joi, 31 decembrie 2009

Cadou de final de an...

Aşa cum pare să se obişnuiască în familia mea, cele mai faine cadouri sunt cele pe care ţi le faci singur. Ei bine, după o perioadă în care am aşteptat şi am tot aşteptat un aviz care să m-anunţe că am primit cărţi, uite că, într-un târziu, mi-a ajuns unul dintre cele două colete aşteptate.

Am văzut avizul în cutia poştală azi, când am venit de la muncă. Bine că mi s-a dat drumul acasă mai devreme, am apucat să ridic coletul anul acesta. Va trece ceva vreme până să mă şi apuc să citesc cele trei cărţi dar oricum mă bucur că le-am primit. Se spune că aşa cum termini anul aşa îl vei avea pe următorul. Prin urmare, probabil că mă voi bucura tot anul 2010 de periodice achiziţii de cărţi.

Speranţa mea e că mă voi bucura şi de alte lucruri, eventual de planuri împlinite. Am făcut un draft de planuri pentru 2010 dar nu l-am terminat încă. La fel cum n-am terminat nici lista momentelor importante din 2009. Nu ştiu dacă vă voi anunţa şi vouă ce conţin cele două liste dar... ştiu că o parte a celor care mă citesc reuşesc să citească printre rânduri şi să deducă ce m-a marcat în 2009 şi ce aş dori să realizez în 2010. Ar fi preferabil să reuşesc să fac câteva necesare schimbări.

Pentru că, aproape sigur, aceasta este ultima mea postare pe 2009, închei urându-vă un an nou cu realizări pe cât mai multe planuri. Visaţi cu realism şi luptaţi pentru împlinirea viselor voastre!

La mulţi ani!!!

Realism...

Zilele trecute unii colegi de muncă se declarau ofticaţi din cauza lipsei primelor de sărbători. Deşi într-o oarecare măsură îi înţeleg, chiar şi atunci când compară salariul pe care-l iau cu salariile şefilor (mi se pare şi mie strigătoare la cer diferenţa uneori), le spuneam că, în locul unei prime de sărbători, aş prefera să-mi fie valorificat potenţialul astfel încât venitul meu permanent să crească, nu numai cel ocazional (prime de sărbători, de vechime).

S-a topit...

Constat că s-a topit zăpada prin Bucureşti. Prin urmare, au "înflorit" rahaţii pe trotuare. Nu inventează nimeni WC-uri pentru câini maidanezi?

miercuri, 30 decembrie 2009

Paşte 2009 în Bucegi




18- 20 aprilie 2009, în Bucegi de Paşte

18 aprilie 2009

În metrou, o tânără cu un iepure în coş. Iepurele avea nişte ochi imenşi... Paşte...

Plecăm, în obişnuita echipă de 3 (Ionel, Daniel şi cu mine) către Sinaia cu rapidul de 5:50 în care am dormit cam tot drumul. Peste 2 ore eram deja în Sinaia şi fotografiam mersul trenurilor, să-l avem la întoarcere. Pentru că mie îmi era rece la genunchi m-am oprit să-mi pun nădragii de goretex (care, până la finalul turei, aveau să-mi facă o neplăcută surpriză). Începem urcarea către ieşirea din oraş. Nu ştiu ceilalţi rucsaci cât erau de grei dar ştiu că al meu avea 15 kg la plecarea de acasă, o greutate acceptabilă.

Pentru că pe carpaţi.org tema concursului lunii era primăvara Daniel şi-a propus să facă cât mai multe poze cu flori, să aibă de unde selecta pentru concurs. Am făcut şi eu câteva încercări dar, dacă le consideră bune pentru concurs, i le ofer fără probleme. Pe mine oricum nu mă prea bântuie pasiunea concursurilor... Prin urmare, după poza din gară, nu mai avem până la ora 10:14 decât poze cu flori.






Primul popas serios l-am avut acolo unde, cu ceva veri în urmă, am stat în tura făcută cu Andra, Ionuţ şi Adi, lângă parapetul de dinaintea unei ieşiri în şosea. Am mâncat minicroissant-uri cu şampanie. Pentru că au stat în soare cam mult (acasă) acestea aproape fermentaseră. Am simţit din plin aroma de alcool.

La ora asta ne-a onorat cu prima poză (pe mine şi pe Ionel). La 10:26 face o poză în care se văd munţii Baiului (aproape goliţi de zăpadă) şi nişte cabluri (de telecabină, probabil).



La 10:34 eram la Cota 1400 după un parcurs prin pădurea, la rândul ei, golită de zăpadă. Fotografiez ceva afişe apoi continuăm drumul. La telegondolă sesizăm doi biciclişti abia coborâti. Mă întreb cum s-au descurcat cu bicicletele în telegondolă şi apreciez faptul că se permite transportul bicicletei cu telegondola (bănuiesc că în schimbul unui bilet dar e mai puţin important, în acest context, aspectul financiar). Profit de ocazie să le fac şi lor (nu bicicliştilor, partenerilor de tură) poze.



La 11:07, după ce depăşisem cota 1500 şi o luasem pe drumul de iarnă (mult noroi pe porţiunea de început), trecem valea Zgarburei, prilej de aducere aminte a rătăcirii din 2005 (vezi povestea de aici). Deja aveam zăpadă.



11:47, prima poză în care apar cu beţele de trekking. Eram în zăpadă până la genunchi.



Pantă destul de accentuată, zăpadă destul de tare pe alocuri, mici emoţii. Dani îmi propune, oarecum în glumă, să-mi pun colţarii. Nu-i pun, zăpada nu părea potrivită pentru ei. Cu beţele, de fapt cu unul dintre ele, am avut ceva emoţii. La fel, mi-am amintit de ocaziile precedente în care am avut astfel de probleme, la Bran cu beţele Ruxandrei şi în Baiului cu băţul meu. De data asta nuca cu bucluc nu părea să fixeze segmentul. Daniel a reuşit în final să o facă funcţională curăţând-o cu zăpadă. Se pare că, din cauza mizeriei, aluneca în loc să se înşurubeze.

12:03, drumul de iarnă se reuneşte cu cel de vară. De pe drumul de vară apar mai mulţi turişti, prin pădure se pare că am venit doar noi. Iarbă, flori, ceva noroi, ceva zăpadă. Sar, ajutat de beţe, o bandă de noroi. Mi se fac poze.



Popăsuim, din nou poze cu flori, iau şi eu aparatul să încerc câteva macro-uri şi câteva cu flori în prim- plan şi peisaj pe fundal.

12:53, fotografiez un marcaj de pârtie căzut în noroi. Cel mai probabil acesta fusese înfipt în zăpadă după accidentul soldat cu moartea acelui snowboarder. De ce doar în zăpadă? Probabil pentru a rezista până la finalul sezonului de schi. La începutul viitorului sezon este posibil să nu fie repuse acele indicatoare. Nu sunt un fan al schiorilor sau al snowboarderilor dar sunt totuşi de părere că nu ar merita batjocoriţi de autorităţi cu măsuri temporare luate sub presiunea evenimentelor. Poate trimitem pozele celor de la derdeluş.ro, e posibil să le fie de ajutor.



Ajunşi sub Mioriţa, Ionel se afla un pic înaintea noastră. Prin urmare, n-a sesizat că noi am făcut dreapta ceva mai devreme. Alegerea mea şi a lui Daniel s-a dovedit destul de proastă, zăpada solicitându-ne din plin. Pe curbă de nivel dădeai de zăpadă moale în strat gros, în urcare te loveai uneori de zăpadă tare. După ce ne muncim un pic ne regrupăm cu Ionel. Continuăm împreună, suntem depăşiţi de un cuplu pe schiuri.

Mai mult pe zăpadă decât pe iarbă continuăm spre Piatra Arsă. La 15:23 trecem prin dreptul Sfinxului Pietrei Arse (pe care Daniel îl fotografiază din greşeală).



Aproape de stadion, ţinând o vagă urmă, mergând pe deasupra jnepenilor, am ghinionul să dau de zăpadă moale şi adâncă. Ajung cu un picior în zăpadă până la genunchi, cu bocancul prins între jnepeni. Mă lovesc un pic la genunchi (în craca pe lângă care călcasem) dar s-a dovedit a nu fi grav. La 15:31 treceam pe lângă stadion (bine, e forţat termenul, până la urmă este vorba de un simplu teren de sport).



Între timp ne intersectăm cu un grup de tineri în adidaşi... Unul dintre ei, observându-ne pe noi spune “Toată lumea e în bocanci, numai noi nu” îi răspund “Poate data viitoare urcaţi şi voi în bocanci pentru că e mai comod aşa

18:30, facem popas şi mă uit în ochelarii lui Daniel. Se vedea fain! Îmi trece imediat prin cap să încerc o poză, un alt fel de autoportret.



Eram în zona staţiei de telecabină de la Babele. La 19:21 treceam pe lângă cabana de sub Baba Mare. Apus. Poze. 19:54, găsim loc de cort, pe iarbă. E interesant să poţi campa pe un petic de iarbă rătăcit într-o mare de zăpadă. Dani şi Ionel ar mai fi urcat dar eu mă simţeam suficient de obosit. 20:05, cortul este deja întins. Soarele oferă în continuare un spectacol fain.



Intrăm în cort, mâncăm pate-ul Martinel (eu îl pun pe pâine) apoi trecem la somn.

19 aprilie 2009

Am dormit destul de bine. Ne trezim destul de târziu dar la 9:47 eram deja pe drum spre Omu. Revedem căţelul cu urechile în vânt, altă amintire din 2005.



Vedete în fotografiile făcute de Dani au fost, în curând, Colţii Morarului.



10:45, intrăm pe drumul de iarnă, pe deasupra Cerdacului. Zăpadă multă, tare pe alocuri. Mă simţeam destul de nesigur aşa că, un pic speriat de abruprul aflat la puţini metrii, am preferat să izbesc cu forţă zăpada în încercarea de a zgâria cât de cât urme. Comenta Daniel că se preferă drumul pe deasupra Cerdacului ca drum de iarnă datorită avalanşelor care pot curge şi a cornişelor care pot face impracticabilă poteca de vară. Totuşi, mie mi se pare mai important riscul de a aluneca peste stâncile Cerdacului... Of, nesiguranţa asta!

11:30, lăsăm în dreapta o mică fereastră în stâncă. Pare-se că niciunul dintre noi nu ştia de ea. Nu-i extrem de spectaculoasă dar merită văzută.



Curând după depăşirea Cerdacului, pe o mică coborâre pe care se efectua o schimbare bruscă a direcţiei de mers (cel puţin aşa alesese cel care făcuse urmele pe care le ţineam), părându-mi destul de riscantă manevra, am preferat să mă opresc şi să mă întorc în zona înierbată de deasupra. Dani şi Ionel au continuat spre Omu. Drumul până pe vârf, înapoierea la peticul meu de iarbă şi plimbarea în jurul cabanei le-a luat aproximativ 2 ore. 2 ore în care eu m-am învârtit în jurul cozii, m-am aşezat pe iarbă, aproape că am şi adormit un pic. Spre final aşteptarea a devenit deranjantă pentru că se lăsase frigul, începuse şi un pui de ninsoare, soarele se ascunsese după un strat gros de nori. Mi-am pus mănuşi groase. La 12:20 Dani şi Ionel erau pe Omu.




Cabana nu era acoperită de zăpadă dar avea totuşi suficientă zăpadă în jurul ei. Indicatoarele din faţa staţiei meteo erau aproape acoperite de zăpadă, se vedeau deasupra doar primele două săgeţi, cea de Bucşoiu şi cea de Valea Mălăieşti.


Tur de orizont de pe Omu:



Acelaşi tur, în sens invers:






Până să se-ntoarcă ei la mine am avut timp suficient să mă emoţionez în faţa Mecetului Turcesc. Chiar comentam zilele trecute pe blogul Oanei despre locurile care păstrează emoţii... Număram nopţile dormite acolo cu Rox. O noapte în prima tură din 2004, când am tremurat de frig fără să ne plângem nicio clipă; două nopţi în tura din vara 2005, când am dormit afară. Ar mai fi putut urma şi alte nopţi. Pot urma şi alte nopţi? Deci 3 nopţi sub Mecetul Turcesc, 2 nopţi în Valea Dorului, 8 zile de traseu, toate cu ea... A fost frumos!

Se întorc, mai stăm un pic să mâncăm ciocolată apoi trecem din nou pe deasupra Cerdacului. Pentru că gândurile mi-o luaseră din nou razna am resimţit nesiguranţă pe traversare.

În sfârşit, din nou în Şaua Şugărilor. Ceaţă, ninsoare... Ce facem? Hai totuşi până la Cruce, să vedem cu ocazia asta şi cum arată ieşirea din Valea Albă. Curând vremea se strică mai rău, ninge din ce în ce mai serios, vântul câştigă în viteză bătând dinspre sud, ceaţa se îndeseşte. Este chiar distractiv să mergem când muntele stă în calea vântului dar devine neplăcut când ajungem în bătaia lui. Mai facem un popas feriţi de vânt şi decidem că n-are sens să ajungem la Cruce pe ceaţa aia. N-am fi văzut nimic. N-am fi văzut nimic nici dacă mergeam, cum ne propusesem iniţial, pe buza platoului în zona Hornului Gelepeanu.




Decidem să nu ne-ntoarcem pe crucea roşie, încercând în schimb să dăm în banda galbenă cât mai spre Babele. Nu ne socotim bine direcţia de mers şi ne trezim atât de aproape de Şaua Şugărilor încât ne-ntrebăm de ce ne-am mai bătut capul cu evitarea marcajului. Asta e! Continuăm pe banda galbenă, ajungem lângă cabana de sub Baba Mare, continuăm pe marcaj şi, brusc, aparent fără logică, facem stânga. Avem senzaţia de învârtit în cerc, sesizăm penibilul situaţiei (rătăcire pe un traseu supersimplu) şi apoi încercăm să ne orientăm. Ca de obicei, direcţia propusă de mine nu era corectă (ajungeam la releu), de data asta ne-am luat după Ionel care, după părerea mea, ne ducea înapoi spre Omu. Până la urmă direcţia lui s-a dovedit bună, readucându-ne la cabana de sub Baba Mare. Reluăm poteca (de data asta nemaifiind însoţiţi de lătrăturile câinelui de la cabană) şi sesizăm locul în care data trecută făcusem stânga, pe nişte urme abia vizibile. Poteca mergea înainte dar nu o sesizasem datorită ceţii dense care nu ne permisese să vedem următorul marcaj. Asta nemaicriticând mulţimea de stâlpi cu sau fără marcaj (mai nou sau mai vechi) care ajung să te bage de tot în ceaţă...

Acum, după 8 luni şi ceva, încerc o continuare a acestei poveşti. Mă bazez doar pe amintiri şi pe fotografii, GPS-ul se pare că a şomat în tura asta.

Regăsim deci drumul de Babele, ne oprim la cabană cu gând să bem un ceai şi să mâncăm. Aici, surprinzător, găsim aproape pustiu. Era şi o explicaţie pentru asta, telecabina nu funcţiona, motiv pentru care în Babele bănuiesc că fusese pustiu toată iarna. Un ceai totuşi putem să bem. O rugăm pe doamna de la bar să ne umple şi termosul cu ceai aşa că avem ceai cald şi la drum. Văd într-un frigider apă tonică, poftesc, cumpăr, pun în rucsac.

Continuăm drumul, pozele spun că la 19:18 eram din nou pe drum, înapoi spre Piatra Arsă. După Piatra Arsă se pune şi ceva ceaţă, eu mă declar suficient de obosit aşa că propun să campăm, undeva înainte de urcarea către Vf. Furnica. În cort desfacem apa tonică, bem din ea şi, surpriză! constatăm că este expirată de o lună... O terminăm totuşi... Era de înţeles faptul că era expirată, cabana mai mult stătuse fără clienţi în ultimele luni... Bine că nu s-a întâmplat nimic rău după ce am băut!

20 aprilie 2009

9:36, mergem spre Cota 2000 prin ceaţă.

10:26 scăpăm de ceaţă. Tăiem pe sub Mioriţa pe una din multele variante de marcaj bandă galbenă.

11:14, din nou poze cu flori. Un minut mai târziu văd o poză cu un indicator de pârtie de schi. Eram aproape de linia telescaunului. Intram în banda roşie.

11:39, depăşim amenajarea făcută pentru lărgirea pârtiei de schi. Din amintirile noastre, înainte, aici poteca se îngusta suficient de mult încât, iarna, nu puteau trece doi schiori unul pe lângă altul iar vara, cu greu puteau trece doi turişti în paralel. Zăpada era aici cam de jumătate de metru. Din nou se pune ceaţă.





13:40, suntem la margine de Sinaia.



14:06, suntem undeva în centrul oraşului şi pozăm din nou flori.



Un nene dintr-o maşină ne întreabă cum poate urca cu maşina de la 1400 către platou. Îi spun că trebuie s-o ia întâi pe şoseaua de Târgovişte pentru că, mai sus de 1400, nu e şosea. Nu ştiu dacă i-am convins, păreau să-şi vadă de drumul lor.

Mai băgăm ceva cumpărături apoi mergem la gară şi plecăm spre casă cu primul tren.

Final de poveste!


Foto şi filmări: Daniel şi Adrian Negoiţă

marți, 29 decembrie 2009

Tura cu doi Bogdani

31 octombrie- 1 noiembrie 2009, Piatra Mare

Luni 26 octombrie văd tura postată de Bogdan pe carpaţi, îmi manifest dorinţa de a participa, trag ceva sfori ca să pot pregăti bagajul şi apoi să pot pleca. Marţi obţin câteva ore libere pentru vineri, joi îmi amân întâlnirea pe care urma s-o am sâmbătă dimineaţă aşa că marţi, până să plec de la muncă, anunţ că merg sigur în Piatra Mare.

Miercuri, aşa cum deja scriam, ajung în Iron City deşi nu programasem aşa. Joi fac ceva cumpărături apoi mă apuc să bag hainele în rucsac. Vineri vin la muncă dimineaţă, plec după prânz, fac o baie, încerc să mai pun câte ceva prin bagaj, fug la workshopul de comunicare (despre asta poate în altă postare), mă-ntorc acasă la 10 noaptea, fac sandwich-uri (prea multe, ca de obicei), încarc GPS-ul, pregătesc ce mai e de pregătit şi, puţin după miezul nopţii, mă bag în pat.

Sâmbătă, 3:45, mă trezesc. Peste o oră plecam spre gară. La 05:04 ajungeam la Costin Georgian şi constatam că metroul nu are de gând să vină prea repede... Se pare că l-am pierdut din nou pe primul, cum s-a întâmplat şi cu altă ocazie. La Grigorescu sesizez nişte omuleţi cu rucsaci pe care-i sesizez apoi coborând la Dristor. Fac şi eu la fel, sar în Dristor 2, iau de acolo alt metrou care, într-un târziu, chiar binevoieşte să plece. În ciuda aşteptării de aici, tot am ajuns la gară cam cu 5 minute mai devreme decât pe celălalt traseu.

Îmi iau bilet, mă lovesc de nesimţirea casierei care, înainte de a verifica, îmi spune că nu are să-mi dea rest la 100 de lei. Până la urmă găseşte rest dar are grijă să-mi spună să schimb altă dată. Ei bine, sigur o să le port de grijă nesimţitelor ăstora! O să fac reclamaţie la bancă, să pună numai bancnote de 10 lei în bancomatele de unde retrag eu numerar. :D

Merg spre tren, trec de coada primului vagon, mă uit oarecum fără ţintă înăuntru, am senzaţia că mă salută doi tipi aşa că urc, mă îndrept spre ei şi-ntreb dacă merg în tura carpaţi. Ei bine, ei erau, Bogdan şi Dragoş. Norocul meu că m-au recunoscut. Totuşi, dacă nu ne-am fi recunoscut, îl sunam pe Bogdan şi aflam unde-l găsesc. Aflu că, din cei 7 iniţial înscrişi, transformaţi în 6 prin retragerea unuia, am rămas până la urmă doar 5, 4 oameni din Bucureşti (a apărut mai târziu şi celălalt Bogdan) şi Ana din Târgovişte. Socializăm în trei până la Ploieşti. Între timp sună Ana să anunţe că şi-a uitat izoprenul acasă. Bogdan este pe fază şi-l sună la timp pe Răzvan care urma să urce în trenul nostru la Ploieşti. Răzvan a venit cu un izopren iar problema a fost rezolvată. De la Ploieşti până-n Predeal socializăm în 4, Răzvan alăturându-se grupului nostru pentru o bună bucată de timp. În cazul în care aţi remarcat că nu ies oamenii la numărătoare precizez acum că unul dintre noi, al doilea Bogdan, nu avea chef de vorbă preferând să doarmă până aproape de sosirea în Timişu de Jos.

La sosirea noastră în Timişu de Jos, Ana ne aştepta de aproape 3 ore. Sosise dimineaţă devreme cu un autobuz Târgovişte- Braşov. Noi am ajuns, cu puţine minute de întârziere, cu personalul 3001 (14,5 lei, plecare la 06:13 din Bucureşti Nord, sosire programată la 10:41 în Timişu de Jos). Ne salutăm apoi pornim spre Dâmbul Morii (vechea cabană este în continuare în paragină dar, în schimb, s-a deschis în apropiere Hanul Dâmbul Morii). Aici facem un mic popas de aprovizionare apoi pornim pe bandă roşie şi bandă galbenă în sus. Lăsăm în stânga marcajul de Bunloc şi pe cel de Şirul Stâncilor şi, la ramificaţia spre 7 Scări, ne oprim pentru a stabili traseul în continuare. Eu sugerez să pornim spre 7 Scări urmând să parcurgem canionul sau să-l ocolim pe punct roşu dacă ni se pare complicată trecerea canionului. Asta pentru că drumul marcat cu bandă roşie mi se părea prea simplu şi scurt pentru terenul şi starea vremii de care aveam parte. Continuăm pe bandă galbenă până la ramificaţia spre Prăpastia Urşilor. Aici ne oprim iar, descriu ce putem vedea pe acel traseu, luăm în seamă şi părerea lui Bogdan 2 legată de umezeala şi noroiul pe care le putem găsi pe scările din canion şi, spre dezamăgirea Anei, facem stânga spre Prăpastia Urşilor. Urcăm şi, curând, ne lăsăm păcăliţi de o potecă largă care continuă înainte deşi marcajul fugea în stânga. Nu trece mult timp până să-ntrebe Ana dacă noi am mai văzut marcajul. Nu-l mai văzusem! Bogdan studiază un pic terenul în sus, Dragoş cu Bogdan 2 se întorc (aplicând soluţia Mugurel pentru rătăciri), eu stau la taifas cu Ana până revine Bogdan cu decizia de întoarcere. Între timp îmi aruncasem un ochi pe GPS şi constatasem că marcajul trebuie să fie undeva în stânga. S-a confirmat. Întorcându-ne, în câţiva metri regăseam marcajul. Urca destul de abrupt... De fapt pantele astea mari par specifice pentru nordul Pietrei Mari.

Curând ajungem sub traseele de dry tooling şi de căţărare din Prăpastia Urşilor, eu constat că nu prea are de gând să mă servească aparatul foto. Profit de ocazie pentru a-i mulţumi Anei pentru fotografii, în special pentru poza de vârf despre care povestesc mai târziu. Bogdan 2 părea a se uita cu poftă spre perete, probabil face şi căţărare omul...

Terenul pe care evoluam nu era chiar comod iar pe mine nu mă ajutau prea mult beţele de trekking. De ce? Pentru că un segment al unui băţ refuza să se fixeze obligându-mă să merg într-un băţ bine întins şi unul format doar din 2 segmente (al treilea fiind lăsat în cel superior). Curând eram deja obosit aşa că, încet dar sigur, am rămas în urmă. Cel puţin după ce am ajuns din nou în banda galbenă am rămas vizibil în urmă. Sunt aşteptat la un moment dat, profit de ocazie pentru a bea ceva apă după care Ana sugerează să-mi fie uşurat bagajul. Genul de moment în care începi să te simţi penibil dar în acelaşi timp vezi că nu-ţi strică puţin ajutor. După o rapidă evaluare a situaţiei Ana îmi preia cuiele cortului. Deşi apreciază că sunt prea uşoare pentru a-mi îmbunătăţi situaţia ne limităm la acest schimb de bagaje. Pauza mi-a prins bine aşa că reduc un pic distanţa care mă depărta în continuare de ceilalţi.

În sfârşit, ieşim în poiana cabanei. Intrăm în sala de mese, lumea mănâncă, bag şi eu un sandwich din rucsac şi un ceai de la cabană. Mă simt un pic stânjenit până termină oamenii de mâncat şi mergem să întindem corturile. Mă uit şi eu pe meniu şi... nimic nu mi se potrivea în totalitate... Parcă aş fi mâncat ceva dar aveam de făcut un compromis... Ori rugam cabanierul să îmi aducă cârnaţii fără omletă, ori încercam să mănânc şi omleta deşi aceasta nu se află pe lista alimentelor mele obişnuite (întâmplându-se totuşi, de-a lungul anilor, să o gust de 2- 3 ori şi să nu simt nicio reacţie adversă). Una din multele mele dileme: să încerc să fiu din ce în ce mai relaxat când spun ce mănânc, fără să mă mai agit studiind reacţiile celorlalţi sau să caut o metodă prin care să încerc imposibilul, adică să adaug, treptat, noi alimente pe lista celor cu care m-am obişnuit? Dat fiind că modul în care mă hrănesc constituie unul dintre motivele pentru care socializez cu oarecare dificultate ar fi preferabil să găsesc o soluţie acestei dileme...

Prin mulţimea de embleme lipite pe uşa cabanei îmi atrage atenţia una, cea cu C. T. E. Cocora. Mă bucur să dau de Folk, frate! şi aici.

Până la urmă oamenii termină cu masa aşa că ieşim să montăm corturile. Aici, din nou, Ana îmi poartă de grijă ţinând la îndemână mănuşile ei pentru cazul în care aş avea nevoie în timp ce montez cortul. Apreciez gestul dar în acelaşi timp mă simt din nou jenat. La fel de jenat precum m-am simţit în altă tură, cu altă ea, când am refuzat nişte mănuşi deja încălzite când mie, din neatenţie, îmi îngheţaseră mâinile. Campăm lângă ruina fostei cabane, pe un loc destul de plat ornat cu un strat subţire de zăpadă şi, din loc în loc, cu excrementele animalelor din zonă (măgari, câini). Dăm zăpada afânată la o parte, încercăm să dăm la o parte şi rahaţii apoi scoatem corturile de pe rucsaci. Ana face poze eu cu ceilalţi formăm echipe mentru montarea corturilor, treaba merge destul de repede, solul se dovedeşte cumsecade, fiind mai puţin dur decât mă aşteptam, cuiele intră cam pe jumătate. Odată corturile montate ne pregătim de plimbare. Din păcate Dragoş uitase frontala acasă aşa că, după ce s-a aranjat cât de cât în cort, l-am lăsat singur, pe întuneric, să tragă un pui de somn până ne-ntoarcem noi de pe vârf.

Pornim în 4 către vârf, la lumina frontalelor. Eu am avut proasta inspiraţie să las beţele de trekking la cort aşa că l-am invidiat un pic pe Bogdan 2 care le luase la el şi înainta mai cu spor. Pentru că mergea mai tare Bogdan 2 a preluat fără să vrea şi sarcina orientării. Mă simţeam destul de relaxat mergând în spatele cuiva dar, din când în când, câte-o porţiune cu pantă mai mare sau cu trecere pe stânca acoperită de zăpadă îmi dădea ceva emoţii. Rău fără beţe! Pe Suişul Pisicii am trecut destul de relaxat dar mă speria un pic ideea de a mă-ntoarce tot pe acolo, în coborâre. Pe platoul dinaintea vârfului ne ia în primire ceva vânt iar temperatura scade. Am senzaţia că lăsasem la cort un ceva (cagula, cred) care mi-ar fi prins bine aici. Ajungem pe Vârful Piatra Mare, Ana face poze, încerc şi eu dar aparatul îmi rămâne mort, cu obiectivul scos.

După pauza de vârf pentru mine au început emoţiile. Stratul subţire de zăpadă aproape îngheţase, se aluneca mult mai uşor decât la urcare, încercam să ţin şi obiectivul aparatului foto nelovit. Până la urmă aleg mai multă siguranţă pentru mine şi bag aparatul în starea în care se afla într-un buzunar al goretexului, chiar cu riscul de a-l lovi. Bogdan 2 era din nou primul, îl urma Ana după care venea Bogdan cu mine. Am apreciat răbdarea lui Bogdan care s-a menţinut destul de aproape de mine deşi era clar că ar fi putut merge mai repede. O vreme am mai văzut cele două frontale dinaintea noastră împreună după care au dispărut în pădure. Cobor încet, crispat dar în siguranţă. Bogdan avea senzaţia că am rătăcit poteca dar eu ştiam destul de bine locurile iar marcajul confirma de fiecare dată că nu ne-am rătăcit. Un reper care-l indusese în eroare pe Bogdan au fost luminile din Braşov pe care Bogdan le credea de la cabană.

Ajungem la cort, ne numărăm şi... Ana pare să lipsească. Caută Bogdan în cort, nu era. Presupunem că e în cabană şi ne relaxăm. Peste câteva minute... apare Ana care ne ceartă: "Nu credeam că o să mă lăsaţi singură noaptea în pădure". Aflăm că Ana rămăsese mult în urma lui Bogdan 2, acesta nu o aşteptase şi de aici au început scurte rătăciri ale Anei care explicau şi faptul că eu şi Bogdan nu ne întâlnisem cu ea pe potecă. Ana pierdea poteca, se întorcea, mai mergea un pic, o pierdea din nou, se întorcea... Bine că a deprins metoda Mugurel aplicabilă în astfel de cazuri, altfel puteau apărea necazuri... Într-o astfel de mică rătăcire se vede treaba că am depăşit-o noi, fără să bănuim că ea e pe urmele noastre, Bogdan chiar încercând să trezească orgoliul în mine sugerând să mărim viteza pentru a o ajunge pe Ana.

Acest mic episod cu rătăcirea Anei constituie singurul reproş pe care i-l fac lui Bogdan 2. Aşa cum Bogdan a stat cu mine, mi se părea înţelept ca şi ceilalţi doi să rămână împreună. În rest, faptul că a mers mai mereu înainte şi că nu s-a arătat prea dornic să comunice nu mi se par motive suficient de puternice pentru a critica. Şi dacă tot vorbim de Bogdan 2, într-adevăr, în cazul în care un om din grup ar fi avut probleme mari (de exemplu un picior rupt, cum comenta unul dintre noi), nu sunt convins că ne-am fi putut baza şi pe efortul lui în vederea rezolvării situaţiei. Deşi nu-mi place să folosesc tonul critic, cred că şi episodul cu Ana s-a datorat individualismului care-i este caracteristic lui Bogdan 2.

Foarte încântat de plimbarea făcută la lumina frontalelor accept cu plăcere ideea de a bea un vin fiert în cabană. Îmi mai iau un sandwich din rucsac, mănânc apoi încep vinul. Nu cred că am fost singurul de părere că vinul fiert de la Piatra Mare este printre cele mai bune pe care le-am băut. Chiar avea un gust aparte şi tare m-aş bucura să-l mai pot gusta în iarna asta...

În cabană se adunase şi celălalt grup venit cu corturile (au campat tot lângă noi, lângă ruina fostei cabane), fără să vrem se crează un dialog care combină pentru o vreme grupurile, la un moment dat spun o chestie iar în secunda următoare îmi dau seama că sună aiurea ce spusesem. Fără urmări. Nu ştiu cum, vine vorba şi de băieţii de la Ţapinarii, cineva vine cu clişeul legat de faptul că Tănase şi Covei ar fi misogini, se generalizează sugerându-se că şi cei care ascultă Ţapinarii sunt misogini moment în care Ana devine foarte inspirată şi spune: "Misoginii sunt bărbaţi care nu au succes la femei". Genial! :D

Vine vorba şi de aparatul meu foto, acesta îşi revine după ce pune Ana mâna pe el (multe funcţionează mai bine după ce sunt atinse de o femeie :P), se mai fac nişte poze. Culmea, pentru că în ultima vreme nu mai puteam descărca pozele prin card reader, nu le-am mai putut descărca nici din aparat, acesta defectându-se definitiv.

Terminăm vinul apoi ne retragem la somn. Dorm destul de bine între Dragoş şi Bogdan 2.

Ziua a doua. Strângem corturile, mergem în cabană să mâncăm, bem vin fiert sau ceai (eu, deşi pofteam tot la vin am considerat că e mai înţelept să beau ceai înainte de traseu) apoi pornim pe traseu spre Predeal.

Bogdan se gândea la traseul prin pădure care stă la originea celui de Renţea dar a spus asta prea târziu, când am zis eu că vom trece din nou pe sub vârf. Pentru că prinsesem totuşi banda roşie de vârf am continuat pe ea, am revăzut Suişul Pisicii pe ziuă apoi am făcut stânga pe cruce roşie. Bogdan 2 era din nou în faţă şi s-a menţinut acolo cam tot drumul. Adevărat, am putea sugera că avea rucsac mai uşor, neavând cort la el. Legat de greutatea rucsacului, eu mă declar încântat de faptul că, din nou, am avut bagajul destul de complet şi l-am putut duce cu o viteză decentă. Dacă voi regăsi lista celor puse în rucsac în tura asta o pot lua de model şi pentru alte ture de iarnă, de două zile, la cort cu o mică modificare. Mi-am dat seama că, din toate hainele luate, de două m-aş putea lipsi data viitoare fără să am probleme: una din bluzele de polartec şi un pantalon gros, cât de cât impermeabil pe care-l ţineam rezervă la cel de goretex. Şi dacă tot vorbim de pantalonul de goretex... este de precizat faptul că sâmbătă nu-l pusesem pe mine până la cabană, motiv pentru care nu m-am putut aşeza jos când oboseam. A doua zi în schimb l-am pus pe mine, putând astfel să mă aşez în zăpadă când simţeam nevoia.

Puţin după ramificaţia benzii albastre de Tamina crucea roşie a avut o coborâre mai abruptă de care nu-mi aminteam. Imediat sub ea ne-am reunit cu triunghiul albastru de Renţea. Cineva mă-ntreba dacă ştiu unde e stâna din Pietricica. Din păcate nu sunt prea convins aşa că mă abţin de la a da detalii. În curând mergeam mai degrabă din inerţie, cu o viteză ceva mai mare decât mi-ar fi plăcut. Ca să zic aşa, acesta ar fi micul dezavantaj în turele făcute cu mai mult sau mai puţin necunoscuţi, încerci să menţii ritmul impus de majoritatea din grup deşi ritmul tău poate fi altul (mai rapid sau mai lent). Am mai spus că, din cei patru cu care am mers, doar cu Ana mai fusesem într-o tură? Pe restul i-am cunoscut în tren.

Spre finalul traseului, dus de viteza grupului, nu am mai apucat să întreb dacă vrea cineva să coboare direct în Predeal, fără să mai treacă pe la Susai. Pe finalul urcării către Susai dădea semne de oboseală şi Ana despre care am aflat multe chestii faine tura asta (de exemplu, că a făcut traversarea de iarnă a Leaotei, chestie destul de dificilă după părerea mea). În faţa cabanei Susai, unde Bogdan simţea miros de paltonar ("aşa miros ăştia, ca nişte rahaţi"), ne oprim să vedem ce plan are fiecare. Ana cu Dragoş şi cu Bogdan 2 doreau să mănânce, Bogdan dorea să ajungă la personalul despre care nu ştiam la cât pleacă din Predeal, eu aş fi mâncat dar nefiind convins că găsesc ceva care să-mi satisfacă "mofturile" prefer să merg jos cu Bogdan.

Rupem grupul, continui în jos în urma lui Bogdan. În Predeal privim scurgeri de zăpadă agăţate de acoperişuri (lipite acolo probabil cu ajutorul stratului subţire de gheaţă înmuiat de căldură). Aproape de gară dăm din nou de Răzvan şi Diana. Ne spun că mai avem timp până la personal aşa că ne continuăm relaxaţi drumul spre gară. Aici avem timp să ne schimbăm (şi ducem lipsa sălii de aşteptare de la etaj care era închisă nu ştim din ce cauză), să luăm bere.

Vine trenul, urcăm, sesizăm apariţia pe peron a celorlalţi. Strigăm după ei, urcă lângă noi până la Sinaia. Auzind de rătăcirea Anei, Răzvan pomeneşte ceva de necesitatea de a avea la ea un fluier (după experienţa din Rodnei, din 2008, nu mai sunt aşa sigur că este suficient). Ana cu Dragoş ne părăsesc la Sinaia, Bogdan 2 coboară, surprinzător, la Buşteni. Rămânem până la Ploieşti 5 oameni: eu, Bogdan, Răzvan, Diana şi Alex (prieten cu Răzvan, a fost o plăcere să conversez cu el). La Ploieşti coboară şi Răzvan, ne împuţinăm... Ajunşi în Bucureşti nu mai reţin unde ne-am despărţit de Alex, ştiu doar că în metrou m-am despărţit pe rând, întâi de Bogdan apoi de Diana. Mă bucur că am apucat să-i spun Dianei cum depozităm noi sacii de dormit acasă, nu ştia că este recomandabil să nu ţii, între ture, holofibra sau MTI-ul sau ce-o fi împachetată în sacul de compresie dedicat doar pentru transport.

Alex, un puşti de liceu parcă mai citit decât mine, a deschis discuţii la care nu prea puteam face faţă. Poate discutam aceleaşi probleme dar el le aborda mai degrabă teoretic, eu le abordam din punct de vedere al experienţei personale. Oricum, desele referiri la Sartre (pe care eu nu l-am citit deloc), referirea la Freud (zicea AlexFreud ar fi reuşit cu psihanaliza lui să amelioreze psihoze, nu sunt atât de convins de adevărul teoriei dar nu pot afirma, din cele citite de mine, nici că ar fi o teorie falsă), delimitarea între ce poate face o persoană non- handicapată şi ce poate face o persoană handicapată, povestea urcării lui pe Piatra Mică folosindu-se doar de picioare şi o mână, toate astea mi l-au făcut simpatic.

După tura asta s-au tras şi concluzii glumeţe:

-Dragoş trăieşte cu ţigări şi ciocolată iar eu trăiesc cu salam şi ciocolata.
-În ture glumele nu sunt permise, sunt obligatorii.

La final, puţină cronologie...

31 octombrie 2009

-10:55- plecăm la drum din gara Timişu de Jos
-15:47- ajungem la cabana Piatra Mare
-18:36- ajungem pe Vf. Piatra Mare
-19:30- ajungem înapoi la locul de cort

Deduc că am început urcarea spre vârf pe la 17:00- 17:30

1 noiembrie 2009

10:03- pornim în traseu
10:49- lăsăm în dreapta traseul de Tamina
11:54- dăm de cruce albastră
13:02- Cabana Susai
14:13- Gara Predeal

Iar ca final al finalului, un sms pe care l-am trimis la întoarcere, din tren: "La 19:16 ajung în Bucureşti. Deci nu mă-ntorc la primăvară, cu brânduşe între dinţi. :D Poate ne vedem miercuri. Seară faină! Adi" urmat de răspuns: "Şi normal... muntele te iubeşte şi are grijă de tine. Cred că ai avut parte şi de nişte fulgi de nea. Te anunţ dacă zic prezent serii de folk. Seară faină!"

Dacă aş fi ştiut că tura va fi atât de faină aş fi întrebat-o dacă o tentează şi pe ea... Poate cu altă ocazie...

duminică, 27 decembrie 2009

Crăciun cu zărghiţi :D

Eu cu încă 3 oameni ne dădeam, pe 25 decembrie 2009, cu bicicletele pe derdeluş, în IOR.

Un mic exemplu, mai jos:



Pentru restul filmărilor în care apar şi eu, click pe tubul meu.

"Zâmbet" de dimineaţă...

Cât de aiurea e să te trezeşti pe la 6 dimineaţa cu nişte amintiri care vin peste tine, de luni de zile, cu o periodicitate criminală... Amintirea unor vorbe care mi-au fost adresate în ultimii 6-8 ani, în scris sau faţă în faţă...

-Nici dacă m-aş lovi mâine la cap şi din cauza asta mi s-ar schimba preferinţele nu m-aş simţi atrasă fizic de tine...

-Nu mă privi aşa! Să nu te pună dracu să te-ndrăgosteşti de mine! Nu ţi-aş putea răspunde cu aceleaşi sentimente. Eşti un bun prieten dar atât...

-Dacă nu aş ştii că vei suferi când se va termina te-aş face să te îndrăgosteşti de mine.

-Te iubesc dar nu încerca să mă vizitezi că am probleme cu tata...

De unde rezultă că... sunt prea bun pentru a face rău dar în acelaşi timp prea rău pentru a face bine???

Mi se pare ciudat că, din cele 4, una a ieşit din viaţa mea pentru că aşa a vrut ea, pe a doua se pare că am reuşit eu până la urmă s-o fac să-nţeleagă că nu mai avem nimic de discutat, cu a treia mai interacţionez din când în când şi o consider în continuare o tipă de treabă (şi totuşi, de unde ideea că aş suferi sigur după o poveste de dragoste căreia ea i-ar pune cândva final?), a patra mai apare când şi când în viaţa mea dar sunt deja ani de zile de când comunicarea dintre noi a devenit superficială...

Ciudat... Două dintre ele mi-au atras atenţia de prima dată când le-am întâlnit. Pe una n-am văzut-o niciodată. Despre cea de-a patra, după o revedere peste ani, am constatat că are unele trăsături care fac din ea o femeie frumoasă...

Din toate 4, una singură cred că-mi frecventează blogul...

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Tare!!! :))

"Cel mai tare mesaj de Craciun pe care l-am primit: Craciunita e pe centura, spiridusii sunt la curve, renii joaca poker, Mos Craciun sufera de diabet....asa ca pula cadouri...dar lasa ca iti urez io CRACIUN FERICIT!!!"

Cel mai tare offline găsit azi pe messenger. :))

joi, 24 decembrie 2009

Senzaţii amestec...

Ieri am avut grijă de dimineaţă să pun în buzunar un notes nou şi un pix cu intenţia de a scrie seara câte ceva despre ultima seară Folk Frate pe 2009.

Ajung la muncă, am noroc de o zi oarecum liniştită în care muncesc constant până seara. Pun ordine în nişte hârtii lăsate baltă de alţii, hârtii de care oricum nu mai are nevoie nimeni. Muncă inutilă pentru dobitoci care se dedică unei cauze false... Răstălmăcind un pic vorbele unei domnişoare, sunt proşti cei care pun suflet într-un job care aduce orice, numai satisfacţii financiare nu... Ar fi de preferat să caut pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat un job care să-mi ofere mai multă satisfacţie... Dar la ce nivel să mă opresc astfel încât să-l pot atinge şi, în acelaşi timp, să mă şi declar mulţumit de el, măcar pentru o vreme?

Seara mai stau ceva timp peste program pentru a nu ajunge prea devreme în centru. Plec până la urmă şi, încercând să găsesc imagini care să mă binedispună, pornesc la plimbare prin oraş. Tot plimbându-mă nu găsesc nimic suficient de plăcut în jur, nu găsesc nici ceva la care să poftesc (din nou mă declar enervat de faptul că, aproape de sărbătorile precedate de post, e din ce în ce mai dificil să găseşti un ceva cu brânză prin patiserii), obosesc, mă apucă plictiseala, constat că centrul degajat de zăpadă este o adevărată capcană (undeva pe la Romană chiar am căzut alunecând pe un luciu de gheaţă; n-am păţit nimic, în schimb mi s-a confirmat o teorie- explicaţie din psihologia mediului legată de atenţia acordată celuilalt), trec şi prin parcul de la Unirii şi mă văd prins între ideea de a bea un vin fiert şi de a mânca un mic şi ideea că m-aş simţi aiurea consumând ceva (nu ştiu exact ce dar exista un element care nu-mi inspira încredere acolo), îmi arunc un ochi şi la expoziţiile foto legate de revoluţie (în pasaj la Universitate şi pe gardul muzeului de nu ştiu ce de pe Calea Victoriei), într-un final constat că eram străin de starea de folk aşa că o iau spre casă.

Ajung, beau un pic de bere, mă bag în pat pe la 10, adorm greu, spre miezul nopţii...

Azi mă trezesc greu, cu aceiaşi senzaţie pe care o am de câteva săptămâni în urmă, senzaţia că nu am niciun motiv să mă bucur de o nouă zi, senzaţia că situaţiile trăite pot să nu fie deprimante dar, în schimb, nu reprezintă nici o direcţie către un greu de definit mai bine.

În căutarea unei direcţii mă-ntreb până la ce nivel e realist să sper într-o schimbare...

marți, 22 decembrie 2009

Ultima seară Folk frate din 2009




Pentru că pe blogul oficial Folk frate se anunţă că mâine este ultima seară a lor pe anul 2009, pentru că, după o atât de lungă absenţă, mi-e dor de ei, pentru că e posibil să existe pe aici oameni cărora să le facă plăcere să schimbe o vorbă sau un zâmbet cu mine, anunţ că sunt 99 % şanse să ajung şi eu acolo.

Poza este preluată de pe blogul oficial, sper să nu fie cu supărare că am folosit-o şi eu aici. :)

Iar pentru cei care nu ştiu ce se întâmplă acolo, în Iron City, în strada Blănari nr. 21 (oarecum vis- a vis de Club A), iată un moment din seara de 30 septembrie 2009, cu Crina (Măr Verde), Teddy, Ştefan Tivodar, Mysha, Cristina Andrieş şi Alex Nichita:



Este abia urcat pe youtube aşa că-mi cer scuze în cazul în care clipul nu poate fi vizualizat.

Somn uşor!

Aseară am adormit ţinând în braţe domnişoara care stătea în patul meu...



Cum?



Nu v-am prezentat-o?



O cheamă...



O cheamă...



O cheamă...







Perna

luni, 21 decembrie 2009

Coşmar...

Dimineaţă mă trezesc destul de obosit pentru că am încheiat noaptea cu un coşmar pe care l-am reţinut destul de exact dar pe care nu-mi face nicio plăcere să-l povestesc... Un coşmar cu beţie, panică şi, dacă aş mai fi visat câteva secunde, cu o posibilă sinucidere... Am mai avut eu vise idioate dar acesta parcă s-a întrecut cu gluma...

De aici mi-au revenit nişte amintiri neplăcute... Ar fi probabil util să reinterpretez trecutul recent şi prezentul ţinând cont şi de aceste vechi amintiri...

Brrrrrrrrr...

duminică, 20 decembrie 2009

Momente...

Vineri seară, puţin înainte să cobor din metrou, sesizez o carte... 19 cazuri inedite... Îmi suna foarte cunoscut... Mă uit mai atent şi identific exact cartea pe care, zilele următoare, o aştept şi eu... Acum, căutând prezentarea făcută cărţii pe site-ul Editurii Trei, găsesc, dincolo de câteva nume care-mi sunt relativ cunoscute (spre exemplu Irina Holdevici şi Vasile Dem. Zamfirescu, persoane pe care mi-ar fi plăcut să le văd/ aud la lansarea cărţii, lansare la care era destul de dificil să ajung, motiv pentru care am renunţat destul de rapid la intenţia de a fi acolo), găsesc un titlu de poveste cu sonorităţi de Bookfrenzy: Toba feminină de tinichea... Chiar sunt curios în ce mod seamănă povestirea scrisă de Liana Don cu romanul lui Grass...

Sâmbătă, după ce mă trezesc oarecum devreme dar aproape lipsit de elan, plec către... o nouă discuţie care pare să fi apropiat nişte concluzii şi, în acelaşi timp, pare să fi apropiat nişte momente destul de delicate... Dar până la aceste momente am răsuflat uşurat după discuţia de ieri după care am pornit spre centru. Mă opresc la Unirii, aştept să apară Daniel, coborâm spre capătul oraşului unde urma să rezolv problema bocancilor de oraş. Da, au fost zile în care nu am fost tentat de ideea de a purta prin Bucureşti bocancii de munte aşa că am umblat, cât am putut de puţin, încălţat neadecvat zăpezii care începuse să curgă. Dar odată rezolvată această problemă, zăpada care este şi care, cu siguranţă, se va mai aşterne iarna asta mă găseşte oarecum pregătit şi dispus să mă bucur de ea...

Totuşi, tot din seria mi se întâmplă numai mie, zilele trecute îmi puneam la uscat geaca proaspăt spălată şi, fidel fiind ideii de a o fixa pe sârmă inclusiv prin închiderea fermoarului, constat că îmi lipseşte un element esenţial, cheiţa fermoarului... După constatarea asta, un pic nervos, o prind pe sârmă în stil clasic şi încep să mă gândesc la locul în care ar fi putut pica cheiţa. Nu-mi dau seama nici marţi, în seara primei ninsori, când mi-am mutat geaca în casă pentru definitivarea uscării. Ajung s-o port câteva zile până când găsesc cheiţa, spartă, într-un buzunar interior... Aş fi putut să-mi amintesc momentul în care aceasta s-a rupt dar... se pare că memoria funcţionează selectiv şi discriminatoriu... O închiei deci numai cu arici şi capse... Şi nici nu mă mir că am ajuns în situaţia asta cu o geacă pe care, nouă fiind, am apucat s-o port 2- 3 zile după care a trebuit să o spăl după o spectacoluasă alunecare în noroi undeva în noiembrie 2008. Totuşi, au fost şi momente bune cu ea, cele două zile pe Piatra Mare de exemplu... Pe cât de dificil de cărat era (fiind mare şi groasă), pe atât de bine am dormit (şi) pe ea, în cort, de Revelion...

Revenind la ziua de sâmbătă (adică nici mai mult, nici mai puţin decât ieri), odată ajunşi acasă după cumpărături, ne vine chef de treabă... Aşa că trec peste criticile legate de astfel de lucrări efectuate în plină iarnă, trec peste teama de bormaşini şi alte scule de genul acesta (ei da, uite că mai descoperiţi o fobie de-a mea! :D) şi fac cu Daniel o incredibil de bună echipă până seara. Deşi mai e destul de lucru, am mai "aruncat" ceva polistiren pe pereţi.

"E atâta căldură, de unde vine?"

vineri, 18 decembrie 2009

Control...

"Controlabilitatea este definită ca fiind probabilitatea subiectivă ca situaţia să fie modificabilă prin cea mai bună reacţie posibilă pentru individ."

Gabriel Moser, Introducere în psihologia mediului, Polirom 2009

Asta în caz că-i cineva curios cam ce citesc acum... :)

Totul e subiectiv... Din nou o problemă de percepţie... Oricum, cartea emite teorii destul de pertinente, cel puţin din ce am citit până acum... Şi ar mai fi de spus că-mi pare o carte ceva mai grea decât ce citisem în ultima vreme...

joi, 17 decembrie 2009

Frumoasă-i vecina noastră...

De fapt nu mi se pare frumoasă deloc! Ba chiar, cu culoarea turbată pe care şi-a pus-o pe păr, mi se pare chiar naşpa rău. :D Plus că nici nu mi-e vecină, ea este doar "vecina". Am văzut-o în seara asta şi mi-am dat seama că nu am niciun motiv s-o abordez. Şi aşa evită omul o încurcătură inutilă. :)

Oricum, ciudată zi! Nici nu e de mirare atâta vreme cât începutul ei a fost în egală măsură de straniu... Peste noapte mă trezesc şi sunt mirat de lumina destul de puternică din cameră... De la zăpadă, se pare... Vine ora să mă trezesc, îmi mai acord câteva minute de stat în pat timp în care mă întreb:

Ce motiv aş avea să mă simt încântat de faptul că m-am trezit din somn încă odată? Care este sensul acestei noi treziri?

Mă gândeam spre seară că este preferabil ca aceste momente să pară măcar că au un sens... Preferabil dar nu obligatoriu... Flexibilitate...

Semne de viaţă...

Deja s-au adunat, pe ziua de azi, 3 mai mult sau mai puţin neaşteptate semne de viaţă... Dacă toate astea sunt întâmplătoare sau dacă au vreo logică mai mult sau mai puţin nepătrunsă n-aş putea să spun...

În altă stare de spirit aş fi spus probabil că e plăcut să îţi dai seama că, din când în când, unii oameni îşi amintesc de tine... Dar acum doar constat că trei oameni au avut ceva de exprimat...

Later edit (ora 17:52): 4 oameni...

Şi mai later edit: rămân 3, unul din semne s-a dovedit a fi capcană. Zice cea pe care am crezut-o expeditoare cam aşa:

"mneata
mii de traznete ...
NU AM TRIMIS eu kstia aia.........."

Încurcate sunt căile internetului... Sau, dacă e să fiu un pic negativist, aş putea spune că numai mie mi se întâmplă ciudăţenii de acest gen. :))

Melancolii de căţeluş...

Aproape odată cu ninsoarea mi-a trecut prin cap... Nu, nu un glonţ! :D M-a vizitat o amintire din preajma Crăciunului 2003... Viscol, trenuri anulate, întârzieri, aproape imposibil să pleci din Bucureşti... Sun, răspunde, e supărată, mă-ntreabă dacă pot suna în 5 minute. Închid, sun din nou, ajunsese în casă, îmi povesteşte că îngheţase interfonul şi nu mai reuşea să-i citească cartela de acces... A doua zi ne vedeam înainte de plecarea ei din Bucureşti. Stranie coincidenţă, cam la aceiaşi oră cu ea, pleca din oraş şi cealaltă fiinţă cu care, chiar şi acum, o asociez. Şi uite cum, o "metaforă" fuge, în timp, către concret... "Nu pare să alerge după <obiective turistice>" s-a transformat în concrete dovezi ale trecerii ei pe la diverse obiective turistice...

2004, probabil... cam pe vremea asta... îmi spune că tocmai şi-a downloadat nişte colinde pentru a intra în spiritul sărbătorilor...

Au trecut ani...

Lăsăm astfel de amintiri să treacă. În momentul acesta chiar nu le sesizez sensul...

miercuri, 16 decembrie 2009

Senzaţie...

Nu ştiu de ce am vaga senzaţie că, de la o vreme, nu mai am niciun chef să întâlnesc oameni. Dacă înainte spuneam că sunt foarte puţini cei pe care chiar îmi face plăcere să-i revăd acum am senzaţia că nu mai vreau să văd pe nimeni...

Este unul dintre motivele pentru care, când mi se sugerează să merg în locul x unde vine şi persoana y, găsesc o justificare pentru a sta acasă. Este unul dintre motivele pentru care n-am mai ajuns la o seară folk de o grămadă de vreme, n-am mai plecat la munte, am evitat să mai dau mesaje şi să mai intru pe messenger...

De la Daniel David la Gabriel Moser

Ieri am terminat cartea lui Daniel David, azi m-am mutat pe altă ramură a psihologiei. Iar cartea pentru Bookfrenzy în continuare se lasă aşteptată...

Încă nu am tras concluzii deşi am fost tentat s-o fac... Au existat totuşi nişte constatări cam neplăcute pe care le-am făcut încercând să nu fac un capăt de ţară din ele...

marți, 15 decembrie 2009

A venit...

Pe cât de bine am reuşit să îmi organizez timpul săptămâna trecută, pe atât de prost se pare că mi-am organizat timpul săptămâna asta...

În acest context mi-a picat cum nu se poate mai prost zăpada care curge peste Bucureşti de dimineaţă. Am senzaţia că aş fi furios la ora asta dacă nu mi-aş fi amintit de dimineaţă că există oameni pe care-i simpatizez şi care se bucură de zăpada căzută.



Victor Socaciu, Oameni de zăpadă

Dacă-mi este permis, clipul îi este dedicat lui Seven :D

duminică, 13 decembrie 2009

Mai suportaţi un videoclip?

Când am descoperit piesa asta, cu ani în urmă, pe trilulilu parcă, am făcut, pentru o vreme, o adevărată obsesie pentru ea...



Nu se aude extraordinar dar piesa, cârciuma şi oamenii din ea imi sunt tare dragi...

Şi încă un Imre...



Încă un cover...

Later edit: 15 decembrie 2009, nu ştiu cum m-am retrezit în minte cu "te-aş cere înapoi însă n-am cui te cere...". Ciudat, verificând de unde e textul constat că e chiar de aici... Şi încerc să nu caut simboluri...

Oraţie de nuntă

Pentru că-mi place piesa şi vocea...

Şi totuşi e rău...

Nu ştiu dacă am reţinut corect dar parcă citeam la Daniel David o idee de genul:

"Este relativ uşor să reduci numărul emoţiilor negative dar este mai greu să creşti numărul emoţiilor pozitive"

Reducem agresivitate, ură, furie... Şi ce punem în loc? Lăsăm gol? Se pare că asta e noua mea obsesie, înlocuirea unor emoţii cu altele de sens contrar pe care nu reuşesc să le am... Sau, în cazul în care le am, nu reuşesc să le exprim decât parţial...

Teoretic aş avea ce pune în loc, ar exista oameni la adresa cărora, până acum, n-am avut de făcut niciun reproş sau am avut de reproşat doar chestii mărunte. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, am ajuns la concluzia că aceşti puţini oameni se află mult prea sus pentru a mă putea agăţa de ei.

Parcă e mai bine când îţi dai seama după câteva cuvinte că omul se află deasupra ta, în felul acesta sesizezi la timp că ai putea interacţiona cu acesta doar în contextul îngust în care ajungi să-l cunoşti. Cel puţin omori la timp vise cu ochii deschişi. Dar ce te faci când, peste ceva timp, constaţi că omul îţi acordă atenţie chiar dacă face asta stând în umbră? Ce te faci când, total pe neaşteptate, îţi pune o întrebare la care pur şi simplu nu poţi răspunde fără să te gândeşti un pic? Ce te faci când trece vremea şi nu se mai iveşte ocazia pentru un răspuns cât de cât coerent? Şi dacă răspunsul este un simplu da pe care simţi că trebuie să-l completezi cu o argumentaţie autodevalorizantă? Ce te faci când ai totuşi amintiri plăcute în legătură cu omul respectiv? Când jumătate din tine îţi spune să fugi pentru că altfel ar putea deveni dureros iar cealaltă jumătate îţi spune să încerci pentru că lucrurile ar putea sta mai bine decât îţi imaginezi?

Dar într-o situaţie un pic diferită? O situaţie în care cunoşti un om despre care nu ştii absolut nimic, un om care, în timp, se strecoară cu discreţie şi eleganţă în viaţa ta, un om despre care-ţi dai seama, mai târziu, că se află deasupra ta şi... din nou cele două jumătăţi se bat cap în cap... Să fugi? Să încerci?

-------------------------------------------

Legat de agresivitate, am fost surprins vineri seară când cineva a spus câteva vorbe despre mine după ce m-a întrebat dacă poate fi sinceră. Ei bine, în acel context, am preferat sinceritatea. Şi am aflat că ea sesizase la mine mult mai mult decât îmi imaginam eu că s-a putut vedea în 10 ore. Printre altele, cam multă agresivitate pe care nu-mi imaginam cum a detectat-o... Mai târziu m-am gândit că agresivitatea se vedea în încercarea de poezie pe care tocmai o răspândisem în grup. Ei bine, aici s-ar impune o explicaţie, poezia era scrisă în 2004 şi, de atunci, am evoluat măcar un pic... Dar încă sunt momente în care, aşa cum mi se mai reproşează din când în când, sunt rău.

Pe partea cealaltă, din acelaşi grup, am primit din partea celei cu care comunicasem cel mai bine şi căreia îi spusesem lucruri pe care nu le-aş fi spus celorlalţi, un text pe care îl puteţi citi şi voi aici. Nimic de zis, faine cuvinte dar... cât de departe sunt de ieri, de azi, de mâinele fiecăruia dintre noi...

Şi dacă tot vorbim de grupul de vineri, ieri am ascultat vreo 2 ore ritmuri când blegoase, când antrenante selectate de o altă membră a grupului. În muzica aleasă cred că şi-a descris mai bine adevărata faţă. Şi când te gândeşti că i-am spus într-o seară că, după părerea mea, stilul ei dur reprezintă o simplă mască...

De la al patrulea membru al grupului am primit o sugestie interesantă. S-ar zice că este o idee bună să încerc să practic un sport care să-mi consume energia care este altfel tradusă în agresivitate. Şi aşa mi-am amintit cât de nervos pedalam într-o sâmbătă când strada de lângă blocul meu era blocată de maşini şi, după câteva secunde de aşteptare, m-am întors din drum şi am găsit altă ieşire dintre blocuri. Cel puţin câteva sute de metri am pedalat în forţă, nervos...

Cam asta am avut de spus... Oscilez în continuare între descurajare şi vagi speranţe de mai bine...

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Va urma...

În seara asta m-am bucurat, cu moderaţie, de un va urma pe care îl doream dar nu ştiam cum să-l provoc. Un va urma cu un grup în care, deşi nu am fost neapărat mângâiat pe creştet, m-am simţit în cea mai mare parte a timpului bine. Un grup în care am fost mai mulţi (10? 12?) şi, la final, am rămas 5. Un grup care a ajuns să mă cunoască în 8- 10 ore mai mult decât m-au cunoscut alţii în ani de zile. Fiecărei persoane din grup şi moderatoarei (am senzaţia că nu-i tocmai cuvântul potrivit dar nu găsesc acum ceva mai bun) le adresez mulţumirile mele.

Să sperăm că, pe termen mediu şi lung, fiecare va avea de câştigat de pe urma acestor ore petrecute împreună.

Ei bine, când am început, pe 30 octombrie 2009, era toamnă. În seara asta, 11 decembrie 2009, pare să fi venit iarna şi în Bucureşti.

Iarnă sau nu, vă doresc zile senine!

vineri, 11 decembrie 2009

Ceva noutăţi...

1) Dimineaţă mi se cere să caut deosebirile dintre două desene. N-aveam niciun chef de astfel de teste aşa că, după o privire rapidă am zis că nu-mi dau seama de deosebiri. În faţa insistenţelor omului mi-am amintit de un altfel de test de acelaşi gen (menit mai degrabă să te distreze decât să-ţi ucidă neuronii) pe care i-l forwardasem ei cu ani în urmă. Ei bine, atunci, tratasem acel test cu mare atenţie, rezolvându-l aproape perfect. Ea mi-a trimis un răspuns mai puţin bun, moment în care i-am anunţat scorul meu, mai bun. Răspunde ceva gen "sunt stupidă" dar nu mai ştiu dacă părea un răspuns dat în glumă sau unul cât se poate de serios. Ei bine, acum îmi dau seama că adevăratele teste ale vieţii sunt altele. Deci, la fel cum am tratat eu în glumă proba de azi, sper că a tratat şi ea proba aceea. În definitiv viaţa e ceva mai complicată de atât, în viaţă sunt implicate multe emoţii şi, la capitolul acesta, cred că fiecare acţionează aberant măcar din când în când. Trăgeam dimineaţă concluzia că mi se pare că ea acţionează cu mai multă logică decât cel care mi s-a părut că folosea un ton critic la adresa mea pentru că n-am sesizat o lipsă de simetrie. De-am adus vreo supărare, supără-te niţel!

2) Văd aseară un e-mail. În sfârşit, a plecat şi spre mine Dr. Jivago. De data asta se pare că mi-am ales prost furnizorul. Deci recenzia mea pentru Bookfrenzy va întârzia aproape sigur...

3) Tot aseară, primesc o sugestie de lectură. Am înţeles că acea carte îmi putea fi împrumutată dar, văzând prezentarea la Editura Trei pe site, am considerat că merită s-o am acasă pe a mea, tematica fiind destul de interesantă. Şi dacă tot am ajuns la 3, am profitat de oferta lor cu 2+ 1 şi, culmea, am obţinut gratis exact cartea după care mă uitam iniţial.

Poate că nu voi ajunge niciodată psiholog cu diplomă dar nu-i deloc rău să citesc cât mai mult în domeniu măcar pentru optimizarea propriei vieţi. Deşi n-ar fi imposibil chiar să mă apuc până la urmă de psihologie... Pare un domeniu fascinant.

4) Căutându-mi zilele trecute vechi încercări poetice publicate pe agonia.ro am constata cu surprindere că una din poezii avea un comentariu. Încercând să-mi amintesc de unde ştiu numele respectiv mi-am dat seama că, acum ceva vreme, ajunsesem să discut pe messenger cu fiinţa aceea pe care nu mai ştiu exact cum ajunsesem s-o cunosc...

Cred că aş mai fi vrut să scriu câte ceva dar nici nu-mi amintesc ce, nici nu mai am timp...