miercuri, 21 septembrie 2011

Înapoi la Saramago


Nu mai ştiu cât timp a trecut de când am cumpărat Saramago sub impulsul Bookfrenzy, un frumos club de lectură care părea pentru o vreme să-mi satisfacă nevoia de apartenenţă la grup. Cine sapă pe aici şi pe internet în general găseşte cu siguranţă detalii despre clubul de lectură, despre oamenii care au citit în cadrul lui, despre grupul de pe google dedicat Bookfrenzy.

Nu ştiu dacă mai trece pe aici vreun om din Bookfrenzy. Presupun că nu mai trece nimeni. A trecut mult timp, de când, în relaţia eşuată cu o librărie online, am rămas fără Dr. Jivago şi am abandonat acea ediţie de Bookfrenzy, ultima ediţie la care-mi propusesem să particip după o deprimantă pauză.

Fapt este că luni seară, sfârşit de pesimism, furie şi tristeţe am simţit nevoia de a mă întoarce la ceva cât de cât cunoscut. Şi mi-am amintit de cărţile necitite care zăceau sub un teanc format din chestii destul de diverse (aceste chestii incluzând dar nu limitându-se la cărţi; totuşi, nu este o postare despre haos aşa că...). Între aceste cărţi, două volume de Saramago. Pentru că asta s-a nimerit să iasă din teanc, câteva minute mai târziu mă apucam de Eseu despre orbire.

Înapoi la Saramago... Mi-am amintit acea ciudată organizare a paragrafelor pe care o cunoşteam deja pentru că mă obosise în timp ce citeam Intermitenţele morţii. Înţeleg că această ciudată organizare a paragrafelor este specifică tuturor romanelor lui Saramago deci este cazul să fiu pregătit pentru ea dacă voi mai citi ceva de el. Şi este aproape sigur că voi mai citi cel puţin o carte, şi ea rămasă necitită tot din perioada Bookfrenzy.

Am descoperit acum o combinaţie interesantă de vizual, morală, erotism, viaţă de familie, social, empatie, sacrificiu de sine, violenţă, frică, incompetenţă, minciună. Pe lângă toate astea, încă din primele pagini, nişte comentarii interesante legate de prostituţie, subiect care nu m-ar mira să fie dezvoltat de-a lungul cărţii deşi, după mintea mea, nu ar mai fi mare lucru de spus. Totuşi, grija pentru detaliu care pare a-l caracteriza pe Saramago ar putea găsi noi amănunte care să "pipereze" Eseu despre orbire.

LATER EDIT (28 septembrie 2011): Terminând Eseu despre orbire mai adaug că au existat fragmente ceva mai scârboase faţă de ce sunt eu de obicei dispus să accept (partea bună a lucrurilor este că astfel am ajuns din nou la ideea de desensibilizare) şi că am reţinut următoarele cuvinte în mod special:

''... este efectul panicii, un efect natural, putem spune, aşa e natura animală, cea vegetală s-ar comporta la fel dacă n-ar fi toate acele rădăcini care o prind de pământ, şi ce frumos ar fi să vedem copacii din crâng fugind de incendiu''.

...

''Greu nu e să trăieşti cu oamenii, cât să-i înţelegi...''

marți, 20 septembrie 2011

Cel mai mare ghid în viaţă

Zilele trecute am trecut şi eu în categoria celor care, deşi spun că vor face nu ştiu ce treabă cândva, ştiu sigur că nu vor face niciodată respectiva treabă.

Poate continuăm recensământul stânelor cândva... Poate mergem împreună în Sighişoara cândva... Când se încălzeşte poate mă vezi în acţiune pe vreun traseu... Idei pe care, în naivitatea mea, le luam în serios şi, peste ceva timp, făceam tragedii din neîmplinirea lor.

Acum...

-Ce mai face cel mai mare ghid în viaţă?
-Ce te face să mă consideri ghid? Şi cum de eşti atât de convins că sunt în viaţă?

(...)

-Uite, vrea nevastă-mea să meargă la munte şi mă gândeam că eşti omul potrivit să ne ghidezi pe undeva.
-Depinde ce vreţi şi ce puteţi să faceţi. Pot sugera trasee pentru diverse situaţii: traseu uşor, scurt, fără dificultăţi tehnice; traseu mai tehnic dar scurt; traseu cu peisaj cu dificultate şi lungime oarecare; traseu lung; traseu de o zi sau mai multe...
-Ceva lejer, îţi dai seama...
-Păi aşteaptă să revin eu pe munte, că nu am mai urcat de 3 luni, după care discutăm pe ce traseu vă pot conduce şi pe voi.


Ştiu că nu a sunat ca o promisiune. Dacă omul a luat-o ca pe o promisiune înseamnă că a picat în aceiaşi capcană în care picam şi eu. Este regretabil dar nu cred că e vina mea. Mai ştiu că este foarte puţin probabil ca tura asta să se concretizeze. În primul rând pentru că, de data asta, chiar nu mai cred că o să vreau să urc pe munte.

Punct

luni, 19 septembrie 2011

Plâng melodios doamnele cu voal...

Nu, nu este vorba de o nouă cronică de concert Adrian Ivaniţchi (la cât sunt de deconectat acum de folk era puţin probabil să aflu dacă Ivaniţchi s-ar fi întors în Bucureşti pentru un concert), este doar o postare trist- furioasă...

Aseară, într-o dispoziţie neutră (apropo! a avut cineva vreodată senzaţia că sunt bine dispus?) mă-ntorc acasă. Firesc, nu mă aşteptam să se întâmple nimic deosebit (de bun).

Am mai fost şi cu alte ocazii silit de împrejurări să mă bărbieresc pe semiîntuneric. De fiecare dată am adăugat luminii venite din altă cameră lumina farului de bicicletă (ce far am fost şi ce lanternă prăpădită am ajuns, ar putea gândi acesta) şi într-o oarecare măsură m-am descurcat (sau s-au ferit ceilalţi să-mi spună cât de neglijent eram bărbierit; puţin probabil totuşi, cine dracu-şi pierde vremea uitându-se la mine?). Acum, observând o zonă rămasă nebărbierită deşi mă privisem foarte atent, m-am înfuriat. Îmi venea să arunc, să sparg, să strivesc obiectele din jur. Mi-am spus: Nu o să mă mai bărbieresc NICIODATĂ!

Mă întind pe pat absent. O aud pe mama spunând că mi-ar fi luat tata parizer. Mai târziu, spunea că mi-ar fi luat şi ceai. Gândesc: Îmi vine să O STRÂNG DE GÂT!

Îmi înghit gândurile şi vorbele. Tac...

Câteva minute mai târziu eram total doborât. Tremur şi plâng câteva minute. Mă calmez cât de cât şi, într-un târziu, mai degrabă din inerţie, mă aşez să mănânc.

Adorm, am senzaţia că am dormit destul de bine dar dimineaţă mă trezesc greu, fără poftă de viaţă, ca după o noapte după care regret că m-am trezit.

Plec spre birou, în metrou încerc să citesc, după câteva rânduri renunţ pentru că textul citit mă înfurie. Interesant e că acelaşi text îl citeam în Vama Veche în 2009 şi nu-mi amintesc să mă fi înfuriat şi atunci. Doar că acum vedeam textul din altă perspectivă şi din nou îmi venea să strâng de gât pe cineva...

Într-o oarecare măsură îmi recapăt calmul până să ajung la serviciu.

NEPUTINŢĂ dusă la extrem...

joi, 15 septembrie 2011

Renunţări

Am constatat în ultimii ani că pot renunţa la multe lucruri la care eram convins că nu o să pot niciodată renunţa nici măcar pentru perioade scurte de timp, perioade de ordinul lunilor să zicem.

Ei bine, constat că nu s-a prăbuşit cerul pe mine dacă am renunţat pentru minim 3 luni la:

-munte
-concerte
-bicicletă
-mare
-ieşiri cu cunoştinţe, amici sau eventuali prieteni
-later edit: fotografie

Acum sunt pus în situaţia de a afla cât timp mă pot lipsi de calculator acasă. Şi, gândind în termeni gen profit- pierdere, cred că, pe cât de mult îmi doream în altă perioadă a vieţii să am acces la calculator (iniţial) şi să am un calculator acasă (ceva mai târziu) pe atât de uşor mi-ar fi acum să renunţ la el. În definitiv, dacă îmi asum pierderea unor date personale (în special legate de psihoterapie), atunci mi-e simplu să uit că aparatul e acum defect. Constat că, în anii care au trecut de când acasă mă aştepta un calculator pe care aveam drepturi pe care nu le aveam pe cel de la job, acesta mi-a provocat suficient stres încât să depăşească micile satisfacţii pe care le-am avut prin intermediul lui.

Iar acum mă întreb dacă îmi foloseşte la ceva să-mi mai propun să-l repar. În definitiv, dacă este să analizez momentul în care calculatorul a intrat în casa mea (bine, omit aici faptul că nu mă simt nicăieri acasă, din multe motive pe care nu mi-am propus să le dezbat aici), el nu şi-a atins scopul. El era acolo pentru ca mie să-mi fie mai simplu să concep o lucrare de licenţă. Iar acest scop este de mult mort. Odată cu moartea lui am fost pe zi ce trece mai puţin tentat să deschid calculatorul de acasă. Şi atunci?

Viaţa de fapt este în altă parte, nu în acea cutie de tablă în care biţii mişună pe diverse magistrale. Iar faptul că adevărata viaţă este din ce în ce mai departe de ceea ce trăiesc eu mă face să-mi doresc mult mai puţin decât înainte să am calculator acasă, să merg pe munte, să pedalez, să merg la concerte, să mă prefac că am o viaţă.

Toate astea m-au atras atâta timp cât reprezentau fenomene care intermediau accesul meu la o pseudoviaţă reală datorită căreia mai speram că, într-o zi nu foarte îndepărtată, o să trăiesc.

Dar acum, când ştiu că nu o să am niciodată o viaţă, toate celelalte mi se par atât de banale încât mi-e destul de simplu să renunţ la ele.

Într-o viaţă goală de sensuri este simplu să renunţi la elementele care reprezentau doar un fals sens al vieţii.

Şi mail-urile? Cum ţi le verifici? Asta ar putea să mă întrebe cineva... Iar răspunsul e simplu şi, câteodată, dureros. Sunt din ce în ce mai puţine comunicări electronice care-mi trezesc interesul. Din ce în ce mai puţini oameni îmi scriu din ce în ce mai rar. Sunt tentat să scriu pentru din ce în ce mai puţini oameni. În ciuda aparenţei de apartenenţă la diverse grupuri, cu sau fără comunicare virtuală tot singur am rămas.

Şi atunci?

marți, 13 septembrie 2011

Sâmbăta muzicală

Televizor pornit întâmplător. Aud chestii destul de folkistice. Îmi arunc o privire şi văd, printre alţii (un chitarist şi un om la clape), un om cu vioara. Casc ochii mari, devin atent şi sper să apară pe ecran şi numele omului. Aşa era! La vioară era mai vechea mea cunoştinţă Alex Nichita. Uite că a ajuns şi pe TVR 3 omul. Era prezent în trupa cu care Marius Matache am înţeles că a înregistrat albumul care urmează să fie lansat în curând. În câţiva ani (de când am început să-l aud la Folk frate în Iron City până acum) omul a evoluat superb. Chiar dacă nu mai cântă de ceva vreme cu Aurica (oare-şi aminteşte lumea de instrumentul lui vechi?), noul său instrument arătând mult mai modern (l-am auzit cum sună live într-un concert Proiectul Tivodar), tot mă bucur pentru Alex.

În aceiaşi emisiune, alţi oameni care-mi sunt într-o oarecare măsură cunoscuţi, cei din Micul Paris. Au fost prezentaţi după Marius Matache & Band. M-am simţit un pic frustrat pentru că în Micul Paris, de ceva vreme, nu mai cântă o altă cunoştinţă destul de veche, Eugen Butaru. Mi-ar fi plăcut să-l văd şi pe Eugen la TV...

M-am întrebat după emisiunea asta ce au aceşti oameni în plus faţă de mine de pot să-şi urmeze visele... Nu că aş fi visat eu prea mult dar, excluzând puţinele vise nerealizate din cauza câtorva oameni care s-au opus, am visat din când în când şi, într-un mod care-mi este specific din păcate, m-am împiedicat de fiecare dată înainte ca visul să se realizeze. Şi fiecare astfel de împiedicare m-a convins că este zadarnic să mai visez la altceva. Aşa-şi pierde omul sensul vieţii...

luni, 12 septembrie 2011

La ONG Fest din greşeală

Ieri seară, deşi mă aflam în cealaltă "emisferă" de parc, auzeam diverse cântece ştiute de prin cluburi, trenuri sau cabane. Pentru că deja mă obosise cititul (uneori este destul de dificil să citeşti despre tine din altă perspectivă) mi-am strâns cearceaful şi, fără intenţii clare, m-am mutat în "emisfera" nordică a parcului Titan, zonă de parc pe care încercasem s-o evit în ultima vreme.

Ajung şi constat că muzica se auzea de la scena ONG Fest 2011, scenă pe care, când am ajuns eu, cânta o fată de la A. M. Pathos. După ce am constatat că muzica de munte nu-mi mai provoacă aceleaşi emoţii plăcute precum în urmă cu ceva vreme, după ce am constatat că sunt puţini oameni care s-au oprit să asculte, după ce am constatat că nu recunoşteam niciun chip din public, am dat să mă retrag. Am mai făcut câţiva paşi prin parc, m-am întors la scena pe care fata de la Pathos mai cânta, am mai ascultat puţin, am constatat că atmosfera nu este atât de "încinsă" încât să mă cucerească (deşi fata de pe scenă încerca să ne facă şederea cât mai plăcută, având şi destul talent) apoi m-am îndreptat spre ieşirea din parc la care, cândva, stabileam punctul de întâlnire cu cineva.

Legat de Pathos, pe site-ul lor mi-a atras atenţia proiectul de ecologizare la Omu despre care vor apărea informaţii curând. Este felul în care Pathos participă la Let`s Do It, Romania, zi de curăţenie naţională pe care, spre plăcuta mea surprindere, o popularizează şi o colegă de facultate la care nu percepusem o astfel de ecologistă pornire. Felicitări, Pathos! Felicitări, Nicoleta! Sper ca între LDIR 2010 şi LDIR 2011 să nu se fi adunat prea multe gunoaie astfel încăt să fie loc de mai multă distracţie în cursul zilei de 24 septembrie 2011.

Ceva mai încolo remarc un mic panou de căţărare. Văd că în coardă se află o fetiţă şi, atras de ideea de a vedea cum se caţără copii, zăbovesc câteva minute. Mi se pare interesant să constat că aceşti copii nu au mari dificultăţi până să ajungă la top dar par destul de stresaţi de coborârea în care nu reuşesc să ia poziţia de rapel deşi organizatorii le dau instrucţiuni pe tema asta. Panoul era ideea celor de la ANGR. Până la urmă mă plictisesc şi aici şi mă retrag.

Aproape imediat resimt că zona este prea încărcată de amintiri şi emoţii aşa că mă las dus (eu de mine) pe alt traseu, spre altă staţie de metrou decât cea către care părea logic (din punct de vedere al distanţei) să mă îndrept. Chiar şi aşa, tot mi-am amintit de o seară de noiembrie 2003 în care, peste drum de locul prin care am trecut, trecusem peste o despărţire rapidă pe care bine ar fi fost să o interpretez corect şi să o transform într-o despărţire neutră din punct de vedere emoţional, să o transform în prima şi ultima despărţire de acea persoană...

Interesant a fost că, pe noul drum, am trecut pe lângă blocul care găzduieşte agenţia de turism a Andreei. Nu aveam decât o vagă idee despre localizarea agenţiei aşa că mi-a smuls un zâmbet momentul în care am văzut deasupra intrării bannerul agenţiei. Cândva aveau o ofertă interesantă pe Islanda despre care am scris dar acum văd că nu mai apare pe site. Acum pare interesantă oferta de schi de la poalele unui vârf din Austria pe care ar fi vrut să urce fratele meu vara aceasta. Cred că n-am mai văzut-o pe Andreea din vara lui 2007 dar sunt convins că a rămas aceiaşi tânără isteaţă, pasionată de turism, orientată spre client şi, de ce să nu spun şi asta, plăcută ca prezenţă precum mi-o amintesc eu.

Obsesia muzicală (2)- Două mâini



Plecasem de acasă cu refrenul de la Baladă pentru Daniela în cap (nu mă-ntrebaţi care Daniela pentru că nici eu nu ştiu; de fapt până la googlesearch nici nu ştiam cum se cheamă piesa) dar, într-un schimb de metrouri, mi se "înfig" în ochi două mâini "îmbrăţişate" care m-au dus imediat cu gândul la Bosquito şi Două mâini.

Acesta nu ar fi neapărat un lucru nou. Nouă este doar succesiunea de imagini şi gânduri care se asociază de data asta într-un mod cât se poate de conştient...

Întâi văd cele două siluete care ofereau, fiecare în parte, o imagine plăcută apoi observ că se ţin de mână după care, cu Două mâini deja răsunându-mi în cap, am sărit la concluzie: Inima e doar una şi e de ajuns/ Pentru-amândouă...

Deşi nu este cu totul şi cu totul imposibil să am dreptate, este totuşi mai probabil să fi tras concluzia greşită. S-ar părea că asta e o caracteristică de-a mea care se cere corectată, graba de a trage concluziile înainte de a analiza toate argumentele care confirmă sau contrazic concluzia.

Pentru cei care au pus mâna la viaţa lor pe câteva cărţi de dezvoltare personală postarea asta este posibil să poarte deja eticheta text despre gândurile automate. Pentru ceilalţi precizez eu că într-adevăr este vorba de gânduri automate. Sau mă grăbesc iar cu concluzia?

Textul de la Două mâini şi acordurile, aici.

Later edit: seara văd alte siluete parcă mai plăcute în comparaţie cu cele de dimineaţă dar cu aceleaşi mâini "îmbrăţişate". Brrrr... Genul de situaţie în care sentimentele amestecate sunt justificate.

Obsesia muzicală- Viaţa nu-i o simplă comedie



Dimineaţă, venit de nicăieri (spun asta pentru că nu reuşesc să găsesc un motiv pentru apariţia lui), îmi apare în minte un refren:

O, o, o, nu draga mea
Să ştii că nu-i chiar aşa
Viaţa nu-i o simplă comedie
Iar eu nu sunt doar un clown
Cu salariul lunar
Ce te face să râzi pentru bani


Textul complet şi acordurile se găsesc aici.

Plec acasă cu refrenul acesta în cap dar, pe la mijlocul drumului, sesizez un gest care-mi schimbă pe loc obsesia muzicală a zilei.

În clipul ataşat vedem pe scenă o armată de oameni. I-am recunoscut pe Puiu Creţu, Marius Matache şi Ovidiu Mihăilescu. Unul dintre ceilalţi trei (cei din mijloc şi cel din dreapta) presupun că este chiar Teddy Tudoroiu dar ceilalţi? Ceilalţi cine sunt?

vineri, 9 septembrie 2011

Am întâlnit un psihotic

O zi caldă în care-mi făceam obişnuita baie de soare. Eram în căutarea unui loc liniştit în care să mă pot aşeza să citesc. Stau o clipă locului şi privesc după raţe. La fel cum, cu câteva săptămâni în urmă, mă oprisem să privesc trei ţestoase. Apare un nene în vârstă cu chef de vorbă. Cred că mi-a devenit pe loc simpatic pentru că omul era însoţit de o bicicletă (un DHS destul de jalnic, cel mai probabil o bicicletă ieftină). Cum o discuţie despre spaţii verzi era potrivită într-un parc, cu aşa ceva a debutat şi discuţia noastră. Dar continuarea...

-Domnule, nu vezi că în ţara asta toţi au voie să te omoare şi să te fure?
-Nu ştiu dacă lucrurile stau neapărat aşa. Probabil dumneavoastra aveţi mai multe informaţii despre această problemă. Îmi puteţi spune câţi dintre cunoscuţii dumneavoastră au fost omorâţi?
-Unul singur. La spital. L-au înjunghiat doctorii în inimă şi apoi au acoperit gaura cu un plasture să nu iasă sângele.
-Incidentul este în mod categoric regretabil. Totuşi, statistic vorbind, cât reprezintă acest cunoscut ucis de doctori exprimat în procente?
-Puţin. Cam 2- 3 %.
-Şi din acest incident izolat aţi tras concluzia că toţi au voie să vă omoare? Am senzaţia că exageraţi un pic.
-Nu exagerez de loc. Nişte nenorociţi vor să mă omoare.
-Să înţeleg că aveţi dovezi în acest sens?
-Da. Eram odată cu bicicleta pe trotuar, lângă trecerea de pietoni. Am aşteptat cinci minute, o maşină a aşteptat şi ea lângă mine. Exact când am început să traversez maşina a pornit în trombă şi m-a lovit. M-a aruncat la 20 de metri.
-Deci în 2- 3 metri maşina a prins o viteză atât de mare încât impactul v-a aruncat la 20 de metri. Înseamnă că era o maşină performantă dacă a avut atâta forţă.
-Da.
-Şi spuneţi că s-a întâmplat pe trecerea de pietoni?
-Nu. Eram la colţul străzii care este tot aia cu o trecere de pietoni.
-Îndrăznesc să vă contrazic. În intersecţii nu se aplică exact aceleaşi reguli ca la trecerile de pietoni. La colţul străzii ai dreptul să traversezi ca pieton dar nu ai prioritate.
-Ba a vrut să mă omoare!
-Sunteţi de acord să discutăm şi despre cealaltă convingere a dumneavoastra, legată de faptul că în ţara asta toată lumea are voie să vă fure?
-O să dovedesc că e aşa.
-Vă întreb la fel ca în cazul crimelor, aţi avut cunoscuţi care să fi fost victime ale unor furturi.
-Chiar eu am fost furat!
-Îmi pare rău. Au existat şi alte persoane în jurul dumneavoastra care să fi fost furate.
-Nu. Dar eu am fost furat de 5 ori. De 5 ori mi-au furat bicicleta.
-Nu-mi place deloc să aud de furturi de biciclete. Pedalez şi eu şi e clar că nu mi-ar plăcea să-mi fure cineva bicicleta. Îmi povestiţi în ce condiţii v-au fost furate?
-De pe scara blocului. N-am loc în casă aşa că ţin bicicleta pe hol.
-Presupun că aveţi casa aglomerată. Aţi putea totuşi încerca să găsiţi un loc în casă şi pentru bicicletă, aşa ar fi mult mai greu de furat.
-Păi nu mă lasă nevastă-mea!
-Nici pe balcon nu vă lasă?
-Pe balcon e plin de flori.
-Nu aţi putea renunţa la o parte din flori, în locul creat urmând să ţineţi bicicleta?
-Nu mă lasă nebuna. E casa ei, am luat-o cu doi copii. Ce era să fac dacă am p*** mică?
-Afirmaţi că soţia este nebună. Puteţi demonstra asta?
-Nu ştiu ce o apucă. Cred că-i pun ăştia ceva în mâncare.
-Aştia fiind persoane apropiate, care au acces în casă?
-Nu. Ăştia de la magazin.
-Sugeraţi că la magazin mâncarea este contaminată cu pastile care provoacă nebunia?
-Nu ştiu dar e posibil.
-Aţi remarcat în jurul dumneavoastra, printre vecini de exemplu, persoane care se comportă asemănător cu soţia?
-?!?
-Întreb pentru că, după mintea mea, vecinii este destul de probabil să se aprovizioneze de la acelaşi magazin de la care cumpără şi soţia. În această situaţie, dacă mâncarea este contaminată, ar putea deveni şi vecinii nebuni.
-Domnule, nu ştiu de ce, ăştia vor să mă omoare. M-au obligat să fac o radiografie ca să mă omoare. Am vrut să mă feresc, i-am minţit spunând că am făcut-o deja dar ei nu m-au crezut şi m-au obligat să o fac. Au venit cu o maşină şi m-au luat de la uşă.
-Deci v-au făcut acea radiografie în urma căreia trebuia să muriţi.
-Da.
-Când s-a întâmplat asta?
-?!?
-Acum câteva zile, acum câteva luni, acum câţiva ani?
-Era prin 1994- 1995.
-Deci acea radiografie mortală v-a fost făcută în 1995 iar dumneavoastra, după 16 ani, încă trăiţi. Cum vă explicaţi?
-M-au păzit îngerii...
-Îmi pare rău, eu nu sunt de acord cu teoria asta legată de îngerii păzitori deci pe tema asta, oricât am discuta, nu cred că putem cădea de acord.
-Domnule, tu nu înţelegi. Tu eşti de-al lor...
-Eu încerc doar să-mi dau seama pe ce vă bazaţi în convingerile pe care le aveţi.
-Stai să-ţi mai spun una, cu asta sigur te conving.
-Nu ştiu dacă mă convingeţi neapărat dar puteţi să-mi spuneţi.
-Mi-au băgat odată microfon în măsea. Şi nu ştiam de ce mă doare măseaua. Am scăpat de durere doar după ce am scos-o.
-Deci aţi scos măseaua în care era microfonul. Aţi găsit în ea microfonul?
-Nu. Am aruncat-o.
-Deci nu aveţi o dovadă a faptului că acea măsea conţinea un microfon.
-Ăştia mă urmăreau, nu ştiu de ce.
-N-aş vrea să vă supăr dar eu văd lucrurile astea dintr-o altă perspectivă. Părerea mea e că viaţa dumneavoastra normală este întreruptă din când în când de scurte episoade psihotice.
-Paranoia.
-Nu m-aş referi neapărat la paranoia pentru că nu m-am documentat prea mult pe tema asta. Din cele citite de mine rezultă că este mai realist să vorbim despre episoade psihotice.
-E clar! Eşti de-al lor! Eşti mason, evreu şi securist. Altfel înţelegeai!
-Îmi pare rău dar, dacă discutăm în astfel de termeni, nu consider necesar să mai continuăm conversaţia. Eu mă retrag. Vă doresc să aveţi parte cât mai mult timp de bicicletă şi să fiţi suficient de sănătos încât să mergeţi cu ea încă mulţi ani de acum încolo.


Mă urnesc şi încerc să mă depărtez de bătrân pe o direcţie pe care să nu fiu uşor de regăsit. Într-o mică măsură mă temeam că omul o să fie tentat să mă urmărească în încercarea de a mă convinge că aştia chiar vor să-l omoare dar îl păzesc îngerii. Câteva minute mai târziu se întâmplă să mă regăsească. Îmi arunc o scurtă privire în spate şi observ că mă ocoleşte cu bicicleta. Când ajunge în dreptul meu îl aud:

-Vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Nu am vrut să vă deranjez. Îmi cer scuze.
-Staţi liniştit că nu-i nicio supărare.
-Îmi cer scuze că v-am supărat.
-Dinspre partea asta nu vă faceţi griji. Nu m-am supărat deloc.


Mă depăşeşte, îşi vede de drum, îmi văd la rândul meu de drum. Regăsesc un mic petic de iarbă pe care mă mai aşezasem la plajă şi, în mijlocul lui, găsesc acum un rahat. Şi mă gândeam că e mai rezonabil să mă supăr pe nesimţitul care n-a văzut toaletele, preferând să-şi facă nevoile pe iarbă decât să mă supăr pe bietul bătrân care pare-se că a avut multe supărări la viaţa lui.

Şi acum sper să nu mă întrebe nimeni dacă chiar sunt evreu, mason şi securist. :)

marți, 6 septembrie 2011

Înapoi acasă...

Ieri s-au terminat cele puţin peste două săptămâni în care a fost plecat din România. Am avut de câteva ori intenţia de a scrie cum percep eu această plecare dar uite că s-a întors fără ca eu să fi apucat să scriu mai nimic despre asta.

Ei bine, întoarcerea lui a fost însoţită de un amestec de sentimente.

Întâi a fost regretul că, sâmbătă dimineaţă s-a stricat PC-ul astfel încât la sosire nu a avut unde să-şi descarce fotografiile (pe care da, sunt curios să le văd deşi e la fel de adevărat că, până la un punct, aşa cum îmi spunea o anume ea cândva, prefer să văd locurile cu ochii mei, nu "traduse" într-o fotografie).

A urmat interesul cu care am ascultat câteva vorbe despre ce a făcut pe acolo, despre felul în care a învăţat câte ceva despre munţii ceva mai înalţi decât cei pe care-i urcase (nu cucerise, urăsc verbul a cuceri indiferent dacă îl ataşăm unui munte sau unei femei) până atunci.

A venit apoi reproşul neexprimat în legătură cu o haină pe care o spălasem pe care el a mutat-o într-un loc nu în egală măsură de curat fără să se întrebe dacă e sau nu bine.

Mai târziu au apărut tensiuni care, în ciuda cercetării atente, nu păreau să îl aibă doar pe el drept cauză. Am fost dezamăgit să constat că până la urmă doar a lui era neatenţia care ne făcuse să căutăm acul în carul cu fân iar pe mine mă făcuse să-mi exprim din nou neîncrederea în toţi şi în toate.

Am resimţit din nou aglomeraţia. Deşi absenţa cuiva nu-ţi rezolvă neapărat problemele (m-am minţit singur pe tema asta acum câţiva ani şi am fost teribil de dezamăgit când am constatat că problemele sunt tot acolo, nerezolvate, în ciuda absenţei uneia dintre persoanele care-mi provocau cumva disconfort) te ajută uneori să te relaxezi într-o oarecare măsură în faţa lor.

Dincolo de toate astea am constatat că nu mai sunt deloc tentat să visez cu ochii deschişi...

vineri, 2 septembrie 2011

Butonul de panică

În timpul zilei de miercuri remarc o chestie incomodă pe pleoapa ochiului stâng. O excrescenţă mică de care ştiam şi căreia nu-i dădusem mare importanţă până acum, crescuse în volum şi-mi deranja vederea.

Pentru că, în urmă cu câteva zile, reuşisem să fiu destul de relaxat şi ieşisem chiar victorios dintr-o farmacie, mi-am propus să intru şi acum în prima farmacie pentru a întreba dacă-mi pot recomanda ceva pentru acea bubă. Trec pe lângă prima farmacie, evit, îmi continui drumul. Apare a doua, evit, continui. Cred că am intrat abia într-a patra. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa? Totuşi, tare mi-ar fi plăcut să intru în prima...

Ies din farmacie dezamăgit şi destul de speriat. Mi se spusese că doar medicul poate recomanda ceva pentru că nu ştim ce e acea excrescenţă. Deşi cealaltă problemă medicală am lăsat-o în continuare nerezolvată (amestecul de ruşine şi teamă ţinându-mă încă departe de doctori) simţeam că nu e de glumit cu ochii şi asta mă speria odată în plus.

Joi dimineaţă mă trezesc cu ochiul stâng lipit de o secreţie ciudată. Spăl cu atenţie, constat că rămâne încă pe pleoapă acea excrescenţă, plec de acasă plănuindu-mi vizita la doctor dar abandonez ideea un pic mai târziu. Rămân speriat şi mă concentrez pe senzaţiile care provin de la ochi. Simţeam un amestec ciudat de disconfort, vedere obturată şi durere.

Spre seară, tot clipind şi spălând pleoapa peste zi, constat că disconfortul aproape a dispărut.

Vineri dimineaţă mă trezesc, îmi concentrez atenţia pe ochi, constat că nu simt nimic în neregulă, mă uit cu atenţie în oglindă şi ajung la concluzia că excrescenţa a dispărut. Mă gândesc că era vorba de o simplă urmă de mizerie pe care, cine ştie când, n-o spălasem atent. Constat că, cel puţin pe moment, am motive să cred că m-am speriat degeaba.

Este bine că m-am panicat degeaba dar e rău că m-am panicat. Se pare că ipohondria de care aminteam în treacăt aici începe să-mi dea târcoale. Sper să nu-mi stric viaţa mai rău decât e stricată deja abuzând de aceste false senzaţii bolnăvicioase...

Cu nişte zile în urmă simţisem într-o dimineaţă o durere atroce în glezna stângă în timp ce coboram scările blocului. Am continuat să cobor aproape şchiopătând speriat. Îmi imaginam că, de durere, voi ajunge să cad. Ei bine, câteva zile mai târziu nu mai simţeam niciun disconfort în zona gleznei, motiv pentru care m-am gândit că a fost tot o falsă senzaţie de durere. Probabil voi mai experimenta diverse false dureri la piciorul stâng până când voi reuşi să-mi tratez acea unghie încarnată (despre care, parcă pentru a-mi mai reduce din teamă şi a-mi da seama că, dincolo de ea mă lovesc şi de o la fel de iraţională ruşine, am aflat că se rezolvă sub anestezie deşi eu eram ferm convins că este vorba de o intervenţie pe viu, extrem de dureroasă).

Totuşi, nu ştiu cum o să mă conving să apelez în sfârşit la acea destul de banală intervenţie...