luni, 31 octombrie 2011

Eu şi calul

Sâmbătă, mă aşez să mănânc şi, profitând de faptul că eram singur acasă, deschid televizorul şi caut ceva instructiv. Dau de un veterinar pe Animal Planet. Deşi munca de veterinar nu este uneori pentru suflete sensibile, mă uit până când... situaţia descrisă îmi întoarce stomacul pe dos, mă sperii comparând ce vedeam la TV cu felul în care percep situaţia mea, îmi spun că treaba trebuie rezolvată repede pentru că altfel... risc foarte mult.

Despre ce era vorba? Despre un cal care căzuse de pe o stâncă şi căpătase astfel o rană la genunchi. Veterinarul ajuns întâmplător acolo la câteva săptămâni după incident constată că rana este în mod miraculos doar puţin infectată dar că o bucată de ţesut a ieşit de sub piele prin rana deschisă, complicând intervenţia. Se spunea că acea rană, dacă s-ar fi suprainfectat astfel încât infecţia să ajungă la articulaţie, calul şi-ar fi pierdut piciorul pentru că intervenţia veterinarului nu l-ar mai fi putut salva.

În continuare, se pregăteşte intervenţia prin curăţarea rănii şi anestezierea locală a calului. Înainte ca doctotul să taie ţesutul ieşit afară spune că se aşteaptă să curgă mult sânge pentru că zona e bogat vascularizată. Aici am oprit televizorul pentru că, numai la ideea de a vedea cum curge mult sânge, mi se întorsese stomacul pe dos.

Aproape imediat îmi dau seama că rana de la degetul meu seamănă cu a calului, că există şi la mine bucata de ţesut ieşită, m-am gândit că asta va complica intervenţia pe degetul meu, m-am speriat, mi-am imaginat că în cea mai rea situaţie posibilă mi-aş putea pierde piciorul, mi-am dat seama că degetul meu trebuie vindecat cât mai repede posibil pentru că, tocmai aflasem, riscurile pe care mi le imaginam eu la supărare chiar există... Îngrozitor! Probabil suficient de îngrozitor încât, dacă sentimentul ar fi rămas constant câteva zile, aş fi depăşit frica legată de intervenţie şi aş fi mers la doctor.

Totuşi, sentimentul de groază nu a durat decât câteva minute după care a fost înlocuit de acel sentiment al inutilităţii exprimat prin întrebarea:

Şi dacă-mi vindec degetul bolnav ce am rezolvat?

Muzici lepşuite...

Brrrrr! Ce aiurea sună titlul! :D

Hai să văd cum pot răspunde provocării venite de la Mi.

1. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care nu-ţi vine să crezi că ţi-a plăcut când erai mai tânăr.

Voltaj (varianta Goia, nu Voltajul vechi cu Minculescu), Blondy (sunt ceva ani de când mi-am dat seama că asta e "muzică" de "ascultat" cu penisul) şi, în mai mică măsură, Zdob şi Zdub

2. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care o / îl urai în tinereţe şi pe care acum o / îl adori.

Aici nu cred că pot răspunde. Dacă totuşi îmi va trece un răspuns prin cap voi edita mai târziu.

3. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care a trecut testul timpului, care îţi place de la început şi până acum.

Ceva oameni de folk printre care Ada Milea, Ioana Munteanu şi Nicu Alifantis

4. Numeşte un cântec căruia nu-i poţi rezista şi te apucă bâţâiala sau datul din picioare.

Cargo- Batacanda (şi multe alte piese Cargo, chiar dacă acum sunt cântate cu Baciu la voce)

5. Numeşte un album de pe care îţi place să asculţi fiecare melodie.

Folk, frate!- Lebădă, gaură, băţ, băţ (la maxim 3 albume ascultate în ultimul an probabil nu miră pe nimeni alegerea mea :D)

6. Numește o formaţie sau un cântăreţ de care eşti atât de sătul/ă încât îţi doreşti să nu mai auzi în veci de ea/el.

Chiar în veci e prea mult spus. Totuşi, dacă se pune varianta asta, aş menţiona trei oameni de folk pe care i-am ascultat oarecum insistent o vreme dar pe care, pentru un timp, nu mai ţin neapărat să-i aud: Emeric Imre, Alexandru Andrieş şi Maria Gheorghiu.

7. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care prietenii tăi o/îl adoră şi tu nu-l poţi suferi.

Chestii din zona dark a rock-ului: Rabia Sorda, Das Ich, Tenek...

8. Coverul tău preferat.

Putin- Am cazanul meu (Desperado) cântat fain şi de Casa cu Prieteni, am mai spus-o şi cu altă ocazie. Dacă nu înţelegeţi cine-i Putin vă lămuresc eu într-o oarecare măsură. Mă gândesc la o seară de mai 2003(sau poate de aprilie) petrecută în autocarul în care ce rămăsese din Trupa de şoc îşi făcea de cap acolo, în spate (oare-şi mai aminteşte cineva de Pot să te miros la subraţ? :D), pe când ne întorceam de pe Transfăgărăşan sau poate de la Obârşia Lotrului.

9. Cântecul sau formaţia preferată în secunda asta.

Ţapinarii- Sunt fericit (zilele astea am tot improvizat pe text astfel încât să combin starea lor cu o parte din starea mea... şi a ieşit ceva de genul Nu-s fericit/ Nu mă simt bine/ Nonsensul vieţii l-am descoperit/ Despărţindu-mă de tine)

Nu îmi dau seama care dintre cititorii mei ar avea chef să primească leapşa dar încerc cu... Andrei, Ana şi tovarăşu` Iliescu care n-are (cred) blog dar poate răspunde sub formă de comentariu aici (fie, poţi să-l dai şi anonim! :P)

Mi-ai pus (mintea) pe gânduri, Mi! :)

Later edit- 3 noiembrie 2011: răspunsul lui Andrei, plin de muzici interesante, aici. Mulţumesc! :)

Leapşa ajunsese la Mi de aici. Acum am săpat şi eu... Răspunsuri interesante şi pe acolo. :)

duminică, 30 octombrie 2011

Sanctuarul urşilor (Romanian Bear Sanctuary)

Sâmbătă, în timpul documentarului cu veterinarul de pe Animal Planet (vezi postarea de mai târziu, Eu şi calul) am şansa să văd că, mai târziu, urma un documentar despre urşii din Carpaţi. Îmi dau seama că ora 20:00, în cazul în care părinţii s-ar fi întors deja acasă, este oră de serial şi mă întristează ideea de a nu vedea documentarul.

Seara am noroc. Părinţii încă nu ajunseseră aşa că pornesc televizorul şi mă bucur de momentul solitar (cum mi s-a mai întâmplat cu ani în urmă, când s-a difuzat un concert Placido Domingo, când eram singurul din casă care dorea să se uite la aşa ceva în linişte, cu calm, cu seriozitate).

După cum mă aşteptam, ora de documentar a fost fragmentată cu publicitate. Deşi alţii (mama, de exemplu) critică minutele de publicitate, eu suport acele minute reducând spontan cota de interes dedicat televizorului în respectivele minute. Poate că suport publicitatea pentru că sunt în stare să îmi dau seama că o televiziune presupune o grămadă de cheltuieli, mai multe cheltuieli decât se încasează prin abonamentul de cablu, situaţie în care cheltuielile se compensează în bună măsură prin încasările din publicitate.

Despre documentar

Filmul a descris soluţia găsită de o româncă pentru mulţimea de urşi captivi din România, urşi dintre care am văzut şi eu unul cu ani în urmă, legat de un copac, undeva lângă Sinaia, lângă un restaurant sau ceva de genul acesta.

Aşa cum bănuiam, s-a prezentat ursăria de la Zărneşti (dincolo de documentarea ulterioară, am văzut şi pe AP un cadru scurt cu un indicator turistic) despre care aflasem doar câteva lucruri vagi. Acum ştiu ce gen de urşi locuiesc acolo, ştiu că aceşti urşi nu pot evada pentru că sunt înconjuraţi de gard electric, monitorizaţi video, hrăniţi, vizitaţi de veterinar, ştiu că, pentru acea categorie de urşi, libertatea parţială de care beneficiază în imensele cuşti din Piatra Craiului este mai bună decât libertatea totală din pădurile din care, cred eu, au fost şi capturaţi.

Dincolo de sentimentul interesant pe care-l aveam auzind la Animal Planet nume gen Martinică, dincolo de îndoiala mea legată de realul interes arătat de guvern, presă, opinie publică faţă de acel proiect, dincolo de toate acestea rămân nişte imagini interesante şi convingerea că unii oameni chiar gândesc diferit, gândesc într-un stil aparent ciudat, apreciat totuşi de unele categorii de indivizi.

Poate cea mai interesantă parte a documentarului mi s-a părut descrierea situaţiei unui urs orb care, o parte din viaţă, şi-o petrecuse asemănător cu ceilalţi locuitori ai rezervaţiei, într-o cuşcă suficientă pentru un pui dar mult prea mică pentru ursul adult. Ei bine, pentru acest urs orb s-au agitat mulţi oameni, s-a apelat la ajutor din Marea Britanie, s-a călătorit, s-a adus echipament medical performant. S-a dovedit, în urma examinării ochilor ursului într-o clinică veterinară din Braşov, că o operaţie este inutilă. Ursul a rămas orb dar, parcă în ciuda faptului că verdictul acesta nu era eliminat la începutul demersurilor, este de apreciat efortul făcut de oameni în încercarea de a mai îmbunătăţi un pic condiţiile de viaţă ale animalului.

Un alt aspect interesant a fost referirea la agorafobie în legătură cu urşii temători care ieşeau cu greu din cuştile în care erau transportaţi către rezervaţie. Aici nu m-am putut abţine să fac o comparaţie. Dacă ursul care a trăit în captivitate o vreme se sperie de spaţiul liber din jurul său, presupun că este rezonabil să afirm că şi un om crescut într-un spaţiu restrâns s-ar putea teme de spaţii largi, necunoscute. De aici până la a lega agorafobia de atacul de panică nu este decât un pas pe care o bună parte a psihologilor clinicieni l-a făcut.

După ce am închis televizorul am început să mă gândesc în ce măsură oamenii sunt în stare să gândească proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii bipezilor care, la rândul lor, au avut ghinionul să-şi trăiască o parte din viaţă într-o cuşcă fizică sau doar emoţională. Nu ştiu de ce dar am destul de des impresia că oamenii sunt mai tentaţi să ajute un animal decât să-şi ajute semenii. Oare e mai simplu să ajuţi un animal? Sau mai degrabă este vorba de faptul că un animal este mai uşor de manipulat în timp ce un om ajutat nu se ştie niciodată cum poate reacţiona în faţa ajutorului primit?

Detalii suplimentare despre Romanian Bear Sanctuary pe blogul lui Mihai Moiceanu şi în filmuleţul de mai jos:

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Expoziţie foto- România sălbatică

Dacă ai drum prin Herăstrău azi sau mâine poţi intra dinspre Piaţa Aviatorilor pentru a vedea expoziţia lui Dan Dinu despre România sălbatică. Eu am trecut azi pe acolo după ce, zilele trecute, aflasem de expoziţie din afişele dintr-un sediu al băncii care sponsorizează acţiunea.

Ca impresii personale pot spune doar că am avut şansa de a începe vizionarea cu o fotografie superbă din Rodnei (curcubeu văzut de pe Pietrosul) după care le-am luat pe rând, descoperind încă câteva fotografii faine printre care Cerdacul Stanciului văzut din alt unghi decât cel clasic, caprele negre din Poiana Închisă, apele interesante din zona Cernei (imagini obţinute, cred eu, cu un timp de expunere mare într-o atmosferă calmă care să nu permită nici măcar unei frunze să fie luată de vânt), ceva animăluţe cu detaliile incredibil de clare, câteva fotografii cu vegetaţie (bulbuci, sângele voinicului), ceva peisaje nu neapărat extraordinare dar numai bune pentru retrezirea dorului de ducă.

O fetiţă se plângea mamei că nu vede animalele cu care a fost atrasă spre expoziţie. În particular cerea o broască. Le-am spus să privească pozele pe rând pentru a găsi şi broasca cerută de fetiţă, broască pe care eu o văzusem mai devreme. N-am avut parte de nicio reacţie. În situaţia asta puteam gândi aproape orice... Câteva minute după ce părăsisem parcul mi-am dat seama că lipsa de reacţie a mamei cu copil a fost o reacţie mai bună decât reacţia descrisă într-o carte a lui Marc Levy pe care am citit-o cu nişte ani în urmă, ceva cu lucruri nespuse în titlu.

Amănunte despre expoziţie, despre proiectul România sălbatică, despre fotograf (bun fotograf pe zona wildlife), în site-urile următoare:

http://romaniasalbatica.ro/ro/stiri/77/ROMANIA-SALBATICA-expo-foto-la-Bucuresti.htm

http://dandinu.net/

joi, 27 octombrie 2011

În rai

Zilele trecute mi-am dat seama că, uneori, prin gura mea curge raiul... Oare credeţi că mi-a revenit sentimentul religios? Nici vorbă! Nu este vorba decât de o nouă formă prin care glumesc pe seama unei valori în care nu mai cred de mult...

Zilele trecute deci mi-am dat seama că prăjiturile Măgura cu lapte pe care le primesc pe post de bon de masă de la firmă săracă (cum zic Ţapinarii, N-are lumea bani) sunt declarate ca fiind nu numai cu lapte. Zică-se că acestea au şi miere. Şi mi-am dat seama că, prin intermediul acestei banale prăjituri, mă atinge locul unde laptele şi mierea curg în valuri...

M-a ajuns raiul? :D

marți, 25 octombrie 2011

Folk aparte

Am descoperit întâmplător ce s-a cântat în Mojo săptămâna trecută... Un genial concert Ada Milea şi Bobo Burlăcianu din care, pentru cei mai puţin răbdători sau cu timpul limitat, recomand să urmăriţi măcar ultimele două minute din clipul de mai jos:



Culmea este că, de data asta, chiar nu am ştiut ce se va cânta acolo. Nu spun că Ada Milea m-ar fi scos cu siguranţă din casă, mai degrabă aş spune că nu m-ar fi scos din casă nici cel mai fericit eveniment dintre evenimentele posibile (exerciţiu de imaginaţie pentru cititori: ce credeţi că aş putea eu considera acum cel mai fericit eveniment posibil?) dar, cu toate astea, regret un pic că n-am ştiut. Totuşi, cu ceva ani în urmă, într-un Om Bun probabil, am ascultat şi eu live prestaţia celor două nasuri şi, ca şi acum, am apreciat că e de-a dreptul specială ideea...

Kovaliov nu putea trăi fără nas?

luni, 24 octombrie 2011

Rece nervos



Mă trezesc total lipsit de chef şi mă dau cu greu jos din pat, de parcă această coborâre ar fi echivalat cu trecerea din rai în iad. Cam forţată comparaţia, mai realist pare să vorbesc precum Phoenix de raiul meu beteag...

Până să ajung la birou am ocazia să trec de la scârbă la simpatie observând întâmplător ce se întâmpla în jur. Despre asta în episodul următor, probabil...

La birou, nu trece mult timp până să mi se facă teribil de greaţă... Frig, un calorifer electric, o instalaţie electrică subdimensionată, siguranţe sărite şi talentele unui şef pe care, firesc, m-am înfuriat...

Normal că am calorifer în priză, normal că nu îl cred defect, normal că mă deranjează când sunt acuzat că din cauza lui au sărit siguranţele. Normal că atrag atenţia asupra faptului că, zilele trecute, de la exact acelaşi calorifer, reţeaua electrică nu a păţit nimic. Normal că atrag atenţia asupra faptului că, în lipsa caloriferului pornit, o să sufăr de frig, situaţie în care consider că firma trebuie să găsească o soluţie. Normal că m-am gândit să profit de multele zile de concediu neluate şi să mi le iau în cele mai friguroase zile anunţate de buletinul meteo. Normal că mi-am dat seama că, fiind mai sensibilă la frig (ca să zic aşa, o bate vântul în ... bolnavă), colega mea ar fi mai repede înţeleasă dacă ar lipsi de la muncă pe motiv de frig. Normal că s-a găsit pseudodiplomatul de serviciu care îmi explica ce am de făcut, normal că l-am contrazis, normal că din aproape în aproape problema a ajuns la PDG, normal că nu s-a luat nicio măsură concretă. Normal că mi-e scârbă din nou de job-ul acesta unde, dacă e să reacţionez după cum cred că vor superiorii, trebuie să pup tălpile PDG-ului drept mulţumire că-mi dă un salariu tocmai suficient pentru o coajă de pâine zilnică.

Sunt total dezgustat!!!

vineri, 21 octombrie 2011

Gândul de la ora 3 noaptea

Noaptea trecută, din nou, somnul s-a decis să fugă de mine pentru o vreme, undeva în jurul orei 3 noaptea. Şi, în pauza asta de somn, a scos capul în lume un gând puternic, colţos, pesimist, descurajant:

NU-ŢI MAI PLANIFICA NIMIC PENTRU CĂ, ORICE ŢI-AI PROGRAMA,
VEI RENUNŢA SĂ-ŢI RESPECŢI PLANUL!

luni, 17 octombrie 2011

Operaţiunea muşchiu'

Dacă tot este 2011 anul proiectelor începute şi abandonate, să mai pun unul pe listă. Să-i spunem Operaţiunea muşchiu'...

Fiind "bătut la cap" din diverse părţi (un om de folk, un psiholog, un neam, un coleg de muncă pe care l-am auzit că mai trage din când în când de gantere) am fost nevoit să mă gândesc la o încercare de îmbunătăţire a condiţiei mele fizice şi, teoretic, a aspectului.

Prin urmare, profitând de o zi de sâmbătă relativ liniştită, zi în care începea luna octombrie (luna aniversării mele, un nou început, simboluri, chestii, cel mai cadou e cel pe care ţi-l faci singur pentru că, teoretic, ştii cel mai bine ce-ţi trebuie şi ce-ţi permit resursele să obţii din ce-ţi trebuie), mi-am adus aminte de ganterele de 3 kg pe care, cu multe luni în urmă, Daniel a sugerat să le cumpărăm.

Următorul pas a fost să-mi imaginez câteva exerciţii care pot fi făcute cu ele. Am ajuns la un total de 6 exerciţii, câte trei pentru fiecare tip de priză (pronaţie şi supinaţie, uite că mai ţine omul minte câte ceva din cărţile de culturism pe care se uita în urmă cu mai bine de 10 ani). Dacă-mi forţam imaginaţia cred că mai găseam câteva dar putea să mă descurajeze ideea de a începe cu un număr prea mare de exerciţii. După ce am stabilit exerciţiile m-am gândit la un număr de repetări care să aibă ceva efect pe termen mediu, care să nu-mi mănânce prea mult timp, care să fie uşor de memorat şi pe care să mă simt în stare să-l fac. Am zis că un număr de 10 repetări zilnice este rezonabil pentru început.

Sâmbătă seară, pe 1 octombrie 2011, am început antrenamentul... Nu mi-am dat seama că pot face exerciţiile în acelaşi timp cu ambele mâini aşa că le-am făcut pe rând. Am scos-o cu bine la capăt.

Duminică dimineaţă mănânc, şed un pic apoi pun din nou mâinile pe gantere. Cele 10 repetări/ exerciţiu mi-au fost şi de data asta accesibile. Încurajator...

Duminică seară, deşi nu făcea parte din program decât o porţie pe zi de exerciţii, constat că am prins gustul şi mai fac o porţie. Termin seara un pic obosit, cu o uşoară durere în mâini. Lipsa de antrenament mi s-a părut firesc să-şi spună cuvântul aşa că nu m-am alarmat. În schimb, poate m-am bucurat un pic pentru că uşoara oboseală intuiam că-mi va asigura o adormire rapidă.

Luni, 3 octombrie 2011, prima împiedicare. Ajung acasă de la serviciu. În zilele de serviciu îmi este mult mai greu să mă alimentez cât de cât suficient. Masa, aşa cum se întâmplă destul de des, e deja ocupată. Mă aşez să citesc, mă mai sucesc prin casă, trece timpul, se face 10 seara, în sfârşit îmi vine rândul să mănânc. Eram numai cu exerciţiile în minte. Chiar nu doream să mă-mpiedic după doar 2 zile. Mă gândeam că, după masă, este de preferat să stau o vreme şi apoi să pun mâna pe gantere. Dar ora era deja destul de târzie aşa că, la câteva minute după ce termin masa, încep. Primele 4 exerciţii le suport bine. Al cincilea nu mai reţin dacă l-am repetat sau nu de 10 ori. Ultimul în schimb m-a găsit suficient de obosit încât să mă opresc după 3 repetări. Am adormit cu o mică insatisfacţie... Procentual, stăteam totuşi rezonabil, făcusem cam 70 % din ce-mi propusesem. Mi-ar fi plăcut să ajung şi în a treia zi la 100 % dar, după gândul de renunţare de la începutul serii, parcă secvenţa de înfrângere e mai puţin catastrofală.

Marţi? Sper să merg mai departe. Dacă nu din alt motiv (pentru că, în forul meu interior, nu am mari aşteptări de la seria asta de exerciţii), măcar pentru a-mi demonstra că nu toate minunile ţin doar trei zile, că nu toate planurile se abandonează rapid.

Ei bine, marţi, 4 octombrie, am ajuns acasă, am găsit masa ocupată cu mâncarea unui om care nu era acasă (şi care, de ce nu mă mir?, a ajuns acasă puţin după ora la care am trecut eu spre somn) dar, parcă sesizând absurdul situaţiei (eu nu aveam unde să mănânc, în acelaşi timp nimeni altcineva nu mânca), cineva a mutat acea mâncare într-un colţ astfel încât să mă pot aşeza eu la masă (nu-i prima dată când, acasă, remarc faptul că mai degrabă ne înţelegem din priviri şi gesturi decât din vorbe).

După ce mănânc stau un pic la TV (un documentar simpatic despre felul în care reacţionează omul în spaţiu, despre felul în care, datorită modificării gravitaţiei, orice problemă măruntă devine o mare problemă care se poate rezolva doar printr-o corectă folosire a tehnologiei) apoi îmi fac porţia de 6* 10. Obiectiv îndeplinit 100 % deşi au existat clipe în care mi s-a părut destul de dificil să merg mai departe. Totuşi, la final, mi-am dat seama că nu sunt suficient de obosit aşa că am mai făcut câteva mişcări mult mai puţin organizate dar pe care, în timp, le-aş putea integra în planul de antrenament. Am avut nevoie de vreo 10 minute pentru exerciţii de unde concluzia că lipsa de timp nu ar fi o scuză valabilă în cazul în care aş renunţa cândva la exerciţii.

Să vedem ce o să fac azi, miercuri, a 5-a zi a operaţiunii muşchiu'...

A trecut şi 5 octombrie cu bine. 100 %. Mâncasem pe drum, ajuns acasă am mâncat ceva dulce, m-am odihnit un pic apoi m-am apucat de exerciţii. După al patrulea set am luat cam 2 minute de pauză pentru că mă simţeam destul de obosit. Am revenit în forţă.

6 octombrie, pe la jumătatea zilei am parte de un atac al depresiei. Seara ajung acasă, aştept să termine omul de mâncat şi să-şi facă sandwich-urile pentru muncă (pare de dorit să aibă astfel de preocupări -sandwich-urile pentru următoarea zi de muncă- un om care face efort la muncă şi, în plus, mai are şi necazuri cu stomacul). În sfârşit, termină el, mănânc şi eu apoi îmi fac în proporţie de 100 % exerciţiile. La fel ca ieri, am luat o mică pauză într-un moment în care am simţit că nu este cazul să forţez.

7 octombrie, azi voi ajunge ceva mai târziu acasă deci e posibil să nu mai am chef nici de mâncat, nici de tras de gantere.

Vineri am ajuns acasă mult mai târziu decât mă aşteptam aşa că am spus pa ganterelor. Sâmbătă am ieşit pe afară cam dezbrăcat (m-a prins vremea rea prin sat, vorba lui Tudor Gheorghe) şi m-am ales cu o răceală care m-a făcut să stau pentru a doua seară departe de gantere.

Duminică 9 octombrie, tresărire de orgoliu. Pe parcursul a 90 de minute, făcând pauze după fiecare 10 până la 30 de repetări, am recuperat exerciţiile nefăcute în zilele trecute. Tot răcit eram dar m-am forţat un pic şi, culmea, am reuşit. 6 exerciţii* 30 repetări. Aproape incredibil!

Luni ajung târziu acasă supărat în continuare pe stupidul şi neproductivul mod în care cineva comunică. Mănânc târziu apoi trec direct la somn.

Marţi, ce-o să fie? Bine ar fi să recuperez exerciţiile nefăcute aseară dar tensiunea psihică s-ar putea să mă împiedice. Totuşi, nu mi-ar plăcea să-mi abandonez proiectul atât de repede... :(

Luni 17 octombrie. Proiectul este deja abandonat de o săptămână. Îl percep acum ca pe ceva gen picătura din ocean care nu are cum să ofere aromă tonelor de apă chioară, motiv pentru care mi se pare firesc să-l las baltă.

Predispus la eşec

Azi dimineaţă, devreme, încercam să decid să cobor din pat şi să încerc să rezolv o problemă în drum spre birou. Câteva secunde mai târziu mi-am dat seama că m-aş putea trezi, aş putea pleca mai devreme de acasă, aş putea să-mi modific drumul obişnuit, aş putea ajunge la ora potrivită în locul x (doar am mai făcut-o de câteva ori în ultimele trei luni) dar n-aş putea să şi vorbesc acolo ce am de vorbit. Prin urmare, mi-am propus să nu-mi mai propun nimic pentru că am văzut de atâtea ori că nu sunt în stare să rezolv ce am de rezolvat.

Încerc deci să mă conving că nu mă (mai) interesează diversele subiecte mai vechi sau mai noi, eventual subiecte care urmează să apară în curând, subiecte rămase nerezolvate.

Aşadar...
-nu-mi (mai) pasă de diploma de bacalaureat abandonată în secretariatul de la geografie

-nu-mi pasă dacă ar sta cineva să cerceteze pe foaia matricolă dacă rezultatele de la examene sau altceva m-au rupt de facultate

-nu-mi pasă că oamenii pe care-i plac cel mai mult mă plac la rândul lor în mult mai mică măsură, chiar deloc

-nu-mi pasă că celorlalţi nu le pasă de mine

-nu-mi pasă că am o unghie f*****

-nu-mi pasă că medicul meu de familie pare de mult timp pensionat iar eu nu ştiu încotro s-o apuc

-nu-mi pasă că-mi expiră adeverinţa de la serviciu care demonstrează că am cotizat degeaba la fondul de sănătate o grămadă de ani

-nu-mi pasă că PR-ul cabinetelor medicale la care am cerut oferte tace

-nu-mi pasă că oamenii accepta cu uşurinţă faptul că nu îi pot obliga să facă diverse lucruri care m-ar ajuta sau care mi-ar plăcea să le facă

-nu-mi pasă că îmi expiră buletinul într-un moment în care mi-e mai scârbă ca niciodată de maşinile birocratice

-nu-mi pasă că am ajuns la concluzia că cea mai curajoasă persoană care mi-a stat în preajmă se numără printre acelea care acum nu mai vor să ştie nimic de mine

-nu-mi pasă că, printr-un sms în care i-am povestit cum mă agresează cineva şi cum m-a învins ea, se pare că am convins-o definitiv pe Roxana să nu-mi mai iasă în cale

-nu-mi pasă că am o viaţă de tot rahatul

miercuri, 12 octombrie 2011

Somn

Deşi nu mă aşteptam să se întâmple aşa, noaptea trecută am dormit destul de bine. Totuşi, de dimineaţă au năvălit cohorte de gânduri şi... am preferat să mă trezesc decât să mă las iar pradă lor în stare de veghe.

O noapte în urmă în schimb, după un timp în care deja eram terorizat de amintiri, mă uit la ceas şi văd că e 1:30 AM. Mă deprima gândul că nu voi mai putea dormi toată noaptea. Nechemate, veneau aproape cronologic amintiri ale unor întâmplări care, dacă este să mă iau după reacţiile mele din prezent, se pare că mi-au otrăvit pe termen lung viaţa. În faţa unei astfel de avalanşe m-am trezit total dezarmat.

Lămurindu-mă că nu o să readorm prea uşor, am coborât din pat, am mâncat ceva dulce, am ieşit pe balcon să iau o gură de aer (mă aşteptam să fie mai frig) şi să constat că cerul are un aspect plăcut, am băut ceva (fără alcool, carbogazoase, cofeine sau altceva în acest gen).

La 2:15 eram din nou în pat şi încercam să mă relaxez şi să adorm. S-a făcut ora 3 iar eu încă nu reuşisem să adorm.

Dimineaţă, după somnul fragmentat şi agitat, m-am trezit obosit. Odată în plus, m-am întristat la ideea că trecutul poate demola în aşa mare măsură o viaţă.

Odată în plus mi-am dat seama că sunt atât de multe domenii în care viaţa mea "pute" încât nu ştiu de unde şi în ce fel să continui să "spăl" propriile amintiri, propriile convingeri, gânduri şi comportamente, în ce măsură să încerc să "spăl" şi creierii celor cu care firesc ar fi să interacţionez într-un mod cât de cât constructiv dar cu care simt din ce în ce mai rar că pot comunica. De ce oare? De obicei pentru că, în autostima mea exagerată, nu-mi dau seama cât de grav greşesc când mă confrunt cu ei. La rândul lor, ei ţin minte fiecare reproş şi, în locul unor argumente, sfârşesc prin a practica tăceri din care uneori mă plictisesc să încerc să-i scot.

Dar dacă lor, prin tăcere, le scade anxietatea, ce mai pot face eu? Nu-mi rămâne decât să constat a nu ştiu câta oară că sunt singur, că nu am condiţiile necesare independenţei şi să renunţ la vise frumoase dar nerealiste. Chinuie-te, fraiere!

În aceste condiţii, nu-ţi vine să te întrebi cum de te-ai nimerit tu cel mai defect într-o familie de oameni "cu toate ţiglele pe casă"?

vineri, 7 octombrie 2011

URĂSC...

Azi mi-am dat din nou seama că am mai multe motive decât mi-am imaginat pentru a-mi urî familia. O supradoză de ură la adresa apropiaţilor (fraţi, părinţi) şi ceva mai puţină pentru restul rubedeniilor cu care interacţionam cândva mai des.

Să vă mulţumesc pentru că mă ajutaţi să-mi urăsc viaţa?

Sau să vă întreb dacă ştiţi cu ce v-am greşit?

Sau să întreb dacă voi, în relaţia cu mine, sunteţi întrutotul curaţi?

Eventual să îndrăznesc să vă cer ajutorul?

Mi-e groaznic de silă că am ajuns să împart cu voi doar un spaţiu şi nişte legături de rudenie. Eu mă aşteptam ca o familie să însemne altceva... Dar familia mea nu face decât să-mi provoace greaţă, din ce în ce mai multă pe zi ce trece...

Sunt al dracu` de furios pe voi azi!

Psihologia oamenilor fericiţi. Sursele fericirii- Michel Giroux

Pe 24 septembrie am pus mâna pe ea, pe 2 octombrie am început s-o citesc iar prima impresie este că citesc o carte- păcăleală, cu sugestii de bun simţ dar în acelaşi timp neaplicabile. Impresia este posibil să se datoreze stării mele psihice de moment, stare care pare să se învârtească în jurul depresiei.

Despre autor pot spune că am avut o primă impresie bună pentru că omul este psihoterapeut şi, cel puţin teoretic, ştie ce spune.

Legat de autori, pot spune că am devenit mai selectiv în privinţa lor atunci când decid să cumpăr o carte. Dacă omul nu este specializat în domeniul despre care scrie, atunci prefer să-l ocolesc. Cu ani în urmă am cumpărat o carte despre psihanaliză scrisă de un astfel de nespecialist şi am ajuns destul de repede la concluzia că este o carte mai puţin bună. Peste ani m-am întrebat cine-i autorul şi am aflat că NU este specializat pe psihoterapie. Deci nu e deloc de mirare că nu am găsit chestii prea inteligente în ea.

7 octombrie, de dimineaţă, termin Psihologia oamenilor fericiţi. Rămân la ideea pe care am avut-o din primele clipe în care am ţinut cartea în mână, coperta este făcută astfel încât să emane optimism şi stare de bine. Totuşi, nu pot spune că este şi pe placul meu. Eu văd viaţa în gri iar acea risipă de culori pare să descrie ceva inexistent.

Altfel, mi-a reţinut într-o oarecare măsură atenţia finalul cărţii, cu teoria singurătăţii. Sunt multe de discutat pe tema asta...

marți, 4 octombrie 2011

Tristeţi mărunte de toamnă

Zoia Alecu - Oua de roua

Asculta mai multe audio diverse


Nu-mi place să constat asta dar pare să vină toamna. Duminică, ieşit la iarbă verde, multă şi, în ''bunul'' obicei românesc, nu tocmai curată, pe la prânz, m-am aşezat fără să-mi dau seama pe iarba udă şi m-am pus pe citit. Pe lângă mine, când şi când, trecea un maidanez apoi trecea alt maidanez... Câini aflaţi mult mai jos pe scara evoluţiei în comparaţie cu Găsit-ul lui Saramago. Să-i lăsăm să latre şi să se împerecheze pe gazon, nu-i aşa?

Într-un târziu constat că m-am udat şi privesc mai atent iarba din jur. Pe fiecare fir, ouă de rouă, vorba Zoiei Alecu (apropo, textul de la Ouă de rouă îl găsiţi aici). Vânt, nu tocmai cald, parcă nici verdele ierbii nu mai era la fel ca ziua trecută, încă plăcută ca temperatură.

Uneori cumpăr câte ceva şi văd termenul de garanţie cum sare în 2012. Finalul de an e deja aproape. Un an ciudat pentru mine, cu planuri şi renunţări, cu eforturi risipite şi prea puţin consecvente, cu planuri făcute, refăcute şi apoi uitate, cu diluarea până la dispariţie a unor pasiuni, cu tristeţi multe, dese şi de mare intensitate, cu noi întrebări pe care mi le pune viaţa, cu o serioasă ajustare a modului în care percep amiciţiile, cu o diluare până la dispariţie a speranţei.

Dar îmi place aici, e cald, e frumos zice Alifantis...

luni, 3 octombrie 2011

Câinii la Saramago

Nu mă declar expert în Saramago dar, după trei cărţi citite, am remarcat că în fiecare era prezent cel puţin un câine.

Despre Intermitenţele morţii am cele mai vagi amintiri dar, săpând în memorie, am găsit un câine care simţea când moartea, aşa în vacanţă cum era (sau poate în concediu, am putea să-i spunem chiar concediu prenatal pentru că, la finalul lui, avea să se "nască" un nou mort), îi vizita stăpânul pe care, în ciuda repetatelor încercări, nu reuşea să-l mute dintre vii.

În Eseu despre orbire, pe lângă mulţimea de câini sălbăticiţi care bântuiau pe străzi, apare acel genial câine al lacrimilor care, ca personaj, mi se pare că valorează aproape la fel de mult ca soţia doctorului.

Cât despre Găsit, cu psihologia lui canină, deşi rar mă ataşez de un animal, pot spune că mi-a ofert un mare motiv pentru a afirma că Peştera este cel mai bun roman al lui Saramago pe care l-am citit. Pe lângă Alături de Găsit, o altă componentă interesantă este cea mai bătrână poveste de dragoste de care îmi amintesc să fi citit.