marți, 31 mai 2011

Nu dragă, nu te deranja să mă iubeşti...

Nu te deranja

Asculta mai multe audio diverse


Dimineaţă plec de acasă mult mai devreme decât de obicei. Se pare că mă trezeşte uneori devreme lumina de afară. Din aproape în aproape, s-a nimerit să plec la o oră la care ştiam că o pot întâlni. Mă uit după ea la cele două staţii de unde mă aşteptam să urce, mă poziţionez în metrou aproape de uşa la care mai urcase cândva. Nu apare... N-am avut ocazia să exersez acel "Îmi permiţi să-ţi vorbesc?" pe care l-am gândit în ultimele zile drept cea mai potrivită metodă de abordare a unei întâlniri cu ea. Dar dacă nu a apărut...

Seara, din cauza ploii şi pentru că am ţinut neapărat să termin de citit jurnalul turei lui Ioan în Măcin, am plecat la o oră la care ştiam că ea este de mult trecută spre casă. Cobor relaxat pe peron, fac câţiva paşi şi, în reflexul de a privi oamenii de pe peron, o văd. M-am depărtat într-o secundă. Vine metroul şi mă gândesc să i-l las doar ei. Urc totuşi. La staţia la care a coborât ultima dată când o văzusem cobor, privesc în lungul peronului, nu o văd, urc la loc. Într-un fel îmi pare bine că nu o văd, m-am tot gândit zilele trecute cât de stupid ar fi ca ea să ajungă aproape vecină cu Steluţa...

Fiind totuşi condus de o curiozitate tembelă, avansez în metrou cu gând să o caut cu privirea şi la ceea ce consideram deja ca fiind fosta ei staţie. Avansez... Avansez... Deodată o văd în dreapta mea. Întorc privirea spre nicăieri, mă aşez lângă o uşă, îmi dau seama că este uşa pe care ar putea să coboare ea aşa că mă retrag pe cealaltă parte. Ne despărţeau 2 metri. Se ridică, măreşte distanţa îndreptându-se către cealaltă uşă. O văd coborând, când metroul pleacă din staţie apuc s-o văd aproape de scările de la capătul peronului.

Încă sunt calm... Dar câteva clipe mai târziu am început să rumeg amintirile despre ea. Mi-am dat seama că au existat câteva luni în care mi-am dorit să discut cu ea o chestie destul de personală pe care, chiar după ce am discutat-o cu psihologul meu, tot nu am rezolvat-o în întregime. Şi atunci, dacă un profesionist nu m-a putut ghida către rezolvarea perfectă (în definitiv, rezolvarea perfectă ar fi fost dacă nu ajungeam să am ce să-mi doresc să-i povestesc Roxanei despre ultimii ani) oare ce treabă bună ar fi putut face Roxana? Poate n-aş fi făcut altceva decât să mă conving din nou că e total dezinteresată de viaţa mea.

Următorul gând deja trimitea către ea ceva ură şi furie. Mi-am amintit de o discuţie în care îmi explica de ce nu iubeşte copii/ nu-şi doreşte copii. Se întreba ea atunci, plecând de la declarata convingere că va naşte gemeni: "Cât să mi se dilate şi mie vaginul?". De fapt toată discuţia asta ascundea altceva. Am aflam mai târziu ce dar nu am făcut legătura cu acea discuţie despre copii. Ei bine, cred acum fie că era foarte puţin informată în legătură cu variantele pe care i le oferă ştiinţa şi propriul trup, fie îşi bătea joc de mine parcă ştiind că vor trece ani până să-mi dau seama de asta.

Onorabilă domnişoară! Fă! Vezi că lumea medicală a inventat şi alt tip de naştere. Nu-i musai să împingi până arunci bebeluşul în perete! Poţi să-l naşti şi altfel. Unii spun că este mai bine aşa, atât pentru mamă cât şi pentru copil. Eu, încercând să privesc lucrurile dintr-o perspectivă psihanalitică, mă întreb dacă a făcut cineva vreo cercetare care să demonstreze dacă felul în care s-a născut individul are vreo influenţă în viaţa viitorului adult. Mă refer aici la influenţe asupra tipului de ataşament, asupra vieţii sale sexuale, asupra predispoziţiei către depresii. Părerea mea, încă nedocumentată din punct de vedere ştiinţific, este că cezariana poate influenţa urât viaţa proaspătului născut individ.

Prin urmare, revenind la onorabila domnişoară Roxana, constat că-mi pare rău uneori că nu am aplicat pe ea unul dintre puţinele comportamente pe care le-aş fi putut copia de la tata. Poate că Roxana chiar merita să fie lovită, f***** sau măcar înjurată. Poate că această femeie nu merită să fie respectată. Poate e într-adevăr un monstru deşi în ultimii ani am făcut destul de mari eforturi pentru a-i curăţa cât de cât imaginea.

După cum suna o reclamă la Hochland, ea ar putea acum să gândească: "Dacă îmi dă o palmă data viitoare?"

Pentru că nu am habar când şi în ce dispoziţie o voi revedea, deocamdată îi adresez doar ţapinărescul Du-te naibii de aici!



Le mulţumesc amicilor Ţapinari pentru piesa asta! :)

Apropo, vineri, Tănase cu Semne are concert în Regie, detalii aici.

luni, 30 mai 2011

Respect pentru Metrorex sau Metrorex şi comunicarea

De dimineaţă, venind spre birou, am fost surprins de aglomeraţia de la Piaţa Victoriei. Ajung pe peron cu greu şi apoi sunt din nou surprins de metrourile care păreau înşirate în tunel, fiind vreo 4- 5 care au intrat în staţie imediat după ce elibera staţia cel de dinainte. Am considerat că există o problemă şi am devenit curios. În acelaşi timp, am constatat că lucrurile sunt destul de bine controlate în situaţia creată, situaţie care părea dificilă.

Ajung la birou şi trimit un e-mail:

"----- Original Message -----
From: Adrian Negoita
To: contact@metrorex.ro
Sent: Monday, May 30, 2011 12:04 AM
Subject: Statia Piata Victoriei, azi dimineata


Buna ziua,

va rog sa-mi comunicati motivul pentru care azi 30 iunie 2011, intre 08:50- 08:55 AM, accesul catre peronul pentru directia Pipera al statiei Piata Victoriei a fost extrem de dificil datorita aglomeratiei.

Multumesc!
Adrian Negoita
Posta electronica: adrian_negoita_2005@yahoo.com
YM: adrian_negoita_2005
Blog: http://sufletologie-prezentul.blogspot.com"


Cred că era puţin trecut de ora 10 am când am scris. Aproape uitasem de mesaj, prins cu un alt mesaj, complicat, care necesita un răspuns. Revenind la inbox acum câteva minute am avut plăcuta surpriză să găsesc un răspuns din partea Metrorex, chiar de pe contul directorului general.

"Re: Statia Piata Victoriei, azi dimineata
FROM: Gheorghe Udriste
TO:Adrian Negoita Message flagged Monday, May 30, 2011 10:58 PM

Domnule Negoita,
Inainte de a va da un raspuns mai detaliat care cu siguranta la aceasta ora nu va mai ajuta cu nimic, va raspund direct pntru ca incerc pe cat posibil sa comunic direct si operativ cu utilizatorii metroului.

Azi dimineata dupa ora opt, in statia Tineretului, s-a observat ca un disozitiv (jgheab) pentru colectarea apelor din plafonul statiei s-a desprins, punand in pericol circulatia trenurilor, fapt pentru care operatorul de circulatie a dispus intreruperea functionarii metroului pe linia respectiva, pentru cateva minute necesare interventiei si asigurarii gabaritului de libera trecere a trenurilor.Circulatia a fost reluata normal dar cu o mica dereglare a graficului de mers si cu influente pe intreg parcursul, pana la st Pipera.

Imi pare rau ca sa-ntamplat nu asemenea eveniment neplacut si care v-a afectat si pe Dvs!

Sper ca asemenea evenimente sa fie cat mai rare sau deloc!

Multumesc pentru intelegere!
Cu stima,
Gh Udriste,Dir General"


După un astfel de răspuns apreciez că nu este deloc întâmplătoare implicarea Metrorex în proiectul Lecturi urbane şi în colaborarea cu bicicliştii din Bucureşti. Legat de biciclişti, mă bucur când, serile sau în week-end, îi observ urcând sau coborând din metrou, semn că decizia Metrorex este utilă.

Este genul de situaţie după care te bucuri un pic că asta se întâmplă în România, ţara în care, spune lumea, nimic nu merge. Ei bine, poate lucrurile nu merg perfect dar este un pas înainte felul în care Metrorex oferă informaţii despre un eveniment la care au fost martori sute de bucureşteni.

Felicitări, Metrorex!

joi, 26 mai 2011

Deprimat, zic...

Mi-am "revenit", sunt din nou deprimat... Atât de deprimat încât cred că dacă prin absurd m-ar căuta Rox şi s-ar oferi să-mi sugă p*** i-aş spune să revină altă dată...

Cam de căcat perioada! :(

Folk Frate, 3 ani în Iron City



Aproape de fiecare dată am scris despre concerte raportându-le cumva la mine, la starea mea de spirit, la bucuriile sau supărările mele. Pentru că nu văd de ce ar face excepţie această postare încep cu o descriere a împrejurărilor care m-au convins să revin în Iron City pentru aniversarea a 3 ani de Folk Frate.

Trecuseră deja vreo două săptămâni iar eu eram în continuare picat în butoiul cu melancolie. Mi se părea că este pus în pericol de starea mea inclusiv acel mult dorit proiect de la mijlocul lui iunie. În astfel de perioade, deşi îmi mai reţine atenţia câte-un concert (cum au fost săptămâna trecută concertele Semne -reprezentând cumva prezentul- şi Altar -trupă care reprezintă cumva adolescenţa mea), de cele mai multe ori mă las cucerit de tristeţe şi mă reîncadrez în rutina casă- job- casă, rutină care rareori reuşeşte să mă scoată din starea care mă nemulţumeşte sau mă îngrijorează.

Totuşi, parcă era prea mult să ratez şi această nouă ocazie pentru ieşit din casă. M-am gândit marţi seară că o aniversare nu poate să fie decât veselă. Am încercat să mă pregătesc pentru schimbarea de stare de spirit. Am ucis un aparat de ras în barba care crescuse destul în ultimele nu mai ştiu nici eu câte zile. Un ritual care mă ajută uneori să scap de acel autocritic nu am acum faţă de ieşit în lume.

Miercuri eram în continuare lipsit de chef dar, spre seară, mi-am spus că pofta de folk ar putea apărea dacă mă străduiesc un pic. Am mers acasă, am rezolvat câteva mărunţişuri apoi am plecat spre centru. Pe la 10 noaptea coboram în subsolul din Blănari 21 după ce, surprinzător, îl întâlnisem în faţa clubului pe Marian. Jos, comitetul de primire. Citisem de seara cu 100 de beri dar nu dădusem importanţă textului. Ideea mi-a reţinut totuşi atenţia când mi s-a arătat eticheta sticlei aniversare. Pentru că îmi era greu să păstrez sticla cu totul, am dezlipit eticheta de pe Ursus-ul ediţie specială Folk Frate, am scanat-o şi... am urcat-o în capul postării. Mai rămânea să o şi desfac cumva. Am întrebat şi a apărut o mână puternică (sau o mână prevăzută cu cheie de desfăcut, nu ştiu dacă este atât de important detaliul) care mi-a uşurat accesul la lichidul din sticlă. Frumos s-au organizat oamenii! :)

Studiez publicul, constat că sunt mulţi oameni noi, îmi odihnesc privirea pe câteva gagici mergând pe principiul că, probabil, este necivilizat să atingi dar să priveşti este voie cu siguranţă. :) Se întoarce un cap şi... dinspre el primesc salutul lui Tănase. Pentru o secundă mi-am reproşat că am ratat un nou concert Semne... Remarc şi câteva chipuri cunoscute cărora nu le asociez şi nume. Pentru că m-am obişnuit să merg la concerte fără să ţin neapărat să mă văd acolo cu cineva (deşi mi-ar fi plăcut să nu se întâmple aşa, văd că a trecut perioada în care miercurea mă mai întreba câte cineva dacă ne vedem în Iron City) nu mi-am făcut reproşuri şi pe tema asta.

Curând începe concertul, apar treptat şi alte chipuri cunoscute (Tivodar, Cristina Andrieş, Vlad, Dan Vasilescu, Fram, Dragos Boeru...), lumea era mult mai dinamică decât la serile Folk frate cu care mă obişnuisem eu iar treaba asta, surprinzător, mi-a plăcut. Parcă împrumutasem şi eu un pic din cheful de viaţă al acelor oameni frumoşi. Am resimţit ca fiind amicale zecile de atingeri întâmplătoare. Deşi, în zona în care-mi place să stau de obicei, eram mai degrabă printre necunoscuţi nu am avut senzaţia neplăcută de pericol pe care am trăit-o cu alte ocazii în aceleaşi împrejurări. Mă simţeam cumva printre ai mei, acceptat, poate chiar protejat.

Omuleţii de pe scenă au început seara cu Primăvara celor de la Măr Verde, au continuat cu Cântec pentru tine iar un pic mai târziu am reauzit chestia aia pe care o mai ascultasem o singură dată în Diham, la acea memorabilă noapte Folk frate:

Nevestica mea
Da-r-ar dracii-n ea
A început să tragă la măsea


De aici publicul, încet dar sigur, a devenit mai cald, şi-a folosit vocea, a format un cor pe 100 de voci care, în unele momente, era tare plăcut.

Destul de repede, prelungită până aproape că uitasem de ea, s-a auzit Verginica. Un alt moment cu public eficient a fost cântecul cu oi (Timpuri noi, Perfect).

Au existat şi două piese cu şoricei, cea a lui Mangu (sau inspirată din Mangu, nu mai reţin exact) cu şoricelul strivit pe perete şi Pseudofabula de la Roşu şi negru. Pe Pseudofabulă am fost plăcut impresionat de publicul nou care ştia bine piesa.

Au existat şi momente Vama Veche, cu Omul plajei şi alte chestii. Ţin minte că pe o piesă Vama Veche îmi venise un gând care mă făcuse să-mi doresc să scot notesul din buzunar. N-am scris gândul, nici nu mi-l mai aduc aminte.

Îmi aduc aminte în schimb de nu-mi pasă că iubitul ei acum... piesă pe care mi-am dat seama brusc că-mi pasă dar... nu am cum să schimb situaţia. M-am minţit o vreme spunându-mi că nu-mi mai pasă dar uite că lucrurile nu stăteau aşa... Aici a existat secunda de tristeţe.

O fază simpatică a fost apariţia surprinzătoare şi scurtă a Alinei Manole când Folk fraţii făceau obişnuita combinaţie dintre Holograf şi te iubesc atât de aşa şi aşa. A crescut mult din punct de vedere muzical Alina Manole în ultimii 3 ani...

A existat şi momentul Dragoş Boeru, la fel cum a existat deja obişnuitul moment Teddy- Olăraşu (mai lung de data asta, pe lângă N-ai nevoie de foarte multe existând şi alte piese Olăraşu pe care le cunosc în mai mică măsură). După N-ai nevoie de foarte multe mi-am imaginat cât de interesant ar fi să aud şi Tânăr şi acum a lui Adrian Ivaniţchi...

Emeric Imre a fost preluat şi de data asta cu două piese- depresie: Bună varianta rea şi Nebun de alb. Au existat câteva acorduri care m-au dus cu gândul şi la Scrisoare supărată dar... a fost o mică păcăleală. :) Oraţie de nuntă mai lipsea! :))Pe Nebun de alb, ca de obicei, publicul a reacţionat superb.

Să amintesc şi un moment în care publicul mi-a plăcut mai puţin, Cântec pentru Bucovina. Nu ştiu ce are piesa asta dar uneori este foarte bine primită- preluată de public în timp ce în alte seri este foarte slab preluată. Nu ştiu dacă variaţia asta are vreo logică.

Momentele Cristinei au sunat plăcut, a sunat incredibil de bine şi momentul lui Vlad (scriam prin 2009 că s-a exagerat cu timpul care-i fusese acordat lui Vlad dar am constatat aseară că omul a meritat să-i fie acordată încrederea, în felul acesta învăţând să-şi facă mai plăcută prezenţa pe scenă), mi-a plăcut şi obişnuitul moment Cristina- Vlad cu deja clasica Baby a celor din Iris.

Pe zona de coveruri internaţionale Tănase era foarte în elementul său în timp ce eu mă minunam de cât de prezent era publicul.

A fost şi un mic moment Andrei Văcaru dar am uitat cu desăvârşire ce s-a cântat atunci. Oricum, auzind de Andrei mi-am amintit de Ză` Duff şi de concertele la care tare bine-mi pare că am ajuns anul acesta.

S-a spus la revedere şi iernii, cântându-se pentru ultima oară pe actualul (mai mult deja fost) sezon rece acea bucată din Cutiuţa muzicală în care Săniuţa fuge, nimeni n-o ajunge.

Deşi trec mai rar prin Iron, măcar la aniversările Folk frate încerc să ajung. A meritat de fiecare dată. La 1 an, când oamenii au avut invitaţi deosebiţi, la doi ani când nu mai reţin ce s-a întâmplat şi aseară, la 3 ani, când atmosfera a fost numai bună pentru o porţie de necesară înveselire.

A fost o seară superfaină care a reuşit în mare măsură să mă scoată din starea jalnică în care mă aflam de vreo 2 săptămâni.

La întoarcere am dat de un taximetrist care frecventase folk-ul, opera şi teatrul într-o perioadă a vieţii. Pe la două şi un sfert (ora, să nu vă gândiţi şi voi, ca alţii, că m-am împărţit între două femei :D) adormeam.

În seara asta mi-am propus să ajung din nou în Iron City pentru a asculta pentru prima dată trupa Shoty. Nu ştiu la ce oră va începe concertul dar bănuiesc că tot undeva după 9 seara. Probabil din cauza asta mi s-a spus mai devreme că sunt pus pe şotii. :))



Cred că mai erau momente importante numai bune de imortalizat pe pelicula de cuvinte dar... uneori intervine uitarea, o uşă ce o încui, vorba Mariei Gheorghiu.

joi, 19 mai 2011

Obsesia muzicală a serii

N-am mai scris de ceva vreme din motive destul de îmbârligate. Şi poate nu scriam nici azi dacă nu-mi aminteam, a nu ştiu câta oară în ultimele zile, de Povestea cavalerului cu brici.



Trăia într-un castel, pe Rin,
Un cavaler ce din capriciu,
Gustînd bobiţe din ciorchin,
Tăia şopîrlele cu briciul
Şi-apoi le prepara în sos
De leuştean şi portocale
Şi preasupuşilor, voios,
Le da în de-alabastru oale.

Refren: Copilă dulce, râma trece
Drugii de rouă se topesc
Un fluture cu burta rece
Pluteşte-n ceaiul chinezesc.

Şi azi aşa şi mîine-aşa
Pînă ce-o slujnică fecioară
Rămase din mîncare grea
Şi se-aruncă în scoc la moară.
Iar castelanul nostru-amar
Visă de-atunci întreaga-i viaţă
Şopîrle cu sîni albi şi mari
Strîngînd copile dulcï în braţă..

Sursa textului, aici.

Trist domnule, trist... :))

joi, 12 mai 2011

Viaţa între două sanatorii cu doctori în grevă

Au trecut nişte luni de la primul episod foarte furios pe care am simţit nevoia să-l consemnez. Pe aici nu am apucat să scriu despre el dar acesta există şi sub formă de draft de postare. Poate cândva, într-o rememorare a episoadelor furioase, să povestesc şi despre acea seară de dinaintea primului meu concert Ză`Duff (aniversarea lor de 6 ani, acum îmi dau seama că Ză`Duff s-a născut la 20 de ani după Cargo).

Ideea e că, după momentul resimţit ca fiind fericit (concertul Cargo povestit în postarea precedentă), a venit seara de duminică în care micile furii din ultimele zile, adunate, s-au revărsat. O vorbă de bine răcnită către o felie rebelă de brânză care nu dorea cu niciun chip să stea pe cuţitul pe care încercam s-o scot din pungă. Brusc, casa a tăcut, cineva a întrebat ce se întâmplă după care şi-a aşezat în frigider sandwich-urile care se năşteau, altcineva a plecat ca să se ferească de "monstrul" în care intuiesc că aprecia că mă transformasem.

Fugă... am constatat în ultima vreme că fuga pare reacţia potrivită doar atunci când simţi că nu eşti îndeajuns de calm şi de instruit încât să sugerezi o rezolvare. Pentru că, la rândul meu, îmi pierdusem calmul, am ieşit şi eu să iau o gură de aer.

Se adunaseră câteva chestii, mai mărunte sau mai mari...

O persoană de la job căreia nu-i permit să comenteze chestii petrecute cu ceva vreme înainte de descălecarea sa în firmă a profitat de un cuvânt de-al meu (neinspirat, ce-i drept! am senzaţia că este necesar să învăţ să nu mai pronunţ în firmă cuvinte în plus faţă de cele strict necesare în comunicarea profesională) şi mi-a adus aminte de o fază de tot rahatul care, măcar cu titlu de fantomă, tot îmi mai influenţează prezentul. Mi-e scârbă de tine, Păunescule! Şi mort reuşeşti să-mi provoci silă...

Diverse faze care m-au făcut de multe ori să spun că eu, spre deosebire de alţii care îşi iau salariul pe frecat p***, îmi iau salariul (al dracu` de mic, fir-ar mama ei de viaţă!) pe muncă. Au remarcat şi alţii importanţa forţei de frecare din perspectiva salarizării dar ei sunt prea mici şi, în plus, chiar mi-au atras atenţia că mi-ar putea fi doar falşi aliaţi.

La muncă, începând cu şefii care nu pot să înţeleg după ce criterii judecă şi terminând cu singurul om care mi se subordonează (ei da, măcar în acte îţi sunt şef chiar dacă nu-ţi place şi, din păcate pentru mine, reuşeşti să demonstrezi că tu şi închipuitele tale boli şi necazuri conduceţi) şi care spumegă des şi din nimic, mă lovesc de diverşi demni potenţiali clienţi ai sanatoriilor.

Am ajuns să generalizez. Uneori sunt atât de convins că favoritismele, incompetenţa, indiferenţa, atitudinea pupîncuristă le voi întâlni oriunde m-ar putea purta viaţa profesională, încât mi se pare zadarnic să mai încerc o recalificare, o certificare, o licenţiere sau orice alt act de acest gen, act care într-o societate care ar funcţiona cât de cât cinstit ar avea mari şanse să te ajute să avansezi din punct de vedere profesional şi financiar.

Pe acasă pe zi ce trece detectez mai multe erori comportamentale şi de gândire. Acasă sanatoriu, la muncă sanatoriu, aproape că sunt mai acceptabili oamenii cu care interacţionez mai mult sau mai puţin întâmplător în afara celor două spaţii în care îmi petrec mai bine de jumătate din viaţă.

Partea proastă este că atât în casa sanatoriu cât şi la biroul sanatoriu doctorii fie sunt incompetenţi fie, mai degrabă sunt tentat să apreciez asta, sunt în grevă. În condiţiile astea sunt singurul care încearcă să îşi instaureze normalitatea şi rezonabilul în propria viaţă. În situaţia asta, deşi eforturile mele există, simt că adversarul format din suma tuturor neadaptărilor din jur este prea puternic. Şi atunci ajung să mă întreb dacă merită să fac efort doar pentru a nu înjura, scuipa sau lovi diverse persoane cu care, sigur se va găsi cineva să spună asta, am INTERESUL (???) să menţin dacă nu relaţii amicale măcar relaţii paşnice.

Încerci să ajuţi, încerci să ameliorezi mulţimea de probleme, oferi cu linguriţa porţii foarte mici de cunoaşere, porţii dificil (dar nu imposibil, doar ţi-ai demonstrat deja tu ţie asta) de digerat în speranţa că vorbele tale vor fii cândva băgate în seamă şi că lucrurile vor fi ceva mai bine puse la punct într-un nu foarte îndepărtat viitor. Şi cum ţi se răspunde? Parcă ţi se răspunde cu mai multe gafe, cu mai multe ocazii pentru acumularea furiei, cu mai multe ocazii de descurajare. Şi iar te întrebi dacă eşti unicul interesat în provocarea unor schimbări, dacă este chiar atât de firesc să te sacrifici pentru un scop care până la urmă ajunge mai degrabă să te întristeze decât să te bucure. Cauţi soluţii şi acumulezi în schimb noi şi noi nemulţumiri.

Te nemulţumeşte să auzi bocete cauzate de despărţirea de o p****, bocete care te duc cu gândul la o perioadă deprimantă din care ştii bine cât de greu este să ajungi să vrei să ieşi.

Te nemulţumeşte să afli că un om care tremură de frig poate fi pur şi simplu ignorat deşi o variantă mai inteligentă este să te întorci pur şi simplu cu el acasă lăsând baltă o pseudosărbătoare din care oricum nu înţelegi nimic.

Te nemulţumeşte când probleme ignorate mult timp sunt brusc scoase la suprafaţă şi apoi aproape că ţi se ordonă să participi ACUM la rezolvarea lor.

Te nemulţumeşte când, în locul unei tăceri acceptabile în condiţii de neştiinţă, eşti pur şi simplu dezinformat şi descurajat când auzi că o chestie oarecare care s-ar cere rezolvată într-o lume ideală costă mult mai mult decât bugetul actual ţi-ar permite să cheltui pentru ea. Ajunge să te înfurie inclusiv momentul în care citeşti într-o sursă care pare oficială că preţul este la un sfert din cel cu care fusesei, nu înţelegi din ce cauză, descurajat.

Ca o concluzie, oamenii par să facă eforturi pentru a te descuraja, pentru a-ţi readuce în memorie momente în care ai fost slab, pentru a dărâma tot ce încerci să construieşti în tine.

În condiţiile astea chiar ai nevoie de o cât de mică reacţie pozitivă din partea celorlalţi. Deşi ştii că doreşti ca lucrurile să se petreacă un pic altfel, te mulţumeşte totuşi simplul fapt că unei propuneri făcute de tine i se răspunde pozitiv, propunerea fiind, cel puţin în principiu, acceptată. Între atâtea eşecuri, un meci egal care pare avantajos pentru ambele părţi reuşeşte să şteargă măcar un pic din negrul intens care, pentru aproape o săptămână, reuşise din nou să te îmbrăţişeze.

Tare ciudată specia asta de viaţă...

duminică, 8 mai 2011

Cargo în Music Hall (6 mai 2011)

ALEGEREA CONCERTULUI

Încă de la începutul săptămânii eram în mare trilemă. Domnul ţapinar Tănase a avut grijă să transforme trilema în quadrilemă anunţându-mi un nou concert de-al lor. Aveam de ales vineri seară între a rămâne acasă, a merge la Trooper (trupă care mi-a devenit dragă după Stufstock 2009), a merge la Cargo şi a merge la Ţapinarii.

În ordinea distanţei de casă era logic să aleg Trooper urmând apoi Ţapinarii, Cargo şi Music Hall-ul fiind ultimii pe listă.

În ordinea impusă de starea de spirit (îmi cer iertare Ţapinarilor pe care-i puteţi revedea pe 10 iunie, la aniversarea de 10 ani), pe primul loc se afla Cargo apoi Trooper urmate de Ţapinarii.

Dacă aş fi respectat noua regulă care spune "profită de ocazie când un eveninemt interesant te cheamă într-un loc nou", atunci aş fi mers la Ţapinarii care concertau într-o cârciumă total necunoscută pentru mine, de pe Dacia.

Pentru că îmi propusesem să ascult de starea de spirit care era mai rock decât în ultimii ani, roackeru din mine a rămas doar în dilemă. Şi am ales trupa pe care nu o mai ascultasem de cel mai mult timp: Cargo.

DRUMUL

Termin cu munca, trec pe acasă, fac un duş şi, puţin după 21:00, plec spre Music Hall folosind o combinaţie de tramvai cu metrou. Nu mă grăbesc pentru că eram convins că 22:00 este ora adunării, concertul propriu- zis urmând să înceapă ceva mai târziu.

MUSIC HALL

Ajung pentru a doua oară în Music Hall (clubul pe care deja îl simpatizez nu numai dar şi pentru că este preferat de Steluţa), la intrare salut omul care-l completase miercuri cu chitara electrică pe Adrian Ivaniţchi, intru, în vestibul găsesc aglomeraţie. Bag de seamă că avem şi garderobă de data asta (lipsa garderobei o considerasem un element negativ pe vremea Cage-ului) iar la uşa care dă spre club omul cu biletele era aglomerat. Asta anunţa un concert cu lume multă, cu atmosferă incendiară, cu multe senzaţii faine. Deşi am ezitat decid să las la garderobă polarul gândind că în club o să fie ori prea mult, ori tocmai suficient încă un strat de îmbrăcăminte peste tricou.

Intru în sală cu biletul numărul 144 ceea ce mi-a sugerat că erau deja înăuntru 143 de oameni. Văd că mesele din faţa scenei au dispărut, fiind mutate în dreapta intrării aşa cum le ştiam de la Ţapinarii şi DarkWave. După cum bănuiam, atmosfera rock nu permitea mese plasate ca la Ivaniţchi. O notă bună pentru club şi pe tema asta.

O altă notă bună celor de la bar care au un al nu ştiu câtelea simţ care le permite ca atunci când te văd îndreptându-te spre bar cu o sticlă goală, să îţi pregătească sticla plină cu acelaşi produs, sticlă desfăcută cu o secundă înainte de a ajunge tu în faţa barului. Am mai sesizat simţul acesta la barmani dar de data asta parcă era îlustrat în cel mai apropiat de perfecţiune mod. Bravo, domnule! M-ai făcut să zâmbesc! :)

FOBIA SOCIALĂ

Pentru cei care nu prea înţeleg ce trăiesc eu pe plan psihic (cei pentru care fobia socială reprezintă o chestie atât de tehnică încât preferă să nu ştie nici măcar o parte din teoria care s-a născut din ea), spun cu ocazia asta că, dacă aş fi funcţionat ceva mai bine pe plan social, nu m-aş fi mulţumit doar să-l salut pe acel om de la intrare, alegând să şi schimb câteva vorbe cu el dacă nu din alt motiv măcar pentru a-i spune că am apreciat prestaţia lui din seara Ivaniţchi. Este adevărat totuşi şi că, dacă aş fi funcţionat mai prost, aş fi trecut pe lângă el ca pe lângă un stâlp, evitând să-i vorbesc sau să-l privesc.

Un alt moment în care domnişoara fobia s-a manifestat a fost cel în care am terminat ultima bere. Am ezitat până să o las jos dar până la urmă metoda Ariel mi s-a părut o formă de expunere mai puternică decât eram eu dispus să-mi asum în acel moment. Şi regret asta dintr-un motiv pur egoist: dacă în Music Hall reuşeam să aplic metoda Ariel puteam spune că am avansat promiţător de mult cu tratamentul fobiei sociale situaţie în care am puternice motive pentru a spera în îmbunătăţirea propriei vieţi, cel puţin din punct de vedere al socializării.

Despre ce este vorba în metoda Ariel? Citiţi aici, punctul 3!

PUBLICUL

Aşa cum mă aşteptam, publicul a fost numeros şi plăcut, aşa cum, fără să-l fi perceput neapărat astfel şi pe atunci, cred că era şi în anii liceului şi imediat după, în perioada în care mergeam mai des la concerte rock. De fapt amintirea unui astfel de concert, din cadrul Skip Rock 2005, mi-a dat un motiv în plus să revin la un concert Cargo. Atunci, în 2005, Kempes fugise din spital ca să cânte în deschidere la Iron Maiden...

Dincolo de grija cu care oamenii se mişcau în aglomeraţie, dincolo de faptul că, în apropierea scenei, au încăput mai mulţi oameni decât mă aşteptam (ştiu ce spun, deşi nu-mi era specific, de data asta am fost undeva în primele 5- 10 rânduri de oameni cam tot concertul), dincolo de femeile mai mult sau mai puţin frumoase din sală (aici mi se pare interesant să constat că, deşi nu erau toate tinere şi subţiri, nu am considerat-o pe niciuna urâtă), dincolo de pasiunea cu care cântau, despre public am reţinut în mod special trei aspecte:

1) În timpul concertului, din spatele meu se aude ceva de genul: Faceţi loc să treacă mireasa iar câteva clipe mai târziu, o tânără care tocmai se strecurase spre scenă spune Eu eram mireasa. M-a făcut să zâmbesc şi faza asta. Ce le trece unora prin cap numai ca să ajungă mai aproape de Cargo! :)

2) După concert, la intrarea în gangul care dă spre club, o bicicletă pe care o remarcasem la venire este urcată într-o maşină cu care s-a îndreptat spre casă. Mi s-a părut interesant că oamenii s-au organizat astfel încât să iasă şi bicla la plimbare dar să ajungă şi proprietarul acasă fără efort.

3) Câteva momente mai târziu, aproape să ieşim în Titulescu, un tip îmi cere să-l ajut să dea reply unui sms. Nu cunoşteam telefonul, eram suficient de obosit încât să nu mă concentrez prea mult la detalii, totuşi, lăsându-mă ghidat de el (care era probabil mai obosit ca mine şi nu se mai putea concentra la taste) reuşesc să transmit un reply cu mesaj gol. Îşi dă seama, îi spun că nu sunt sigur dacă gol a plecat dar că îmi pare rău dacă a ieşit aşa. Ne despărţim şi ne vedem fiecare de drum... Mai târziu mi-am dat seama că era logic ce spunea omul despre mesajul gol dar... dată fiind surpriza, ora târzie, abordarea prietenoasă... am considerat că omul nu o să rămână veşnic supărat pe mine şi că a fost suficient de rezonabil să-i spun că îmi pare rău dacă mesajul a plecat gol.

CONCERTUL

Deşi vârsta trupei (26 de ani, cu 9 ani mai puţin ca mine) şi popularitatea i-ar fi putut face să creadă că pot începe şi mai târziu, Cargo ne-a lăsat să-i aşteptăm mai puţin de o oră. Publicul aştepta calm, care cu berea, care cu sucul în mână, ascultând muzica bună din boxe care aproape că te făcea să uiţi că ai venit aici pentru un concert live (am mai avut senzaţia asta de uitare înainte de concertul Ţapinarilor din iarnă). Când apărea pe scenă omul cu tricou Cargo oamenii aplaudau intuind că va începe curând concertul.

Aproape de 23:00 concertul deja începuse. În prima parte, în care am şi notat deşi aglomeraţia şi berea din mână mă incomodau oarecum, s-au auzit piese pe care mi le aminteam deşi poate nu mai ştiam titlurile fiecăreia. Mi s-a părut interesant, după ce am terminat berea şi am scăpat de ea aşa cum mai văzusem pe cineva, lăsând-o jos aproape de picior, să aplaud într-o poziţie ciudată cu notesul într-o mână şi pixul în alta. Dacă în fotografiile făcute cu publicul apare pe undeva un notes aplaudând să ştiţi că al meu este! :)

Prima piesă a fost instrumentală şi, dacă nu mă înşel, era prima piesă de pe nu ştiu care album. Au urmat: Anarhia (cu un public incredibil de în formă pentru un început de concert), Aproape de voi (cântat cot la cot de trupă şi de noi), Hora mare pe motoare (pe care eu am auzit-o rar, o piesă ceva mai nouă probabil), Bagă-ţi minţile-n cap, Ziua vrăjitoarelor, 89, Brigadierii, Ţepeş. După asta trupa şi-a luat pauza de bere.

În prima parte a concertului cred că am trăit o stare vecină cu fericirea. Nu-mi dau seama exact din ce cauză ("suspectez" bucuria reîntâlnirii cu Cargo, senzaţia de redescoperire a tinereţii proprii în care Cargo reprezenta un reper important, faptul că muzica mă făcuse să uit de tot anii fără Cargo, ani trişti din motive pe care le ştiu unii dintre cei care mă urmăresc pe net de ceva ani) dar aproape mi-au dat lacrimile la Anarhia. Starea asta lacrimogenă s-a repetat şi în a doua parte a concertului de vreo două ori, înclin să cred că era mai degrabă o stare de bine cea care năştea dispoziţia lacrimogenă.

În pauză, Baciu s-a dat prin public părând să se simtă foarte bine printre noi. Un spectator (probabil fan Cargo mai nou) l-a întrebat dacă concertul va avea şi partea a doua. Un alt spectator sugera că s-a cântat cam tot ce era cunoscut iar prietenul său l-a lămurit că mai sunt o grămadă de piese care pot fi cântate, amintind cel puţin una supercunoscută, super de atmosferă, extrem de dinamica Batacanda.

Pauza s-a terminat, eu nu mai eram în stare să notez. Pur şi simplu trăiam momentul, ascultam şi priveam scena, publicul, trupa.

5 oameni, 3 chitări (chiar mai multe, cred, Bărar a cântat la cel puţin două), o clapă, tobe, oameni mai vechi sau mai noi în Cargo (eu îi ştiam din formula veche cu Kempes pe Bărar, Pilan şi Pup), ţigări fumate pe scenă, ţigări aruncate din public (pe Nu mai am ţigări, desigur), o brichetă salvatoare pentru ţigara lui Alin, Bărar lăsându-şi chitara într-o parte pentru a-l "îmbrăţişa" pe Baciu şi a cânta la chitara lui, piese una mai bună ca alta, dorinţa de a-i revedea curând.

FERICIRE

Mă gândeam după concert că a fost unul dintre cele mai fericite momente din ultimii 8 ani de viaţă, poate chiar cel mai fericit, trăit fără senzaţia că undeva, ceva este greşit. Sigur, aş fi preferat să nu merg singur la concert, să fiu însoţit de o domnişoară pe care s-o plac şi care să mă placă, o fiinţă cu care să am în comun mult mai multe lucruri decât pasiunea pentru Cargo. Sigur, aş fi preferat să ajung în patul ei după concert (simplul fapt că am plecat de la concert pe jos şi am ajuns încă destul de odihnit acasă îmi spune că aş fi făcut faţă şi în patul ei). Sigur că erau mici detalii care puteau fi trăite mai frumos. Totuşi, aceste mici detalii au ştirbit în foarte mică măsură plăcerea de a reasculta, după vreo 10 ani probabil, o trupă înfiinţată undeva la vârsta copilăriei mele şi descoperită de mine undeva în 1995.

Am înţeles la finalul concertului că exageram evitând Cargo după plecarea lui Kempes. Spuneam că Cargo a murit odată cu acel moment dar uite că în realitate trupa Cargo e vie, sună bine, a menţinut oameni în jurul lui Bărar, concertează, deschide concerte ale trupelor mari. Chiar dacă îi preferam şi eu cu Kempes (poate pentru că inconştient evocam astfel o perioadă fără griji) spun acum că voi mai asculta Cargo şi cu următoarea ocazie. Sper să revină curând în Bucureşti şi să aflu la timp de concertul lor.

Aproape de voi, cu Kempes:



Publicul Cargo a fost la fel de fain precum cel din videoclip la fiecare concert de-al lor la care am asistat. Apropo! La concertul de pe Băneasa am fost şi eu. A fost atunci o ploaie infernală, Cargo a cântat pe la 4 dimineaţa dar a meritat aşteptarea.

Pe curând, Cargo!

joi, 5 mai 2011

Adrian Ivaniţchi, ziua a doua

Deşi, marţi seară, auzind de concertul din Music Hall, am spus că, pentru mine, e cam la capătul pământului, aseară m-am gândit că Adrian Ivaniţchi vine destul de rar să cânte în Bucureşti aşa că merită să-mi mai scurtez o noapte.

Stau la birou până termin răspunsul la un e-mail important apoi o iau din loc, fără grabă, spre fostul Cage Club. Eram curios atât să văd cum va evolua concertul în comparaţie cu cel de marţi cât şi să văd cum arată clubul în noua haină.

Încă nu ştiu ce aranjament al meselor este folosit în serile de vineri, de rock (apropo! vine cineva la Cargo?) dar în serile calme mesele sunt aşezate atât în partea dreaptă cum te uiţi la scenă (aşa cum erau şi pe vremea Cage-ului) cât şi în stânga. Am ales să mă aşez nici prea în faţă dar nici în spate, în faţa scenei. Dat fiind că în varianta Cage am avut câte ceva de criticat la toalete (detalii aici), am verificat şi acum cum stau lucrurile şi, în afara spaţiului strâmt, nu am mai avut ce reproşa. Se simte renovarea. E adevărat că renovarea nu se simte numai în confort, se simte şi în preţurile de la bar, mai mari decât pe vremea Cage-ului. Dar domnia se plăteşte, nu-i aşa? :)

Concertul a început, primele piese fiind cântate mai mult pentru mine şi oamenii de la bar, restul celor deja prezenţi în club fiind, din păcate, cantitate neglijabilă. În situaţia asta nu m-a mirat că Ivaniţchi m-a reperat imediat după ce a urcat pe scenă.

-Eşti aici? M-am liniştit!

Concertul a început cu Lungul drum (nu mi-o aminteam, poate că nici nu o auzisem până atunci) şi a continuat cu două balade, Balada lui Mil şi Balada gureşei Coquette. Mai departe, Amintirea paradisului, Arsura (reluată peste ceva timp pentru un spectator întârziat), deja cunoscuta Tânăr şi acum (Şi totuşi, mai cred în pereche?).

A urmat Şi totuşi există iubire, piesă pe care "auzeam" publicul din Vama Veche de la Folk You 2008. Era fain să nu am nevoie de imaginaţie pentru a auzi publicul. Era fain ca publicul să fie acolo, lângă mine, în faţa scenei.

După o introducere care m-a făcut să mă gândesc la Scrumbia afumată Ivaniţchi s-a răzgândit şi a ales o piesă supercunoscută, Amintiri cu haiduci. De aici atmosfera s-a încins într-o oarecare măsură şi a rămas aşa până la finalul concertului. Programul de coveruri a avut succes, publicul a devenit mai implicat, au mai fost cântate două piese în varianta om+ chitară (Vremuri şi La fereastra ta).

Următoarele, dintre care am notat Câmpuri aurii, Knocking on a Heaven Door, Andri Popa, Blowing in the Wind (aici vocea a fost a omului nou urcat pe scenă la început şi a lui Ivaniţchi în a doua parte a piesei), Cântecul bufonului au fost cântate cu două chitări (a lui Ivaniţchi şi a unui tip care scotea sunete faine din chitara electrică) şi, uneori, pe două voci.

Cel puţin această parte de coveruri supercunoscute ar fi fost cu siguranţă pe placul multor amatori de muzică bună. Aşa cum făcea şi Alina Manole acum ceva ani, după un concert Cantos cu public puţin, regret şi eu faptul că un artist care a dovedit în două concerte că are atât piese proprii foarte bune cât şi capacitatea de a prelua şi de a interpreta într-o manieră plăcută piese supercunoscute ale oamenilor care, pentru o generaţie sau alta, au reprezentat repere importante din punct de vedere muzical, regret deci că în jurul acestui artist nu s-au adunat mai mulţi spectatori.

La final, încerc să refac firul evenimentelor în urma cărora am ajuns să-l cunosc pe Adrian Ivaniţchi. Prima dată cred că am auzit de el în vechea emisiune radio a Teodorei Ionescu (Folk pur şi simplu de pe Antena Bucureştilor), emisiune pe care o ascultam săptămânal. Firesc, Teodora Ionescu difuza cea mai cunoscută piesă a lui Ivaniţchi, Arsura.

Peste ani l-am prins probabil în ceva recitaluri la Om Bun iar în 2007 (nu cred să mă înşele memoria) l-am reţinut ca prezentator la acelaşi Om Bun, ocazie cu care a introdus-o pe scenă şi pe Ioana Munteanu care, zic eu, a avut o prestaţie lăudabilă în concurs.

A urmat Folk You 2008 unde am constatat că Adrian Ivaniţchi are multe piese plăcute pe care, cred, abia atunci le descopeream cu adevărat, până atunci ele trecând mai degrabă nebăgate în seamă prin urechile mele.

Până la concertele de zilele trecute aproape că uitasem de el dar mi-am reamintit Arsura când am citit de concertul din Mojo. Îmi pare bine că am profitat de amintirea acestei piese şi m-am lăsat dus de ea la cele două concerte, din Mojo şi din Music Hall. În Mojo, având ocazia să-i strâng mâna, mi-am dat seama că este cel mai experimentat folkist căruia i-am fost prezentat până acum. În Music Hall am aflat că am fost reţinut şi, probabil, voi fi recunoscut şi la următoarea ocazie în care-l voi asculta.

Mă întreb acum câţi ani de folk are Adrian Ivaniţchi în spate dacă doar de la lansarea albumului Amintirea paradisului au trecut deja 12 ani...

Sper să revină în Bucureşti curând! Este posibil să îi urmăresc concertele de club aşa cum, cu câţiva ani în urmă, îl urmăream pe Emeric Imre. Adevărat, pasiunea pentru Imre a scăzut în intensitate (ca să fiu sincer nu mai ştiu sigur când am fost la ultimul concert de-al lui dar cred totuşi că era toamna 2009 când am mers la concertul său din Iron City) dar cu siguranţă nu a dispărut de tot. Doar că s-a schimbat contextul în care-l ascult...

Sper să ne revedem curând, Adrian Ivaniţchi!

miercuri, 4 mai 2011

Eu sunt din neamul lui Făt Frumos... sau Adrian Ivaniţchi şi Eugen Avram în Mojo (3 mai 2011)

1 mai, seara, primesc obişnuitul anunţ despre concertul E- Folk de marţi, din Mojo. Urma să cânte Adrian Ivaniţchi alături de Eugen Avram. Dacă Eugen Avram am mai auzit din când în când, inclusiv în atmosfera de sufragerie nefumătoare din Mătăsari, Ivaniţchi nu mai auzisem de foarte mult timp, probabil de la Folk You 2008. Era clar că merită mers la concert.

Vine ziua de marţi, nu mă simţeam nici prea bine, nici prea rău, nici prea liber, nici prea ocupat aşa că am lăsat pe seară decizia legată de felul în care voi petrece finalul zilei.

Verdict final: ajung în Mojo. Pe drum văd o tânără pedalând cu chitara în spate. Interesantă imagine! :) Găsesc în Mojo o atmosferă suspect de calmă. Dacă nu aş fi văzut destul de repede artiştii serii mişunând prin club aş fi putut crede că a apărut în program o modificare de care nu am aflat. Mă apuc să torc gânduri în aşteptarea concertului.

Eugen Avram urcă pe scenă, am crezut că mai are ceva de verificat la sunet dar... urcase ca să cânte deja. Fără playlist, aşa cum am senzaţia că procedează la fiecare concert. De aici rezultă că piesele se succed mai mereu într-un mod surprinzător. De data asta a cântat:

Mi-e dor de tine, o piesă despre care am constatat aseară că este... trebuincioasă. În fiecare zi TREBUIE să ai ceva de spus... Aşa să fie? Sau sunt de vină eu pentru că tratez cuvintele într-un stil prea concret? :)

Cântec şoptit, o clasică Poesis pe care cred că a auzit-o cel puţin 1 % din populaţie (mă gândesc aici la posibila exagerare a acelui grup Facebook care se referă la cei doar 1 % care NU ascultă manele).

Dacă ai ghici, înainte de care Eugen Avram preciza că sunt piese pe care el nu le poate cânta pentru că se plictiseşte de ele înainte să le termine (Mielul a fost dat ca exemplu).

Indiferent, a doua piesă marca Eugen Avram a serii, urmată de Hai noroc, Cântec pentru tine (îmi amintesc acum cum Mi aştepta hit-ul la teatrul de vară, la acea seară folk la care ne-am văzut prima dată în urmă cu vreo 2 ani dacă-mi amintesc corect) şi Te-aş înţelege din priviri.

A urmat o piesă care mă enerva crâncen înainte dar care acum am rumegat-o încet şi am constatat că nu are efecte cu adevărat negative: Cadoul visat.

S-a auzit apoi o dedicaţie de la Vali Sterian pentru guvernul actual: Cântec de oameni.

Trecerea către recitalul lui Adrian Ivaniţchi, artistul pentru care venisem în mod special în Mojo, Eugen Avram a făcut-o prin clasica piesă a lui Dan Andrei Aldea, Om bun.

Surprinzător, Adrian Ivaniţchi a început recitalul cu cea mai cunoscută piesă a sa: Arsura. Gata? Putem să plecăm acasă? D

S-a continuat cu Balada lui Mil urmată de Amintirea Paradisului.

A existat şi o piesă nouă pe care chiar n-o ştiam: Tânăr şi acum. Totuşi, un search rapid ne arată că piesa este cântată de vreo doi ani. Poate era în Bucureşti cântată pentru prima dată... Mai cred că există viaţă socială???

Următoarea piesă mi-a atras atenţia prin titlul pe care nu-l înţelesesem din prima: Rondelul sfintei fără sfânt. După Rondel a venit războiul la Amiază. Plâng melodios doamnele cu voal?

La cererea unei fiinţe dintre nedrept de puţinii spectatori a urmat o piesă veselă. Adrian Ivaniţchi a ales Scrumbia afumată cu un text haios, oarecum previzibil, tradus dintr-un autor francez dacă am reţinut corect. În cea mai deprimantă stare posibilă şi tot zâmbeşti un pic dacă auzi Scrumbia afumată. Bine, nu era cazul meu, venisem suficient de bine dispus încât nici piesele ceva mai triste nu au reuşit să mă arunce-n melancolii...

Era un mare perete alb, gol, gol, gol
De perete o scară, înaltă, înaltă, înaltă
Şi jos, scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El vine ţinând în mâinile sale, murdare, murdare, murdare
Un ciocan greu cu un cui, ascuţit, ascuţit, ascuţit
Şi un ghem de sfoară gros, gros, gros
El se suie pe scara înaltă, înaltă, înaltă
Şi bate cuiul ascuţit toc, toc, toc
Sus pe marele perete alb, gol, gol, gol
Dă drumul ciocanului care cade, cade, cade
Leagă de cui sfoara, lungă, lungă, lungă
Şi de capătul ei scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El coboară scara înaltă, înaltă, înaltă
O ia cu ciocanul greu, greu, greu
Şi apoi pleacă departe, departe, departe
Şi de atunci scrumbia afumată uscată, uscată , uscată
La capătul acelei sfori lungi, lungi, lungi
Lin se leagăna mereu, mereu, mereu
Am compus această poveste simplă, simplă, simplă
Ca să se înfurie oamenii gravi, gravi, gravi
Şi să se bucure copiii mici, mici, mici
Şi să se bucure copiii mici, mici , mici


Sursă text: http://www.versurimuzica.ro/Scrumbia_afumata-versuri-Adrian_Ivanitchi-3499-313069

Au urmat câteva minute de neatenţie din care am reţinut felii de text: un stingher, alt stingher nu pot face doi... unu şi cu unu fac doi oameni singuri, asta am ajuns după care am "citit" o Fişă personală. Eu sunt din neamul lui Făt Frumos? Piesa asta o reţinusem dintr-un alt concert, probabil de la acel Folk You sau poate de la vreun Om Bun...

Ivaniţchi ia o pauză de care profită Eugen Avram, în avantajul puţinilor spectatori. Cu prima piesă din partea a doua a recitalului său îmi dă ocazia să revin asupra unui moment din mai 2004 în cara Fata pe role (simbol al primăverii, ca şi ghiocelul, conform sugestiei lui Eugen Avram) N-A trecut în viteză şi NU mi-a zâmbit... Viteză nu avea cum să aibă deoarece evolua prudent, agăţată de braţul meu iar de zâmbit... oare mi-o fii zâmbit vreodată? Oricum, într-o oarecare măsură (în sensul că pe role o fată este parcă mai atrăgătoare, corpul ei fiind mai bine pus în valoare), piesa asta ar putea să vorbească şi despre fata pe bici(cletă). Spun asta poate şi pentru că atunci aveam fata pe role în stânga şi bicicleta în dreapta, două fiinţe în egală măsură de reci şi colţuroase. Poate sunt puţin nedrept cu bicicleta când scriu astfel. :D

A urmat o poveste despre Încredere. Oare e rezonabil ce spune Eugen Avram? El spune că gelozia nu există pentru că, dacă sapi în spatele ei, găseşti o problemă de încredere...

A doua parte a recialului Eugen Avram s-a terminat cu Regăsire.

Revine Ivaniţchi pentru câteva piese... Într-una idioţii au arme... cel mai greu se procură o pâine...

Finalul, cu coveruri, conţine Yesterday şi Knocking on a Heaven Door.

Ultima piesă, Cântecul bufonului, l-a readus pe scenă şi pe Eugen Avram. Şi gata!

Mai trec câteva minute cu strângeri de mână şi cuvinte spuse sau auzite. Amestec de bucurii (Eugen Avram spunea că este cel care i-a propus lui Adrian Ivaniţchi să cânte în Mojo înaintea concertului de azi, ora 20:00, din Music Hall), tristeţi (dacă ştia că o să fie concurenţă între concertul din Mojo şi cel cu Pasărea Colibri la care se pare că au mers mai mulţi spectatori, Eugen Avram nu i-ar mai fi propus lui Adrian Ivaniţchi să vină cu o zi mai devreme în Bucureşti), îngrijorări (în ziua de azi nu mai ai curaj să-ţi laşi copilul singur), laude (la adresa instrumentelor şi a aparaturii folosite în Mojo pentru sunet), schimb de experienţă despre serile folk organizate în diverse locuri de oamenii adunaţi pentru o seară în Mojo... Peste toate, constat din nou că-mi face plăcere să strâng mâna unui om de folk. Probabil voi avea plăcerea asta încă multă vreme de acum încolo...

Printre cele deja menţionate alte cuvinte...

-Ce mai faci?
-Destul de bine.
-Mă bucur să aud asta.
-Am ceva planuri care pot să reuşească. Dacă ies e bine, dacă nu ies încerc şi altceva. Sunt şi probleme, lucruri care merg prost dar trec mai uşor peste ele.
-Să ştii că sunt oameni care au mult mai multe probleme.
-Ştiu dar nu mă compar cu ei. N-o să-mi compar niciodată problemele cu cele ale aurolacilor din canale. Mă uit şi eu cât de cât la nivelul meu sau chiar mai sus.
-Ştiu că erai cu creierii în toate părţile...


Aşa e... între timp mi-am mai adus acasă părţi de creier iar acum sunt centrat pe mai puţine probleme şi le tratez cu ceva mai multă coerenţă şi consecvenţă... Nu-i perfect dar e mult mai bine...

Poate ajung şi în seara asta la concertul lui Ivaniţchi (vezi afişul în stânga-sus). Iar dacă nu ajung eu sper să ajungeţi măcar voi. :)

Adrian Ivaniţchi în Bucureşti

Tocmai am ajuns acasă după concertul Adrian Ivaniţchi şi Eugen Avram organizat de E- Folk în Mojo. După o repriză de somn sper să apuc în cursul zilei să scriu un pui de cronică. Până atunci, auzind că Ivaniţchi are şi miercuri 4 mai concert, anunţ şi eu concertul său din Music Hall (Nicolae Titulescu nr. 171, zona gării Basarab) de la ora 20:00. Pentru cei care ascultă folk de mai mulţi ani Adrian Ivaniţchi este cu siguranţă un nume cunoscut dacă nu prin altceva măcar prin deja clasica Arsura.

Încerc să merg şi eu în Music Hall să-l ascult din nou. Dorul de Arsura nu se poate astâmpăra decât cu un nou concert, nu? :)

duminică, 1 mai 2011

Oac- oac cu Ză`Duff în Wings Club (30 aprilie 2011)

Concert numai bun pentru încheiat luna. Mi-am propus să merg imediat după ce, datorită anunţului lui Mysha, am aflat că planul chiar se pune în aplicare.

După cum, într-o oarecare măsură, m-am obişnuit, în zilele de dinaintea concertului m-a apucat o blegeală în urma căreia, dacă lucrurile continuau la fel de prost, aş fi putut să renunţ la concertul de ieri. Totuşi, măcar de data asta am fost norocos aşa că, puţin după 20:00, mi-am scos hoitul la aer şi m-am îndreptat fără pic de grabă spre Mihai Eminescu 127. După porţia de discuţii intelectuale cu părinţii în timpul cărora, culmea!, am reuşit să nu ne certăm (poate voi scrie şi despre ele cu altă ocazie) era chiar recomandată o porţie de muzică relaxantă. :)

Odată ajuns, nimeresc direct între oamenii din Ză`Duff care, după probele de sunet, făceau o pauză de hidratare. Până se adună lumea pare un pic deprimant locul dar, spre ora 10, publicul obişnuit cu Ză`Duff începe să crească în număr. Nu ştiu câţi cititori ştiu despre cine vorbesc dacă amintesc aici câteva prenume motiv pentru care nu mai fac prezenţa. După numărătoarea mea, au fost vreo 30 de oameni care nu numai că au rămas acasă de 1 Mai dar au şi avut chef de Ză` Duff. Era frumos dacă erau la fel de mulţi spectatori ca la concertul aniversar de 6 ani întâmplat tot în Wings Club dar, dacă e să mă iau după prestaţia bună a trupei, e bine şi aşa.

Despre piesele cântate nu ştiu eu să scriu prea multe. Încă nu am ajuns atât de zădufolog încât să explic ce s-a întâmplat acolo. Pe scurt, aş putea spune că, faţă de celelalte concerte ale lor la care am asistat, nu au existat piese noi (pentru cei care n-au ajuns la concertul din Iron City a existat totuşi o noutate: Oraşul doarme) iar pieselor pe care le reţinusem deja într-o oarecare măsură li s-au mai adăugat aseară vreo 2- 3 pe care, cred, le voi recunoaşte la următorul concert.

Eu mă concentrez de multe ori la texte. Ei bine, aseară am remarcat că textele au fost când melancolic- blegoase, când sentimentale, când cu tente folclorice, când de-a dreptul erotice.

Au existat în concert 3 momente mai deosebite:

-coarda ruptă la chitara lui Mysha (n-ai să vezi concert Ză` Duff fără corzi rupte! :D) i-a dat ocazia lui Andrei să explice ce face Mysha acolo rezultând o întreagă teorie care demonstrează priceperea lui Mysha în înlocuirea rapidă şi elegantă a corzii

-piesele de final cântate în formulă extinsă, lângă Elena, Mysha, Andrei şi Teddy apărând şi vechiul lor coleg, Fram. Deşi mă aşteptam ca în această formulă să se audă prost sau Elena sau Fram am constatat, făcându-mi urechea un pic mai atentă, că se putea distinge destul de bine ce bate fiecare.

-corpul de balet (Cristina, Vlad, Johnnie+ 3) care a făcut spectacol pe Broasca.