sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Luni în Expirat


Cred că nu am mai scris de o grămadă de vreme despre Expirat. Aşa că este timpul să o fac acum, anunţând concertul Karma din prima zi de luni din lună: luni 1 februarie 2010 ora 21:00. După Karma, ca de obicei, Vampiru+ prietenii...

vineri, 29 ianuarie 2010

Din nou despre căţei...

După postarea la cerere de aici, revin cu un film descoperit întâmplător pe youtube. Se pare că a ieşit bine acţiunea celor de la Robi. :)

A ieşit bine tura Carpaţi

Au trecut nişte zile de la tura care îmi provoca săptămâna trecută atâtea emoţii. A ieşit bine dar departe de perfect. Prin urmare, voi încerca să organizez şi alte ture astfel încât să mă pot perfecţiona pe parcurs.

Celor care au răbdarea să citească jurnalul le las link-ul acesta.

Iar pentru cei cu mai puţină răbdare, câteva filmuleţe făcute de unul dintre participanţi:







Cred că am nimerit ordinea cronologică. :D

Cărţi, din nou cărţi...


Din 21 ianuarie, în unele momente de linişte, îmi dau seama că acea discuţie chiar mă pune pe gânduri... Sunt atât de multe lucruri neclare în viaţa mea încât, probabil, îmi va lua o veşnicie până să mă cunosc... Iar dacă eu nu mă cunosc, cum ai putea să mă cunoşti tu? Cu întrebarea asta în gând mă întristez uneori... Pare a fi genul de obsesie de-o clipă, obsesie care-mi strică dispoziţia neutră spre bună care mă stăpâneşte de ceva vreme... Ironic e că mi s-ar putea răspunde cumva în genul "Nu-ţi dai seama dar eu te cunosc mai bine decât te cunoşti tu", la fel de ironic e că nu aş putea crede un astfel de răspuns...

Dar acest intro nu ştiu dacă îşi are locul aici. Aici doream doar să spun că, pe 27 ianuarie, am reuşit să termin Introducere în psihologia mediului. Destul de interesantă carte... Mi-a oferit una dintre modalităţile adaptate prin care pot interpreta unele gesturi care, cândva, mă deprimau şi înfuriau... Cu ceva vreme în urmă, mă gândeam să scriu despre Iron City folosindu-mă de teorii din psihologia mediului, văzând astfel clubul ca un sit comportamental. Abordează într-un mod interesant ideea de mediu acest Gabriel Moser...

Prin urmare, pe 28, profitând de nişte drumuri cu metroul, m-am apucat de una din cărţile primite pe 31 decembrie de la Editura Trei: Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei. Deşi nu am citit decât vreo 40 de pagini, afirm de acum că este o carte surprinzătoare. M-am trezit gândindu-mă la lucruri pe care nu le mai gândisem, poate, niciodată până acum. Mi-am amintit chiar de o discuţie purtată cu Deliana acum nişte luni, discuţie în urma căreia nu am putut fi de acord cu punctul ei de vedere. Ei bine, pare să fi avut dreptate ea... ar fi un drum pe care pot încerca să pornesc... Încep să văd un pic din alt unghi şirul de texte şi discuţii care m-a ajutat anul trecut să privesc mult mai relaxat un capitol mai întunecat al existenţei mele. Aşa cum bănuiam încă înainte de a deschide cartea, îmi dau seama că, după ce o termin eu, cunosc cel puţin o persoană căreia simt că această carte i-ar prinde bine. Am discutat cu ea acum câteva săptămâni, am reuşit să nu ne mai înfuriem reciproc iar eu, poate exagerând un pic, i-am sugerat că ar putea încerca să ierte răul pe care simte că i l-a făcut cineva. Ea e convinsă că nu va putea ierta acea persoană dar... pare să fie o convingere care îi pune mai degrabă piedici decât s-o ajute să depăşească trista perioadă. Deşi ne despart sute de kilometri, tot mă tentează să-i împrumut cartea după ce o termin...

Ca să închei cumva această postare, mă folosesc de un nou citat:

"Încă nu am găsit în textele vechi o relatare care să descrie iertarea ca fiind ceva imoral sau inadecvat"

Robert D. Enright, Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei, Editura Trei, Bucureşti 2008, pagina 40

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Cântec de speranţă...

Editare din 29 ianuarie 2010 a postării din 23 ianuarie 2010.

Încep mulţumindu-i lui Mi pentru invitaţie şi lui Sorin pentru că mi-a dat un impuls în plus pentru a merge pe 22 ianuarie în e.varză.

La 17:12 mă sună Sorin să mă-ntrebe dacă vin şi eu să ascult Casa cu prieteni. Ei bine, nu am putut spune nu. Prin urmare, aproape de 19:30, mă întâlneam cu Sorin la Obor şi porneam către e.varză. Simţindu-ce puţin mai acasă faţă de data trecută, ne-am îndreptat spre camera cu cântări. Nici nu apărem bine în prag că ne vede Mi şi vine să ne salute. Se bucură că ne vede, ne bucurăm că suntem acolo. Ne găseşte loc la o masă aproape de scenă. Ne instalăm apoi mergem după vin fiert, una din atracţiile de iarnă ale cârciumii. Revenim, asistăm la probele de sunet, Mi caută o poziţie bună pentru aparatul de fotografiat. Se gândeşte că aş fi tocmai bun să filmez bucăţi din concertul lor. Totuşi, poziţia mea şi mişcările de trupe din minutele următoare au demonstrat că este mai bine să se ocupe de filmări domnişoarele din faţa noastră. Când una din ele a sugerat că ne omoară Mi dacă nu ies bine filmările am afirmat că se poate da vina pe mine. Mi se răspunde cu "Îmi plac oamenii care-şi asumă responsabilităţi". Ce drăguţ! :P

Până la urmă se filmează cu aparatul pus pe o halbă de vin şi pe un manual de veterinară din bagajul lui Sorin. "Chiar aşa vă fac? Vă pun calul mort pe masă iar voi trebuie să spuneţi ce vedeţi?", întreba cineva... Cică aşa e. Clar că nu eram omul potrivit pentru medicină de orice fel! :D

Contrar obiceiului meu, nu am stat cu ochii pe ceas să văd cât de târziu după ora anunţată începe concertul Casa cu prieteni. Era prea plăcut să conversez şi să casc ochii la atmosfera din cârciumă. Iar vinul... fără să fie la fel de bun ca cel din Piatra Mare (Bogdane, o să-ţi pomenesc tura aia multă vreme de acum încolo!), este totuşi o opţiune bună. Microfoniile, şuierăturile şi pocniturile din timpul probelor de sunet mai degrabă amuzau decât enervau.

În cameră, înghesuială mare în urma căreia lumea se mai lovea, se mai ciocnea... "Fantastic! Atâta înghesuială şi totuşi nimeni nu se supără!" mă trezesc spunând.

Odată început concertul nu mai am prea multe de spus... Când Casa cu prieteni au părăsit scena oamenii au dat de înţeles că e prea devreme. După Mi, Sânziana, Afti şi Dragoş a cântat câteva piese chiar sărbătoritul serii, Soby carpatistul. Apoi s-au succedat încă alţi oameni printre care Cristina, o voce asupra căreia mi-a atras chiar Mi atenţia.

După vin a urmat o bere iar puţin după miezul nopţii am pornit şi eu spre casă. Am mers pe jos până am întâlnit un taxi care m-a adus destul de repede acasă. Odată ajuns am fugit la somn pentru că urma prima mea tură carpaţi abordată ca organizator.

Poze de la cântare, în profilul hi5 al celor de la e.varză.

Pentru că săptămâna trecută nu am avut timp să spun o poveste lungă şi frumoasă despre ce a fost acolo, v-am lăsat atunci în compania unei piese pe care am avut plăcerea s-o ascult şi live:

joi, 21 ianuarie 2010

Nici terorismul nu mai e ce-a fost! :))

Primesc din partea băncii al cărei client sunt o nouă solicitare de actualizare a datelor. Lăsând la o parte faptul că devine enervantă actualizarea asta făcută cam des, m-a amuzat teribil motivul invocat de bancă, în conformitate cu nu ştiu ce reglementări BNR. Citez: "în scopul prevenirii spălării banilor şi finanţării terorismului" :)) Dacă contul meu arată a cont prin care se spală bani sau din care se finanţează terorismul ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost cine ştie ce director şi aş fi rulat prin el sume de zeci (sute?) de ori mai mari?

Râd eu dar situaţia este cât se poate de tragică... Dacă pentru a avea acces la un salariu de tot rahatul (a ajuns să-mi fie ruşine să mai spun ce venit am în schimbul muncii mele, şi vă rog să nu interpretaţi ruşinea ca o formă mascată prin care sugerez ideea de confidenţialitate) trebuie să semnez şi completez formulare stupide de două ori pe an înseamnă că trăiesc într-o lume nebună rău de tot! Măcar spuneţi pe faţă că sunteţi stăpâni de sclavi şi daţi-mi zilnic doar o felie de pâine, în speranţa că voi fi la fel de eficient încă ceva vreme. Iar după moartea mea înlocuiţi-mă cu alt sclav!

Mi-e din nou scârbă, al dracu de multă scârbă! E plină lumea de nemernici care se înghesuie să te judece, să te critice, să te devalorizeze!

Totuşi, psihologia mă învaţă că "dacă tu consideri că sunt un nimic în faţa ta te înşeli" se poate traduce prin "eu sunt de părere că sunt un nimic în faţa ta" iar "m-am înbolnăvit datorită mediului în care lucrez" se poate traduce prin "lucrez aici tocmai pentru că m-a înbolnăvit un alt mediu". La fel, "este treaba ta dacă eşti un tip ascuns" se poate traduce prin "poate nu ţi-ai dat seama dar eu mai degrabă mă ascund decât să fiu sinceră, şi asta-mi prinde bine pentru că tu, fraiere! nu-ţi vei da niciodată seama că pe faţă te laud dar pe la spate te critic de nu te vezi".

A nu se interpreta acest text ca o formă prin care aş afirma că eu sunt perfect. Îmi ştiu mai mult sau mai puţin exact calităţile şi defectele. Dar nu suport prea uşor efortul sistematic al unora prin care se încearcă demolarea mea. Singura lor scuză (şi aici poate chiar sunt prea bun) ar fi faptul că te demolează pe tine în încercarea disperată de a-şi ascunde propria ratare.

Poate ar trebui totuşi să vă mulţumesc pentru că, prin voi, îmi dau seama că sunt ceva mai valoros decât îmi imaginam, că merită să lucrez în continuare cu mine şi că merită să sper că va veni şi o perioadă mai bună... În acest context încep să mă bucur că, aseară, fără să-mi fi propus asta înainte, am ajuns să conversez cu Sorin pe marginea unei probleme cu care mă duelez de câteva luni. Aceiaşi problemă despre care am fost tentat să-i povestesc şi Marianei marţi, aceiaşi problemă despre care sunt tentat să discut şi cu alţi oameni dar, într-o oarecare măsură, mă tem de posibilul răspuns dezadaptat pe care l-aş putea primi din partea lor.

Ciudată perioadă...

miercuri, 20 ianuarie 2010

Postare la cerere sau ceva mai bine pentru căţei...

Pentru că nu am prea mult timp disponibil (am de gând să merg şi prin Iron City să beau o bere, după seara Imre de ieri; chiar a fost o alegere grea, tare mi-aş fi dorit să pot merge, în acelaşi timp, şi la concertul Nicoletei Pălărie), fac un copy/ paste al mesajului pe care am fost solicitat să-l transmit:

"PUTIN PENTRU NOI POATE INSEMNA MULT PENTRU EI

Pe timp de iarna, cateii au nevoie de mai multa mancare ca sa reziste frigului. De obicei ei mananca hrana uscata, si nu de cea mai buna calitate si ar avea nevoie de mancare mai consistenta. Ajuta-ne sa la oferim, periodic, o masa gustoasa si hranitoare.

O conserva cu mancare pentru caini costa aproximativ 5 lei (1200 g). Pentru inceput avem nevoie de 45 de conserve ca sa ii oferim fiecarui catelus din adapost o masa mai buna!

Haideti sa facem o bucurie cateilor din adapost. Va asteptam vineri seara, intre 18:30 si 19:30, in pasajul de la Universitate, la iesirea spre Teatrul National. Daca veniti cu o singura conserva, impreuna putem strange multe conserve gustoase pentru fiecare catelus.

In cazul in care voi nu puteti ajunge la ora si la locul stabilit, in cursul zilei de azi si maine( adica miercuri si joi ) imi puteti zice ce suma de bani sunteti dispusi sa cheltuiti pentru hrana cainilor, eu va voi imprumuta, voi cumpara eu conservele, urmand ca voi sa-mi dati banii cand ne vom vedea.

Mai multe detalii puteti afla de la Marilena Cristian - presedinte asociatie: mobil: 0740 035 400, e-mail: marilena.cristian@4animals.ro sau robi_mydog@yahoo.com.
"

Iubitorilor de animale le mai spun că, întâmplător, chiar ştiu o voluntară la Robi deci mi-a fost cu atât mai uşor să transmit mesajul lor. Informaţii suplimentare este posibil să găsiţi şi pe http://www.4animals.ro/

La an nou, club nou dar tot cu Emeric Imre!

Duminică şi luni discut cu Sorin care spune că sunt şanse mari să ajungă şi el în MoJo, la Imre. Luni deja afirmam că sunt 99,99(9) şanse să merg şi eu aşa că ieri, după ce am verificat ultimele comentarii la tură, pe la 7 seara, plecam de la birou spre centru.

Aproape de 8 eram la intrarea pe Gabroveni, merg până la capătul străzii şi... ia-l pe MoJo de unde nu-i! Nicio problemă! Mai dăm o tură că nu era deloc târziu, iar zăpada care cădea oferea un spectacol plăcut. Mă uit mai atent şi găsesc locul.

Intru şi, surpriză!, găsesc un spaţiu destul de vast care s-a dovedit a avea trei nivele. Urc şi sesizez că e prea linişte. Cobor şi, îndreptându-mă spre bar cu gând să întreb unde cântă Imre, sunt întâmpinat cu "Vă pot ajuta cu ceva?".

Sunt îndrumat către subsol, cobor scara în spirală lungă de nu se mai termină. Jos găsesc un spaţiu larg, înalt, nu foarte populat. Până să ajung la bar mă reperează oamenii de la E- Folk. Aflu că trenul cu care urmează să ajungă Imre are întârziere, concertul urmând să înceapă din cauza asta mai târziu decât era planificat. Curând am o senzaţie puternică: deşi nu-mi amintesc de unde, sunt convins că ştiu unul din tipii cu care mă intersectez. Mai târziu mi-am dat seama că este foarte probabil să fie o situaţie din categoria prieten al prietenului prietenului...

Până la sosirea invitatului serii timpul a trecut destul de repede şi plăcut. Bere discuţii, aflu o grămadă de lucruri de la organizatori. Printre altele, mi se atrage atenţia asupra instalaţiei de sonorizare din MoJo, instalaţie care poate înregistra prestaţiile live la o calitate foarte bună. Chiar am avut ocazia să ascult un fragment înregistrat astfel şi... sună fain! Întreb dacă şi-a manifestat vreun artist intenţia de a înregistra un album pe baza sunetului preluat din MoJo. Venind vorba de fum de ţigară mi-am amintit de eforturile pe care le făcea Edi pentru a păstra atmosfera respirabilă în clubul în care, cam cu un an în urmă, debutaseră serile E-Folk. Mi se spune că aici aerisirea este bună, la finalul concertului a trebuit să ajung şi eu la concluzia asta dat fiind că fumătorii din club aproape că nu se simţeau deşi existau în număr destul de mare. Deci, dacă eşti sensibil la fum dar vrei să asculţi folk, MoJo pare o alegere foarte bună.

Aflu că, marţea următoare (26 ianuarie), este invitat Dinu Olăraşu cu deschidere asigurată de Cătălina Beţa. Sper să ajung şi eu acolo nu de alta dar atât Cătălina cât şi Dinu au piese care-mi sunt dragi.

Reîntâlnesc oameni pe care-i simpatizez. Printre ei, Ştefan pe care nu-l mai văzusem de o grămadă de vreme. Totuşi, acum nişte săptămâni, la adunarea carpaţi.org din e.varză, am avut senzaţia că-l văd şi pe el dar a dispărut din raza mea vizuală suficient de repede încât să nu apucăm să ne salutăm.

20:52, Mariana (căreia, câteva minute mai devreme, fusesem tentat să-i povestesc mai exact ce s-a întâmplat în ultimele luni în viaţa mea) trece pe lângă mine anunţând "A venit!".

21:06, Imre urcă pe scenă şi începe cu o piesă pe care n-o ştiam: Două singurătăţi. Alte piese pe care nu le ştiam deloc sau pe care le ascultasem de puţine ori au fost: Decont (pe versurile lui Imre), Ploi (versuri scrise tot de Imre, piesă compusă undeva pe Ştefan cel Mare, introdusă de mărturisirea "iarna este anotimpul meu preferat"), Colindul ursarului (piesă din 1996 compusă pe versurile lui Păunescu), Colind cu sanie (compusă în 1988 pe versurile aceluiaşi Păunescu), o piesă din 1983 pe care nu am apucat s-o notez ("singura piesă pe care o cânt cu capodastru") urmată de încă o piesă necunoscută pentru mine, Balcaniada, o baladă maramureşană pe versurile lui Ion Voicu, În mii şi mii şi mii (asta apucasem să o ascult pe youtube, într-o postare făcută de Mi), Dincolo. Cam astea au fost, pentru mine, noutăţile.

S-au mai cântat Jurământ (piesă după care Imi a precizat că a stat aproape 10 ore pe tren între Cluj şi Bucureşti), Ramuri de lumină, Of, Doamne ceaţa e târzie, Mult prea mult (tot pe versuri Imre), Gara (scrisă, muzică şi text, într-o permisie), Rană şi cuţit, Oraţie de nuntă (piesă pe care am avut senzaţii amestecate şi gânduri la fel, le-am lăsat pe toate să treacă... gânduri intruzive să fie, dacă vor ele neapărat!), Muntele, Povestea cavalerului cu brici. Înainte de pauză s-a cântat Scrisoare supărată după care din public s-a auzit: "De ce nu ai spus că vei cânta Scrisoare supărată? Doream s-o înregistrez.".

Pauza lui Imre a fost cam între 22:15- 22:40. Curând după revenirea lui pe scenă, a cântat Bună varianta rea urmată de o nouă piesă maramureşană cântată împreună cu Cristina Şoloc. Imre îşi ia din nou o mică pauză, Cristina rămâne pe scenă şi, printre altele, produce momentul porno al concertului. :)

Revine Imre şi auzim Nebun de alb urmat de Noapte de unul singur ("Cine ştie, cine ştie? Drumul rătăcit spre tine?"). Ceva mai devreme îl văd în club pe Eugen Avram care, după Insula, îl înlocuieşte pe Imre pe scenă.

Era 23:40 şi auzim Cântec pentru tine (moment în care, în mod straniu, gândul îmi fuge la o tipă măritată), Te-aş înţelege din priviri ("de ce iubirea mea mai există, tristă?") şi, în încheierea minirecitalului Eugen Avram, o piesă care-mi stârneşte amintiri: Fata pe role ("desigur, ea nu ştie ce-a făcut" când mi-a spus "ai şansa vieţii tale, ia-mă de mână!" în timp ce încerca să-şi ţină echilibrul pe role; da, se pare că n-o pot uita de tot, că din când în când simt nevoia restabilirii unei relaţii deşi nevoia asta nu pare să fie chiar o treabă bună).

Peste 15 minute Emeric Imre revine pe scenă şi încheie recitalul său cu Condamnare la toamnă, La 3 şi 14 (versuri Nichita Stănescu), Război ("nimic nu mai înseamnă noi"), repetarea Scrisorii supărate (care este de data asta înregistrată, cu ocazia asta piesa asta a beneficiat şi de o coregrafie drăguţă) terminând cu "iubindu-te fără de moarte...".

00:18, urcă şi Ovidiu Mihăilescu pe scenă (despre el nu ştiam până acum că a locuit o vreme în Cluj), cântă Cipilica şi Lili după care, la 00:25, concertul se termină.

Ies curând din club, ajung în bulevard, nu mă lovesc de taxiuri aşa că o iau uşor pe jos spre casă. În pasaj la Universitate îmi reamintesc de expoziţia foto L` Oreal unde, mai devreme, observasem o poză tare aiurea reprezentând, sub titlul Babele, doar una dintre babe încadrată împreună cu alte stânci.

Deşi aveam senzaţia că am mers tare încet, am ajuns după fix 100 minute acasă. La 02:05 eram în casă, la 02:30 deja adormeam.

Cam aşa s-a derulat prima mea ieşire în Club MoJo. Chiar îi spuneam lui Sorin că simt nevoia să încerc o cârciumă nouă şi... uite că m-am simţit bine în ea. Ceea ce vă doresc şi vouă, în fiecare marţi, la serile E- Folk!

Ca o concluzie, a fost primul concert Emeric Imre sau Emeric Set la care particip în care nu s-a cântat Ilie de la sculărie.

Galeria foto bănuiesc că va apărea, ca de obicei, pe www.e-folk.ro

luni, 18 ianuarie 2010

Baiului- 24 ianuarie 2010

Ei bine, după ce m-am tot gândit la ideea de a organiza o tură pe carpaţi.org, uite că am pus-o şi în practică. Am ceva emoţii dar sper să iasă totul fain în această primă tură organizată, având astfel motiv să repet isprava şi altă dată.

Detaliile turei, aici.

vineri, 15 ianuarie 2010

Folk veşti bune anul are!

În rezumat, clipul de mai jos zice că revine Emeric Imre în Bucureşti. Unde? În Club MoJo. Când? Marţi 19 ianuarie 2010, ora 20:00. Intrarea: 15 lei.

Impresii despre club nu vă pot transmite pentru că nu am trecut pe acolo până acum. Dar din ce am auzit pe la mai mult sau mai puţin apropiaţi, se întâmplă lucruri faine acolo. Cât despre echipa E- Folk, în caz că nu ştiţi deja că fac treabă bună, sugerez că merită să le acordaţi încrederea voastră şi să mergeţi la concert.

joi, 14 ianuarie 2010

Un status de mess...

"Iarba este verde, broasca este verde deci... iarba este broască!"

Ţin minte că, în manualul de logică din liceu, erau pomenite astfel de construcţii dar nu mai am nici cea mai vagă idee care era teoria exemplificată prin aşa ceva.

Mă luminează cineva sau caut prin tone de hârtii să văd dacă mai am vreo logică pe-acasă? :D

Later edit: în urma comentariului postat de Ana, am fugit pe dex să văd cum stă treaba cu silogismul pe acolo. Curioşii pot verifica aici.

miercuri, 13 ianuarie 2010

48 de ore...

Puţine lucruri de notat în ultimele 48 de ore... Dinspre trecut spre prezent ar fi următoarele:

-Mă trezesc peste noapte (2 nopţi în urmă) cu senzaţia neplăcută dată de un lichid întors (el ştie de unde, din stomac, ficat, pancreas sau mai ştiu eu de unde ar fi putut veni) spre gură şi nas, un lichid cu gust ciudat, acru- dulceag, lichid pe care, pentru câteva minute, l-am resimţit drept al dracu` de neplăcut. Nu se întâmpla prima dată. Uneori mă speriam din cauza acelei neplăcute senzaţii. Acum am încercat s-o analizez un pic şi am tras o concluzie plăcută: pot adormi curând după ce mă trezesc brusc din cauza acelui reflux (care, pe moment, îmi dă senzaţia că voi vomita). Dimineaţă nu mai simţeam nimic neplăcut. Mă-ntreb în ce măsură ar fi vorba de o problemă somatică sau de o simplă problemă de percepţie (înrudită, gândesc eu, cu ideea de atac de panică).

-La birou, ieri, mă trezesc enervându-mă după un scurt dialog stupid în care eu aveam mai multă dreptate decât cealaltă persoană care nu părea să facă altceva decât să sugereze că reprezint un nimic inutil. Cealaltă persoană este într-atât de încăpăţânată încât consider aproape imposibil să-i schimb percepţia asupra situaţiei. La fel de adevărat este că persoanei respective nu-i acord dreptul de a mă critica în acel fel. Prin urmare, mi-e ciudă că m-a afectat atât de tare acel mărunţiş de opinie, opinie pe care nu am cum s-o schimb, opinie pe care o consider dezadaptată. Mi-aş fi dorit pur şi simplu să nu fi dat răspunsul care a pus paie pe foc...

-Ieri seară, aproape de casă. Mă trezesc, după trecerea pe lângă mine a unei maşini, în mijlocul unui grup de căţei. Îi cunosc (şi-i şi urăsc un pic) de o grămadă de vreme aşa că ştiam că mă vor lătra şi se vor apropia ameninţător. Ei bine, mi-am păstrat calmul şi am stăpânit situaţia. Deşi nu era total improbabil să fiu muşcat, măcar nu m-am simţit ameninţat iar episodul s-a terminat cu bine.

-Azi dimineaţă m-am trezit destul de greu şi am constatat că a revenit lipsa a ceea ce unii ar numi chef de viaţă. Mă întristează un pic treaba asta... Sunt perioade în care cu greu găsesc un ceva care să mă încânte/ extazieze.

-Acum sunt încă la birou şi mă-ntreb dacă voi merge în Iron City ca să-l ascult şi eu (pentru prima dată, cred) pe M.I.S.H.U. Călian. Parcă aş bea o bere dar, în acelaşi timp, parcă aş merge acasă ca să trec, după luni cu interes scăzut la început şi interes din ce în ce mai mare de la finalul lui 2009, de jumătatea poveştii care mă redescoperă...

Simt că mă aşteaptă o perioadă grea...

duminică, 10 ianuarie 2010

Nicio duminică fără postări pe blog...

Îi mulţumesc twitteristului vulupe pentru link-ul postat. Pe la finalul lui 2009 mi-am amintit de profa de franceză din liceu, prima şi, până la Marian, singura persoană care mi-a atras atenţia asupra Sonatei Lunii de Beethoven.

Dacă aveţi chef ascultaţi şi voi! În tubul meu clipul acesta e în favorite de câteva zile...

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Masca sau bicicleta?

Azi... Încerc să dorm mai mult decât îmi permitea programul dimineţii, până să mă trezesc se ocupă baia, mă trezesc, constat că sunt în criză de timp, mă gândesc că voi întârzia...

În sfârşit, plec, ajung surprinzător de la ora potrivită unde aveam treabă. Termin ce aveam de rezolvat, mă apucă pofta de gogoşi de la Unirii, merg până acolo, rămân la o scurtă plimbare. În Cişmigiu mă uit un pic la cei ce patinau. La ieşirea din parc privesc câteva clipe un copil care se juca alergând porumbeii.

Mă-ntorc la Unirii, cobor în metrou şi aud muzică. În deschiderea spectacolului celor de la Teatrul Masca (apropo, m-am tot gândit să merg cândva la Unirii special pentru a urmări un spectacol al lor) cânta un cvartet de coarde (3 viori şi un violoncel) care suna destul de plăcut. Ca şi în alte ocazii de acest tip m-am surprins încercând să identific sunetul ieşit din fiecare instrument orientându-mă după mişcările interpreţilor. Din păcate mi-a venit destul de repede metroul aşa că am plecat spre casă.

Ajuns acasă dau de ai mei aproape gata de ieşirea cu bicicleta. Mă odihnesc un pic (îmi era tare somn, mai târziu chiar mă apucase o durere de cap urâtă) cât timp mai rezolva ei nişte probleme apoi ieşim pe biciclete în deja obişnuitul Debarcader. Ne plimbăm pe poteci de pământ, pe urcări, pe coborâri. Pe două pante mai abrupte am ezitări dar până la urmă le-am coborât cu succes pe amândouă, în ciuda problemelor cu frânele şi a noroiului.

Mai târziu m-am apucat să scriu o poveste despre trebuie... Mâine voi încerca să mai scriu un episod şi la cealaltă poveste despre mine cel de alaltăieri, de ieri, de azi şi, probabil, de mâine.

Sâmbăta a cam trecut, să vedem ce se va întâmpla mâine...

joi, 7 ianuarie 2010

Chestia şi Locul, povestea

Introducere

"De fiecare dată când se apropie Paştele şi Crăciunul, mă simt defazată. De Paşte nu spargem ouă cu catolicii şi protestanţii, pentru că ţinem la strămoşescul calendar ortodox. În acelaşi timp, Crăciunul nu-l sărbătorim cu restul ortodocşilor, pentru că am adoptat calendarul pe stil nou. Înţelege cineva ceva de aici? Probabil avem cel mai ciudat timing al sărbătorilor din tot arealul creştin: nici complet în stil nou, nici de tot în stil vechi. E ceva tipic românesc în această poveste. (M. Ş.)"

Extras din rubrica Cu ochii în 3,14 în Dilema Veche nr. 270, 16- 22 aprilie 2009

Ei bine, citind zilele trecute acest text, am constatat că se mai pierd şi alţii în diferenţele astea de calendar care, uneori, mă enervează şi pe mine. Dat fiind că, atât cât am fost educat din punct de vedere religios, am fost învăţat să consider calendarul pe stil vechi ca fiind corect, nu voi afirma aici, acum altceva. Dar, gândindu-mă la ortodocşii pe stil vechi şi pe stil nou m-am surprins întrebându-mă care ramură are mai mulţi adepţi în Europa şi chiar în lume. Îmi poate recomanda cineva vreo statistică pe tema asta? Chiar aş fi curios să aflu dacă, privind lucrurile global, sunt minoritar sau majoritar în lumea ortodoxă... Să fie la mijloc efortul pe care-l fac pentru a-mi clădi o identitate? Probabil...

Dacă eşti curios să vezi cam care-i treaba cu stilul vechi (am mai întâlnit oameni care au cerut explicaţii şi, atât cât m-am priceput, le-am explicat) îţi poţi arunca o privire aici.

Povestea

Biserica

Ieri seară plec de la muncă spre Militari. Aşa cum m-am obişnuit în ultima vreme, simt nişte chestii ciudate prin stomac atunci când, după servici, îmi propun să merg undeva. Acum senzaţiile erau parcă mai puternice decât de obicei, poate pentru că nu mai mersesem de ani de zile în acea direcţie cu metroul (iar faptul că, în urmă cu un an şi ceva, ajungeam relativ des în zonă, cu alt scop, mi se pare nerelevant în actualul context).


În sfârşit, controlez cât pot situaţia şi-mi propun să limitez scopurile serii în cazul apariţiei unui disconfort extrem (psihologii pot citi anxietate în loc de discomfort extrem). Ajung la Păcii, încerc să-mi amintesc drumul pe care aveam să merg şi, oarecum surprinzător, regăsesc şi elemente cunoscute. Un parc nou, o veche benzinărie, o nouă biserică (nu ştiu dacă doar mie mi-a lăsat senzaţia de sorcovă acea biserică împodobită cu beculeţe de la intrarea pe Str. Mărgelelor), alte construcţii mai vechi şi mai noi, străzi cu marcaje pe ele, asfaltate, drum lung cam de 15 minute... Cu ani în urmă mi se părea mai scurt... Îmi amintesc care sunt cele două străzi pe care puteam face stânga, o regăsesc pe prima, o regăsesc şi pe a doua. Reţinusem denumirile. Ciudate aceste jocuri ale memoriei...


Ajung, pun telefonul pe vibraţie (deşi de obicei nu sună mai nimeni la mine). După nici eu nu mai ştiu câţi ani, revin, încercând să regăsesc sentimentul religios (mai devreme găseam un mic ajutor în acest sens, o apropiere între religie şi psihologie, ambele lucrând în direcţia bunei înţelegeri între indivizi), la biserică. Am ales special seara de 6 ianuarie (ajun de Crăciun pe stil vechi) dat fiind că, zilele trecute, îmi notasem senzaţia plăcută pe care o simţeam la finalul slujbei din ajun de Crăciun când preoţii cântă colinde...


Fără prea multe cuvinte, afirm doar că această revenire mi-a provocat un oarecare disconfort (vorbesc aici tot de anxietate, aţi putea să vă imaginaţi că-mi crează disconfort ideea de a îngenunchia, spre exemplu, dar nu e cazul) dar am preferat să mă expun situaţiei. Dacă mă voi întoarce acolo curând sau cândva rămâne de văzut. Oricum, aseară, puţin după 22:00 când am luat metroul spre centru, eram departe de starea de linişte pe care o dobândeam în astfel de ocazii cu ani în urmă. Şi mă-ntrebam dacă se potriveşte, dacă mi-ar face bine sau rău să trec şi prin Iron City.


Dar până la Iron City, câteva cuvinte despre felul în care am perceput biserica... Ei bine, după atâţia ani, strada din faţa mânăstirii am regăsit-o asfaltată. Cu ani în urmă, fiind o stradă noroioasă, ţin minte că am văzut călugării cărând cu roaba pietriş pe care-l împrăştiau pe stradă astfel încât credincioşii să nu se împotmolească. Grijă faţă de aproapele şi umilinţă...

Biserica o ştiam cu mare parte din pereţii interiori nepictată. Ei bine, acum e pictată cea mai mare parte iar treaba asta chiar m-a surprins plăcut aproape imediat după intrarea în biserică. Poate pentru că, pe stâlpul lângă care am stat, stă scrisă singura rugăciune pe care am reţinut-o dintr-o carte scoasă la Editura Anastasia şi citită cândva demult... Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

După atâţia ani, asta fiind chiar după dorinţa mea, am ajuns acolo singur. Nici nu m-am intersectat cu vreo rubedenie pe acolo. Cred că situaţia asta mi-a permis odată în plus să mă expun.

Aseară le-am simţit lipsa bunicilor... M-am simţit puţin tensionat amintindu-mi că, ultima oară când ajunsesem acolo, era vorba de înmormântarea bunicului... A fost o zi tare tristă atunci... Poate şi din cauza asta, peste ani, am evitat să merg şi la înmormântarea bunicii... Odată cu bunicii parcă s-a dus şi o mare parte din amintirile frumoase din copilărie...

M-am simţit jenat şi atunci când mi-am dat seama, după nu mai ştiu ce gest mărunt al părintelui Flavian, că acesta nu mă recunoaşte. Firesc de altfel, au trecut ani... La extrema cealaltă, m-am bucurat când am recunoscut glasul părintelui în timpul slujbei.

Nu ştiu cum va continua relaţia mea cu biserica dar simt că experienţa de aseară a fost utilă.

Iron City de Sf. Ion (stil nou)

Un lucru era sigur, nemaitrecând prin Iron City din octombrie, simţeam nevoia şi de puţin folk. Aşa că mă dau jos la Unirii, constat că era ora suficient de târzie încât trebuia să hotărăsc repede ce fac, constat revenirea unei stări de disconfort dar ies totuşi la suprafaţă şi mă îndrept spre Iron City. Ajung întrebându-mă dacă însoţesc starea de folk cu starea de bere sau cu starea de suc.


Era aproape 23:00, cântarea cred că începuse de o oră. Cârciuma plină, parcă nu o mai văzusem de mult atât de plină la ora aceea... În partea de jos a scărilor erau oameni aşezaţi, pe culoarul către bar era relativ liber dar în faţa barului şi spre scenă... plin! Ajung destul de greu la bar, îmi iau obişnuita bere, îmi găsesc cât de cât locul şi-mi propun să stau în club doar preţ de o bere.Am rămas până la urmă preţ de două beri pentru că acolo se întâmplau lucruri de care chiar mi-era dor...


Curând după sosirea mea urcă pe scenă Costică David. Cred că nu-l mai auzisem de la noaptea Folk frate din Diham, din decembrie 2008 aşa că mă felicit că am venit. Ca niciodată, constat că-mi amintesc ceva versuri ale cântecelor lui. Un grup aflat undeva în stânga părea să se bucure chiar mai mult decât mine de prezenţa lui Costică.


Puţin timp după Costică urcă pe scenă şi Cristina. Urechile erau deja îndreptate către scenă dar spectacolul vizual creat de Cristina şi Jonnie cerea şi atenţia ochilor. Ca de obicei, chestiile faine petrecute pe scena din Iron capătă un plus când apare acolo şi Cristina.


Am mai remarcat o noutate la Folk frate, un om cu flautul. Mi-au plăcut intervenţiile acestuia care par a compensa cumva plecarea sau absenţa temporară a lui Alex.


Vlad a fost chemat la un moment dat pe scenă şi s-a cântat acea piesă Timpuri Noi scrisă în amintirea tatălui lui Dan Iliescu.

Atmosfera a fost tare faină. Oamenii din jurul meu erau toţi frumoşi. Privirea îmi zbura liberă peste chipurile şi trupurile tinerelor frumoase din jur. Nu mă simţeam deloc vinovat indiferent dacă priveam nişte picioare, un decolteu sau un chip plăcut.

Muzical vorbind nu cred că s-au întâmplat lucruri noi. La miezul nopţii ar putea fi totuşi o noutate, În grădina lui Ion, în cinstea lui Jonnie. Mai târziu, Cântă cucul, cu publicul într-o formă fantastică. Nebun de alb a ieşit la fel de fain, pentru mine existând un motiv în plus de bucurie, nu am mai simţit nimic trist în faţa acelui Tot ce-i al tău mi se cuvine mie.

Pe la 1:40, aproape de scenă, s-a sesizat un mic conflict între câţiva oameni din public. Oamenii barului i-au izolat/ evacuat pe cei implicaţi şi, la plecarea mea din club, aşa cum deja scriam pe blogul Folk frate pe la 2 noaptea, i-am auzit pe aceia cerându-şi reciproc scuze (sincere, sper) după care, după toate probabilităţile, au coborât împreună înapoi în club. Le doresc să revină în Iron City fără a mai lăsa loc de certuri inutile. Nu am nici cea mai vagă idee de la ce pornise supărarea lor dar îmi imaginez că era vorba de un mărunţiş peste care au trecut uşor

Din punctul meu de vedere (cât aş vrea să explic şi de ce dar... ceva mă reţine totuşi) au mai existat 3 momente deosebite. Secundele în care Mysha şi Orhan (nu-mi imaginasem că m-a remarcat şi el) m-au salutat şi mi-au urat La mulţi ani (neştiind ei că urările lor pică în cel mai potrivit moment posibil) şi deja obişnuitul scurt schimb de zâmbete cu Cristina. Celor trei, mulţumiri suplimentare pentru seara frumoasă! :)

Ca o concluzie, a fost un ajun de Crăciun reuşit, chiar dacă a fost o schimbare de atmosferă cam prea bruscă, trecând de la miros de tămâie la bere şi miros de fum... De la Chestie (mersul la biserică) la Loc (Iron City, aşa cum bine bănuiseră Oana şi Kaas)...

În încheiere, celor care au (oameni care ţin stilul vechi, oameni care au sărbătorit Sf. Ion, zi de naştere sau orice altceva) sau nu ceva de sărbătorit, le doresc tot binele din lume! Să vă trăiţi viaţa, pe cât posibil, în armonie cu cei din jur!

Alice...

De dimineaţă întâlnesc o fiinţă cunoscută. N-o mai văzusem de vreo 19 ani dar mi-am amintit cu oarecare certitudine că o cheamă Alice... Ei bine, de unde o cunoşteam? Mi-am dat seama până la urmă că tipa mi-a fost colegă în şcoala generală... După atâta vreme, nu părea aproape deloc schimbată... Nu-mi aduc aminte dacă era o tipă populară în şcoală, dacă am interacţionat atunci cu ea dar se vede treaba că mi-a atras cumva atenţia. La fel cum mi-a atras atenţia şi acum... Acum am văzut în ea o femeie frumoasă. Şi scriu despre ea cel mai probabil pentru a exprima subtil faptul că m-am ofticat că nu m-am oprit să stau un pic de vorbă cu ea... Alice M. deci...

Locul şi Chestia- a ieşit bine! :)

Aşa cum precizam într-un comentariu pentru o postare anterioară cam pe aceiaşi temă, special pentru Kaas, voi publica textul pe care-l scriu acum (7 ianuarie 2010, ora 02:32) după ce revine ea cu un comentariu. :)

Pe scurt, seara a ieşit bine. După mulţi ani de absenţă am revenit în Militari, la biserică. Am ajuns aproape de 8 seara, am stat până la finalul primei părţi al slujbei de Crăciun (eu ţin stilul vechi) şi apoi, aşa cum bănuiau Oana şi Kaas, am mers în Iron City (unde nu mai fusesem din octombrie 2009). În Iron am ajuns pe la 23:00 şi m-am retras spre casă pe la 01:50. La 02:10 eram deja acasă, adus de un taximetrist care are ca clienţi obişnuiţi angajaţii şi clienţii clubului Iron City.

Mai multe cuvinte despre Moş Crăciun în varianta mea mai târziu, când mă voi trezi din somn.

Deşi e posibil să public postarea asta pe ziuă, dată fiind ora la care scriu, vă urez vouă, cititorilor şi cititoarelor (trebuia să pun cititoarele înainte dar sper să-mi acceptaţi scuzele), o noapte liniştită! :)

miercuri, 6 ianuarie 2010

Puştoaico! :D

Ieri seară, pentru prima dată pe anul acesta, m-am întâlnit cu N. Deşi data trecută întâlnirea nu-mi făcuse mare plăcere, poate pentru că era decembrie şi simţeam mai degrabă finaluri, aseară m-a bucurat destul de mult întâlnirea. Ea avea chef de vorbă aşa că, preţ de câteva staţii de metrou, mi-a povestit despre soţul ei sedentar (moment în care mi-am amintit de două femei deşi, schimbând puţin contextul, m-aş fi putut gândi la 3 sau chiar la mai multe), ne-am reamintit o plimbare pe jos făcută în urmă cu destui ani, ne-am amintit de prieteni comuni... La un moment dat aminteşte faptul că împlineşte 30 de ani anul acesta, clipă în care "izbucnesc": "Puştoaico!" :D

Chiar a fost plăcută conversaţia şi nu-mi amintesc să fi fost alterată de vreun gând sau sentiment negativ. Aşa că a fost o bună compensaţie pentru atacul de panică de dimineaţă.

luni, 4 ianuarie 2010

Locul şi Chestia

Miercuri 6 ianuarie 2010 ar putea fi ziua în care să fac din nou o Chestie pe care nu am mai făcut-o de mulţi ani...Atunci când făceam asta, din câte-mi amintesc, priveam viaţa cu mai multă relaxare. Ar fi, teoretic, o treabă bună să revin la acel obicei.

Tot miercuri aş putea să revin într-un Loc pe care nu l-am mai călcat de câteva luni.

În planul meu, Chestia ar putea fi făcută înainte de a merge din nou în Loc. Dar, din motive prieteneşti, prezenţa mea în Loc ar putea fi solicitată mai devreme... Şi atunci ce fac cu Chestia?

Dilemă...

Bănuieşte cineva la ce se referă Locul sau Chestia?

Bănuielile sunt aşteptate la comentarii. Rugămintea mea ar fi ca eventualele comentarii anonime să fie semnate într-un mod în care eu să pot identifica comentatorul/ comentatoarea.

Dacă cineva doreşte să afle exact la ce mă refer poate lăsa un comentariu şi, dacă îi am datele de contact, voi răspunde pe personală. În public, dacă voi fi mulţumit de felul în care vor evolua lucrurile, voi povesti joi ce am vrut să spun în postarea asta.

Zile senine!

duminică, 3 ianuarie 2010

Val de sinucideri

Dacă ar fi să ne luăm după ştiriştii români, dat fiind că mâine ne va apuca depresia şi melancolia datorită întoarcerii la muncă, bănuiesc că vom fi zguduiţi zilele următoare de un val de sinucideri. Ţineţi-vă bine!

:))

Tot pe bicicletă...

Ei bine, deloc surprinzător, am început anul tot pe bicicletă. Pe 1 am făcut o combinată debarcader- IOR care s-a sfârşit cu un genunchi futut (nu al meu) şi ceva înjurături cauzate de lovitură. Eu am rămas cu eterna nedumerire: nu ar fi mai simplu ca în locul înjurăturilor omul să spună rapid şi exact ce-l doare? Poate o să-mi spună şi de data asta un anonim că sunt prea dur...

Fotografia e din IOR:

Tot în IOR, dădusem în mintea copiilor pe tiroliană:



Azi, pe o vreme de basm, din nou în debarcader. Nu am luat aparatul foto la noi şi rău am făcut. Aleile din parc păreau desprinse din poveşti, cu copacii proaspăt îmbrăcaţi cu zăpadă. Ne-am întors acasă cu bicicletele încărcate de zăpadă, cam ca în pozele făcute în holul blocului.




vineri, 1 ianuarie 2010

Anii trecuţi, pe vremea asta...

Acum 7 ani, pe 31 decembrie, sun o femeie să-i spun cam aşa: "Nu mă-ntreba de ce dar vreau să-ţi spun că ai însemnat mult pentru mine".

Acum 6 ani, de Crăciun, conduceam la gară altă femeie cu care mă bucuram că mă voi revedea anul care urma.

Acum doi ani, la ora asta, eram abia întors din tura pe Baiului care era aproape să reprezinte primul meu Revelion petrecut pe munte. Alt an, altă amintire, altă femeie.

Acum un an eram pe Piatra Mare. Primul Revelion pe munte, a patra femeie.

Patru femei care, pe rând, mi-au atras atenţia. 4 femei de care mă leagă destule amintiri plăcute. O femeie care m-a "ajutat" să intru în cea mai mare criză a vieţii mele, criză din care sunt destul de aproape să ies.

Acum, în 2009, aproape de intrarea în 2010, mă mai cuprinde din când în când tristeţea pentru faptul că perioada asta nu am făcut/ nu fac nimic deosebit.

Şi, pentru că postarea asta o programez pentru miezul nopţii...

La mulţi ani, oameni buni!
Vă doresc ca în 2010 să reuşiţi să schimbaţi ce merită schimbat şi să păstraţi ce merită păstrat în vieţile voastre!