se pare că au fost de folos până la urmă...

Aseară, umblând prin Cora, mi-a sărit în ochi COR-ul actualizat în august 2008. Nu m-am putut abţine aşa că am verificat dacă meseria de cioban se află într-adevăr menţionată acolo. Şi este, am văzut cu ochii mei. Aiurea e că n-ar fi trebuit să am curiozitatea asta. Şi totuşi, unii oameni chiar lasă urme în viaţa ta...

De genul acesta de oameni sunt tentat să fug... Asta pentru că nu mă simt în stare să fac eforturi pentru a-i menţine aproape... Ca de obicei, pot spune că este doar vina mea...

Frustrantă existenţă!

Şi totuşi, viaţa mea se colorează din când în când. La sfârşitul săptămânii trecute am fost în Bucegi (scriu povestea dar... m-am cam întins şi devine aproape imposibil de terminat), sâmbătă plec iar... Prin iulie plănuiesc cu Dragoş o plimbare prin Verdeaţă şi Refugiul Coştila. Poate voi apuca să urc şi Valea Albă vara asta... Ce-o mai fi în afară de excursii? Nu prea ştiu... Oricum, se anunţă o vară săracă în evenimente memorabile...

Trist, trist, trist...

Haos…

ATENŢIE! Această postare nu va avea coerenţă!

Se pare că nu reuşesc nici eu să mă ataşez de blogspot aşa cum mă ataşasem de Y360.

Se pare că înlocuiesc o obsesie cu alta... E ceva timp de când n-am mai văzut-o pe Rox dar, în schimb, o văd destul de des (şi la ore diferite) pe “vecina”… Zilele trecute mi s-a părut chiar elegantă... Pentru o secundă m-am simţit bine văzând-o îmbrăcată într-o fustă luuuuuuuuungăăăăăă...

Nu-mi mai dau seama de ce sunt tentat să plec pe munte. Fapt este că urmează două sfârşituri de săptămână în Bucegi. Mâine urc Valea Jepilor (şi sunt un pic îngrijorat de hornul acoperit încă de zăpadă despre care povestea cineva pe carpaţi) iar săptămâna viitoare merg în sudul Bucegilor într-o tură care încă-mi pare destul de ciudată... Am vaga senzaţie că merg în aceste ture mai mult pentru a cunoaşte oameni decât pentru a mă lăsa surprins de munte...

N-am ajuns săptămâna asta în 100 Crossroads. Îmi lipsesc serile folk de acolo. Săptămâna viitoare se anunţă două evenimente faine, marţi şi joi. Marţi Karma, joi înţeleg că e aniversare...

Am început Pendulul lui Foucault, pe moment am lăsat baltă acea carte despre tulburările de personalitate. O voi termina şi pe asta cândva... Pendulul pare o chestie faină, deja am găsit vreo două rânduri grozave dar, până voi termina cartea, voi uita cu siguranţă unde şi ce mi-a plăcut...

Aseară mă gândeam la bani... Cerc vicios... Totuşi, am şi perioade în care simt că nu banii sunt principala problemă... Şi totuşi, unele schimbări nu pot fi nici măcar pornite fără bani... Mi-am amintit că n-am reuşit să-mi iau bocanci de vară. Voi merge în turele astea în cei de iarnă... Şi parcă mi-e milă de ei să-i port când nu prea voi da de zăpadă...

Iei salariul, începi să scazi sumele care se cer cheltuite pe diversele necesităţi şi... constaţi că o grămadă de nevoi rămân nesatisfăcute... Ce frumos! Totul e minunat!

Şi totuşi, nici să fi stat acasă nu-i o soluţie...

De vreo 3 zile sunt foarte trist...

Marţi am aflat că luni s-a zâmbit din cauza mea. Deci nu sunt mereu lipsit întrutotul de inspiraţie... E relaxant să afli aşa ceva... Insule de zâmbet...

Situaţie fără ieşire! Ajută-te singur! Nimeni nu stă lângă tine dacă ai doar tu probleme... Ciudat cum, pe termen scurt, suferinţa m-a legat de diferite persoane... Dar oamenii îşi fac ordine în vieţi şi tu ajungi să nu mai însemni nimic pentru ei.

Trist...

Grădiniţa te-aşteaptă până-ţi creşte un dinte

6 iunie 2009. Aniversare Ţapinarii (8 ani) în Green Hours. Nu mai fusesem niciodată acolo dar, pentru aşa ocazie, merita experimentat. Citisem vineri în Adevărul de seară ceva gen “trebuie făcută rezervare” aşa că am intrat pe site-ul lor de dimineaţă şi m-am anunţat prin e-mail. Rezervarea a fost confirmată, am aflat şi preţul biletului aşa că programul serii era clar.

Dimineaţă aş fi fugit la plajă dar anumite treburi care puteau fi amânate dar poate e mai bine că au fost făcute m-au reţinut acasă până mai târziu. Prin urmare am fugit în parc mult după prânz şi am stat un pic. Oprindu-mă la un chioşc să-mi iau ceva de băut dau de o vânzătoare supărată. Vorbea la telefon şi plângea. Şi-a cerut scuze dar... uneori mă întreb dacă e într-adevăr cazul să-ţi ceri scuze în astfel de situaţii... În definitiv, aşa cum avem dreptul la momente de bucurie, avem dreptul şi la clipe de tristeţe.

Ajung în parc, mă aşez pe peninsulă, pe malul lacului, având o mulţime de raţe în apropiere. N-am stat prea mult. M-am întors acasă mâncând ceva pe drum, m-am îmbăiat apoi am plecat spre centru. Întrasem oarecum în criză de timp şi mă stresa chestia asta dat fiind că nu ştiam cum merg treburile în Green Hours. Până la urmă a fost în regulă, am ajuns puţin după 20:00 în ciuda faptului că am aşteptat peste 10 minute metroul.

De la Romană am nimerit destul de repede deşi nu mai trecusem de mult prin acel sector de Calea Victoriei. Ajung, mi se spune că, venind singur, nu prea ştiu unde să mă aşeze dar, in definitiv, nici nu conta unde stau, important era să am vedere spre scenă. Şi am avut. Mi-am comandat şi berea aşa că spectacolul putea să înceapă. Când am ajuns Tănase făcea probe de sunet. După ce m-am aşezat mă uit în jur şi am senzaţia că-l văd pe Alex. Nu era el, era chiar Covei... Ciudată treabă această confuzie.

20:20, urcă şi Covei pe scenă pentru probe de sunet. Câteva minute mai târziu remarc apariţia Oanei de la Forever Folk (deci va apărea cronică şi acolo cu siguranţă). În imediata mea apropiere nimic interesant, cu excepţia celor două fete pe care le am în stânga. Sorb din bere şi prind crâmpeie din conversaţia lor... Par fete inteligente... de fapt sigur sunt intelectuale, că altfel n-aveau ce căuta la Ţapinarii! :D

Ce-am reţinut din cele auzite dinspre ele? Că, una dintre ele, apreciază o piesă a lui Florin Chilian (care am aflat că e în turneu printr-o grămadă de oraşe, detalii pe folkblog). Am auzit şi de un tip de 50 de ani care, cândva, încerca s-o agaţe pe una dintre ele. Mai târziu, făcându-şi poze, apare întrebarea: “Dacă ne fotografiem suntem emo?” :D Se mai discuta şi despre un individ care nu părea superdotat (la capitolul financiar) dar care-şi luase un BMW, fază la care una comentează că “nu merită să dai atâţia bani pe o maşină. Maşina începe să se devalorizeze din ziua în care ai cumpărat-o. O investiţie serioasă ar fi într-o casă a cărei valoare, cu timpul, poate să crească”

20:35. Apare printre mese o fetiţă de vreo 4 ani, îmbrăcată în rochiţă albă. Se agită, aleargă, dansează. Îmi amintesc de fetiţa în egală măsură de simpatică despre care am scris în cronica ultimului concert Emeric Imre din 100 Crossroads.

La 20:58 începe concertul cu tradiţionala serenadă Du-te naibii de-aici! Se precizează apoi că aici, în club (nu pe terasă) a avut loc prima lansare de album Ţapinarii, într-o zi de octombrie. Continuă concertul cu... oare de unde au ştiut? “Îmi doresc o femeie frumoasă”... dar, spre deosebire de piesa lor, eu mi-o doresc şi deşteaptă... Ei, asta e! Dacă se va dovedi imposibilă perechea de însuşiri poate devin şi eu mai puţin pretenţios cu timpul. :)) A urmat Idei preconcepute continuate cu Pentru voi. Apoi, într-o piesă serioasă, “12 ani de acum înainte promit să fiu băiat cuminte”. Eu nu!

Moment politic. Fetiţa deja pomenită era în picioare, în faţa scenei. Să facem politică în condiţiile astea? Să facem dar după ce atenţionăm părinţii că trebuie să explice copilului că e vorba de un cântec, nu de adevărul absolut. Un ungur mic...

Unde eşti? Vreau să mă visez elefant... câteodată. Cam aşa s-ar povesti următoarele două piese. Apoi, pentru că N-are lumea bani iar eu sunt sado- masochist, Sunt fericit şi-mi iau La revedere...

Tănase, în cadrul momentului publicitar: “Nu râdeţi! O să vă însuraţi până la urmă chiar dacă nu ridicaţi mâna acum.” Da? Serios? Chiar dacă sunt tot ceea ce nu şi-ar dori o femeie? :D “Nu călca pe nervii mei cu tocuri”!

Au urmat “două vorbe pentru viitoarea fostă mireasă”. Parcă ziceam şi eu cândva ceva de viitoarea fostă soţie... Deci da, e firesc să fiu atras într-o oarecare măsură de spectacolele Ţapinarilor.

După un cântec adresat “domnişoarei piar” Ţapinarii au precizat din nou că vor tare mult să cânte „la nunţi şi la DIVORŢURI”. Nici că se putea introducere mai bună pentru Utopia!

22:03, fetele din stânga mea pleacă. Le-am regretat un pic deşi nu m-am concentrat prea mult asupra lor. Aveau chipuri drăgălaşe iar una din ele parcă avea dreptate “am nişte trăsături aparte. Sunt frumoasă dar nu poţi spune că semăn cu cineva”. A picat bine piesa aia cu frustrări... “Vreau să fug, să fug de ele/ De amantele mele/ De frustrările mele”.

A urmat piesa din cauza căreia i-am reţinut de mult timp, de la un concert anticenzură în timpul căruia Alex a fost fotografiat iar poza a apărut în defunctul Compact: Nu dau doi bani... Acum îmi dau seama că n-am apucat să precizez cum a evoluat atracţia mea pentru Ţapinarii.

Primul episod a fost acel concert anticenzură (sau ceva de genul ăsta; îmi aduc aminte că era vorba atunci de o propunere de lege prin care devenea obligatoriu să agăţi icoane în sălile de clasă, la fel cum, în vremea în care făceam eu şcoala generală, era obligatoriu să-l pui pe Ceauşescu în cui).

N-am mai auzit de ei până la Om Bun 2007. Aici, datorită unor condiţii aparte, Ţapinarii mi-au rămas definitiv în memorie. După Om Bun 2007 i-am revăzut în Vama Veche, la Folk You 2008 (de aici este şi poza pe care voi încerca s-o ataşez acestei postări). După Vama Veche nu i-am mai văzut până la concertul de acum câteva săptămâni din Expirat. Deci aniversarea de 8 ani a reprezentat al cincilea recital Ţapinarii la care am asistat. Pe Tănase am mai avut ocazia să-l ascult la Folk Frate, până să apară acea regretabilă ceartă dintre el şi Mysha. Nu mă pot constitui în avocatul niciunuia dar regret faptul că Tănase nu mai vine miercurea în Iron City. Era încă o voce pe care îmi făcea plăcere s-o ascult. Tot pe Tănase, în altă formulă (cu trupa Semne) aş fi vrut să-l ascult şi acum câteva săptămâni, în Big Mamou. Dar o conferinţă despre hipnoza ericksoniană şi NLP m-a făcut să renunţ la concertul Semne. Despre respectiva conferinţă am de gând să scriu, tot aici, în curând.

OK! Gata cu istoria. Să revenim la concertul susţinut aseară de Tănase (chitară şi voce subţire) şi Covei (voce groasă). Ei bine, poate din cauza cuvintelor spuse între melodii, mi-a devenit destul de simpatic şi Covei. Până aseară îl consideram pe Covei o simplă anexă la Tănase dar... se pare că greşeam. Sunt amândoi în egală măsură de haioşi.

Cum ar fi fost viaţa mea? Dacă ce? Dacă... hai s-o lăsăm baltă momentan. Poate voi scrie cândva despre oamenii care, dacă n-ar fi apărut în viaţa mea, cine ştie cine aş fi fost acum... Sunt câţiva oameni care au marcat substanţial existenţa mea. De influenţa unora mi-am dat seama aproape în timp real, de a altora mi-am dat seama peste ani...

22:09, Ţapinarii se retrag dar revin pentru bis cu Pescăruş. A urmat Şi zeii mor apoi Eşti frumoasă dar te strică faţa (piesă compusă în 2001). Covei: “E greu să cântaţi pe ritmurile noastre”. Piesa a fost întreruptă de declaraţie de dragoste apoi de o parodiere a celor de la Direcţia 5 (“am nevoie de tineeeeeeee”). Finalul a aparţinut, într-o oarecare măsură, publicului. Unul din Ţapinari, adresându-se unui tip care ridicase mâna semn că se însoară anul acesta (fericit? nefericit?) spune: “Hai! Cântă şi tu! Ne jucăm doar.” Adevărul e că, lângă o viitoare soţie cu personalitate îmbârligată, poate fi dificil să cânţi aşa refren... “Eşti frumoasă dar te strică faţa/ Te strică ochii, nasul sau mustaţa/ Eşti naşparlie rău, rău, rău”

22:20, li se cântă La mulţi ani Ţapinarilor. După asta a urmat o piesă pe care eu n-o mai auzisem... “În această lume există o fată...”.

Un tip, cu un imens urs de pluş în braţe, trece pe lângă scenă. Covei îl recunoaşte: “tu eşti băiatul cu fata aia care iubeşte fetele. te ştiu din avast. e materialistă? te aşteaptă? dă-i un beep înainte, să fi sigur...”

Apreciez stilul în care gândesc Ţapinarii problema minorităţilor sexuale. Consideră că un bărbat are nevoie de “o parteneră de sex opus”, reciproca fiind la fel de valabilă. În schimb, dat fiind că au drepturi, acceptă şi ideea de individ cu orientare sexuală alta decât cea heterosexuală. Aş traduce discursul lor prin: Nu sunt de acord cu voi dar, atâta vreme cât legal sunteţi ocrotiţi, nu am nici cum să mă opun vouă. Genul de discurs pe care îl adopt şi eu... Singura parte tristă în povestea asta e că eu chiar m-am ataşat de o lesbiană... Nu ştiu dacă mai există vreun bărbat care să fi trecut prin asta... Aş fi dispus la un schimb de experienţă, în caz că se găseşte vreun păţit. :D

Finalul aparţine piesei care mi-a inspirit titlul postării... “În mintea ta complicată nu vei găsi fericirea...” Chiar mă gândeam, după concertul Daniel Făt din 100 Crossroads, că, de-ar fi fost atunci un concert Ţapinarii, dat fiind accidentul cu dintele meu, ar fi fost titlul ideal pentru o cronică.

22:36, concertul se termină... 90 de minute cu Ţapinarii pe care regret că i-am ratat acum câteva săptămâni, când au venit în ceea ce se transformă pe zi ce trece în clubul meu de suflet: 100 Crossroads.

Am revăzut-o aseară

Aseară, 18:44, o revăd. O sesizez, cred, la timp pentru a mă retrage fără a fi văzut. În continuare nu ştiu cum să reacţionez când o văd. Ieri am preferat să mă retrag, nu foarte departe, şi să-mi văd în continuare de cartea mea... Am fost destul de liniştit aseară aşa că pare să fi fost o reacţie bună.

Înainte de Rox, au fost nişte atingeri în aglomeraţie... Totuşi, mi s-a părut ceva intenţionat în ele aşa că am observat mai atent cine încearcă să vadă ce citesc şi apoi, ca din greşeală, îşi atinge braţul de braţul meu. O ea care mai degrabă mă respingea decât mă atrăgea... Totuşi, senzaţia de moment a fost plăcută.

În schimb regăsesc în comportamentul meu o altă reacţie nepotrivită. Se dă necesitatea unei vizite la dentist care trebuie programată. Iar eu, deşi nu e deloc în avantajul meu, tot amân să dau acel telefon.

3 zile libere de acoperit cumva... Pentru azi mă pregătesc să ies în parc câteva ore sperând să fie vremea bună de plajă apoi, pe seară, plec spre Green Hours pentru concertul Ţapinarii.

Mâine nu ştiu ce voi face, luni nici atât... Luni am o datorie morală, trebuie să dau cu urări de bine peste o domnişoară... Cât de banal va suna mesajul rămâne de văzut.

Iar de marţi, din nou la muncă... Tot marţi, mă voi adăposti seara în 100 Crossroads.

Daniel Făt în 100 Crossroads- 2 iunie 2009

După seara cenaclului Flacăra ajung mai mult adormit decât treaz la muncă. Mă-ntreabă colega dacă mai pot merge şi în Crossroads dat fiind că, de obicei, mă feresc să ajung târziu acasă două seri la rând. Ei bine, merg! Cu atât mai mult cu cât, în ultima jumătate de oră de program, o eroare de comunicare m-a enervat. Iar seara nu merita să fie stricată din atâta lucru.

Ce ştiam despre Daniel Făt? Nu mare lucru... Ştiam că l-am văzut pentru prima dată (ieri fiind a doua oară) la Om Bun 2007. Ştiam că atunci, la Om Bun, a fost prezentat de Ivaniţchi drept un artist priceput la multe chestii: muzică, actorie, poezie şi cine mai reţine câte a mai enumerat atunci prezentatorul... Mai ştiam că recitalul său a fost foarte distractiv... Îmi aminteam de dessupărarea nestrigată de mine atunci... Nici nu mai ştiu cam pe ce piesă s-a lăsat cu acea avalanşă de cuvinte purtând prefixul des.

Aflasem mai târziu de la o amică despre tentativa lui Daniel de a o “agăţa” în Art Jazz Cafe. Mai ţineam minte că, după Om Bun, căutasem pe youtube postări cu el.

Mă aşteptam la o seară distractivă şi pentru asta consideram că merită puţină oboseală în plus. Plec deci aproape de 7 seara de la birou. Mănânc ceva pe drum şi dau de belea... “Parbrizul” meu (să trăiască nenea Radu! :D) a fost vătămat… La un moment dat am simţit un dinte colţuros care încerca să-mi zgârie limba… Ce să fie? Nu am reuşit să văd până azi dimineaţă dar era clar că e bai mare... Am aflat azi, privind calm în oglindă, că nu e atât de tragic ce s-a întâmplat. Doar un colţ de lucrare fugit de pe un vârf de pivot... Singura mică mare problemă e că va trebui să merg la dentist şi... am o adevărată fobie de dentişti :D

OK! Puţin întors pe dos de întâmplare încerc să-mi regăsesc calmul. Mă aşez pe ghizdul fântânii de la arhitectură (vă mai amintiţi de el?) şi încerc să citesc. De oboseală sau pur şi simplu pentru că nu era momentul potrivit nu reuşesc să citesc/ înţeleg mare lucru din carte. Aşa că mă ridic, fac o plimbare (ocazie cu care am văzut exact unde e Art Jazz Cafe; până aseară doar bănuiam unde e) şi apoi, grăbit cumva şi de ploaia care se anunţa (pe cer se adunaseră destui nori gri- negricioşi, parcă se auzea şi un tunet deci...) mă îndrept către adăpostul meu de marţi şi/ sau joi seara: 100 Crossroads (Calea Moşilor nr. 100).

Era ora mea obişnuită, aproximativ 20:30. Cobor, îmi iau berea, mă aşez în locul din care am urmărit recitalul Cantos. Curând mă salută Edi şi-mi spune că i-a plăcut cronica de la concertul Imre. Sunt onorat de aşa aprecieri, cu atât mai mult cu cât acea cronică a fost urmată şi de mesaje private. Adevărul e că, la aşa concert, n-avea cum să iasă prost cronica aşa că meritul pentru textul meu e al lui Imre, al publicului şi al echipei E- Folk (în ce ordine doriţi voi).

Ca de obicei, încerc să citesc ceva până la începerea concertului. Fără succes... Urmează genul acela de clipe în care nu ştii ce să faci cu timpul, cu tine, cu gândurile tale... Sorb din bere şi aştept... Ce? Nimic precis... Printre probe de sunet, de lumini şi alte chestii organizatorice Edi îmi spune “N-are rost să stai singur. Hai cu noi”. A doua plăcută surpriză a serii… Ca şi atunci, în Expirat, când am ajuns cu Alex în zona rezervată pentru Ţapinarii, m-am simţit ciudat... Totuşi, o diferenţă s-a resimţit aproape imediat. Aici, în Crossroads, m-am simţit mai acasă decât dincolo. Şi nu ştiu dacă senzaţia plăcută pornea din mine, din oamenii din jur sau din atmosferă în întregul ei... Într-un fel e relaxant să-ţi dai seama că folkiştii, oamenii de radio, organizatorii de evenimente şi apropiaţii lor sunt oameni la fel ca noi, cei care ne bucurăm de rezultatele muncii lor.

Publicul parcă refuza să se adune... Prin urmare, era timp de poveşti. Printre altele povestea lui Daniel despre un week-end a la grec. Destul de interesantă oferta... Ar putea fi o variantă bună pentru prima evadare din România. Mă bucur că am reţinut numele agenţiei organizatoare. Aseară nu mai scosesem notesul. Iar despre ideea de a dormi pe jos, în autocar, fără izopren nu pot să spun decât că e faină.

A mai fost faină povestea din Corfu în care Daniel a vizitat şi ce nu ştiau că au oamenii locului, peştera Sf. Stelian spre exemplu. Peştera e mică, suficient cât să o transformi într-un altar.

Publicul în continuare lipsea. De afară se auzise că troleibuzele erau blocate în piaţa nu ştiu care din cauza furtunii. Deci, de data asta, putem spune că s-a absentat motivat. Printre puţinele persoane care au ajuns totuşi în club, o doamnă care povestea că, pe aşa furtuni, preferă să meargă cu maşina cât mai spre mijlocul şoselei decât să o parcheze sub un copac care poate să cadă.

Până la urmă, nu ştiu la ce oră (nici la ceas nu m-am mai uitat), Daniel şi-a luat chitara şi a început să cânte. Şi a cântat până aproape de miezul nopţii. 99,99 % dintre piesele cântate nu le ştiam. Peste jumătate au fost diferite de piesele superhaioase cu care mă obişnuisem de la Om Bun. A şi spus la un moment dat că, pentru puţinii oameni din club, majoritatea cunoscători ai pieselor sale, şi-a propus să cânte multe piese noi. Prin urmare, recitalul m-a cam lăsat mut. Au fost puţine momentele în care am reţinut, din zbor, o bucată de refren sau o onomatopee... Oricum, recitalul n-a fost nici măcar o secundă plictisitor aşa că voi pândi următoarea apariţie Daniel Făt în Crossroads. Ştiu, l-aş putea asculta şi în Nautilus dar nu obişnuiesc să frecventez prea multe cluburi. Deja sunt trei pe lista mea albă şi e greu de ales ce seri folk să aleg în unele săptămâni...

Spre final s-a auzit şi Io-s fecior de moroşan. La un moment dat, ironic parcă, Daniel spune o chestie gen “Eu sunt actor. Nu ştiu să cânt dar cânt tare.” Şi a cântat tare! :D Oricum, combinaţia de folk cu actorie este delicioasă.

Şi pentru că, în Crossroads, concertele au obiceiul de a se termina după miezul nopţii a luat şi Ovidiu chitara în braţe şi ne-a cântat trei piese. A început cu proaspăt lansata Cipilică (uite aşa ajung să regret că n-am fost la lansarea din Silver Church) continuând cu piese care m-au făcut să-mi dau seama că nu prea ştiu ce cântă Ovidiu Mihăilescu. Şi totuşi, nu-i un nume de care să nu fi auzit… N-am reţinut care a fost a doua piesă. Iar ultima piesă a fost destul de cunoscuta Fericit, nefericit.

Deşi eram atât de puţini oameni acolo, atmosfera era de mare concert. Aşa că a prins bine citatul din Olăraşu: “E de-ajuns o mână de prieteni...”

Mă gândeam aseară cât de interesant sună ideea de “puţin infinit”.

Deci a trecut miezul nopţii. Pe la 00:10 s-au stins luminile pe scenă iar Edi a pornit (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) cealaltă muzică... Am mai stat câteva clipe şi, cu gândul că voi reveni curând, m-am retras spre casă. Ieşit afară am observat că plouase. Azi am aflat că a fost chiar furtună. Dar acolo, jos, în subsolul cu folk, ploaia nu avea cum să fie simţită. Chiar la ieşirea în bulevard am găsit un taxi. Mi-am dat seama că, de-a lungul timpului, ori am luat un taxi imediat la ieşirea din club ori am mers până acasă pe jos. Peste 20 de minute eram acasă, după o călătorie cu un şofer care avea GPS-ul pornit, chestie care mi l-a făcut destul de simpatic. La finalul călătoriei dilemă mare, cum să verbalizăm costul? 12.69 suna urât, 13 părea cu ghinion... Am ales totuşi Lucky 13. :) Mi se urează odihnă plăcută iar în minutele următoare chiar adormeam…

M-am tot gândit peste zi cum ar fi să mă simt inhibat datorită aprecierilor despre cronica Imre. Ei bine, pare-se că, cel puţin la capitolul folk, sunt pe zi ce trece mai liber de inhibiţii. Iar asta, o spun din nou, nu e meritul meu. E meritul celor care ştiu să scoată la suprafaţă partea frumoasă a lucrurilor.

Mulţumiri!!! :)

Completare: acest text s-ar fi dorit publicat pe 3 iunie. Totuşi, din cauza aglomeraţiei din programul meu şi a oboselii încerc să postez abia azi, 5 iunie. Cu scuze pentru întârziere!

O descoperire, Vanghele Gogu

Citesc la finalul săptămânii trecute, pe folkblog, că vine Cenaclul Flacăra în Plumbuita. Mai târziu văd şi afişele pe stâlpi. Prin urmare, îmi propun să merg şi eu pentru câteva nume care mă atrăgeau (Imre, Vintilă, Buică...). Plec cam târziu de la muncă aşa că ajung la Victoriei pe la 19:14. S-a dovedit a fi din nou ora Roxanei (singură, aşa cum am tot văzut-o în ultimele luni), îmbrăcată de data asta într-o bluză de un mov strident. Pentru prima dată mi s-a părut de prost gust ce a îmbrăcat... Dacă nu are ochi în spate nu m-a văzut... Plec repede din zona ei, mă îndrept spre partea din spate a metroului. Mi-o scot relativ repede din cap. Pe la 19:22 ajung la Obor, cobor şi o iau pe jos spre Plumbuita.

Ajung după aproximativ 20 minute. Remarc de la intrarea în parc vocea lui Păunescu. Deci a început spectacolul exact la ora programată. E de respectat treaba asta.

Îmi iau o cutie de bere apoi caut un loc nici aglomerat, nici prea depărtat de scenă pentru a urmări spectacolul. Poate m-ar fi interesat şi ceva mici pe lângă bere dar... e mai greu să te organizezi când eşti singur. Mă instalez şi, curând, mi se pare că-l văd pe Banderas (unul dintre invitaţii lui Eugen Avram într-un concert din 100 Crossroads). N-am scos de la început notesul aşa că nu voi povesti despre începăreţii aduşi în cenaclu din toate colţurile ţării. Nici nu mi-a atras vreunul atenţia în mod deosebit. Totuşi, asta nu înseamnă că aceştia au sunat rău.

În public am remarcat oameni extrem de variaţi, ca la orice alt open air. Majoritatea erau oameni pe care e OK să-i ai în preajmă. În schimb, nelipsiţii aurolaci nu păreau potriviţi în peisaj. Dar trecem peste, ne ferim de ei şi ne vedem de spectacol.

Păunescu (voi încerca în acest text să scriu Păunescu referindu-mă la Păunescu- tatăl şi Andrei Păunescu când mă voi referi la Păunescu- fiul) avea periodic un mic război cu elementele din public care păreau să deranjeze spectacolul.

Puţin înainte de 20:00 intră George Nicolescu căruia i se alătură, la una dintre chitări, Andrei Păunescu. Primele două piese nu-mi spun mare lucru, a treia este mai ritmată şi înveseleşte atmosfera. Urmează Eternitate, Imnul înnecaţilor din Atlantida (piesă din 1983 la care Păunescu atrage atenţia asupra textului) şi Ordinea de zi (pe versurile lui Păunescu).

“Viaţa noastră unde e

Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”

La 20:20 George Nicolescu se retrage. Auzindu-l pe Păunescu vorbind ceva despre Grigore Vieru o tipă care tocmai trecea pe lângă mine, îmbrăcată în tricou PNL, spune: “N-are dreptul să vorbească despre Vieru”. Care era de fapt ideea nu ştiu. Probabil o problemă de politică amestecată cu istorie şi artă... După asta Păunescu anunţă că, în public, se află şi soţia lui Grigore Vieru. Este reperat şi Onţanu căruia i se aduc jenant de multe mulţumiri. Până la urmă să nu uităm că acest spectacol a fost folosit şi în scop electoral, situaţie în care nu mai putem vorbi de ajutorul dezinteresat dat de primăria roşie la organizarea spectacolului.

20:24, intră o tipă pe care, de pe youtube, o cunoşteam oarecum: Mădălina Amon. Cântă două piese: Nu-s parale (ştiam cântecul dar nu aflasem până aseară că versurile sunt ale lui Vlahuţă; nici prin cap nu-mi trecuse că Vlahuţă a scris şi poezie) şi Bieţi lampagii (pe piesa asta publicul a reacţionat destul de bine).

După Mădălina, Păunescu o reanunţă pe Maria Crăciun, o puştoaică de 9 ani din Galaţi care a cântat (cu negativ, aspect criticat de Păunescu) o piesă pe versurile lui Grigore Vieru. Eu unu nu mă declar superimpresionat de cântec şi de interpretare dar nici nemulţumit nu sunt.

După asta, cântată de nu ştiu cine, Treceţi batalioane române Carpaţii, piesă pe care răsare, în public, un tricolor. După asta, Andrei Păunescu cântă Doamne, ocroteşte-i pe români, piesă primită bine de public.

Trec pe lângă mine el şi ea. Pentru a doua oară în câteva săptămâni îmi doresc să nu mă vadă. Nu mă mir că-i văd, doar mă aflam atât de aproape de casa ei... O ea cu care mi se pare neplăcută o eventuală întâlnire dar căreia, ironic, din când în când îi mai povestesc câte-un eveniment frustrant pe e-mail...

Intră apoi Constantin Niculae şi încă un nene căruia nu i-am reţinut numele. Se cere linişte apoi se cântă Ca un fum de ţigară sufletul. “Nu-nţeleg dece parcă îmi vine să plâng”. Urmează o piesă despre Oraşul lui Mozart, piesă care începe instrumental, moment în care Păunescu se bucură că respectivul fragment este bine primit în aer liber.

Apare apoi pe scenă Vasile Mardare cu un cântec social supernaşpa, pe versurile lui Păunescu. Ca să fie treaba şi mai simpatică apar şi nişte pui de microfonii...

Următoarea apariţie, Mihai Napu care cântă, tot pe versurile lui Păunescu, Suntem pe mâna unor nebuni. O piesă la fel de idioată dar care are cel puţin un ritm antrenant.

21:08, Păunescu îl anunţă pe Emeric Imre şi al lor Nebun de alb. Păunescu pomeneşte, după ce este cântat Nebun de alb, despre amestecul de naţionalităţi din Imre. Acele vorbe au introdus a doua (şi ultima, din păcate) piesă cântată de Imre, piesă pe care eu n-o ştiam dar pe care oamenii din jur păreau s-o ştie: Protest antişovin.

21:18, intră Cristi Buică. Ne cântă patru piese: Imnul Europei de Răsărit, Vagabonzi pe plaiul mioritic, Dragul nostru Ardeal apoi, ca încheiere, o piesă populară cântată în stil Ducu Bertzi.

După Buică am ocazia să-l ascult pentru prima dată pe Walter Ghicolescu. Acesta începe, la 21:34, cu Telefon peste moarte. Piesă de suflet în care apare şi muzicuţa. Mă gândesc instantaneu la muzicuţa lui Tivodar aşa că-mi arunc ochii spre scenă. Nu era Ştefan, la muzicuţă cânta tot Walter. “Nici moartea n-are telefon…”

Înainte de a intra cea mai bună voce feminină a cenaclului (după aprecierea lui Păunescu) este menţionat un mesaj de bine primit de la Cati de la Radio Diaspora. Aceiaşi Cati care a fost prezentă la concertul Imre din 100 Crossroads...

Magda Puskas ne cântă La Sântă Măria Mare şi vechea piesă Ecoul, La o cană cu vin. Aceasta din urmă a fost în mare parte cântată (şi) de public.

Urmează Vanghele Gogu, un nume care nu-mi spunea absolut nimic dar care s-a dovedit o foarte plăcută descoperire. Păunescu a precizat că urmează un program de cântece aromâne (dialecte, chestii...) aşa că eram cu atât mai mult în ceaţă... Prima piesă este antrenantă iar în dreapta mea se pune de-o mică horă. A doua piesă, cântată de un aromân şi de-o unguroaică (Vanghele şi Magda) pare a forţa graniţe culturale.

Programul lui Vanghele Gogu este întrerupt la 21:55 de revenirea Mariei Crăciun care a cântat din nou acea piesă pe versurile lui Grigore Vieru. Publicul a fost la fel de înduioşat ca prima dată.

Revin Vanghele şi Magda şi ne cântă Ninsoarea de adio.

Urmează trupa rock Totuşi. Mi se părea ciudată prezentarea trupei compuse din Andrei Păunescu, Tase, Napu, Buică şi, probabil, alţii... Totuşi, ce s-a auzit a confirmat descrierea pe care le-a făcut-o Păunescu. Au cântat patru piese destul de bine primite de spectatori: Noi, Ţara lui Impozit Vodă, Roboţi şi În aşteptarea zorilor de zi. Aceasta din urmă a trezit dorinţa de mişcare în câteva rockeriţe simpatice.

Urmează un moment poetic, Repetabila povară recitată de Păunescu. După asta, la solicitarea publicului, o piesă care, de obicei, mă enervează. Rugă pentru părinţi cântată de Magda şi de restul vocilor cenaclului. Era 22:28 iar în public se aprindeau brichetele în timp ce pe scenă se stingeau luminile. O domnişoară cu păr lung şi negru, cu ochelari, îmbrăcată într-o bluză neagră, cântă cu pasiune... Lângă ea, cu bricheta aprinsă, o doamnă. Deduc că e mama fetei, teoria mea se confirmă prin îmbrăţişarea de la final. Par o familie frumoasă...

Este anunţat apoi Octavian Bud, din Satu Mare. Se cântă Niciodată... publicul reacţionează extraordinar. “Niciodată, niciodată/ Să nu-i uităm pe cei mai trişti ca noi”

Păunescu bagă nişte texte despre cât de periculoasă e cultura pentru cei care vor să ne manipuleze… “Cultura e periculoasă ca dracu`”

Bud continuă cu o piesă din mai 1985 (anul în care aud că s-a închis cenaclul): Pentru libertate

Mai târziu remarc reapariţia lui Imre pe scenă, ca voce adiţională în timp ce se cântă o piesă scrisă în colaborare cu Emilian Onciu (îmi aduc aminte de precizarea făcută de Ioana Munteanu în El Grande Comandante, la câteva zile după moartea acestuia): Marşul Ardealului.

La 22:52 este prezentat Valentin Moldovan care începe cu o piesă superbă, O iubire mortală. Refrenul cel puţin m-a impresionat puternic.

“A iubi, a iubi

A iubi nu-i greşeală

Căutaţi zi de zi

Căutaţi zi de zi

O iubire mortală”

Înainte de intrarea lui Socaciu şi a Biroului Executiv se mai cântă Foaie micşunea (pe versurile lui Grigore Vieru) şi, de către Magda şi Bud, Io-s fecior de moroşan.

Îl văd pe scenă pe Vintilă. Iniţial am zis că-i Baniciu dar Păunescu mi-a reamintit că îi confund mereu pe cei doi... Doi Mirci geniali, dacă îmi este permis să mă exprim aşa.

Intră deci Socaciu şi Biroul Executiv la 23:05. Se începe cu Tropa, trop (mi se pare că a început la fel şi recitalul lor de la Folk You 2008), continuă cu piesa mea de suflet, Oameni de zăpadă (“ninge că eşti dusă...”). Urmează o altă piesă dragă mie, Charlie Chaplin.

Apoi, moment oarecum penibil, Mama lor la toţi. O bătrână din public râde dar nu-şi dă seama cât e de absurd să cânte piesa asta un om politic alături de un fost om politic (am aflat că Păunescu nu mai e în parlament de la Socaciu care, supremă linguşeală, spune ceva de genul “fără dumneavoastră parlamentul nu mai are forţă, nu mai are atitudine”). Păunescu, un pic mai devreme, lua notiţe (gândind eu că e în mare dilemă şi se-ntreabă dacă refrenul i se adresează şi lui) apoi a aplaudat spusele lui Socaciu. Tot Păunescu a atras atenţia publicului asupra ciudăţeniei situaţiei în care un ales cântă Mama lor la toţi. Da, unora trebuie să le deschizi mintea cu forţa. Nu ştiu de ce dar la faza asta parcă mi-a plăcut de Păunescu. Socaciu în schimb mi-a provocat oarecare scârbă. Oare nu se pot enunţa aprecieri la adresa cuiva fără a pica în capcana linguşelii ieftine?

Recitalul Socaciu se încheie cu altă piesă dragă mie, de pe vinilul pe care-l ascultam acasă cu mulţi ani în urmă (deja aproape 23 de ani în urmă...): Roata, piesă despre care am aflat că e compusă în 1978 (deci mult înainte de momentul în care am început s-o ascult eu).

23:34, Păunescu îl “ceartă” pe Vintilă pentru întârzierea cu care, zică-se, ajunsese în Plumbuita şi ne anunţă că acesta va cânta patru piese. Vintilă alege Un om pe nişte scări, Pe pământ avem de toate, Hanul lui Manuc şi Mielul. Apar feţe cunoscute din 100 Crossroads.

Ceva mai devreme câţiva spectatori ziceau ceva de Marian Cozma. Păunescu nu pricepea despre ce e vorba dar s-a documentat destul de rapid şi a găsit o piesă numai bună de cântat în memoria acestuia. La 23:50 Magda Puskas ne cânta o piesă care mi-a amintit de stilul Narcisei Suciu.

Se mai cântă câteva minute... Remarc cât este de discret Imre în momentele în care tot cenaclul cântă sau când este salutat publicul... Imre preferă să rămână pe cât posibil în plan secund.

La 23:58 se termină cântarea. Două minute mai târziu ieşeam din parc şi, pe termometrul de acolo, observ cât e de frig: 19 grade Celsius. Mi se face şi mie un pic rece dar rămân totuşi doar în tricou până ajung, pe jos, acasă. Puţin după 1:20 eram deja în patul meu de-acasă…

Ca o concluzie, în afara unor exagerări ale lui Păunescu şi a linguşelilor socaciene, dacă facem abstracţie şi de tricourile roşii care mişunau prin mulţime (campanie electorală, deci), ca o concluzie putem spune că au fost peste 4 ore de spectacol plăcut care, pe alocuri, a avut momente cu adevărat impresionante.