miercuri, 28 octombrie 2009

Cum să le spui?

Cum să le spui oamenilor mai mult sau mai puţin apropiaţi că eviţi aniversările lor pentru că, orice ai face în astfel de împrejurări, simţi că ar fi inadecvat?

Cum să le spui oamenilor că nu te gândeşti deloc cu plăcere la propria aniversare având, pe lângă motivul enunţat mai sus, convingerea că nu ai cu adevărat ceva de sărbătorit?

Cine ar înţelege?

Citat...

"De îndată ce sunt prea mult îmbrăţişat, mă tem de lovitura de pumnal."

Pascal Bruckner, Iubirea faţă de aproapele, Editura Trei, Bucureşti 2005, pagina 43

M-am apucat de luni de ciudăţenia asta de carte... Poate e forma prin care mă ţin aproape de BookFrenzy... Cartea asta era la o ediţie anterioară pe lista de propuneri a Claudiei...

marți, 27 octombrie 2009

Se anunţă zile interesante...

În seara asta mă (re)văd cu carpatiştii la un vin fiert. Îi mulţumesc lui Sorin că m-a atenţionat!

Joi seară, Ţapinarii cântă în El Grande Comandante de la 21:30. Lăsând la o parte faptul că aici scrie ceva de Andrei Tănase (offf, chiar aşa de greu e să afli cum îi cheamă pe cei doi Ţapinari???), vă las numărul de telefon pentru detalii şi rezervări: 0728.556.043 şi adresa clubului: Str. Viitorului nr. 26. Din păcate nu cred că voi putea ajunge şi eu acolo dar în schimb sper să ajung la concertul următor în Green Hours. Vă ţin la curent! Paragraful acesta este dedicat celor care ajung pe blogul meu căutând Ţapinarii cu motoare de căutare.

Vineri voi avea o seară interesantă sub semnul ideii de comunicare.

Sâmbătă dimineaţă va trebui să-mi amân întâlnirea programată pentru că plec din oraş. Unde? În Piatra Mare, cu cortul! A pus cineva pe carpaţi exact tura pe care doream eu s-o postez pt 24- 25 octombrie dar am renunţat la idee din cauza prognozelor citite la începutul săptămânii. Ei bine, acum nu mai renunţ la idee. Vom fi 7 oameni care vor încerca să se simtă bine indiferent de vreme. Iar precedentul Comana îmi dă speranţe că va fi la fel de fain şi acum.

Şi pentru ca totul să fie şi mai interesant, a trecut o săptămână şi eu tot n-am reuşit să finalizez textul care descrie ultima seară în care-am văzut-o pe Rox... Să sperăm că e de bine...

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Azi ratat...

Dacă m-aş fi trezit devreme programul zilei ar fi fost încărcat...

Dar m-am trezit târziu şi am renunţat la programul de cumpărături gândit aseară.

Următorul plan zicea să dau o fugă la birou pentru a pune puţină ordine în acte.

Dar s-a făcut şi pentru asta târziu şi am rămas acasă.

Mi-am dat apoi seama că nu mă simt deloc bine dacă rămân toată ziua acasă. În definitiv acasă nu mă simt acasă. În definitiv acasă e doar locul în care dorm, uneori mănânc, îmi ţin lucrurile mai mult sau mai puţin inutile, lovesc tastatura în scopuri ceva mai intime decât în momentele moarte de la muncă şi... cam atât. Acasă nu mă simt acasă. De fapt nicăieri nu mă simt acasă. Nici măcar în propriul trup...

Plec deci... n-am chef de bicicletă aşa că merg spre metrou. Ajung la Unirii, mă opresc să iau nişte gogoşi apoi pornesc uşor spre Universitate. Pe drum am senzaţia că e plin centrul de poliţie. De parcă ceva s-ar fi întâmplat sau ar urma să se întâmple. Până să ajung sesizez traversând piaţa câteva maşini de pompieri. Cine ştie ce şi unde s-o fi întâmplat... Un pic mai târziu trece şi o maşină de descarcerare. Iar o fi fost subiect "tare" pe la ştiri...

Mă-ndrept spre Cişmigiu. Aici, insule de bine... Tineri cu chitări şi biciclete cântând pe iarbă. Biciclişti cu biciclete închiriate de la cicloteque plimbându-se prin parc. Fac o tură de lac apoi ies din parc şi mă-ntorc spre casă. Mă gândeam să rămân pe undeva să beau o bere dar am renunţat la idee.

Ajung acasă cu provizia de stare de bine epuizată. O zi urâtă. :(

Dacă...

...aş fi fost mai hotărât acum aş fi fost pe munte...

...aş fi fost fumător ieri aş fi fost tentat să dau foc la ceva...

Dacă... mă mai ţinea memoria mai scriam câte ceva pe tema asta. De la gând la tastatură a fost cale lungă...

vineri, 23 octombrie 2009

Ziua Bicicletei Ciclismamatori.ro, editia nu stiu cat

După ceva pauză, iată-mă din nou la Ziua Bicicletei. Pentru prima dată în familie. Pentru prima dată pe un traseu mai lung străbătut cam în 75 minute. Pentru prima dată mai mulţi oameni adunaţi (circa 40). A fost plăcut!

Din păcate, în următoarele 4 săptămâni, voi fi nevoit să absentez de la Ziua Bicicletei. Am ceva destul de important de făcut în următoarele seri de vineri...

În rest, o zi ciudată...

Later edit, 24 octombrie 2009 ora 19:42. Câteva evenimente legate de bicicletă pe ziua de ieri:

-Dimineaţă, în drum spre birou, am constatat că destui şoferi încearcă să-ţi elibereze "banda" de biciclete de pe dreapta şoselei atunci când sesizează că şederea lor în trafic îţi blochează şi ţie drumul. Cum se iveşte ocazia se deplasează un pic spre stânga lăsăndu-te să depăşeşti.

-Aproape de ora de plecare de la muncă nu mă simţeam în stare să pedalez până acasă aşa că-mi propusesem să las bicicleta la birou şi să iau metroul. Nu eram obosit, eram doar agitat/ nervos... Până la urmă am plecat pe bicicletă şi bine am făcut.

-Seara, plecând de la birou, Nero şi gaşca mă latră. Mă enervez, mă dau jos de pe bicicletă şi încep să-i alerg. După câteva minute m-am plictisit şi am plecat spre Teatrul Naţional. Javrele încă lătrau în urma mea. Dacă mă mai latră mult javrele alea până la urmă fac cumva şi le otrăvesc! Un pic mai târziu mi-au lipsit (fără ca asta să mă deranjeze) deja obişnuitele lătrături de la Aerofina. Ce-ar fi să fac o hartă a câinilor care urăsc bicicliştii?

-Colegul Gabi care a remarcat la întâlnire un tip care-mi seamănă. :D Am zis deja că am mers în familie de data asta.

-Un mic incident în timpul deplasării spre Herăstrău. Nu am fost atent, am frânat prea târziu şi am ajuns să lovesc bicicleta din faţa mea. Mi-am cerut scuze, mi-am recunoscut vina apoi ne-am văzut în continuare de drum.

-Două biciclete nu reuşesc să stea pe un singur cric. Îmi propune un participant la tură să-mi sprijin bicicleta pe a lui, deja susţinută în cric, dar nu merge.

-Întoarcerea mi-a mai oferit o fază memorabilă. Sesizez ceva ciudat la schimbător, mai ciudat decât spontana coborâre de pe foaia 2 pe foaia 1. Pedalez în continuare şi sesizez că dau în gol... Trag dreapta şi studiez problema. Căzuse lanţul, pentru prima dată în 9 ani (de atâta timp zice Daniel că am bicicleta). Mă ajunge Daniel din urmă şi mă ajută să rezolv buba. Singur nu ştiu dacă mă prindeam cum trebuie procedat aşa că aş fi putut accepta ajutorul unuia din cei care m-au întrebat dacă am probleme dacă m-aş fi prins suficient de repede că nu mă descurc.

-Plimbarea de la TNB până la TNB a avut 11,72 km conform GPS-ului lui Dinu Lazăr. Legat de Dinu Lazăr, observ că a surprins exact momentul sosirii mele la TNB. :) Vezi aici pozele postate de cel mai biciclist dintre fotografi.

-Ne-am întors spre casă pe un traseu apropiat cu linia tramvaiului, ghidaţi de Octav până la Lizeanu.

Nesomn...

Uite că e aproape miezul nopţii şi, fără a avea o stare deplorabilă, mă trezesc că nu am somn... Aşa că intru pe blog şi scriu câte ceva...

Constat că e mai bine când reuşesc să scap de pre şi postprocesări. Mica problemă e că nu reuşesc prea des. Dacă stăteam să preprocesez ratam concertul de ieri din Iron City... Şi nu era bine.

Constat că nu este bine să eviţi un loc doar pentru că e posibil să întâlneşti acolo un om cu care, din motive mai mult sau mai puţin copilăreşti, nu vrei să te vezi. Ducându-te s-ar putea să ai surpriza ca perceputa (bold deloc întâmplător) drept posibilă neplăcută întâlnire să nu aibă loc. Şi atunci? Şi dacă întâlnirea are loc? Sunt totuşi oameni pe care, nici cu mari eforturi ale imaginaţiei, nu-i poţi vedea rănindu-te... Măcar cu ei întâlneşte-te de câte ori se iveşte ocazia!

Mi se atrage atenţia că n-ar fi deloc stupid ca, după o grămadă de vreme, să spun unei persoane care ocupă un loc oarecum important în gândurile mele nişte cuvinte care ar putea să placă, să supere sau să lase loc indiferenţei. Şi atunci, admiţând că îmi propun la modul cel mai serios să vorbesc, e preferabil să aştept momentul potrivit pentru o discuţie faţă în faţă sau să scriu imediat un e-mail? În ciuda micilor schimbări care apar în viaţa mea, totuşi o discuţie faţă în faţă mi se pare dificil de provocat şi al dracu de tulburătoare. Ascunde-ţi pe cât posibil emoţiile! O fi bine? Atunci să stric mare parte din posibilul efect scriind încă un e-mail? Şi chiar e raţional să anticipez un nou eşec? Later edit (23 octombrie 2009 23:12): eu chiar cred în acele cuvinte care se cer spuse? Este şi asta o întrebare importantă...

Sunt momente în care mă simt ca un copil nevoit să înveţe să trăiască. Sunt atât de multe emoţii, gesturi, cuvinte pe care le-am exprimat ori foarte rar, ori niciodată încât jumătatea de viaţă deja trăită mi se pare aproape în totalitate golită de sensuri... Dar, pentru un copil mare (roluri, roluri, roluri... natural sau cu mască? unde se termină viaţa şi de unde începe teatrul?), a învăţa unele lucruri pare dificil rău... O fi chiar imposibil?

Este oare cazul să îmi cer scuze pentru nişte reacţii inofensive dar totuşi regretabile? Sau e mai bine să merg mai departe pe principiul acelui fost şef care-mi spunea: "Lasă bă scuzele! Am deja podul plin de scuze!"?

Dileme...

Noapte bună!

joi, 22 octombrie 2009

Pe aceiaşi limbă...

Ieri seară m-am simţit, pentru câteva secunde, foarte bine. Cu ce ocazie? Cu ocazia unei discuţii care, nu-mi mai amintesc cum, a ajuns la testul arborelui. Deşi am citit foarte puţin şi aproape întâmplător despre acest subiect (atât de întâmplător încât nu mai ţin minte unde am citit), în acele clipe simţeam că am găsit limbajul potrivit pentru a mă înţelege cu persoana de lângă mine. Iar faptul că am ajuns la acest subiect la câteva zile după ce folosisem tema în alt dialog ar putea fi întâmplător deşi coincidenţele din ultimele săptămâni mi se par mai degrabă "uneltiri" ale unor oameni care au ca singur punct comun faptul că mă cunosc.

Tare dificil să percepi cu maximă exactitate realitatea...

miercuri, 21 octombrie 2009

Pe ultima sută de metrii...

Un anunţ rapid: Ţapinarii în Iron City de la 21:13. 10 lei intrarea. Ne-om vedea pe acolo! :)

Încă una cu Ciclotura...

Tot din Ciclotura de toamnă...

Filmare din mers făcută de Daniel:



Toată coloana de biciclişti traversând Piaţa Victoriei:

duminică, 18 octombrie 2009

Ciclotura de toamnă- 17 octombrie 2009- povestea



Bucureşti, sâmbătă 17 octombrie 2009, Ciclotura de toamnă organizată de Mai Mult Verde.

Plec puţin după 10:30 de acasă, aproape de 11 mi se alătură Cristi şi Ionel, puţin după 11:15 ajungem la Unirii unde deja ajunseseră Daniel şi celălalt Cristi. Pe drum, două mici evenimente, unul negativ, celălalt pozitiv.

Pozitiv ar fi şoferul răbdător care ne-a lăsat să evoluăm cu viteză scăzută mergând încet în spatele nostru până am depăşit strada pe care urma să facă dreapta (la cât de încet mergeam, dacă era vorba de un şofer nervos, ar fi putut să ne depăşească şi să ne ia faţa).

Negativ (doar pe jumătate, nici noi nu eram foarte atenţi) a fost şoferul care se încadrase (conform marcajelor de pe şosea) de parcă ar fi vrut să facă dreapta (asta zicea marcajul, obligatoriu dreapta) dar în final a mers înainte (noi luându-i faţa migrând de pe banda doi unde ne aşezasem pentru a respecta marcajul) şi ne-a claxonat nervos pentru că am plecat cu întârziere de la semafor, astfel ţinându-l şi pe el pe loc câteva secunde.

Ajungem, stăm ce stăm şi... apare Andrei. Deci s-a refăcut gaşca de Comana (4 octombrie 2009). Profit de ocazie ca să pun aici montajul făcut de Andrei din filmările mele (îi mulţumesc cu ocazia asta pentru ideea cu Windows Movie Maker-ul). Comana deci:



Revenim la Ciclotura de toamnă... Schimb câteva vorbe şi cu prietenul lui Octav pe care-l cunoscusem într-o seară de vineri la Ziua Bicicletei. Constatăm că e destul de frig, constatăm că suntem destul de puţini sau vizibil mai puţini decât speram eu că vom fi. Organizatorii nu păreau grăbiţi să dea startul. S-a explicat mai târziu că întârzierea startului s-a datorat speranţei că mai sunt ciclişti în drum spre Unirii, ciclişti pe care merita să-i aşteptăm. Chiar se glumeşte făcându-se afirmaţia că ar mai fi pe drum vreo 400 de biciclişti. :D Se discută cu poliţia, se face o scurtă prezentare a situaţiei (avem banda unu pentru plimbarea noastră, poliţia e cu noi, e posibil să ne lase uneori să trecem pe roşu, nu trebuie să sărim pe banda doi pentru că ne va certa o vestă de organizator), se dă în sfârşit startul aproape de 12:00.

Pornim pe Bulevardul Unirii spre Piaţa Alba Iulia având în faţă maşina Mai Mult Verde şi în lateral poliţişti pe motociclete. Observ curând că display-ul din spatele motocicletelor ne anunţa drept participanţi la un "concurs sportiv". Nu era vorba de un concurs dar sportivi suntem. :D Probabil că era un mesaj dintr-o listă rigidă... La Piaţa Alba Iulia suntem dirijaţi spre stânga pentru depăşirea sensului giratoriu, imediat după giratoriu suntem din nou ghidaţi către banda întâi. Această mişcare stânga- dreapta a fost bine supravegheată- dirijată de oamenii cu veste portocalii (organizatorii care mi s-au părut nişte indivizi faini) care au pedalat în dreapta noastră pe giratoriu şi s-au mutat imediat după aceea în stânga, readucându-ne pe banda noastră. Văzând eu mişcarea spre stânga am crezut că facem pauză acolo, ca la Ciclopromenada nocturnă 3. Păcăleală! S-a pedalat mai departe. :)

Ajungem la Unirii înapoi şi facem dreapta. La capătul pasajului rutier, la semafor, m-am oprit să filmez coloana de biciclişti. Ei au mers mai departe, eu am întârziat câteva secunde să-mi bag aparatul la loc în borsetă. După asta m-am încurcat în semafoare aşa că am tot stat până să mă prind că e necesar să fac imediat dreapta când vine verde la pietoni urmând să traversez strada Colţei la următorul verde pentru sensul meu de mers. OK! Aştept... Sesizez coloana de biciclişti angajată deja în traversarea Pieţei Universităţii. Am rămas mult în urmă... Prind roşu şi la Universitate aşa că mai pierd puţin teren. Asta e! După ce scap de intersecţie bag viteză... Reajung coloana aproape de Piaţa Romană. Mă reintegrez şi încerc să ajung din nou în prima parte a grupului. Sunt cam prea obosit. Bine că mersul în coloană presupune un efort mai mic, corespunzător vitezei.

Nu mai fac poze sau filmări până-n Piaţa Presei Libere. Aici ne oprim, ne hidratăm (Mai Mult Verde a venit cu apa minerală), facem poze, spunem poveşti, este amintit faptul că tura asta s-a dorit o nouă tură nocturnă dar, în ciuda eforturilor lui George Hari Popescu, nu s-a putut.

Continuăm drumul sau, mai exact, începem întoarcerea. Până-n Piaţa Victoriei am luat din nou pauză de filmat/ fotografiat dar, odată depăşită piaţa, imediat după intrarea pe Calea Victoriei, am pornit prima filmare din mers. Între timp începuse şi o ploaie slabă.

Colaborarea cu poliţia se termină imediat după muzeul de istorie. Ei rămân în Calea Victoriei, noi intrăm pe Strada Franceză. La capătul ei o parte a grupului a rămas la o cafenea, ceilalţi au plecat spre case. Şi noi am plecat...

O fată din grup citea ciclocomputerul la intrarea pe Strada Franceză. Ciclotura de toamnă s-a ţinut pe un traseu în lungime de 15 km. Am stat în trafic, incluzând şi pauza de la Casa Scânteii, cam 2 ore. 2 ore în care aproximativ 50 de biciclişti au participat la un "concurs sportiv"...

Pe drum spre casă s-a exprimat o părere interesantă. Cică unui şofer care a luat contact în trafic cu un grup mare de biciclişti i se crează în inconştient reflexul de a fi mai atent când vede un biciclist pe şosea, dat fiind că e posibil ca după acesta să mai urmeze şi alţii.

În faţa gurii de metrou de la Piaţa Muncii, exact pe pista de biciclete, un nene vindea bilete de bingo... I-am atras atenţia că nu-i bine aşezat acolo, omul şi-a cerut scuze dar nu s-a mutat de pe pistă... Mă-ntreb cine i-a permis vânzătorului respectiv să-şi întindă măsuţa exact acolo. Primăria? Angajatorul? Absenţa liberului arbitru? Indiferenţa bicicliştilor?

După tura asta rămâne un sentiment plăcut legat de faptul că poliţia a făcut şi pentru noi ceva. Genul de acţiune care ţi-l face un pic mai simpatic pe poliţist. Dar care este preţul (timp pentru planuri, obţinut autorizaţii, negociat traseu) plătit de Mai Mult Verde pentru asta nu ştiu... Bănuiesc totuşi că n-a fost deloc uşor să organizeze tura. Eforturile lor ar fi meritat recompensate, simbolic, de o prezenţă mai numeroasă a bicicliştilor bucureşteni. Dar frigul şi amentinţarea ploii i-a ţinut acasă pe mulţi, din păcate. Poate la următoarea acţiune vom fi mai mulţi! Mie începe să-mi placă din ce în ce mai mult pedalatul în grup...

Later edit (19 octombrie 2009):

Un articol foarte fain, plus poze profi aici. Mulţumiri domnului Dinu Lazăr!

Două chestii despre Andrei:

1- spunea că n-a mai pedalat după ieşirea la Comana

2- soluţia găsită pentru a astupa locul lăsat gol prin pierderea unui capac de la suspensie: un dop de plută de la o sticlă de Cotnari. Chestia asta cerea un macro pe care n-am apucat să-l fac.

Apreciez efortul făcut de cei care mergeau pe biciclete care scârţâiau din toate încheieturile, biciclete personale sau închiriate.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Ciclotura de toamnă- 17 octombrie 2009

Nu ştiu dacă voi apuca să scriu şi poveşti pe tema asta aşa că, pentru a nu rămâne nebloguit evenimentul, ataşez aici două filmuleţe.

Al meu:



Al lui George Hari Popescu:

joi, 15 octombrie 2009

miercuri, 14 octombrie 2009

Ceva se întâmplă... rău...

Plec seara de la birou şi, la doi paşi de casă, sesizez silueta ei... Din nou îmi spun că e imposibil să o întâlnesc tocmai acolo... Totuşi, simt că îmi creşte pulsul... Măresc viteza, o văd din lateral, nu e ea... Mă relaxez un pic, îmi continui drumul, o depăşesc, întorc capul, nici din faţă nu e ea...

Câteva secunde care au încheiat (dacă putem considera o zi încheiată cu câteva ore înainte de miezul nopţii) o zi în care n-am fost bun de nimic, o zi în care aş fi vrut să pot fugi de tot...

Dacă n-ar fi fost postarea lui George despre plimbarea pe biciclete de sâmbătă ziua ar fi fost pe de-antregul ratată... Sper să găsesc starea potrivită pentru încă o plimbare pe două roţi. Plimbările astea, de când le-am redescoperit, par cele mai relaxante momente pentru mine...

CicloTura de toamnă- 17 octombrie 2009 ora 11:15

Ei bine, dacă Ciclopromenada nocturnă 4 nu se mai poate organiza, avem ocazia să pedalăm ziua la iniţiativa celor de la Mai Mult Verde. Detaliile le-am aflat de aici. Concret, ne vedem sâmbătă dimineaţă, în Piaţa Unirii, la 11:15, pentru a merge în plimbare până-n Piaţa Presei Libere şi înapoi, după ce, la plecare, vizităm şi Piaţa Alba Iulia.
Sper să ajung şi eu pe-acolo.

marți, 13 octombrie 2009

Fără titlu...

Parcă n-am fost niciodată mai plin de întrebări ca în ultimele săptămâni. E greu să supravieţuieşti printre tone de întrebări. E greu să iei totul de la capăt, să accepţi că nimic iremediabil nu s-a produs (oare aşa să fie? am serioase îndoieli), să speri într-un mâine mai senin...

Ce şi cu cine este bine să vorbesc? Ce să spun şi ce să ascund? Cât de stupide sunt unele cuvinte pe care mă tot gândesc că ar fi cazul să le spun? Ce consecinţe ar produce aceste cuvinte? Nu cumva e mai bine să tac? Să fug şi să tac?

Poate că în realitate nu s-a schimbat nimic. Poate e doar o artificială modificare de percepţii... Lumea e la fel, eu sunt un pic diferit dar... nu simt că direcţia în care evoluez eu este în mod categoric cea bună. Şi, apropo, m-am săturat de sfaturi! La modul serios, în perioada asta accept sfaturi dintr-o singură direcţie. Nu, nu mi-am descoperit Dumnezeul personal, accept sfaturi (asta neînsemnând neapărat că le şi aplic, pentru că de multe ori îmi scapă sensul în care se îndreaptă respectivele sugestii) tot din partea unui om...

Parcă pe zi ce trece sunt mai multe evenimentele care mă emoţionează în moduri diferite dar totuşi identice... Sau mai degrabă non- evenimente...

Da, grea perioadă! Şi, tare mă tem, total falsă... N-o să ajung nicăieri...

Nu, nu eşti tu de vină pentru clipa de pesimism! Situaţia e mult mai complexă decât ce ai insistat să discutăm.

duminică, 11 octombrie 2009

Folk, frate! 7 octombrie 2009

De data asta mă aflu în pană de titlu... De dimineaţă îmi trecuseră prin cap câteva variante dar, pentru că n-am reuşit să mă hotărăsc pentru una din ele, prefer un titlu sec...

Zi stranie... Plec seara spre centru cam fără chef... Încerc să n-ajung prea devreme în Iron City pentru a evita plictiseala de dinaintea concertului... Până la urmă mă trezesc că sună Sandra (m-a "dresat" fiinţa asta! :D) aşa că mă-ndrept spre club...

Cobor, îmi iau o bere, mă aşez... Curând apare Adrian... Stăm un pic de vorbă dar parcă ceva nu mergea în dialogul ăla... Era genul de conversaţie menită doar să facă timpul să treacă, sau cel puţin aşa am perceput-o eu... Mai târziu apare Adriana, aflată în aşteptarea proaspătului obţinut permis pentru motor... Chiar aşa, de ce nu m-aş gândi şi eu la un motor? Asta aşa, că tot îmi place mie pe două roţi...

Se avansează ideea că serile Folk, frate şi-au pierdut din calitatea cu care ne obişnuisem anul trecut. Eu sugerez că, mai degrabă, publicul nu este corespunzător câteodată... S-a confirmat acum câteva săptămâni, după nu ştiu ce meci, s-a confirmat şi aseară...

Primii Folk fraţi sesizaţi: Mysha şi Alex. Mysha părea supărat sau preocupat...

Ei bine, apar şi fetele... Mă retrag de lângă Adrian şi Adriana (renunţând şi la scaun şi la încălzitorul de bere)... Sandra, Gabriela şi Oana... Văzând Sandra că era deja destul de aglomerat nu şi-a mai bătut capul cu scaunele, a zis să facem rost de lăzi de bere... Hei! Asta era totuşi o problemă... după atâtea seri în Iron City nu ştiam unde-i locul de unde veneau oamenii cu acest gen de scaun de lux. Îmi iese în cale unul din angajaţii barului, îi cer ajutorul şi în câteva secunde problema era rezolvată iar noi şedeam destul de bine. Remarc încă odată genul acela de grijă pe care am mai sesizat-o şi cu alte ocazii... Unul din motivele pentru care revin cu plăcere în Iron City.

Avem timp de ceva vorbe până începe concertul cu echipa Folk, frate în formulă restrânsă. Printre altele, îmi demonstrez lipsa de spirit de observaţie neremarcând ceva schimbat la Sandra... Să-mi fie ruşine! Fix 5 minute! :D

Nu mai ştiu în ce formulă s-au cântat primele piese. De fapt nici nu am fost prea concentrat la cântare... Oricum, e de reţinut că Dragoş Boeru a cântat primele piese. De data asta Miruna n-a mai fost "maltratată" aşa cum Dragoş ne obişnuise...

Da, să-i enumerăm pe cei prezenţi ieri seară pe scenă, în diverse formule: Mysha (care, la început, a stat la pupitrul de sunet până la apariţia lui Teddy, sunetistul oficial), Alex (necăsătorit, născut pe 24 mai 1989, conform adevărul.ro; chestiile astea sunt scrise pentru acea fiinţă care întreba câţi ani are Alex :D), Dragoş Boeru, Cristina Andrieş şi Nicoleta Pălărie (da, Mysha, aflasem că blogul ei s-a activat, între timp cred că-l pusesem şi la blogroll), Teddy, Vlad şi, dacă mă gândesc un pic, cam atât. A lipsit Jonnie (prima seară Folk, frate fără Jonnie la care am asistat), a lipsit Fram, a lipsit o parte din seară Teddy, a lipsit Bodi... Nu mai vorbesc de mai rarele prezenţe gen Tivodar, Ioana, Jenică, Comănel şi alte fiinţe...

Ce s-a cântat? Păi nimic neobişnuit... poate cu excepţia cântecului despre Ana, pentru prima dată nebotezată Persefona sau altfel... Zicea Mysha că, în sufletul lui, aşa o cântă şi Jonnie, schimbările de text fiind făcute doar de dragul spectacolului. Au lipsit, dintre piesele care mă fac de fiecare dată atent, Cântă cucul, Pseudofabula. Au fost în schimb Râpa (fragment) continuată fain din vioară, o grămadă de alte cântece de munte (printre altele cântecul descoperit prin carpaţi.org, Bărcile), Tanţa, Ţi-am luat un inel şi te iubesc atât de aşa şi aşa, preluări Iris, preluări Andrieş (pe care vocea Cristinei a picat foarte interesant în repetate rânduri), piese ale Cristinei, preluările obişnuite din Olăraşu (invitat la Folk, frate săptămâna viitoare, miercuri, de la 21:43, 15 lei intrarea), Gândacul, Broasca ţestoasă, preluări Pink Floyd şi Bruce Springsteen (prima dată când aud Streets of Philadelphia în Iron City)...

Am stat la început pe lăzile de bere suspomenite dar, pe măsură ce lumea se retrăgea spre case, fetele tot avansau iar eu avansam împreună cu ele...

Până să începem să avansăm, am sesizat la un metru în faţa mea un cap care-mi părea extrem de cunoscut. Probabil a fost un element în plus care a indus starea mea deja ciudată. Ştiam că nu poate să fie ea, convingerea mea a fost confirmată când acel cap s-a întors puţin spre mine. Totuşi, o amintire fără conţinut m-a învăluit şi, pentru o vreme, am fost foarte încordat... Cum ar fi sunat un titlu gen "Roxana, pentru prima dată la Folk, frate"?

Între timp am schimbat câteva vorbe cu un fost membru al trupei InDArt pe care l-am cunoscut în tura în Baiului organizată de Răzvan. Acesta, tot citind blogul meu, a reprins dor de folk şi a venit... La rândul meu, deşi el nu mai e în trupă, cred că am prins dor de InDArt aşa că este foarte posibil să merg şi mâine seară la spectacolul lor. Iar în seara asta voi trece să-i revăd pe Cantos, pe Cristina Andrieş, pe Cătălina Beţa şi câte alte nume...

Până la urmă am ajuns să avem între noi şi scenă doar un rând de public. Asta se întâmpla pe când eu indusesem în eroare barmanul cerându-i Pepsi în locul sticlei de bere pe care o scosese din frigider când m-a văzut. Pe când, întinzându-mă după doza de Pepsi, simţeam că-mi tremură mâna, pe când Andreea întreba cum îl cheamă pe unul din tipii care au cântat în deschidere la Imre (şi l-am amintit pe Mihai Boicu, pe celălalt nu l-am reţinut nici eu), pe când cei aflaţi în dreapta noastră începeau să devină enervanţi, pe când o fată venită cu aceia începuse să plângă, supărată probabil pe atmosfera creată de gaşcă, pe când unuia dintre aceia i-a fost atrasă atenţia de către o fată prezentă la masa de lângă scenă. Mai târziu, o altă ea (un chip care-mi amintea pe jumătate plăcut, pe jumătate neplăcut de Raluca, o prietenă a unei prietene... nu sunt convins că lumea e atât de mică încât această Raluca să frecventeze Iron City) i-a întrebat supărată "Bă băieţi, vă deranjează ăştia de pe scenă?"

Culmea, aceşti agitaţi gălăgioşi ascultă totuşi muzică bună. Ştiau multe piese cântate în Iron deci, în zilele lor obişnuite, ar putea fi chiar prezenţe plăcute... Dacă ar fi fost Jonnie pe scenă, ştiindu-l eu mai supărăcios, probabil nu ar fi rămas calm sesizând agitaţia din public, sesizându-l pe acel tip care se tot apleca peste scenă şi încerca să dea sugestii celui care, aproape săptămână de săptămână, are grijă să fotografieze ce se întâmplă acolo. Chiar am fost plăcut surprins că Mysha nu a părut deloc enervat de atmosferă, insistând să cânte pentru acei câţiva oameni care chiar îl ascultau.

Revenind la grupul cu care eram, au mai apărut lângă Adrian (pe când eu deja dezertasem) deja obişnuiţii Florin+ Alexa. Gabriela şi Oana au dispărut până la urmă, pe cei lăsaţi în spate nu i-am mai urmărit, dar a apărut în schimb Andreea care a stat cu noi până la Cântecul bufonului (undeva aproape de ora 4). A fost a doua oară când am stat la Folk, frate până la final...

Ieşim afară, ne îndreptăm către grămada de taxiuri de pe Academiei. Sandra remarcă încă odată că nu m-am simţit bine, îi spun că am avut o stare aiurea şi că încerc s-o las să treacă (pe stare)... Ea spune că unele stări trebuiesc blocate iar eu afirm că, blocându-le, riscăm ca acestea să ne atace mai târziu, mult mai agresiv...

Comentăm şi despre Vlad a cărui voce a sunat mult mai bine ca data trecută (când, stranie amintire, ne-a enervat un pic).

Ne îmbarcăm, ca de obicei, în taxiuri diferite... De data asta am avut parte de o călătorie chiar plăcută. Nu ştiam cât e ceasul (am aflat aruncându-mi o privire pe bordul maşinii), taximetristul s-a dovedit supersimpatic, au lipsit incomodele momente de tăcere care caracterizau călătoriile cu care mă obişnuisem.

Au urmat cam 200 de minute de somn...

Postare începută joi dimineaţă şi terminată duminică...

Later edit (14 octombrie 2009): uite că uitam de glumele pe seama lui Hruşcă, cel care a pus clor în folclor... :D Mysha ne-a spus câteva glume spre finalul serii Folk, frate. Iar unele erau bune rău. :D

vineri, 9 octombrie 2009

Emeric Imre din nou în Bucureşti... (Emeric Set în Iron City, 29 septembrie 2009)




După o săptămână foarte aglomerată uite că încerc să scriu şi cronica la primul concert Emeric Set la care am asistat în Iron City.

Ne promisesem (eu şi Sandra) de o grămadă de timp că vom merge la Imre. Aşa că am mers ea, eu, Andreea şi Ştefan. Concertul era anunţat la 22:00 dar, bănuind că va fi aglomeraţie mare, eu am ajuns mult mai devreme în speranţa că voi putea păstra nişte locuri. Deşi, sincer să fiu, mă aşteptam să fie deja atât de aglomerat încât să stăm în picioare sau chiar într-un picior. :D Credeam asta bazându-mă pe aglomeraţia neaşteptată pe care o găsisem cu o seară în urmă, la Cercei cu diamante.

La început nu erau prin club decât obişnuiţii locului, oamenii de la Folk, frate. Mai târziu a apărut şi Ioana (eram aproape convins că va ajunge şi ea la concert) care l-a ajutat pe Jonnie să decupeze biletele. Apucăm să schimbăm câteva vorbe după care ea şi-a văzut de treburi, eu mi-am văzut de gândurile mele. Mai târziu, căutându-l ea pe Imre, mă întreba dacă am sesizat unde e. Culmea, aruncându-mi privirea în dreapta, la 2- 3 oameni distanţă, îl văd şi o direcţionez pe Ioana într-acolo.

Mi se părea că ar fi cazul să apară şi fetele aşa că mă uit la ceas. Sesizez un apel ratat aşa că mă uit să văd cine e. Ştefan... Sun înapoi şi aflu că ar veni şi el la concert. Fain! Ne înmulţim! Apar fetele şi, după câteva vorbe schimbate, îmi dau seama că mi-e tare cunoscut chipul Andreei... Da, aşa era, ne ştiam de anul trecut, de la Folk You. Fusese şi acolo cu Sandra. Plăcute amintiri au rămas după acele zile...

Sandra protesta în glumă pentru faptul că o fac tot timpul puştoaică. Aşa că sunt obligat să ţin cont de "supărarea" ei şi să-i răspund: "Bine, mamaie! Nu te mai fac puştoaică" :D

Mai târziu se aude sfârşitul de la Invocaţie. Şi întreb cine-mi dă şi mie foc... Mă-ntreabă de ce şi-i spun că vreau şi eu să renasc din propria-mi cenuşă. Aflu că e tentată şi ea să ardă în condiţiile astea... Metafore...

Puţin înainte de 22:00 începe concertul. În deschidere, Mihai Boicu şi încă un tip (amândoi fiind auziţi şi duminică, la Pariu pe Prietenie). Mihai se pare că a câştigat aprecierea multora... A cântat câteva piese între care deja cunoscutele pentru mine Nu sunt de vină eu şi Metaforă. Plăcută prezenţă!

22:10, intră Emeric Set. Ştefan apreciază că e prost aşezat bateristul exact în spatele lui Imre dar eu am apreciat că dimensiunea scenei din Iron nu permitea un aranjament mai bun. Tot Ştefan remarca mai târziu că într-o sală mare trupa nu putea să ceară o bere din public. :D O altă remarcă de-a lui s-a referit la dimensiunea clubului care se umple destul de lejer doar cu trupa invitată să cânte+ prietenii apropiaţi... Aşa e, în Iron City atmosfera e destul de intimă...

Încep cu Of, Doamne ceaţa e târzie, Ramuri de lumină, Jurământ apoi cam pierd şirul pieselor. Mai notez, mai înregistrez...



Înainte de pauză, o surpriză... Oraţie de nuntă (am înregistrat-o într-o stare de calm incredibil, se pare că are dreptate Andreea când spune că piesa devine tristă doar dacă o investim noi cu capacitatea de a ne întrista) urmată nu de Ilie de la sculărie, cum eram obişnuit din alte concerte, ci de la fel de vesela Scrisoare supărată...



În pauză s-a auzit o piesă a Cristinei Andrieş şi a fost destul de interesant s-o aud după ce o remarcasem pe Cristina prin club... După fiecare revedere parcă-mi devine din ce în ce mai simpatică fiinţa asta...

Revine pe scenă Imre cu trupa. Pe Povestea cavalerului cu brici se face remarcată vocea Adelinei Boloţ. În rest nu prea s-a auzit. S-a auzit în schimb vocea superspecială a lui Răzvan Crivaci. Fenomenală fiinţă!

Printre piese Imre a avut grijă să strecoare şi mici poveşti legate de Cenaclul Flacăra... La fiecare spectacol, alte poveşti... Cred că are o rezervă inepuizabilă...

Mai târziu s-au auzit şi Condamnare la toamnă (ce plăcut e să constaţi că oamenii de lângă tine se bucură în egală măsură că pot cânta o piesă care le este foarte cunoscută), Ilie de la sculărie, Bună varianta rea, Insula. Curând spectacolul se termină... La bis se reia Nebun de alb iar publicul îşi face minunat treaba.



Era 00:35 când ne retragem din club, după terminarea concertului. Andreea aprecia că a fost frumos dar că, în acelaşi timp, uneori a fost trist. Înţeleg oarecum ideea, şi eu am fost trist la cele două concerte Imre din 100 Crossroads... Luându-mi rucsacul de jos (care făcuse o săptămână de când îl purtam; mare minune că am mai găsit modelul identic cu cel atât de tocit în diversele ieşiri prin oraş; faptul că am ales să cumpăr exact acelaşi model probabil spune ceva despre mine... de bine? de rău?) constat că e ud. Probabil se vărsase vreo bere prin preajmă... Urcăm în stradă, Ştefan se urcă pe motor, fetele iau un taxi iar eu plec agale, pe jos, spre casă... Până acasă rucsacul se uscase destul de bine iar eu mă aerisisem. Şi mi-a prins bine pentru că, imediat după plecarea din club, mi-a fost un pic rău...

Peste 2 ore (da, chiar am mers incredibil de încet) ajungeam acasă pregătit sufleteşte să revin în Iron peste vreo 18 ore.

Fotografia şi filmările sunt făcute de mine.

miercuri, 7 octombrie 2009

Stare fără stare...

Din nou un titlu repetat... Postarea precedentă este datată 16 decembrie 2008...

Uite că nu mai ştiu ce aveam de gând să scriu...

Aseară am încercat să finalizez cronica pentru concertul Imre... Aproape am reuşit, mai am de inserat ceva video, după ce urc pe youtube. Deci, teoretic, joi seară s-ar putea să postez... Totuşi, azi mi-a venit un gând de genul "mă păcălesc singur umplând blogul cu chestii pozitive şi optimiste, realitatea e un pic alta. mai are sens să postez?". Gândul a fost cumva contrazis ceva timp mai târziu. Mi-am amintit de Pariu pe prietenie şi... când am văzut afişul pentru duminică starea apăsătoare a dispărut măcar pentru câteva secunde, fiind înlocuit de o picătură de entuziasm... Ce va fi acolo, să tot petreci...

Dar până atunci vine o nouă seară Folk, frate care e posibil să fie urmată de o cronică 2 în 1... Iar vineri va fi deja obişnuita cicloplimbare...

Şi tot despre aseară... după o grămadă de vreme în care m-am "chinuit" cu el, am terminat tratatul de TCC al Irinei Holdevici. De dimineaţă simţeam nevoia să revăd unele capitole aşa că e posibil să mai ţin imensitatea de carte în rucsac pentru o vreme...

duminică, 4 octombrie 2009

Un fel de-a mai lungi cea mai frumoasă zi...

... ar fi să reuşesc să povestesc câte ceva despre ea... Ei bine, deşi vremea nu părea prea bună am plecat totuşi spre Comana. Am făcut aproximativ 100 km pe biciclete plecând de acasă pe la 8:30 şi sosind înapoi la 20:10. Am avut nori, am avut ploi, vreme rece şi un pic de vânt dar am fost cu toţii binedispuşi şi ne-am bucurat în egală măsură de ieşirea asta. Am fost 6 (Andrei, Cristi, Ionel, Daniel, Cristi şi eu) pentru că, din păcate, al şaptelea (Vulupe) a rămas până la urmă acasă. Le mulţumesc tuturor pentru atmosfera creată! Deşi acum sunt rupt de oboseală (au trecut ani de când nu mai pedalasem atâta într-o zi; mulţumiri lui George Hari Popescu şi Ruxandrei pentru reîmprietenirea mea cu bicicleta! :D), vorba Ţapinarilor, sunt fericit şi mă simt bine.

Şi după aşa tură, nimerind ai mei întâmplător pe TVR 3, am avut ocazia să-l revăd pe Emeric Imre cântând într-o emisiune despre Cheile Turzii. Inutil de precizat că una din piesele cântate a fost Muntele.

La aşa zi, aşa seară... Faină! :)

Acum aştept să apară pe masă nişte carne prăjită. Sunt rupt de foame!

Vă doresc tuturor o săptămână faină!

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Încă o seară faină...

E clar, oraşul a avut ceva cu mine săptămâna asta... :D Mi-a oferit pentru fiecare seară câte o ocazie de ieşit în oraş. Recapitulând, luni a fost seara InDArt în Iron City, marţi tot în Iron a venit Imre, miercuri a fost seară de-a dreptul specială Folk, frate (cu Tivodar, Cristina Andrieş, Crina de la Măr Verde dacă am reţinut corect, plus obişnuiţii Jonnie, Mysha, Fram, Nicoleta, Teddy, Bodi) de la care cu greu m-am dat plecat (şi acum n-a mai fost nimeni lângă mine care să mă deturneze din drumul către casă printr-o discuţie interminabilă; da, este forma prin care spun că, miercuri seară, eram mai singur decât mă obişnuisem în ultimele săptămâni de Folk, frate; totuşi, n-a fost nimic tragic în asta, a fost doar mai puţin vesel), joi am venit direct acasă şi am adormit urgent, vineri a fost plimbarea cu bicicleta (8,6 km plimbarea oficială plus drumul casă- birou, birou-TNB şi TNB- casă) iar azi abia m-am întors de vreo 30 de minute de la concertul Ţapinarii din Club A (nu mai trecusem de secole prin A, cred că din vremea în care mergeam cu Putin la serile de alternativ...).

Iar mâine... sper să nu plouă de dimineaţă astfel încât să avem curaj să plecăm către Comana.

Cât despre cronicile întârziate rău de tot, acum îmi amintesc că mai am două poveşti pe care nu le-am început, cele două poveşti despre concediul petrecut ca la carte, la munte şi apoi la mare...

Dar parcă e mai greu să povesteşti tot ce trăieşti când viaţa începe să ţi se umple... Măcar să fie la fel de plină de evenimente şi perioada următoare! :D