luni, 31 august 2009

Orientali 2009 (2)






De jos în sus:

1) Imitaţie de Piatra Craiului sub Vf. Hăşmaşul Mare
2) Piatra Singuratică (sau Piatra Unică)
3) Cabana Piatra Singuratică văzută de pe Piatra Unică
4) Complexul Mădăraş
5) Indicator sub Vf. Mădăraş

Orientali 2009






Până la povestea pe care sper să apuc s-o scriu, câteva poze.

Explicaţia lor, privind de jos în sus (cronologic din punctul meu de vedere dar nu şi din punctul de vedere al bloggerului; sau poate greşesc eu undeva):

1) Mânăstirea Durău
2) Vf. Toaca văzut din ultima parte a traseului Duruitoarea- Cab. Dochia
3) Cabana Dochia
4) Piatra Altarului- Cheile Bicazului
5) Vf. Hăşmaşul Mare

Între munte şi mare...

Salutări!

Sâmbătă seară m-am întors din Orientali, duminică am ieşit la plajă în parc iar azi mi-am pregătit bagajul pentru Vama Veche sau 2 Mai (sunt aproape convins că voi rămâne în Vamă dar... nu se ştie niciodată). Abia aştept să-mi instalez cortul pe plajă! Dacă ajungeţi cumva pe acolo puteţi da un sms (o să ţin telefonul mai mult închis pentru a menaja bateria dar o să-l şi deschid de 1- 2 ori pe zi) la 0721/397830, poate stăm un pic de vorbă, la o bere.

Concediul merge mai departe...

vineri, 21 august 2009

Transfer reuşit!

Pentru că am aflat de transferul către Wordpress în timp util (mulţumesc, Satanic- Vals!), iată că zilele trecute mi-am descărcat din nou fostul blog de pe Yahoo 360 şi l-am exportat pe Wordpress. Azi am fost anunţat că transferul a reuşit. Am intrat să văd rezultatul şi, la cât am verificat, transferul este perfect în comparaţie cu cel către Yahoo Profiles. Deci, pentru cei care mă cunosc de mai puţină vreme şi vor să afle mai multe despre mine, un link.

Precizez că pe Wordpress, cel puţin pentru o vreme, nu vor fi postări noi. Deja m-am îndrăgostit de platforma asta de blog aşa că n-am de gând s-o las de izbelişte.

Pentru câteva zile nu mă veţi mai citi dar o să dau un cât de mic semn de viaţă la întoarcerea în Bucureşti.

Urări de bine!

Să fiţi fericiţi! :)

Peste 4 ore părăsesc Bucureştiul, temporar...

Dacă n-am apucat să scriu până la ora asta aproape am uitat ce-mi propusesem să povestesc.

Aseară am scăpat de o grijă, am resuscitat acel calculator. Eram atât de relaxat în timp ce lucram încât au existat şi mici erori care, până la urmă, nu par a afecta buna funcţionare a sistemului. E plăcut să lucrezi într-o atmosferă prietenească. Este locul potrivit să-mi cer scuze celei care mă abordase pe messenger în timp ce verificam funcţionalitatea acelui calculator. Când am ajuns acasă eram destul de obosit aşa că n-am mai intrat online.

La o oră relativ târzie am plecat spre casă după o scurtă discuţie despre psihologie. Mi se sugerează avantajul de a cunoaşte mai bine oamenii dacă studiezi psihologie iar eu întreb dacă ideea asta se referă la faptul că astfel poţi să le găseşti punctele slabe şi să le foloseşti apoi în folosul tău. Mi se răspunde negativ aşa că reformulez cam aşa: este bine să cunoşti ceva psihologie pentru că aşa ajungi să înţelegi mai bine oamenii... Ne punem de acord.

Pe drum mă întâlnesc cu Mihai, reprezentantul unui client... Îmi atrage atenţia, în glumă, că mă îndrept cam târziu spre casă şi, zâmbind la rândul meu, răspund: "Bine că mă critici şi tu!".

Azi dimineaţă am mai aşezat câte ceva prin rucsac. De la muncă va trebui să mă grăbesc spre casă şi apoi să fug spre gară. La 21:00 am tren.

La muncă mi se sugerează că plecarea (şi a) mea în concediu crează o situaţie dificilă. "Doar ştie că nu mă descurc. De ce a lăsat în concediu 2 oameni buni pe postul ăsta?". Ei bine, mă gândesc că ar fi momentul să nu mă mai neliniştesc în legătură cu capacitatea celorlalţi de a rezolva probleme de serviciu. În definitiv plec exact cum a vrut şeful, după întoarcerea doamnei x din concediu... Iar dacă într-adevăr nu se va descurca nu consider că ar fi vina mea. În definitiv, atâta timp cât sunt în concediu, nu-mi pasă de cele întâmplate la birou decât dacă ajung să mă afecteze la întoarcere. Şi, din păcate, sigur vor fi nişte teancuri de documente de verificat când mă întorc... Dar să nu anticipăm. Momentan ne bucurăm pentru amintirile plăcute care, sper, se vor aduna în următoarele două săptămâni.

Am lăsat lucrurile cât de cât în ordine aşa că nu mă simt cu nimic vinovat de eventualul disconfort pe care-l vor trăi colegii de muncă în cele două săptămâni în care eu voi fi plecat. Iar eventualii clienţi care sunt obişnuiţi să beneficieze de eficienţa mea şi acum se vor trezi cu problemele mai greu rezolvate sunt convins că vor înţelege situaţia şi vor relua colaborarea cu mine la întoarcere. Chiar ţineam de ceva timp să scriu că, între modul în care colaborez cu clienţii şi felul în care colaborez cu colegii, prefer clienţii. Culmea este că, după teoriile mele, aceştia ar trebui să facă mai multe probleme decât colegii... Contrazicem ipoteza...

joi, 20 august 2009

Treceţi batalioane române Carpaţii!

Venind dimineaţă spre serVICIU, la Piaţa Victoriei, sesizez în apropiere un tip fredonând destul de amuzat refrenul din titlu, neuitând să o întrebe pe fata de lângă el dacă ştie cântecul. Răspunsul negativ al ei nu l-a împiedicat să fredoneze în continuare. Omul avea un aspect absolut banal dar, după o seară de folk, n-aveam cum să-l ignor dat fiind comportamentul lui "prostesc". Zâmbet de dimineaţă...
Aseară deci, după o oră de senzaţii amestecate, plec spre Iron City având la mine nişte hârtii pe care simţeam nevoia să le ascund dar, neavând rucsacul la mine, n-aveam unde... Tiberiu, uite ce mi-ai făcut! :D Trec din nou pe lângă SB-XX-ROX... Deja devine sâcâitor obiceiul acelei maşini de a-mi sta în cale! :))
Ajung în centru fără nicio grabă. Mă opresc la o fornetărie, "rumeg" ceva apoi cobor în Iron. Ajung pe la 21:00 un pic terorizat de gândul că voi întâlni vreo persoană mai apropiată care mă va întreba ce conţin hârtiile alea... În momentul acesta chiar nu vreau să vorbesc despre ele... Ca şi în cazul altei postări de zilele trecute, Satanic- Vals şi Ana ştiu, măcar aproximativ, despre ce e vorba.
Cântarea a început aproape de 10. Atmosfera era cumva specială. Avea să spună Jonnie că este vorba de o nouă Iron- aniversată, Argentina pe numele ei dacă am înteles eu discursul lui Jonnie. Cu ocazia acelei aniversări a ajuns la Folk, frate şi Eugen Avram... Până la miezul nopţii n-a cântat dar n-ar fi exclus să o fi făcut după... Interesant e că nu s-a cântat nici din piesele lui Eugen Avram.
S-a început cu Aşteptăm nopţi mai lungi să ne putem şi noi iubi (ciudat cum, după atâta vreme, habar nu am care e titlul piesei), o piesă atât de bine cântată de public încât Jonnie a fost încântat. Ciudat la piesa asta să o auzi cântată de oameni (care par) singuri... Ce emoţii încearcă astfel de oameni ascultând/ ascultându-se?
Cred că această primă piesă a serii a fost momentul în care m-am "ancorat" cu privirea de o tânără cu păr negru, cu o bluză în pătrăţele mici- micuţe, albe şi negre. Toate motivele pe care le-aş folosi eu în faţa mea legat de faptul că nu am încercat să comunic cu ea sunt false. Nu mi-ar fi fost mai uşor nici dacă ea ar fi băut bere (e clar că nu m-a ţinut la distanţă o doză de Pepsi), nici dacă ar fi fost îmbrăcată un pic mai provocator (dacă priveam în jur găseam şi astfel de spectatoare care păreau singure dar... la ce-mi folosea?), nici dacă m-aş fi trezit că mă priveşte...
Ca şi atunci, la concertul Emeric Set (aici ar fi nevoie de un link către blogul de pe yahoo profiles dar mă cam grăbesc şi nu pot să-l caut), plecarea acestei fiinţe a lăsat un mic gol în mine... Nu pot aborda persoana dar simpla ei prezenţă îmi oferă o stare de bine... Ca să zic aşa, mă bucur pur şi simplu de peisaj. :)
Pentru că la prima piesă am cântat atât de frumos Jonnie ne-a răsfăţat cu o a doua piesă pe care ne-am putut folosi vocile, o piesă tare dragă mie, Cântă cucul. A ieşit fain!
Ce-a mai urmat reprezintă un amestec de amintiri risipite despre 2 ore de spectacol.
Jonnie, probabil ca răspuns la acele comentarii răutăcioase apărute pe blogul Folk, frate cu săptămâni în urmă, afirma că e fain să priveşti publicul de sus, de pe scenă, pentru că ai ocazia să vezi o mulţime de decoltee mai cuminţi sau mai adânci... Cum era aia? "Deşi nu par, sunt şi eu om...". În definitiv din ce motiv ar purta o femeie un decolteu provocator? Poate pur şi simplu, simţindu-se privită/ admirată/ dorită, se simte validată ca femeie... Sună logic ce spun?
M-am bucurat să aud din nou Verginica... Cu ceva vreme în urmă, în Iron City, părea destul de la modă Tanţa... Uite că acum e Verginica în top urmând, în timp, să se audă de pe scena din Iron şi alte piese faine ale celor de la Timpuri Noi... Acum o săptămână parcă s-a auzit şi Perfect...
După o absenţă oarecare a reapărut în Iron şi Dragoş Boeru... Dacă de obicei mă enervau un pic melancoliile din piesele lui, de data asta am ascultat cu oarecare calm totul şi am constatat că sunt cântece plăcute dacă nu abordezi textele cu rea- voinţă. Iar acea veche piesă a Andei Călugăreanu de care mă bucuram şi pe vremea celor 3 Ceasuri Rele din Preoteasa m-a încântat şi de data asta. "Poartă-se copii bine? Că de nu îi bag în sac..."
Aproape de miezul nopţii a urcat pe scenă şi Folk, sora Nico Pălărie. Îmi place modul în care e promovată în contextul concertului pe care-l va susţine în ianuarie 2010. Data? O găsiţi la comentariile postării numite Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat. Am mai spus că are o voce specială. Printre altele, a cântat o altă piesă care mi-e tare dragă, Gândacul Cătălinei Beţa. S-a mai auzit o piesă sensibilă, din repertoriul Tatiana Stepa/ Magda Puskas...
Cu câteva minute înainte de miezul nopţii am urcat la suprafaţă. Şi nu ştiu dacă m-a făcut să plec ideea de aniversare sau doar oboseala şi relativa stare de rău... Fapt e că, odată ieşit la suprafaţă, mă trezesc strigat. Ca şi prima dată când mi s-a adresat Ştefan (carpatist important) am fost tentat să-ntreb: "Ne cunoaştem?". A fost plăcut să stăm un pic de vorbă.
Dintre cei ascultaţi aseară mi-i amintesc pe: Teddy, Mysha, Jonnie, Alex (parcă Aurica a sunat mai bine ca data trecută), Nico, Fram, Bodi.
A fost plăcut, calm, fără emoţii extreme. N-am ajuns nici în culmea fericirii, nici pe culmile disperării (cum am păţit-o în Ce mi-ai făcut, Ioana?). Poate am regretat un pic că, în afara celor de pe scenă şi a lui Ştefan nu au mai fost în club şi alţi oameni pe care să-i simt apropiaţi. Am vaga senzaţie că mi-e dor de cineva în mod special... Şi în acelaşi timp mi se pare absurd să-mi fie dor...
Am plecat spre casă pe jos, nu mă simţeam prea bine aşa că aveam nevoie de aer... Pe la 1:30 eram acasă, în pat. Curând adormeam...
Final de zi! O zi în care am citit 3 SMS-uri pe care le lăsasem necitite de mult timp şi care sunau exact aşa cum mă aşteptam... Treptat, poate scap de SMS-urile şi e-mail-urile rămase necitite de atâta timp... În definitiv, odată cu trecerea timpului, cele scrise acolo nu ar mai trebui să provoace emoţii puternice... Mă feresc de emoţii puternice? Aşa se pare...

marți, 18 august 2009

S-ar fi împlinit o săptămână...

Azi s-ar fi împlinit o săptămână de când mi-am limitat consumul de cafea la două ceşti pe zi. S-ar fi... nu s-a împlinit. Pentru că, din cauze pe care nu le voi menţiona aici, am fost destul de agitat, tentaţia de a bea o cafea în plus a fost prea mare aşa că n-am învins-o.

Totuşi, acum sunt destul de liniştit. Deşi finalul de săptămână va fi foarte aglomerat voi încerca s-o scot la capăt cu bine... Şi cu discuţia de mâine, şi cu concertul de mâine (ca să nu-mi lipsească apoi Folk, frate cât voi fi în concediu), şi cu calculatorul acelui prieten, şi cu bagajele şi cumpărăturile pentru tură, şi cu posibila întâlnire de sâmbătă, dorită şi nedorită în acelaşi timp...

luni, 17 august 2009

Împăcarea cu Lăbuş

Sâmbătă a fost o zi cu trei chestii bune.

1) Coborând scările am dat din nou de şoricarul care mă muşcase acum câteva săptămâni. M-a lătrat şi acum dar în rest am controlat situaţia.

2) În drum spre... am dat de o maşină SB-XX-ROX... Inutil de precizat că eram la doi paşi de casa ei... M-a cuprins un pui de melancolie dar a trecut repede... Şi am reuşit să stăpânesc dorinţa de a o suna... N-ar fi sunat absolut penibil să-i spun că am sunat-o să întreb dacă s-a mutat în Sibiu? :))

3) L-am cunoscut pe Tiberiu

A fost şi o chestie neplăcută. N-am putut să rezolv problema calculatorului unui prieten. Dar cel puţin ştiu ce am de făcut pentru a o rezolva. Şi sper să i-l pun "pe picioare" până plec în concediu...

vineri, 14 august 2009

Maraton folk...



Aseară, în drum spre Green Hours, mi-a sărit în ochi afişul unui concert. Aici scrie că biletele costă între 60 şi 120 lei. Altă sursă spune că sunt şi bilete de 40 lei, şi bilete VIP de 150 lei... Poate părea scump dar s-ar putea să merite. Dacă voi decide să merg voi anunţa pe aici... Cel puţin pentru Emeric Set şi tot aş merge... De fapt majoritatea numelor de pe afiş mă atrag...

Seară irlandeză la Green Hours

A trecut şi seara irlandeză. Înainte de a intra în Green Hours, pentru că ajunsesem foarte devreme în zonă, m-am gândit să văd unde-i Humanitas Creţulescu şi am fost surprins să văd ce program are librăria aia. Să vrei o carte sâmbătă seara, aproape de ora 21:00 şi, în acelaşi timp să fi ieşit la o plimbare prin centru. O situaţie posibilă în care dorinţa îţi va fi satisfăcută. Imposibil, din oferta vastă, să nu găseşti măcar o carte pe care s-o doreşti... Sâmbătă seară poate trec pe acolo pentru teatrul din vitrină...

Întorcându-mă spre Green Hours m-am oprit câteva minute să mă uit la fotografiile triste expuse pe gardul Muzeului Naţional de Artă (sau cum s-o numi). Mă întorc în Green Hours, mă aşez, îmi iau o bere, las să-mi picure în urechi soundcheck-ul apoi, când oamenii au terminat cu reglajele şi s-au retras de pe scenă, mi-am scos tratatul de TCC (Holdevici) şi am mai citit câteva pagini.

Spectatori s-au adunat relativ puţini. Dacă la aniversarea Ţapinarilor se cam ocupaseră toate locurile, de data asta au fost şi locuri libere. Pe la 20:30 spectacolul a început. Şi a durat, cu o pauză, până dincolo de 22:30, oră la care m-am retras eu spre casă.

Despre ce s-a auzit/ văzut acolo n-am prea multe a spune. Muzica a fost faină (seamănă cumva cu ce auzisem acum ani de zile în Preoteasa, în seara aia în care apăruseră pe acolo şi vechile cunoştinţe Andra şi Adi, inserat într-o seară de 3 Ceasuri Rele- cât regret cenaclul ăla...), piesele instrumentale au fost elegant completate de cele 3 dansatoare de dansuri tradiţionale irlandeze, publicul, cel puţin uneori, a reacţionat plăcut la semnalele primite de pe scenă. Uneori, jocul umbrelor era în sine un spectacol. Uneori urmăream umbrele de pe peretele din stânga scenei. Una dintre vedetele serii a fost un câine bătrân, apropiat al clubului. Plăcut animal!

Acasă am ajuns aproape de miezul nopţii, după ce am schimbat trei metrouri. La Unirii schimbarea a decurs firesc doar că a venit metrou de centură... Am coborât la Grigorescu şi m-am trezit că au urmat alte două metrouri care mergeau pe centură. Ultimul nici măcar nu mai avea călători, oprind la Grigorescu în drum spre depou. În sfârşit, după vreo 20 de minute de aşteptare, a venit şi metroul meu. Până la el, tot plimbându-mă de-a lungul staţiei, mi-a trecut într-o oarecare măsură somnul...

Ajung acasă, mai butonez câteva minute calculatorul apoi mă retrag în pat. Adorm rapid...

joi, 13 august 2009

Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat… (Folk, frate! 12 august 2009)

Pe 20 noiembrie 2008 am avut o postare cu acelaşi titlu (schimbata fiind doar data) pe vechiul blog de pe Yahoo 360 (incompletul transfer al postării aici). Acum uite că mă aflu în pană de inspiraţie şi, la acelaşi stimul, vin cu acelaşi răspuns...

Deci a fost o nouă seară Folk, frate! După o zi liniştită a urmat o seară plăcută în ciuda faptului că am scurtat-o în comparaţie cu miercurea trecută.


Înainte de a ajunge acasă îmi picase în ochi Adevărul de seară unde, pe ultima pagină, era prezentat Proiectul Tivodar. Am bănuit că este numărul de ieri, l-am găsit şi eu şi... surpriză! În ciuda bunelor intenţii, ziarista a comis-o! Cu consecvenţă, a făcut confuzie între Mysha şi Ştefan, aşa cum se vede încă din prima pagină disponibilă aici. Îmi propusesem să le scriu pentru a le semnala eroarea, aşa cum am făcut când apăruse ştirea că în 100 Crossroads urmează să cânte trupa de blonde numită Karma (realitatea fiind că în Crossroads urma să cânte Karma din Giurgiu) dar nu am apucat. Mă-ntreb totuşi dacă şi-au dat seama şi singuri de eroare. :D


Am ajuns pe la 9:30 PM deşi mi-ar fi plăcut să ajung mai devreme. De ce? Pentru că înaintea concertului mi se părea firesc să se audă Tatiana Stepa. Şi aşa a fost... Doar că atmosfera apăsătoare pe care o intuiam nu s-a confirmat. Nici nu m-am mai uitat la ceas când Teddy, Mysha şi Jonnie au urcat pe scenă.


A fost o seară cu câteva piese de care mi-era dor (Cântă cucul, Pseudofabulă, Gândacul, Ploaia care va veni, Cea mai frumoasă zi, Umbra), cu mai multe chipuri cunoscute în public, cu mai puţină bere (am plecat din club pe la 1 noaptea, după a doua bere), cu Mysha care mi s-a adresat parcă mult prea politicos (bine, m-am obişnuit cu oamenii plini de bun simţ din Iron City unde, că tot a venit vorba, s-ar putea să ajung şi luni pentru o chestie care încă nu pricep exact ce vrea de la sufletul meu), cu Adrian pe care nu-l mai văzusem de 8 luni, cu un mic regret pentru că nu ne-am reunit trei oameni din gaşca de toamna- iarna trecută (un pui de dor de vremurile alea...), cu un cântec- testament al Tatianei Stepa în timpul căruia am stat cu capul plecat şi aproape am uitat de berea pe care-o aveam în mână. Cred că acest cântec- testament a reprezentat cel mai emoţionant moment al serii. A fost forma în care Iron City a ţinut un moment de reculegere în memoria Tatianei...


Cântec pentru tine nu m-a mai emoţionat ca data trecută deşi, pentru o clipă, gândul a fugit din nou către părul ei...


Verginica m-a bucurat tare mult, e o piesă pe care am plăcut-o de la prima audiţie, în urmă cu muuuuuulţi ani. Am cântat-o, cu mici rateuri, aproape de la cap la coadă... În public, probabil la fel de vechi ascultător de Timpuri Noi, un om pe care, pentru o clipă, am crezut că-l cunosc... Am "comunicat" folosind sticlele de bere ca interfaţă. Hai noroc!


Pe piesele preluate de la Andrieş mă-ntrebam unde-i Tivodar, responsabilul cu Andrieşu` la fel cum săptămâna trecută, auzindu-l pe Tivodar, mă-ntrebam unde-i Cristinissima.


Nico a fost iar în voce. Legat de ea, am aflat că va avea un concert, doar ea şi chitara, undeva în prima parte a lui 2010, într-o sală de 800 de locuri (Teatrul Creangă să fie?). Sunt convins că va ieşi frumos acel concert.


Alex şi Aurica au fost mai puţin în formă faţă de săptămâna trecută dar au avut totuşi câteva momente bune.


Jonnie a avut din nou ochelarii aburiţi de nu ştiu ce "peisaj". Parcă-l aud săptămâna trecută, dintr-o cauză asemănătoare, spunând: "Deşi nu pare sunt şi eu om". Cam aşa eram şi eu tentat să spun aseară... Uneori e dificil să urmăreşti ce se întâmplă pe scenă dacă în jurul tău se află 2- 3 persoane care te atrag altfel...


S-au cântat din nou Păpuşarii iar la refren, tot din cauza PMS-ului pomenit în JN de Tănase, s-a auzit din nou "Şi totuşi Ţapinarii cine sunt?". De când am citit de mica ceartă între Tănase şi Folk, frate mi-a părut rău. Dacă m-aş gândi doar la faptul că, aproape un an în urmă, pe blogul lui Tănase era promovat un concert Semne în Iron şi tot ar fi perfect raţional regretul. Intenţionam să mă duc la acel concert dar nu ştiam unde-i clubul. Am întrebat într-un comentariu, Tănase a răspuns, eu n-am reuşit să ajung la Semne dar măcar am aflat unde-i Iron City. La ceva vreme, profitând de faptul că m-am întâlnit cu Adriana în Gara de Nord (marmota era de vină) chiar într-o seară de miercuri, am zis că e momentul să văd cum sunt serile folk din Iron. Şi de atunci, cât pot de des, vin la Folk, frate! Într-o oarecare măsură, "vinovat" pentru asta e Tănase. Poate cândva se va reface o prietenie care, zic eu, s-a stricat doar dintr-o pană de asertivitate.
S-au mai auzit ceva piese Olăraşu (semn al prezenţei lui Teddy), s-a incercat şi ceva Holograf, s-a auzit din nou Viţa de Vie...
Pe scenă i-am remarcat pe următorii: Jonnie, Mysha, Teddy, Alex, Fram Renul Polar, Nico. Au mai fost cu siguranţă şi alţii dar... mi se scurtează şi mie memoria uneori.
La plecarea mea clubul era încă suficient de plin. După cum spuneam, pe la 1 noaptea ies afară, sesizez absenţa taxiurilor (cele apărute pe stradă erau comandate), o iau încet spre Universitate. Pe gardul Palatului Şuţu expoziţie foto Epson şi oraşul.ro. Poze destul de faine, printre autoare aflându-se şi două montaniarde, Minnie şi Cătălina. Casc ochii la ele (unele chiar merită văzute; vă recomand să vă aruncaţi un ochi dacă ajungeţi în zonă) apoi trec pasajul şi mă opresc câteva minute pe o bancă în parcul de lângă Colţea. Merg apoi mai departe şi, la colţul cu Hristo Botev (la doi paşi de 100 Crossroads) găsesc taxi. La 1:30 eram deja acasă... Şi am dormit până pe la 6:30.

miercuri, 12 august 2009

Sfârşit de obsesie?

Azi dimineaţă, în loc să plec de acasă la 7:45 în încercarea de a o vedea pe ea, am mai stat câteva minute, am mâncat (nu ştiu cât timp a trecut de la ultima ocazie în care am mâncat acasă înainte de a pleca la muncă; oricum, e tare mult de atunci) şi am plecat suficient de târziu încât să n-o întâlnesc dar suficient de devreme încât să ajung la timp la birou. Nu, nu vreau să fiu rău cu ea, vreau doar să fiu mai bun cu mine...

La muncă am fost calm, relaxat, destul de zâmbitor şi, în acelaşi timp, productiv. Pe la 16:00 am dat un telefon şi am aflat că nu e în pericol seara de mâine în Green Hours. Nici cea de azi în Iron City. Sâmbătă în schimb va trebui să-mi organizez un pic programul dimineţii, urmând să ies la plajă (de-o fi vreme bună) ceva mai târziu... Satanic Vals şi Ana sunt, pe moment, singurele persoane care ştiu despre ce vorbesc aici. Ca primă impresie, pare o alegere bună deşi nu e totul perfect... Dar, pentru liniştea mea, încercarea merită făcută.

Iar miercurea următoare, în funcţie şi de alte detalii ale programului meu, voi încerca să merg din nou în Iron măcar pentru o bere şi o oră de cântare. Nu voi putea să stau prea mult pentru că joi seară va trebui să pregătesc rucsacul cu care, vineri seară, voi pleca în Ceahlău. Cel puţin primele zile de concediu sunt cât de cât plănuite... Să nu vă sperie absenţa mea! O să povestesc, cât pot de mult şi în detaliu, când mă voi întoarce în Bucureşti. Dar până la concediu vor mai fi postări mărunte probabil...

Zile senine!

marți, 11 august 2009

Seara irlandeza pe terasa Green Hours

"Green Hours are placerea sa gazduiasca saptamana aceasta un spectacol inedit de muzica si dansuri irlandeze, ce adauga o nota de muliculturalitate clubului nostru.

Va asteptam cu drag,

Raluca Radu - PR Green Hours & Teatrul LUNI
0722234356 / 0788452485
www.green-hours.ro
office@greenhours.ro

Joi 13 august, ora 20.00

Green Hours 22 jazz-cafe prezintă:

Live Irish Music & Pub Songs

Shannon


Peter Moynahan - voce, ghitară
Natalia Colotelo – vioară
Alina Talos - voce, percuţii
&
Octavia Roman – dansuri irlandeze
"

De cand am fost la aniversarea Ţapinarilor cei de la Green Hours imi trimit pe mail programul lor. Şi de data asta, cu muzica irlandeză, au reuşit să readucă la suprafaţă amintirea unei seri în Preoteasa, pe când funcţiona acolo 3 Ceasuri Bune, seară în care s-au auzit şi nişte acorduri irlandeze vesele... Deci atenţia mi-a fost captată, mi-am analizat agenda şi am constatat că am liberă seara de joi. Prin urmare, deşi ştiu că voi fi obosit după seara de miercuri din Iron City, mi-am rezervat un loc in Green Hours.

luni, 10 august 2009

Tatiana Stepa

Nu m-am gândit niciodată să postez piesele cântate de Tatiana Stepa care m-au atras cel mai mult... O fac acum, cu regret dar cât mai puţin patetic cu putinţă... A treia piesă, de câteva săptămâni, mi-e din ce în ce mai dragă... Ultima la fel...


Tatiana Stepa - Pietre
Vezi mai multe video din Muzica


TATIANA STEPA- SI TOTUSI EXISTA IUBIRE :x :(
Vezi mai multe video din Muzica





Odihnească-se în pace!

vineri, 7 august 2009

Ioana, ce mi-ai făcut???

Până să ajung acasă remarc în Adevărul de seară citit peste umărul cuiva un articol legat de Vama Veche. Iau şi eu ziarul şi, lăsând la o parte articolul despre cutremurul de dimineaţă, caut să văd ce scrie despre Vamă. Sar peste cearta cu Tucă şi rămâne doar ideea de cort pe plajă, idee care mă tentează şi-n vara asta. Am un concediu, ce fac cu el??? Oare voi ajunge, singur, la mare???
Fac popas acasă cam o oră apoi plec spre centru. Dorul de Folk Frate mă luase la rost de câteva zile. Pentru comoditate las acasă rucsac şi borsetă, plec doar cu acte, chei, bani, şerveţele şi telefon strecurate prin buzunare. În metrou, chiar în dreapta mea, se aşează o viitoare arhitectă. Instrumentele care le purta pe umărul stâng interacţionau uneori cu braţul meu. Nu mă deranja, mai degrabă mă emoţiona. La fel cum mă emoţiona/ excita mai devreme, în drum spre casă, frecarea dintre braţul meu şi al unei domnişoare oarecare. Am ezitat ceva până s-o privesc, semiadormită. O prezenţă plăcută deşi nu avea nimic care să-ţi sară insistent în ochi. Aproape de Unirii se trezeşte, îşi dă seama că m-a împuns cu instrumentele şi-şi cere scuze. Îi spun că nu-i nicio problemă apoi mă ridic. Îmi mai arunc o privire spre ea, în oglindă. Da, uneori nu pot privi omul în faţă... Parcă-mi pare rău să plec de lângă ea fără să fi încercat un pui de conversaţie. Oare, pentru mine, va avea mereu un puternic potenţial anxiogen ideea de a aborda un om?
Cobor, mă uit la ceas, în ciuda aşteptării de peste 10 minute la metrou (l-am pierdut la câteva secunde pe celălalt) constat că e puţin trecut de 21:30 deci e posibil să ajung în Iron City înainte de începerea cântării. Deloc grăbit mă îndrept într-acolo. Mă simt un pic ciudat pe stradă...
Ajung, în boxe se auzea ceva Iris. Publicul cânta, atmosfera era deja faină. Cobor scările, sesizez că e destul de aglomerat culoarul către bar aşa că trec prin faţa scenei încercând să-mi croiesc drum. Nu ştiu de ce mă terorizează trecerea asta prin faţa scenei... N-apuc să fac doi paşi şi fetele printre care treceam mă atenţionează că sunt strigat. Cine să fie? Ştefan, ca de obicei! Bucuros de revedere! Ne salutăm apoi fug la bar. Deşi era relativ liber clubul am preferat să stau în picioare în prima parte a concertului care a început curând cu Cântec pentru tine. Pe scenă Mysha, Jonnie şi, deja?, Alex cu Aurica.
Au trecut luni de când nu mai ajunsesem pe aici... Totuşi, deşi nu prea mai recunoşteam oamenii din public, atmosfera era aceiaşi. La un moment dat, sesizez un chip care-mi pare teribil de cunoscut. Ceva mai târziu chipul se apropie îndreptându-se spre o masă. Da, e Liviu. Îl salut, se instalează apoi îşi dă seama că nu mai are ţigări. Mă-ntreabă dacă ies cu el după ţigări să mai stăm de vorbă. Las berea (era deja a doua, prima a curs aproape instantaneu pe gât) în paza prietenei lui şi ne-ndreptăm spre ieşire. Din nou sunt strigat. Ioana! Altă plăcută revedere! O întreb dacă va cânta, îmi spune că va urca pe scenă mai târziu. Îmi dau seama că mi-era dor s-o ascult... Ce bine că m-am mişcat până-n Iron City! Liviu e un pic mirat că m-am oprit din drum, o vede pe Ioana şi-i spune ceva de genul "Te ştiu! Ştiu şi de unde te ştiu!". Cred şi eu că o ştie. De când a debutat la Om Bun (decembrie 2007 era? interesante amintiri am de la acea ediţie...) Ioana este ştiută de din ce în ce mai mulţi oameni buni...
Merg cu el pe străduţele înguste din centrul vechi povestind de una, de alta... La primul loc unde aveau ţigări era coadă aşa că ne-am continuat drumul către alt magazin. Ajungem, ia ţigările, pe mine mă apucă o senzaţie ciudată la stomac. Mai mergem câţiva metri şi vomit. Offff! Totuşi, faţă de Liviu nu mi-e ruşine. Se mai întâmplă după bere, când ies din fum la aer curat şi mă grăbesc un pic. Altfel ar fi stat lucrurile dacă lângă mine, în clipa aia, ar fi fost Rox. Ori aş fi intrat în pământ de ruşine ori pur şi simplu nu s-ar fi întâmplat să vomit. Cu Rox am băut întotdeauna puţin şi lent. Chiar îşi exprima cândva nemulţumirea pentru faptul că-mi ia cam mult timp să beau o bere, idee din care eu ar fi trebuit să înţeleg, probabil, că doreşte să scurtăm întâlnirile... Îmi revin în câteva secunde şi apoi ne-ntoarcem în Iron. Mă aşez lângă Liviu, la masa lor.
Pe scenă era acum şi folk sora Nico. Era în voce. A sunat plăcut... "Şi-am să ajung în iad pentru tineeeee". Ne-a arătat că ştie şi cu chitara (cred că nu o mai văzusem cu chitara în mână până acum dar, la aşa voce, nu mi se părea neapărat necesar să se descurce şi la chitară).
A urcat apoi pe scenă Tivodar cu al său proiect în căutare de nume. A sunat plăcut, ca de obicei. Iar jumătate din Râpa continuată instrumental şi rămasă până la urmă nefinalizată a sunat superb. Cu ocazia asta am avut parte de o intervenţie faină a cuplului om- vioară (Alex şi Aurica despre care tot citeam în ultima vreme pe blogul folk frate dar nu-mi imaginam că sună atât de bine).
Un pic mai târziu Jonnie o anunţă pe Ioana. Deci DA! Piese pe care le mai auzisem, piese pe care nu le mai ţineam minte sau piese pe care nu le mai auzisem. Mă ajut ca şi altă dată de blogul de Vama Veche în căutarea textelor auzite aseară:
Epilog (de vorbă cu floarea), piesă nouă la care Ioana ne cerea să o uităm dacă încurcă textul. O fată din public a sesizat eroarea şi a precizat că o iertăm, nu o uităm. A sunat plăcut, mi-am dat seama că citisem deja poezia pe blog dar nu ştiam că a făcut şi muzică pentru ea.
De vorbă cu Micul Prinţ, Ursul de pluş, Cotidian, piese pe care le-am auzit cam în fiecare recital al Ioanei.
Cotidian o ştiu chiar de la Om Bun, a fost una dintre piesele cântate în concurs...
Dar despre recitalul Ioanei altceva aveam a spune. Fiinţa asta a reuşit să mă emoţioneze puternic... Nu, nu cu acea piesă faină din Cenaclul Flacăra despre Ion, ţăran român (nu-i găsesc textul pe net...), nici cu piesele deja pomenite... De data asta Ioana m-a răscolit cu o piesă în care... "ea e frumoasă şi te iubeşte..." N-am reţinut altceva din piesa asta dar sper să o mai aud cândva... Acum am ascultat-o gândind "da, e frumoasă dar nu mă iubeşte". Şi nu ştiu dacă textul, vocea Ioanei sau gândul meu au avut un procent mai mare de "vină" dar am început să plâng. Iar faptul că plânsul meu n-a atras atenţia nimănui, n-a provocat nici vreo compătimire, nici vreo curiozitate, nici vreun reproş m-a făcut să-mi accept emoţiile fără să mă învinovăţesc de prea multă sensibilitate. Nici că se putea mai simplu spus... Rox e frumoasă şi nu mă iubeşte. Un motiv suficient de puternic pentru a plânge...
La piesa următoare, aşa cum am mai păţit cândva, în 100 Crossroads, un ochi plângea, altul râdea. A urmat, dacă nu mă înşel, De vorbă cu Micul Prinţ. M-am înveselit un pic dar multe piese de atunci încolo dispărusem în lumea mea...
Poezie, muzică, suflet... cu aşa piese sufletul chiar e lăsat să iasă din trup încarnat într-un zâmbet sau într-o lacrimă. Pentru astfel de momente nu cred că voi găsi vreodată cuvintele potrivite pentru a adresa mulţumiri...
Cum a continuat seara nu prea mai ştiu. Fapt e că a venit vremea când Ioana s-a strecurat printre folk fraţi şi... s-a auzit Oraţie de nuntă... Nu mi-am dat seama după primul vers ce piesă e (am o scuză, n-am mai ascultat de mult Imre) dar am recunoscut-o curând şi... din nou am plâns... Simbolic, s-a închis cercul... Ioana- Emeric Imre- Ioana... Dacă nu ar fi fost ea poate n-aş asculta nici acum cu atenţie muzica lui Imre... Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! :)
Un alt moment plăcut al serii a fost, pentru prima dată auzit de mine în Iron City, Cerbul. Nu mai ştiu cine mi-a trimis cândva un mp3 cu piesa asta, nu ştiu cine-o cântă în playlist-ul de pe carpati.org dar stiu că m-am bucurat s-o aud.
"Piesa-i gata, trag oblonul..." Pe la 3 noaptea, pe când în club mai eram doar vreo 10 oameni, folk fraţii au coborât de pe scenă. Pentru prima dată am stat de la cap la coadă la o seară folk frate. Am luat un taxi chiar din faţa clubului şi peste un sfert de oră eram acasă. Am adormit instantaneu...
Dimineaţă m-am trezit destul de târziu, m-am aruncat jos din pat dar am constatat că trupul mi-e greu... Se pare că exagerasem... fie cu numărul berilor, fie cu ora la care am ajuns acasă, fie cu altceva...Mai târziu am oscilat între dureri de cap şi de stomac, pe lângă tentaţia unui pui de somn. Totuşi, nefiind treburi prea urgente la birou, m-am putut odihni cât de cât. Iar seara, după ce am făcut ceva cumpărături, am tras un somn care m-a repus pe picioare. Aşa că, miercurea următoare, cred că voi repeta experienţa.
Şi uite aşa, acum, la 36 de ore după seara folk frate, voi posta acest text. Nu înainte de a aminti că alt refren m-a dus cu gândul la altă femeie... "Cu părul tău aş vrea să mă joc şi eu..." Genul de păr pe care n-ai cum să-l uiţi...
5 ore de folk, 4 beri, o plimbare în miez de noapte, 2 ture la budă (mai spuneam eu cândva că am o problemă cu toaletele... uite că nici în Iron nu n-a mâncat WC-ul :D), 2 reprize de plâns... Cam aşa ar suna un rezumat...

Îmi propusesem să povestesc acum şi despre evenimentele care au ajutat prima mea ieşire în Iron City, ieşire de la care cred că se face aproximativ un an, dar voi scrie cu altă ocazie despre asta...

Iar cu titlu de tristă noutate de ultimă oră, aud că a murit Tatiana Stepa :( Cred că e simplă coincidenţă faptul că, în ultimele săptămâni, am ascultat cântecele ei mai mult decât în orice altă perioadă. Îmi pare rău că nu voi mai putea s-o aud într-un concert de club... Dar va rămâne amintirea recitalului ei de la Maratonul Preoteasa şi al celui de anul trecut de la Folk You.

Dumnezeu s-o odihnească!

joi, 6 august 2009

Coincidenţe?

Azi mă simt destul de bine (psihic) deşi sunt un pic obosit datorita excesului de noaptea trecută. Prin urmare, scriu întâi despre lucrurile mai puţin plăcute de aseară apoi, în altă postare, voi scrie câteva vorbe despre nişte ore extramegasuperplăcute...

Deci aseară plec de la birou suficient de rapid încât să o văd la Victoriei pe "vecina". Acum deja ştiam unde coboară şi mi se părea mai puţin important s-o ţin sub observaţie. În câteva minute apar pe peron şi Mirela cu Alex. Culmea, sesizez că urcă mai în spate, în acelaşi metrou. Când metroul pleca din staţia de la Piaţa Muncii observ că în acelaşi metrou fusese şi Roxana. 5 oameni care, mergând pe principiul cunoştinţelor comune, am fi putut forma, pentru câteva staţii, un grup interesant: eu, o tipă grasă, un tip "mai superior" (cât de bine m-am simţit când el a acceptat că este mai superior, fără să-şi dea seama că superior nu suportă grad de comparaţie, după cum mă corecta pe mine profesoara de română din liceu), o lesbiană (şi totuşi mai sunt momente în care nu cred că e în ciuda celor spuse de ea şi a semnelor ciudate percepute de-a lungul anilor) şi o altă tipă despre care nu ştiu decât că o cunoaşte pe Rox. Mai lipseau din metroul acela două fiinţe (Andreea şi Nicoleta); de-ar fi fost şi ele prezente/ vizibile coincidenţa era deja al dracu de strigătoare la cer...

Cobor la Dristor şi urmăresc oamenii care coboară. Speram să apară un chip cunoscut dar n-am avut noroc. Simţeam nevoia să fiu cu cineva care să mă abată de la absurde ruminaţii. Oare "vecina" e tot lesbiană? Oare se duce acasă sau coboară din metrou doar pentru a mă păcăli pe mine, ea de fapt mergând mai departe către Piaţa Muncii folosind alt mijloc de transport, urmând s-o întâlnească acolo pe Roxana? Roxana se urcă în cele mai neaşteptate vagoane în metrou doar pentru a fugi de mine? Sau pur şi simplu urcă mai în spate doar pentru a scăpa de aglomeraţie? Cu excepţia mea, o mai fi sesizat-o cineva pe Rox în metroul ăla?

Ajung acasă cu întrebările astea în cap. Mănânc, mă cac (de data asta a ieşit la fel de deştept ca al altora, nu îmi luasem nimic de citit pentru a-l investi cu mai multă inteligenţă), mă spăl un pic, mă-mbrac şi plec...

miercuri, 5 august 2009

Şi cactuşii...

Şi cactuşii înfloresc. Ştiam asta (oare? sau doar încerc să ascund faptul că nu mi-am pus niciodată o astfel de problemă?) dar nu văzusem până acum o floare de cactus. Îmi arată mai devreme un coleg o poză cu o floare de cactus care, a doua zi după ce a fost fotografiată, murise deja...
Ocazie bună pentru amintiri...
Colecţia de cactuşi pe care am văzut-o la Mânzăleşti în 2002...
Şi, mai important decât colecţia, amintire datând din primăvara 2004 (sau poate 2005, nu mai ţin minte exact), amintirea unei întâlniri cu Rox... Genul ăla de întâlnire în care eu doar doream s-o văd iar ea dorea să-şi ucidă cumva câteva clipe libere... Era aproape de Paşte, cred. Sau poate era iarnă, în preajma Crăciunului... Ciudat să uit astfel de detalii... Fapt e că era atunci la Dalles deschis un târg de cadouri... Iar Roxana a simţit nevoia să cumpere un mic cactus pentru o colegă înţepată. Înţeleg că nu-şi imaginase faptul că acel cactus, corect îngrijit, ar fi putut înflori. Altfel n-ar mai fi gândit că e genul de cadou care poate fi în acelaşi timp răutăcios şi simpatic...
Un cactus mic cât o umbră de amintire...

marți, 4 august 2009

Am zâmbit la

"Atunci am ştiut: n-o să mai fiu niciodată atât de arogantă încât să-mi închipui că sunt mai deşteaptă decât o toaletă publică."

Anca Grădinariu, Frica de toalete deştepte, Dilema Veche nr 203, 27 decembrie 2007 (tema numărului: Sclavii noilor tehnologii?)

Deci tu eşti...

Plec aseară de la muncă refuzând o ieşire la bere între colegi. Am vaga senzaţie că nu voi mai accepta niciodată o astfel de ieşire. Sunt prea sătul de mizeriile de la servici ca să mă mai amestec cu oamenii de aici şi în timpul liber.

Ajung la Piaţa Muncii şi cobor pentru a face o mică recunoaştere în zonă. Deşi ar fi putut fi ora Roxanei mă trezesc că din metrou coboară Andreea. Deci ea era... Ne salutăm dar nu aveam nici pic de chef de conversaţie. Se număra cândva printre cele cărora, cu un minim de cenzură (spre exemplu, nu cred că i-am povestit vreodată despre Roxana), le povesteam pe mail sau sms când ceva mă emoţiona peste măsură. Acum nu mai scriu sms-uri, în directorul de mail-uri trimise apar noi intrări din ce în ce mai rar.

Revenind la Andreea, cu ceva timp în urmă mă bucuram când se întâmpla să ne întâlnim. Mă bucuram şi de îmbrăţişările venite "la pachet" cu astfel de ocazii. Mă bucuram deşi îmbrăţişam/ mă lăsam îmbrăţişat cu oarecare crispare. Mă bucuram deşi conversaţiile erau scurte şi, uneori, total pe lângă temele care mă interesau în mod special în momentele respective. Mă bucura zâmbetul de pe chipul ei şi optimismul care se lăsa ghicit din atitudinea ei.

Acum, din primele secunde am intrat în blocaj. Nici eu, nici ea n-am mai schiţat începutul unei îmbrăţişări. Eu eram crispat pentru că simţeam nevoia să-i ascund motivul pentru care mă aflam acolo. Aproape că-mi doream s-o ia în dreapta (chiar dacă asta ar fi însemnat s-o apuce pe drumul Roxanei) la ieşirea din staţie. Ei bine... şi ea tot în stânga a venit... Dacă va merge în aceiaşi direcţie cu mine? Eroare de comunicare, îi dau de înţeles că poate da un telefon urmând să stăm de vorbă după aceea. Semaforul e roşu, ea formează numărul, eu mă uit înapoi căutând să sesizez eventuala trecere a Roxanei. Sună, traversăm şi o ia în stânga. Eu aveam de mers în dreapta. I-am explicat din semne, am salutat-o fluturându-mi mâna şi mi-am văzut de drum. Am scăpat! Totuşi, parcă ceva din atitudinea ei îmi spunea să mai stau... Ca şi în alte ocazii în care aveam senzaţia că sunt băgat în seamă mai mult decât este cazul, am fost tentat să fug, să fug cât mai repede...

N-am apucat să-i spun mare lucru dar ea se arătase interesată să afle dacă trec des la ora aia pe acolo, daca sunt sănătos, dacă m-am bronzat pe munte... Da, trec des cu metroul pe acolo la ora aia dar de coborât cobor rar (aşa s-a nimerit să mă observe şi data trecută). Da, sunt oarecum sănătos. Nu, nu m-am bronzat pe munte şi nici la mare, e bronz de Bucureşti.

Mă întreb uneori de când am început să nu mă mai bucur de întâlnirile cu Andreea. Fiind ea genul de fiinţă căreia nu am ce-i reproşa, înseamnă că problema e la mine... Să conteze atât de mult faptul că nu mă văd, din vreo două motive majore, formând un cuplu cu ea? Cred că aberez!

Au trecut ani... A fost probabil singura dată când am plecat singur din Bucureşti, sâmbătă pe la prânz, către un loc pe care nu-l mai vizitasem până atunci, loc situat la 300 km distanţă. Loc unde era posibil (doar posibil, nu obligatoriu) s-o întâlnesc pe ea, fata isteaţă care tocmai terminase liceul şi, în căutarea informaţiilor despre facultatea de geografie din UB, dăduse peste mine pe forum. Cât de simplu porniseră lucrurile... Şi cât de complicate îmi par acum... Am întâlnit-o atunci şi... a fost plăcut. Ne-am întâlnit aseară şi... eram mai rigid decât dacă aş fi avut un băţ înfipt în fund...

Inconştient de montaniarzi...

El, Oraţie de nuntă, miticul Mitică sau pur şi simplu Mitică, fire dificilă care, de obicei, trebuie îndepărtat daca vrei să pui capăt unei interminabile conversaţii cu el. Se opreşte ieri lângă biroul meu şi...

-A, tu eşti cu muntele... Ai făcut Valea Jepilor?
-Da. De o grămadă de ori. Ultima dată acum câteva săptămâni. De ce întrebaţi?
-Cam ce vârstă are cel mai mic copil pe care l-ai văzut urcând pe acolo?
-Undeva pe la 5 ani. Dacă stă bine cu echilibrul şi eşti atent la el în câteva treceri mai complicate poţi urca cu copilul.

Aşa a pornit discuţia în care omul dorea de fapt să-mi spună că, după o absenţă de câteva zeci de ani, a revenit în munţi şi a avut un eşec. A încercat să urce Valea Jepilor dar (rău de înălţime? altceva?) s-a întors destul de repede, din zona în care, peste vale, se vedea refugiul din Spumoasă.

Apoi mi-a povestit că nu poate merge până în marginea prăpastiei pentru că se teme că va ameţi şi va cădea. Acelaşi motiv pentru care nu se simte bine nici pe balcon sau pe terasa unui bloc. Am încercat să-i explic o chestie pe care o ştia deja, faptul că este foarte puţin probabil ca el să cadă de la balcon sau într-o prăpastie pe buza căreia ar admira peisajul.

I-am povestit că şi eu mă tem să merg prea în buza prăpastei sau a platoului dar, la mine, motivul e un pic diferit. Mă tem că locul pe care aş sta s-ar putea prăbuşi sub mine. Statistic vorbind, atât teama mea cât şi teama lui e la fel de puţin probabil să se concretizeze (pe tema de ce ţi-e frică nu scapi câte ar fi de vorbit...) dar amândoi ne temem deşi ştim că e o teamă absurdă. Ce-ar fi de făcut? I-am spus despre reprogramarea inconştientului (tocmai citisem despre asta în tratatul de TCC) idee pe care el a tradus-o prin "ar însemna să am doi creieri din care doar unul să se teamă iar pe celălalt să-l fac şef". Ca teorie, ar ieşi chestii interesante din reprogramarea inconştientului, sau cel puţin asta e părerea mea. Dar în practică mi se pare o procedură aproape imposibilă...

Dacă tot am vorbit de teama de înălţime, de sentimentul acutei lipse de siguranţă, i-am povestit şi de două momente în care mi-am lăsat frica să pună stăpânire pe mine (mai pregnant sau doar într-o mică măsură), pe Arjana în toamna 2008 (când am făcut cale întoarsă) şi pe Coasta Netedă în vara 2008 (când am trecut pasajul dificil fără rucsac în spate). I-am povestit şi un alt moment, pozitiv de data asta, urcarea Custurii Cârjei. Când i-am descris Custura Cârjei (poţi căuta povestea pe Carpaţi.Org), povestind inclusiv faptul că uneori preferam să merg în patru labe decât să acutizez senzaţia de nesiguranţă, m-am trezit că-mi spune că el nu ar încerca niciodată un astfel de traseu deoarece îl pun în dificultate şi situaţii mai simple...

O discuţie despre frici, sinceră, reconfortantă. Discuţie pe care a încheiat-o el fără ca eu să fi făcut vreun efort în acest sens. O discuţie al cărei final l-am regretat. Am fi putut despica firul în patru mult şi bine pe tema respectivă... Şi aşa s-a transformat cel mai dificil coleg într-un partener de discuţie mai mult decât agreabil. Unul dintre puţinele momente foarte plăcute ale zilei. Mai plăcut şi decât momentul discuţiei cu alt coleg care-mi povestea că a urcat în concediu la Câlcescu...

luni, 3 august 2009

L-am luat!

Nu, nu este vorba de vreun examen promiţător de job nou şi bine plătit. Nici de o "bicicletă" cu 4 roţi cu care să bântui pe şoselele patriei. Nu este vorba nici de un credit care să m-aducă în preajma cine ştie cărui vis.

Este vorba doar de concediu. 10 zile din cele 15 pe care le mai am de luat din 2008. În perioada 24 august- 4 septembrie, imediat după cele 3 săptămâni ale doamnei x... Ce voi face în concediu? De data asta chiar nu ştiu... Poate-mi voi lua cortul în spate şi voi merge de unu singur în Vamă. Poate mă duc pentru câteva zile în Parâng, tot de unul singur, cu gând de relaxare lângă lacul Mija. Poate mă lipesc de vreo tură organizată în familie. Sau poate pur şi simplu voi putrezi pe acasă împărţit între plajă şi reprize de somn. Programul de concediu din păcate (sau din fericire, încă nu ştiu cum voi aprecia lucrurile până atunci) va depinde şi de modul în care-mi voi programa unele drumuri care se dovedesc din nou necesare...

Vreme de necitire?

Nimic mai fals! Citesc în continuare... Doar atunci când voi muri va trebui să scrie pe cruce cât de citit am fost... Sau poate va scrie altceva, ceva gen "o viaţă a învăţat şi tot prost a murit". Şi totuşi, de ce să stea o cruce la capul meu? Nu-i mai bine să ajung praf şi pulbere în urma unui proces de combustie "spontană" iar cenuşa să fugă oriîncotro ar vrea, purtată de vânt?
Hei! Gata cu bătutul câmpilor! În definitiv intenţionam să scriu doar că sâmbătă 1 august, după ce am terminat cu Călăul dragostei, m-am apucat de Tratat de psihoterapie cognitiv- comportamentală (Irina Holdevici, Bucureşti, 2009, Editura Trei). Este a doua carte serioasă de TCC pe care o citesc. Prima a fost Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă după care nu credeam că un tratat de TCC îmi poate aduce informaţii noi.
Ei bine, spre surpriza mea, Irina Holdevici îmi aduce şi informaţii noi (detalii legate de relaxare şi autohipnoză, plus încă câteva chestii), cel puţin în prima sută de pagini. Despre cartea asta am constatat azi dimineaţă că e greu de citit în metrou. 720 de pagini, copertă cartonată (o notă proastă pentru absenţa benzii de pânză pe post de semn de carte, la capitolul acesta are Poliromul o notă bună), rezultă o carte grea. Cartea asta mai are şi un format aparte (cam două treimi din formatul A4) care o face greu de citit în aglomeraţie.
Ca o concluzie după 3 zile de lectură, Tratat de psihoterapie cognitiv- comportamentală este, din câteva puncte de vedere, o carte grea.

Iar buclă

Vineri seară "vecina" iar azi dimineaţă Roxana. Am călătorit cu acelaşi metrou dar nu am văzut-o decât târziu, după ce ieşise de pe scara rulantă. O geantă mică pe umărul stâng, o pungă neagră în mâna dreaptă, pantalon şi bluză în culori deschise. Dat fiind că am văzut-o atât de târziu deşi era la 2 m în faţa mea pe scara rulantă, se pare că ea reuşeşte să se ascundă de mine din ce în ce mai bine. Sau poate sunt eu mult prea previzibil, aşezându-mă în metrou cam în aceleaşi locuri... Sau... pur şi simplu o ajută înălţimea, e suficient să fie pe linia dintre mine şi ea o persoană care să depăşească media înălţimilor noastre pentru ca ea să devină "invizibilă" pentru mine. Sunt suficient de raţional ca să mă gândesc la toate variantele...

Am văzut-o, am urmărit-o cu privirea preţ de câţiva paşi de-ai ei apoi, tulburat, mi-am văzut de drum. Ştiam că n-are sens să o urmăresc atâta timp cât n-am gândit o "scuză" serioasă pentru a lua tramvaiul cu ea. Şi recunosc că nu m-am gândit până acum la aşa ceva pentru că fac minime (???) eforturi pentru a reduce efectele întâlnirilor cu ea asupra mea.

Deşi de la Piaţa Muncii (de unde mi-am lungit gâtul căutând-o, ca de obicei; gestul acesta nu mi-l pot bloca deocamdată) nu am mai reuşit să fiu prea atent la ce citeam, după ce am văzut-o am încercat să nu mă las afectat prea mult de "întâlnire". Mi-am spus în gând, cu blândeţe: "Calm! Calm! Calm! Încearcă să nu te mai gândeşti la ea.". Efectul a fost că gândul la ea s-a diluat până aproape de dispariţie... Şi am mai putut citi câteva rânduri...

Totuşi, sunt momente în care-mi doresc să o văd îmbrăcată în fustă sau la braţul unui bărbat... Nu îmi dau seama exact de ce... Probabil aş percepe variantele respective ca pe nişte îndulcitoare de înfrângeri... Dar e clar că nu o voi vedea în niciuna dintre cele două ipostaze. Ar demonstra că e pe de-antregul femeie. Dar ea nu e femeie decât cu trupul (dacă aş vrea să fiu răutăcios aş spune că nici cu trupul nu e chiar femeie dar... ar însemna să-mi critic propriile gusturi şi mi-aş destabiliza odată în plus sistemul de valori), psihomental e orice altceva...

Călăul dragostei

Pentru că mi-am făcut un obicei din a anunţa când încep şi când termin o carte, spun acum că sâmbătă am terminat Călăul dragostei.

Cea mai incredibilă poveste mi s-a părut "Grasă". De la 113 kg la 72 kg... Să vezi o persoană cum, într-un an şi ceva, aproape se înjumătăţeşte, mi se pare de-a dreptul fantastic. Deci dacă printre cititoare se află şi vreo "vacă" aceasta trebuie să ştie că nu-i totul pierdut. Totul e să ai parte de influenţele potrivite şi să doreşti cu adevărat o schimbare...

M-am regăsit într-o oarecare măsură în "Trei scrisori nedesfăcute"

De data asta am şi un citat:

"Cred că vânatul pe care-l urmăresc eu este iluzia. Mă războiesc cu magia.Cred cu tărie că, deşi iluzia ne reconfortează şi ne ridică moralul adeseori, în ultimă instanţă ajunge invariabil să ne şubrezească şi să ne îngrădească spiritul.

Dar trebuie întotdeauna ţinut cont de moment şi de împrejurări. Niciodată să nu-i iei cuiva un lucru dacă n-ai altceva mai bun să-i oferi în schimb! Nu te avânta să dezgoleşti un pacient care nu e în stare să suporte fiorul rece al realităţii."

(Irvin D. Yalom, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, Editura Trei, Bucureşti 2008, paginile 207- 208)

Cam asta am păţit eu... mi s-a interzis o iluzie într-un moment în care nu am fost dispus să accept respectiva pierdere... Dar nu cred că îi pot reproşa ei felul în care a procedat. În definitiv mă anunţase de ceva vreme că nu poate oricând să se poarte "cu mănuşi" cu mine. Şi nici nu-mi sugerase că ar face pe psiholoaga amatoare cu mine...

Se pare că sunt expert în înlocuirea unei iluzii cu altă iluzie... Nu-mi propun să număr de câte ori, bazându-mă pe nişte chestii care puteau fi interpretate drept bune intenţii (dar nici acum nu ştiu cum erau gândite respectivele semne de cealaltă parte), m-am îmbătat pur şi simplu cu apă rece...