luni, 31 decembrie 2012

Final de an

Se termină 2012, cu toate ale lui... Din punctul meu de vedere, în finalul său, au existat cel puţin două descoperiri care mi-au făcut mare plăcere.

Prima descoperire a fost Amos Oz, cu al său roman autobiografic despre care nu prea înţeleg de ce Humanitas l-a băgat în colecţia Humanitas Fiction. Aseară am terminat Poveste despre dragoste şi întuneric şi am rămas impresionat de o mulţime de aspecte descrise acolo.

A doua descoperire, un copil talentat, în vârstă de 12 ani, se numeşte Ioana Bărbuliceanu. Ascultaţi-o şi voi! :)



La mulţi ani tuturor!

marți, 25 decembrie 2012

Să-ţi trăiască primaru`! sau Alifantis cântând în parc

-Să-ţi trăiască primaru`!
-?!?!? De ce?
-Pentru că l-a adus pe Nicu Alifantis în IOR.

Aşa i-am spus ieri unui cunoscut că, sâmbătă seară, pe 22 decembrie, din întâmplare combinată cu ceva răbdare, am avut parte de a patra seară folk a săptămânii trecute.

Se făcea că aveam poftă de vin fiert şi că aveam treabă cu un ATM Garanti Bank. ATM-ul de lângă casă nu mergea aşa că am pornit spre Piaţa Muncii unde mi-am rezolvat treaba apoi am luat-o uşor spre parc, evitând traseul meu vechi care, datorită unor modificări mai mult sau mai puţin recente, oricum nu-mi mai spunea nimic... În plus, încerc să nu-mi mai complic prea des situaţia cu aceste recăderi melancolice provocate de locuri şi amintiri.

Ajung, mă leg de un pahar de vin şi, printre colinde, încep să aud ceva cântece ale lui Alifantis, în care-i recunoşteam mai degrabă vocea decât altceva. De exemplu, nu ştiam că este şi el ataşat de Cântec de/ în noapte, pe care-l ştiam de la Tatiana Stepa. Îmi arunc o privire în zona scenei şi remarc maşina trupei ZAN. Deci Alifantis e aici!!!

Cât mă mai plimb eu urcă oamenii pe scenă pentru probele de sunet. Probele se termină cu un Alifantis supărat pentru că nu ieşea un reglaj. Ori n-aud nimic, ori e prea tare. Urmează o înjurătură, umană, care poate fi reprodusă, dar care nu-l defineşte pe Alifantis, cel puţin din punctul meu de vedere. Se încearcă şi câteva fragmente de cântec după care... cei 5 coboară de pe scenă, urcă în maşină şi pleacă... Dar era clar că vor reveni, într-o oră speram eu.

Se face frig, se face întuneric, mai beau ceva cald, iau şi ceva de mâncare, mă cert un pic pentru că am îmbrăcat pantaloni subţiri care nu erau tocmai potriviţi cu temperatura de seară, mă bucur că am găsit şerveţele (ca niciodată, am plecat de acasă fără să am şerveţele în buzunar deşi eram răcit şi ne aflam în anotimpul mucilor).

Trece ora, trece şi a doua oră. Eram deja hotărât să aştept până revine Alifantis. Nu mă simţeam bine să ştiu că ratez un concert de-al lui. În sfârşit, pe alee apare o maşină. Merg să verific numărul şi constat că nu-i ZAN... Alifantis îmi pune răbdarea la încercare...

Până la urmă se mişcă ceva pe scenă. Ora 19:00, este anunţat Mircea Vintilă. Interesant! Nu-l mai ascultasem de la Folk You 2012. Ne cântă câte ceva, cu negativ, cu mâinile mai degrabă pe lângă chitară. Era frig deci am considerat că e o scuză rezonabilă pentru folosirea negativului. Am auzit deja clasicele Cardio, Pe Corso, Toţi într-o barcă, Miruna. Spectatorii reacţionează decent, se cântă, se zâmbeşte, unii se şi mişcă. Copii se apropie cel mai mult de scenă.

Urmează Ducu Bertzi cu Mihai Neniţă. Ducu apare cu chitara. Deci s-a rezolvat problema pe care o avea marţi, la Om Bun. Are chef de colinde, vioara şi chitara par a se auzi peste negativ, mi se pare că a sunat mult mai bine recitalul său comparativ cu cel de la Om Bun. Spre bucuria mea, aud şi Pe podele de nuiele. Cu ceva ani în urmă cumpăram un CD cu Ducu Bertzi pe care găsisem cântecul şi, deşi îl ascult extrem de rar, mă ataşasem de el. Publicul cere Floare de colţ. Ni se promite. Se uită. Publicul insistă, promisiunea este până la urmă respectată, publicul cântă, chiar cântă frumos.



În sfârşit, Nicu Alifantis şi ZAN. Aveam gâtul iritat, abia tratat cât de cât dar... nu poţi să-l laşi pe Alifantis să cânte singur. În jur, oamenii par să ştie exact ce ascultă. Deci nu sunt nişte plimbăreţi oarecare atraşi de o scenă oarecare pe care se întâmplă ceva, orice. Îmi place. După părerea mea, s-a cântat 100% live. N-am simţit nicio secundă de negativ, chitariştii îşi mai suflau în pumni între piese dar puneau la loc mâna pe instrument şi orice sunet ieşea superb. Instrumentişti foarte buni, dorinţă de a cânta live, public parcă mai frumos deşi, cred, erau în faţa scenei cam aceiaşi oameni. Faţă de recitalul de la Om Bun au fost cântece diferite. Cu atât mai bine! Într-o piesă care a sunat de-a dreptul interesant, Alifantis a cântat la un instrument ciudat despre care nu-mi imaginez cum se numeşte, un fel de grătar cu clopoţei. Mi-a mai plăcut în mod deosebit Rrrrock. Piesa este prezentă pe CD-ul de aici.

Înfrigurat, am plecat apoi spre casă. Mulţumit!

miercuri, 19 decembrie 2012

Om Bun 2012- ziua a doua sau Am rămas fără femur :)



INTRO

Ieri a fost o seară ciudată la Om Bun, sau cel puţin aşa am perceput-o eu...

După ce, după prima seară, ajung cu oarecare dificultate acasă pentru că mi-am ales prost mijloacele de transport şi astfel am fost nevoit să merg nişte minute prin ploaia uşoară care a umplut trotuarele de polei numai bun de experimentat o mică trântă pe care n-am dorit-o şi, culmea priceperii, nici nu am căpătat-o, a doua seară mă găseşte cu acelaşi stomac bolborosind suspect. Nu mă prind dacă e semn de anxietate sau există ceva bolboroci pe care organismul meu îi lasă uneori să umble în stare de libertate prin abdomen.

Înainte de concert fac un mic popas la acelaşi vânzător de vin fiert, un soi de vin care-mi spune mie nu ştiu ce... Cu siguranţă o să-l mai vizitez dacă mai prind zile cât de cât calde în care să revină pofta de căldură slab alcoolică.

Făcându-mi nişte socoteli un pic greşite, ajung la Nottara înainte de a se fi permis accesul spectatorilor în sală. Casc gura un pic la CD-uri dar nu iau nimic din două motive: nu am mai pus un CD cu muzică în calculator de o grămadă de vreme deci investiţia ar fi mai degrabă inutilă plus că bugetul mi-e relativ limitat până la salariul care, slavă contractului de muncă!, nu e departe... Legat de CD-uri, merită precizat că, în prima seară, s-au vândut ca pâinea caldă CD-urile proaspăt lansate de Walter Ghicolescu...

ÎNTÂRZIEREA ŞI REACŢIA MARIEI GHEORGHIU

Ora 18:00, Maria Gheorghiu apare în sală dar până la începerea spectacolului mai aveam ceva de aşteptat. Chiar s-a supărat un spectator pentru întârziere, Maria Gheorghiu primind, ca reprezentantă a organizatorilor, o palmă virtuală. Până la începerea concertului am mai auzit un om care se declara dezamăgit din cauza întârzierii dar, până la finalul spectacolului, cred că s-a simţit suficient de bine încât să uite mica dezamăgire de la început. Am auzit şi o domnişoară care părea nemulţumită că recitalurile urmează să înceapă abia la 19:30, până atunci "o să fie un fel de concurs în care trupe no name o să cânte câte o piesă sau două".

Oare să fiu singurul interesat de concurs???

Maria Gheorghiu, în faţa reproşului întemeiat într-o oarecare măsură (în definitiv, poate omul îşi scurtase ziua de muncă pentru a ajunge în sală la 18:00 iar acum era supărat pentru că, de dragul folkului, şi-a lăsat neterminată cine ştie ce treabă complicată sau importantă) a reacţionat un pic agresiv, poate datorită faptului că a fost total luată pe nepregătite, obişnuită fiind cu public răbdător care acordă mai degrabă circumstanţe atenuante oamenilor din folk decât să îi critice.

Ce să fac... Acum iau eu toate palmele şi şuturile... Haideţi, daţi! N-a mai zis nimeni nimic... Un pic mai târziu a apărut şi o reacţie raţională prin care ni s-a explicat, indiferent cât de reală sau inventată era motivaţia, că s-a întârziat puţin pentru că, datorită modului cum se circulă în Bucureştiul aflat în prag de cod galben, mulţi spectatori au întârziat iar organizatorii au considerat corect să îi aştepte pe toţi cei care au cumpărat bilete. Sincer să fiu, mi s-a părut mai omenesc al doilea discurs.

Publicul era indecis, ar fi aplaudat-o pe Maria Gheorghiu care s-a descurcat cumva în faţa situaţiei neplăcute dar s-ar fi solidarizat un pic şi cu spectatorul nemulţumit.

CONCURSUL

Seara a doua de concurs a avut tot 5 concurenţi deşi, cu o seară în urmă, Maria Gheorghiu anunţase că în concurs au rămas doar nouă concurenţi, un concurent îmbolnăvindu-se după preselecţie, fiind nevoit să abandoneze din cauza asta. Nu ştiu dacă şi-a revenit concurentul respectiv sau juriul a decis să completeze lista concurenţilor cu primul respins la preselecţie; poate era bună o explicaţie, de dragul coerenţei.

Prima concurentă din seara a doua, o cunoştinţă veche, premiată şi anul trecut la Om Bun, luată de ceva ani sub aripa Mariei Gheorghiu, cu o voce bună, cu un talent special în alegerea versurilor pe care cântă, totuşi o folkistă care nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit (o percepţie total subiectivă, desigur), Ana Maria Dumitru participă pentru a doua oară în concursul Om Bun cu Urnă cu cenuşă şi Poveste de iarnă.

Cu numărul doi în concurs, Marian Marinescu a participat cu Mi-e dor şi Departe sunt de tine. N-am notat despre el decât că, în prima piesă, partitura de chitară a fost destul de complexă, primind desigur o notă bună din partea mea din cauza asta.

A treia participare în concurs, trupa Carmina formată din Marcela Scripcaru şi Cristian Bacargiu, a încercat să impresioneze juriul cu Lumina şi Colindul stelei polare. Iniţial cele două cântece mi s-au părut cam prea pop dar, spre final, mi-am adus aminte de Fox Studis şi mi-am dat seama că felul în care abordează Marcela Scripcaru piesele seamănă cumva cu stilul Tatianei Ojog. Nu mi-am putut forma o părere coerentă despre ei, ceva îmi plăcea, ceva nu-mi plăcea, eram tentat şi să critic dar şi să laud.

Al patrulea concurent, un simpatic şi jumătate, recomandat de Ada Milea, actorul din Târgu Jiu Petre Ancuţa ne-a amuzat cu Balada motanului (versuri: Nichita Stănescu) şi a încercat să ne amuze cu N-ai dezmierda (versuri: Radu Gyr). Cred că este concurentul din seara a doua care mi-a plăcut cel mai mult. Cele două piese au fost prezentate şi în concursul de la Alba Iulia.

Ultima prezenţă din concurs, deschizătoarea unei seri Folk You 2012, Claudia Ciobanu. Am notat şi în dreptul ei un plus pe care nu l-am explicat. Probabil l-am dat pentru un ceva nedefinit care plutea în atmosferă... Claudia ne-a prezentat Înainte să adorm şi N-ai ştiut.



RECITALURILE

Primul nume în recital, cunoştinţa de anul trecut, Cătălin Stepa. A început cu Dimineaţa, a continuat cu alte câteva cântece proprii după care a încercat să încheie cu Copaci fără pădure. Am constatat cu surprindere că-mi revenea la timp în memorie aproape tot textul. Asta în condiţiile în care eu nu sunt, cel puţin acum, obsedat de acest cântec. Cătălin n-a putut încheia, fiind rechemat, de data asta cântând cu adevărat ultima piesă, pe versurile Tatianei Stepa, Iubirea de lut. Nu ştiu dacă a pierdut sau nu trenul dar ştiu sigur că, cel puţin cu preluările din Tatiana Stepa, a făcut impresie foarte bună.

Al doilea recital, cel cu bancuri, a aparţinut directorului festivalului de Alba Iulia, Vali Şerban, un nume care nu-mi spunea absolut nimic. Vali Şerban a cântat împreună cu Marius Popa. În timpul recitalului său mi-a sărit din nou în ochi reflectorul verde din dreapta, reflector pe care un ghiduş a scris MĂCEL. Ce-o fi vrând să spună?

Muzical vorbind, Vali Şerban mi s-a părut digerabil ca Ultim(ul) lup dar nu mi-a reţinut atenţia în mod special.

Bancurile în schimb mi s-au părut faine, motiv pentru care le notez:

1- Crocodilul se întâlneşte cu Tyranosaurus Rex şi în întreabă:
-T Rex, pe tine te-a sunat Noe?
-Nu
-Nasol

2- Un domn onorabil, citeşte ziarul aşezat comod pe canapeaua din sufragerie când aude pe cineva bătând în uşă. Trânteşte ziarul, deschide uşa, se uită în dreapta, nu vede nimic; nu vede nimic nici în stânga. Când se uită în jos vede o chestie mică, cu o coasă mică, cu o glugă mică. Speriat, vorbeşte:
-De ce m-ai ales tocmai pe mine? Sunt încă tânăr, mai am atâtea de făcut în viaţă, am o grămadă de planuri...
-Hai, nu fii patetic! Am venit după hamster.

Recitalul trei, cel pe care cred că-l aşteptam cel mai mult, l-a susţinut Ada Milea alături de Bobo Burlăcianu. Ni s-au promis cântece despre beţii, pe versurile lui Ion Mureşan. Am auzit din nou Îngeraşii de pahar:

E o noapte feerică. Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar.
Îmi bag degetul în pahar. Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar.
Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.
Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.
Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.
Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.
Îmi bag capul în pahar. Vodca e rece ca gheaţa!
Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine şi fără ochelari.
Zic: totu-i vis şi armonie!
Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii.
Acum văd dihania. Acum o aud cum toarce molcom ca o pisică.
Îi văd picioarele albastre. Îi văd coada grozavă, ieşind de sub lespedea de piatră.
Lângă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede. El susură cristalin peste pietricele.
În jurul lui, iarba e veşnic verde. În iarbă cresc flori gingaşe.
În izvoraş înoată copii mici cât păpuşile. Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi.
Ei înoată îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.
Sunt îngeraşii de pahar. Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui.
Îmi vine să vomit de milă. Îmi vine să vomit de tristeţe.
Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.
Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur,
să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine,
să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă.
El ar putea cânta cu voce subţirică – vine, vine primăvara!
Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, cobor spre fundul paharului.
Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.
Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.
Departe, în pahar, latră un câine. E toamnă. E ziua eclipsei.
Luna rotundă şi galbenă tremură-n pahar.
Printr-un ciob de sticlă, afumat cu lumânarea, văd cum un muscoi negru trece peste bec.
Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, îi trag capul de sub piatră.
Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.
Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.
Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi cuminţi dansează în cerc.
Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru.
Totu-i vis şi armonie!
Dihania are un ochi al mamei şi-un ochi al tatei.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Citesc în ochiul mamei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?
Citesc în ochiul tatei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?
Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele.
Doar… capul mi se loveşte de pereţi: unu-doi, unu-doi.
Îngeraşul de pahar, de durere, plânge cu sughiţuri.
Îngeraşul de pahar cântă-n mine cu o voce subţirică:
Vine, vine primăvara!
Totu-i vis şi armonie.

Sursă text: http://www.bookiseala.ro/ion-muresan-ingerasii-de-pahar/34896.html

Recitalul a fost, ca de obicei, genial, amuzant, superaplaudat, cu atât mai mult cu cât a fost însoţită de Bobo. Ada Milea a revenit de două ori pe scenă. Finalul a fost Pe-un picior de Mioriţă, cântecel care este foarte vizual dacă eşti aproape de scenă şi îţi păstrezi ochii deschişi.

Deşi cineva din sală cerea Femurul (cu 12- 13 ani în urmă era piesa cea mai cunoscută a Adei Milea), începând chiar să-l cânte la un moment dat (Sunt student la medicină...), în ciuda a două momente- păcăleli în care Ada a preluat începutul emis de spectator, Femurul nu s-a auzit de la cap la coadă de data asta... Şi-am rămas fără Femur, asta e concluzia recitalului de ieri.

În altă ordine de idei, poate vă interesează şi un text scris de o Ada Milea umană, nu exclusiv teatrală. Este coautoare la volumul Prima mea dezamăgire în dragoste.

Al patrulea recital a fost al lui Socaciu. A venit pe scenă însoţit de Nicolae Matei. Mi-a reţinut atenţia prin câteva cântece:

Cântec vechi de lună nouă, prezentat pentru prima dată în concert, pe versurile lui Nichita Stănescu.

Nucul, deja clasică, a fost însoţită de imagini cu artişti care, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, au trecut dincolo... Unii nu-mi spuneau mare lucru, pe alţii i-am regretat şi eu, despre unul (Alexandru Zărnescu) nici nu ştiam că a murit...

Oameni de zăpadă, piesă despre care am reţinut pentru prima dată că e făcută pe versurile lui Adrian Păunescu. Cu asta Păunescu s-a mai salvat un pic în ochii mei... A fost momentul de melancolie al serii... Nu cred că am auzit vreodată în concert Oameni de zăpadă fără să mă întristez...



Cumva forţat, Socaciu revine de două ori pe scenă. Deşi ar fi putut cânta tot ceva de pe Roata (Felinarul sau Colina s-ar fi potrivit bine alături de deja cântatul Charlie Chaplin, piesă cu care, cam prin 1986, Socaciu mi-a intrat în creier şi nu mi-a mai ieşit) a ales să cânte Mama lor la toţi (am tolerat-o mai bine după ce am aflat că, în prezent, Victor Socaciu nu mai este senator) şi, la final, ceva cu cheful de a trăi...

Victor Socaciu - Felinarul - (varianta de pe disc)
    
  Asculta  mai multe  audio   folk


Finalul, dezamăgitor din punctul meu de vedere, i-a aparţinut lui Ducu Bertzi, însoţit de obişnuitul Mihai Neniţă şi de două fete care s-au ocupat de voci, vioară, diverse zdrăngănele. Pentru prima dată l-am văzut pe Ducu Bertzi pe scenă fără chitară. Motivul? O căzătură pe mână din cauza căreia nu a putut ţine chitara. Sigur că nu a dorit căzătura, sigur că a dorit să dea un recital la fel de fain ca în alte ocazii. Totuşi, nu prea a ieşit bine ce s-a auzit aseară. S-a apelat la negativ, a ieşit destul de ciudat amestecul de negativ cu live. Fetele cred că şi-au făcut treaba cât se poate de live, bănuiesc că oricum nu erau incluse şi ele pe negative, dată fiind colaborarea nu tocmai veche dintre ei. Mihai Neniţă părea un pic enervat când încerca fără succes să convingă sunetistul să-i dea mai sus vioara (în monitor, aveam să-mi dau seama mai târziu). Mihai cred că a încercat să salveze recitalul dar, chiar în momentul său solo, a ieşit o varză din care eu am înţeles mai degrabă spectacolul vizual (are un stil aparte de a se "juca" cu vioara) decât spectacolul muzical în care nu reuşeam să sincronizez mişcările lui Neniţă cu ce auzeam în boxe.

Recitalul cu negativ a creat o mulţime de probleme tehnice... Totuşi, poate nu aş fi remarcat imperfecţiunile recitalului Ducu Bertzi dacă aş fi avut loc în spate, nu pe primul rând. Alţi spectatori se declarau mulţumiţi de recital, la finalul concertului.

Oricum, cred că dezamăgirea ar fi fost şi mai mare dacă Ducu Bertzi nu ar fi putut susţine recitalul nici măcar în condiţiile în care l-a susţinut. Prin urmare, s-a aplicat regula răului mai mic.

În curând începe seara a treia... Azi mi se par interesante rezultatele concursului (abia aştept să le aflu) şi recitalurile Adrian Ivaniţchi şi Doru Stănculescu. O să fie, cred, o nouă seară frumoasă.

marți, 18 decembrie 2012

Festivalul Naţional de Muzică Folk Om Bun 2012- ziua 1

INTRO

Ziua-mi începuse prost, cu pană de apă caldă şi cu o apă rece atât de rece încât părea imposibil de utilizat. Socoteam că am plănuit degeaba să am concediu în zilele festivalului pentru că, în lipsa apei calde, asta nu era de ajuns pentru a-mi produce un aspect proaspăt. Până la urmă m-am descurcat cumva şi, cred, am apărut la Nottara având un aspect decent.

Înainte de a ajunge la teatru, pentru că-mi calculasem destul de relaxat timpul, am avut vreme de un nou vin fiert în Piaţa Universităţii (pe seama vinului fiert am făcut o observaţie în parcul IOR: paharele mici nu au volumul declarat pe afişele cu preţuri, sunt, cel puţin cele pe care le-am băut eu, cu 50 ml mai mici; observaţia din IOR nu pare să fie valabilă şi în Piaţa Universităţii). De aici, trecând prin faţa Teatrului Naţional, am avut ocazia să observ în treacăt un mic grup de antibăsişti. Cred că m-aş fi alăturat şi eu grupului, în altă seară, dacă mi s-ar fi demonstrat înainte că, sub alt preşedinte, şefii m-ar plăti dublu iar femeile care mi-au plăcut s-ar duela pentru a mă câştiga.

Termin vinul, merg în continuare spre teatru mărind un pic pasul pentru că drumul s-a dovedit mai lung decât îl apreciasem eu. Şi nu doream să întârzii la întâlnirea cu folkiştii din concurs care, eram convins, vor reprezenta şi anul acesta surprize plăcute. Stomacul îmi bolborosea încă de acasă cumva ciudat, nu era tocmai confortabil să-l simt aşa dar... situaţia era oricum departe de tragedie.

CONCURSUL

Maria Gheorghiu s-a lăsat aşteptată până puţin după ora 18:00. Probabil mai erau mici detalii tehnice de pus la punct înainte de începerea concursului. Între timp mi-am aruncat periodic privirea prin sală, parcă în căutarea unor chipuri cunoscute. Primul chip cunoscut, undeva într-o lojă, s-a dovedit a fii Ştefan Tivodar. L-am văzut rar în ultimii ani aşa că m-am bucurat să-l revăd.

Ceva mai devreme, înainte de a mă aşeza pe locul incredibil de bun pe care mi-l procurasem, am trecut pe lângă o puştoaică despre care mi-am imaginat că, aproape sigur, urmează să participe la concurs, dată fiind chitara din dotare. Bănuiam că are aproximativ vârsta Ştefaniei Iacob, una dintre plăcutele suprize tinere din concursul de anul trecut.

În sfârşit, Maria Gheorghiu apare pe scenă şi începe să prezinte... Primul concurent, parcă prea bătrân pentru un concurs (dar, tocmai din acest motiv, cu atât mai demn de laudă pentru încercare), cu nişte texte simpluţe dar, după cum le descria chiar el, protestatare. Surprinzător pentru mine a fost că omul a avut nevoie de microfon pentru chitară, chitara lui fiind simplă, clasică, incredibil de clasică, amintindu-mi de chitara bunicului. Un bătrân cântând bătrâneşte, Mircea Mocanu din Aleşd, un chitarist decent, ceva mai slab ca voce. Ne-a cântat Harap Alb şi Făt Frumos în economia de piaţă şi Niciun dracULA.

Cu numărul doi în concurs, un nume legat de cenaclul Totuşi Iubirea (un episod folk de care sunt total străin), Trio Bană, un tătic (voce, chitară, muzicuţă) cu două fete cu voci plăcute. Vocile tuturor mi s-au părut destul de bune (la fete aproape ajunsesem să identific vocea înaltă, blondă, din stânga şi vocea ceva mai joasă, brunetă, din dreapta) dar cu instrumentele tăticul nu mi s-a părut extraordinar pregătit. Piesele cântate de ei, care mi s-au părut un pic cam lungi, au fost Bradul de Crăciun şi Lehamite.

Numărul trei în concurs, Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. De Cosmin auzisem dar nu cred că apucasem să-l şi ascult. Ştiam doar că cel puţin una dintre cunoştinţele mele din lumea folk s-a declarat îndrăgostită de muzica lui Cosmin Vaman. Cei doi oameni au cântat un folk plin, întreg, primit foarte fain de public. Sunt de părere că Alexandra (o voce plăcută, faină şi ca prezenţă scenică) şi Cosmin vor lua cu siguranţă un premiu anul acesta la Om Bun. Au cântat De ce nu apar folkiştii la televizor (o piesă cu text din categoria haz de necaz) şi Drumul.

Numărul patru în concurs, Ioana Bărbuliceanu, este chiar chitarista care exersa când am trecut pe lângă ea la intrarea în sală. Am aflat că are 12 ani şi că a avut succes de 1 Decembrie când a cântat imnul naţional în faţa a 12000 de oameni. Prezentarea pe care i-a făcut-o Maria Gheorghiu mi-a produs o supradoză de simpatie la adresa Ioanei, folkista revoluţionară revenită, preţ de un concurs, la vremea copilăriei. Prima ei piesă din concurs a fost Zăpadă. Piesa a doua nu am reţinut cum se numea dar a fost prezentată ca o piesă având ca text cuvinte cu tâlc. Ioana, o chitaristă mică, revoluţionară, puternică şi înţeleaptă, o extraordinară reprezentantă a generaţiei ei.

Numărul cinci în concurs, provocându-mi un mare zâmbet, Proiectul Tivodar în formula în care-i auzisem în vară, la Folk You: Ştefan, Ioana şi Alex. Au cântat Ştiu şi Catalog. Pe Catalog am observat într-un târziu că Ştefan cântă cu capodastru. Alex a făcut minuni, ca de obicei, cu vioara lui iar Ioana a completat totul cu o voce cumva... Un final de seară de concurs cum nu se putea mai plăcut! Oare va primi Tivodar până la urmă trofeul, aşa cum crede Maria Gheorghiu că-şi doreşte? Oricum, insistenţa lui mă bucură.

RECITALURILE

Primul recital a fost susţinut de Florin Săsărman, un nume care nu-mi spunea mare lucru până ieri. A început cu Întoarcerea acasă, pe versurile lui Adrian Păunescu şi a continuat cu un program de colinde finalizat cu o colindă neteologică cu care mi-a redus un pic din simţul anti-Crăciun. În rest, strict muzical vorbind, nu am ce-i reproşa.

Al doilea recital, Walter Ghicolescu şi Adrian Grădinaru. Pe Walter îl cunoşteam ca nume dar nimic din muzica lui nu-mi pătrunsese definitiv în memorie, Adrian nu îmi spunea absolut nimic. Am fost atent la ei, încercând să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele despre folk şi am constatat că sunt doi muzicieni interesanţi. Au cântat, pe versurile lui Nichita, Popas în alt cântec apoi, pe versurile lui Minulescu (piesa chiar începând cu Ion Minulescu recitând), Cu toamna în geam. Mai târziu mi-au reţinut pentru câteva clipe atenţia versurile de la Prezent retro şi orchestraţia de la Singur pe drum. E greu să adormi când nimeni nu-i cu tine...



Nu ştiu cum ar fi sunat recitalul fără Grădinaru, omul orchestră, îmblânzitor de chitară, clapă, vioară şi discret vocalist.

Seara a continuat cu un nume relativ mare, Andrei Păunescu şi Totuşi. Andrei a apărut însoţit de baterist şi basist. A fost prezentat ca proaspăt autor de volume de poezie: Iobag la patron, iobag la stat şi Zodiacul cu femei.

S-au cântat piesele care dau titlurile noilor volume de poezii dar şi Te văd (care a avut de suferit fără Jelena la voce), Amor cubist (special pentru publicul care a preluat refrenul ceva mai slab comparativ cu anul trecut) şi, pe post de bis, într-o manieră cât se poate de rock (incredibil de receptiv publicul de data asta), Suntem aroganţi.





Al patrulea recital, omul care m-a încântat pe 3 decembrie 2012, Alexandru Andrieş, de data asta cât se poate de singur, cu chitara. Am auzit din nou Fata din nord (Girl From The North Country- Bob Dylan), chiar dacă, printr-un mic truc, Andrieş a prezentat-o ca primă audiţie, uitând parcă faptul că a cântat-o şi la Excelsior, am mai auzit Oxford Town- Bob Dylan (La Cugir... în varianta Andrieş, apreciată de Vali Sterian după cum spunea arhitectul de pe scenă), piesa care m-a înfuriat de-a dreptul în 2008, E minunat să fii avocat. Am mai reţinut un mic fragment de text, mă faci să mă simt singur când dispari, revenirea pe scenă deşi recitalul părea deja terminat (revenire fără stativul cu texte, un moment rar în care Andrieş a cântat din memorie), referirile destul de dese la Alifantis şi chestia spartă în timpul recitalului său. Chitara mea a făcut asta? Altă dată, când vreţi să faceţi percuţie în public, apelaţi la instrumente mai discrete.

Girl From The North Country

Well, if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Well, if you go when the snowflakes storm,
When the rivers freeze and summer ends,
Please see if she's wearing a coat so warm,
To keep her from the howlin' winds.

Please see for me if her hair hangs long,
If it rolls and flows all down her breast.
Please see for me if her hair hangs long,
That's the way I remember her best.

I'm a-wonderin' if she remembers me at all.
Many times I've often prayed
In the darkness of my night,
In the brightness of my day.

So if you're travelin' in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Sursă text: https://www.youtube.com/watch?v=9n83VFE83kM



Finalul serii a aparţinut lui Nicu Alifantis, bun prieten al lui Andrieş. Recitalul acesta m-a lăsat aproape fără cuvinte. Cred că este cel mai fain recital folk la care am asistat vreodată. Un moment interesant a fost Ce bine că eşti, minunat preluată de public, după care Alifantis, într-o încercare de autoironie probabil, a comentat: N-o să înţeleg niciodată cum puteţi cânta inepţiile astea... Serios, mie mi-a luat mult timp să le învăţ. 

Un alt moment fantastic, începutul Emoţiei de toamnă la care Alifantis a cântat pe marginea scenei, la doi metri de mine, fără microfon, înfrăţindu-şi vocea cu cele trei sute de voci din public.

Profesionistul din Alifantis s-a observat şi când a lăsat să se audă mmm-ul publicului de pe Decembre.

Recitalul părea gata când sala, în picioare, deloc dispusă să plece chiar atunci spre casă, ni l-a mai adus pe Alifantis pentru două cântece. Primul, de pe singurul vinil Alifantis pe care l-am ascultat, Piaţa Romană nr. 9 (cu textul lui Andrieş, dacă-mi amintesc corect, dovadă a prieteniei lungi dintre cei doi), urmat de Balada dromaderelor, cu pasaje complexe de chitară.

Nu cred că greşesc dacă afirm că Nicu Alifantis a fost cel mai bun chitarist al serii. În plus, a fost şi cel mai domn dintre domnii care au fost pe scenă, fiind singurul pe care l-am observat sărutând mâna Mariei Gheorghiu.

Cam aşa s-a termina concertul de ieri:



Înainte de final, o posibilă explicaţie legată de un aspect care m-a nemulţumit (vezi link-ul din postarea de ieri), preţul biletelor. Dacă anul trecut prezentarea începea cu menţionarea sponsorilor iar în sală erau diverse cearceafuri cu numele sponsorilor, anul acesta se pare că Victor Socaciu nu a reuşit să găsească sponsori şi, în special din acest motiv, preţul biletului aproape s-a triplat. Mi-ar plăcea să aflu că s-au mărit şi premiile celor care vor câştiga concursul dar, cu criza asta, pare greu de crezut. Oricum, deja mi se pare mai puţin supărător faptul că, pe 5 decembrie, a trebuit să bag mâna mai adânc în buzunar pentru a-mi plăti biletele.

Peste 3 ore începe seara a doua de Om Bun. Dacă lucrurile merg bine, mâine la ora asta veţi avea o nouă cronică.

luni, 17 decembrie 2012

Festivalul National de Muzica Folk Om Bun 2012- impresii de dinainte de începerea festivalului

Probabil a contat mult faptul că am ajuns la Folk You anul acesta... Asta a contribuit decisiv, cred, la dorinţa mea suficient de puternică de a merge la concertele mari de folk ale lunii decembrie, trecutul concert Andrieş şi serile Om Bun care stau să înceapă.

Am fost nemulţumit de afişele din oraş anul acesta. Cel puţin două nume de folkişti alterate de erori de tipar sau de gafa organizatorilor (unde-i afişul intenţionat incorect al lui Andrieş care nu a intrat în tipografie decât după ce oamenii s-au lămurit că este intenţionată greşeala?), printre ei, Adrian Ivaniţchi, unul dintre cei mai valoroşi folkişti bătrâni de la noi, după părerea mea. Din acest punct de vedere, ruşine celor care au răspuns de executarea afişelor!

A mai existat un motiv pentru care am criticat organizatorii, este deja expus aici.

Totuşi, sper să fiu mulţumit de concertele care urmează şi, în special, de concurs.

Pentru moment, simt nevoia să amintesc ceva din ediţia trecută: câştigătorii concursului. Toţi câştigătorii au fost valoroşi dar eu m-am bucurat în special pentru 4 dintre ei: Tivodar, Chiurlea, Iacob şi Ţiţescu.








luni, 3 decembrie 2012

Hai, fii culoarea mea!



În acest moment începe concertul Andrieş la care m-am grăbit să-mi iau bilet cu aproximativ o lună în urmă... Dat fiind că se anunţă un concert un pic altfel decât de obicei, puţin probabil să aud cele două piese care mi-au stat cu insistenţă pe creier zilele astea. Totuşi, de dragul perpetuării obsesiei muzicale, vi le las spre ascultare.

Din prima am extras titlul postării. Surprinzător este că piesa provine de pe Vreme rea, un album pe care, cu mulţi ani în urmă, l-am cumpărat ca CD dar, în prezent, zace într-un sertar în care n-am mai umblat de ani... Să fie Culori...

Alexandru Andries - Culori

Asculta mai multe audio diverse


"Marea Neagra e albastra
Si pe mal cartofi prajiti..."
Versuri de la: http://www.versuri.ro/   A doua piesă mi-a revenit în memorie aseară, în timpul plimbării ceţos- umed- întunecate prin IOR. Să fie Parcul...

Alexandru Andries - Parcul

Asculta mai multe audio folk

"Parcul de-obicei e un loc liniştit,
Aici era un zgomot cumplit,
Toţi veniseră să facă ceva,
Nici unul dintre ei nu se odihnea...
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita."
Versuri de la: http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/andries.php

Sper să fi găsit corect cântecele pe trilulilu. În continuare nu pot asculta la serVICIU... :(

Ca să fie completă obsesia Andrieş, am aflat că ultimele clipuri postate de Mi pe youtube tot de Andrieş se leagă...



Concertul Andrieş trece în seara asta... După concert rămâne să decid ce fac cu Om Bun... A-l revedea sau a nu-l revedea pe Andrieş? Azi îl ascult a treia oară pe anul acesta, după prezenţele sale de la Folk You şi Folk You de toamnă...

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Sărbătorind Ziua României prin muzică

Nu mă prea dă patriotismul afară din casă, nu găsesc prea multe chestii lăudabile în minunea asta de patrie, îmi amintesc doar că am auzit de-a lungul timpului câteva cântece faine care au ceva sămânţă de patriotism în ele. Acestea sunt vedetele acestei postări.

A contribuit la această postare şi faptul că, pe la ferestrele din cartier, se vede uneori tricolorul.

Interesant e că, mult înaintea acestei postări, a mai apărut un text dedicat României pe un blog pe care îl citesc relativ constant.

Chiar dacă de cele mai multe ori gândim altfel, mă surprinde să văd că o zi reuşeşte să producă gânduri asemănătoare într-o mulţime eterogenă de oameni.

Dar... să nu-mi forţez capacitatea de a scrie texte... E rândul vedetelor.

O piesă pe care am auzit-o prima dată cântată în familie, cu textul scris pe unul dintre acele caiete cu versuri care, în prezent, spre plăcuta mea surprindere, deşi sub altă formă, mai este prezent în bagajul câte unei persoane pe care o cunosc:



Tot pentru zona Moldovei, o piesă pe care am apreciat-o în interpretarea Folk Frate şi, în varianta rock, în interpretarea celor de la Bucovina:



Acum vine rândul unui centru important al muzicii folk, despre care nu aflasem până acum că se cântă aşa:



Deşi mi-e destul de antipatic Hruşcă de ceva vreme, acum este tocmai bun pentru a ne menţine în zonă cu:



Încă o vedetă, limba ce-o vorbim:



Şi totuşi vine iarna... Deci vom avea nevoie de ceva pe cap...



Mai greu de găsit, un cântec dedicat Olteniei:



Iar la final, o îmbinare a vechiului cu noul, într-o cântare a Alifantisului pe care-l ascult de la 10 ani:



La mulţi ani, români!

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Absurd

Am aflat întâmplător de festivalul de teatru din Preoteasa... Mai fusesem acolo, la chemarea Ioanei, cu câţiva ani în urmă, în altă toamnă, în altă stare de spirit.

Acum, perfect conştient de absurdul la care urma să mă expun, aproape că am perceput Cântăreaţa cheală în registrul comic în care a perceput-o şi restul sălii pline de studenţi. Interesantă punere în scenă. Totuşi, mi-ar fi plăcut să pot compara punerea în scenă cu alte spectacole pe acelaşi text. Spun asta pentru că impresia de piesă un pic cam lesbi pentru gusturile mele s-ar putea să nu fie confirmată de alte puneri în scenă...

Oricum, a fost o oră plăcută... A meritat să ies din casă...

Mâine, deşi nu mi-e clar ce program va avea ultima zi de festival (e ceaţă inclusiv la ccs pe site), cred că voi trece din nou pe acolo...

Mi-am pierdut şi timpul... sau obsesia muzicală a zilei

Se pare că noua obsesie a mea este să analizez ce sentimente am trezit în persoanele care m-au cunoscut şi pe care, într-un fel sau altul, le-am preţuit/ le preţuiesc... Ei bine, nu prea sunt încântat de ce iese din asta...

Oricum, cel puţin o concluzie e clară: Mi-am pierdut şi timpul/ Şi tot nu m-ai iubit... versuri pe care le pot adresa câtorva femei lângă care m-am simţit cumva dar nu suficient de cumva...


sâmbătă, 10 noiembrie 2012

ŞI CAII SUNT VERZI PE PEREŢI sau filmul la care dracu` m-a pus să merg...

O zi plăcută de toamnă, o plimbare fără ţintă, doar de dragul de a pleca de acasă şi, eventual, de a cumpăra un nou bilet de spectacol (după cadoul pe care mi l-am făcut în avans pentru Moş Nici O Lae). După ce descopăr noul parc din sectorul 4 pe care mi-l lăuda Marinuş cu ceva vreme în urmă (într-adevăr, parcul de lângă Palatul Pionierilor arată interesant, nu numai pentru copii) revin în centru cu oarecare chef de film. Sunt la un pas să rămân la Patria pentru a revedea După dealuri dar ajung până la urmă la Studio unde dau de filmul pe care intenţionam să-l văd săptămâna trecută dar nu mi-a mai permis atunci bugetul adus spre zero de cumpărarea biletului la concertul din 3 decembrie. Mă mai sucesc în jurul cozii ceva timp apoi decid că am suficient chef de film încât să rămân să văd Şi caii sunt verzi pe pereţi.

Curând, acea invenţie a lui Radu Cosaşu, SMOC-ul (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor) începe să lucreze. Începe proiecţia şi remarc un nume de actriţă care, cu excepţia unei litere, era identic cu al unei femei pe care o cunosc dar care, în prezent, nu mai dă nici un semn că m-ar mai cunoaşte şi ea. Îmi spun că ar fi interesant să apară chiar ea pe ecran, imaginându-mi că a câştigat în urma unui casting un rol mărunt, potrivit pentru o amatoare.

Se derulează filmul, uit de femeia cu nume cunoscut şi, la final, aproape că fac un atac de panică văzând ce rol jucase "femeia mea". Ei bine, rolul actriţei era cumva legat de cel pe care-l are femeia reală în viaţa de zi cu zi, de angajată într-o organizaţie de un anume tip. E adevărat că actriţa şi cunoştinţa mea arată extrem de diferit dar coincidenţa tot coincidenţă rămâne...

Despre film am de spus doar că este o poveste despre lipsa de instruire, despre naivitate, despre viciu şi despre relaţii de familie care merg prost, chiar foarte prost.

Publicul, vreo 25 de oameni, a cuprins şi persoane care au perceput doar latura relativ comică a filmului. Treaba asta m-a iritat un pic. Cumva pentru a echilibra lucrurile, eu am perceput şi partea dramatică din fazele care, la o privire rapidă, scoase din context, m-ar face şi pe mine să zâmbesc.

Cât de plasarea de produs pe care o mai remarcam cândva, acum ne-a fost vârâtă cu insistenţă în ochi firma HP. Întâmplător simpatizez firma HP pentru care, deşi în rolul celei de-a 433,5-a roată la căruţă, lucrez şi eu...

Pentru că, aproape o oră după ce s-a terminat filmul, eram încă marcat de coincidenţa dintre acele două nume, ajunsesem să mă întreb cine dracu m-a pus să intru la film... Totuşi, în ciuda emoţiilor destul de violente resimţite doar cu câteva ore în urmă, acum sunt aproape gata să-mi continui viaţa acceptând că acea femeie nu reprezintă singura mare catastrofă a vieţii mele ci doar unul dintre destul de multele momente neplăcute în care am constatat că nu sunt iubit, nu sunt înţeles, nu prezint interes pentru ceilalţi.

Amintindu-mi câteodată o femeie sau alta din seria celor despre care am crezut, dintr-un motiv sau altul, că vor rămâne cu mine ajung câteodată la acest refren: Nu plânge, iubito, tu n-ai nicio vină/ Un zid se ridică acum între noi... Totuşi, nici eu nu am avut ÎNTOTDEAUNA, TOATĂ vina...




Ghiceşte cineva cum o cheamă pe actriţa- coincidenţă? Dacă vă uitaţi pe distribuţia filmului este puţin probabil să nu vă daţi seama...

luni, 29 octombrie 2012

Obsesii muzicale la început- sfârşit de săptălună

Dimineaţă plec de acasă cu Iulia Guşatu fredonându-mi cum că este bine-n gară că miroase a dor deşi aici despărţirile se nasc şi mor.

Au trecut ceva ani de când conştientizez despărţirile. Acestea, cele amintite, despărţiri de diferite tipuri, dor mai puţin dar tot triste şi, uneori, nedrepte-mi par. Cândva, cu aproape 9 ani în urmă, şi mie-mi mirosea în gară a dor. Acum, gările îmi aduc mai degrabă miros de singurătate. Anul acesta l-am trăit- simţit în Bucureşti, Predeal, Azuga, din nou Predeal şi într-o ultimă zvâcnire a dorului de ducă, în Mangalia. Puţin, în comparaţie cu alţi ani. Dar nici "muză" pentru fugit de acasă nu am mai avut...



Mai târziu, mi-a vizitat neuronul suferind de singurătate Colinda tristă... Ascultaţi:



sâmbătă, 27 octombrie 2012

După dealuri- o dramă bine lucrată

În mediul meu, limitat ca întindere (cam între Dilema veche şi lucrurile promovate prin staţiile de metrou), am aflat că intră în cinematografe După dealuri după ce deja citisem despre lansarea filmului în Franţa şi ceva cronici care sunau atrăgător. Prin urmare, iată-mă din nou în sala unui cinematograf pentru un film românesc. Precedenta experienţă, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, părea să promită o continuare...

Am plecat de acasă cu o idee preconcepută, pornită în special de la comentariile unor retardaţi de pe cinemagia care practicau atacul la adresa familiei Mungiu (aşa am priceput şi eu că Alina şi Cristi sunt rude; din citite îi ştiam pe amândoi dar nu făcusem această conexiune) şi insistau să apere aşa zisa dreaptă credinţă. Credeam că este genul de film care şterge pe jos cu idei gen biserică, ortodoxie, credinţă.

Am plecat din sală cu alte păreri...

Din punct de vedere tehnic, jocul actorilor şi felul în care s-a filmat mi s-a părut perfect adaptat celor descrise. Sunetul în schimb mi-a oferit ceva surprize neplăcute. Cel puţin în primele minute, nu reuşeam să înţeleg graiul care se auzea. M-am gândit câteva clipe că voi fi nevoit să-mi pun la încercare puţinele cunoştinţe de engleză pentru a înţelege ce se spune apelând la subtitrare. În acelaşi timp m-am întrebat dacă, pentru sălile româneşti, nu se putea apela la o variantă fără subtitrare. Până la final au mai existat câteva momente în care nu înţelegeam ce se spune aşa că am ajuns să consider bună ideea cu subtitrarea în engleză.

Subiectul filmului îmi era destul de vag cunoscut. Ştiam că, ceva vreme în urmă, într-o mânăstire românească o persoană a murit în urma unei slujbe de exorcizare. Acest final trist a contribuit la părerea proastă pe care o emit despre biserică în ultimul timp, părere proastă pentru care, uneori, destul de rar ce-i drept, sunt criticat. Nu ştiam detaliile cazului, nu aflasem, până la filmul lui Mungiu, nici că s-au scris două cărţi pe tema asta.

E clar! Eram curios aşa că mi-am gândit ziua de sâmbătă astfel încât să ajung să văd filmul, incredibil de lung după cum aveam să constat la ieşirea din sală (aproximativ 150 minute).

Filmul începe într-o gară aglomerată în care remarc în special neatenţia uneia dintre personajele care urmau să se întâlnească. A traversat o linie de tren cu foarte puţin înainte de trecerea trenului, lăsând să se bănuiască ori extrema nerăbdare a revederii, ori un instinct sinucigaş. Îmbrăţişări, ceva lacrimi, instinctul dramatic este deja trezit chiar dacă această primă scenă venea de nicăieri şi încă nu se ştia unde va duce.

Secvenţa doi, mioritică, face curând loc mânăstirii în care urma să rămânem aproape pentru tot restul filmului. Satana deja îşi face apariţia în chilia maicii vizitate, sub forma scurtei secvenţe în care este explorată zona senzualităţii prin intermediul sânilor care se oferă dar, cumva previzibil, sunt respinşi de maica Voichiţa. În special de aici cred că s-au inspirat cei care au încercat o paralelă între După dealuri şi Legături primejdioase (un film pe care, la momentul lansării în cinematografe, nu eram sub nici o formă dispus să-l văd dar pe care, dacă aş avea ocazia, acum cred că l-aş putea vedea fără să leg fiecare secvenţă a lui de nişte întâmplări care m-au dărâmat cândva).

Mai departe luăm contact, într-un mod destul de realist cred, cu viaţa din mânăstire, cu regulile stricte, cu ierarhiile, cu convingerile, cu neînţelegerile şi greutăţile ei. În această viaţă strictă (care aproape te fortează să spui că este mai bine să nu intri într-o lume nouă atâta vreme cât nu-i cunoşti dinainte regulile sau nu eşti dispus să ţi le asumi), din motive diferite de ale celorlalte maici, încearcă să se integreze Alina, vizitatoarea care mi-a amintit, fără vreo legătură cu filmul, de cineva cunoscut cu un fizic cumva asemănător.

Alina, fiind nevoită să-şi modifice ţinta iniţială datorită unor încurcături legate de prezenţa în mânăstire sau unor probleme despre care nu ni se povesteşte în mod clar, fiind amintite doar în treacăt, cu titlu de presupunere, intră într-un joc periculos în urma căruia urma fie să fie acceptată în mânăstire, fie să plece de acolo urmată de prietena Voichiţa.

Încet dar sigur, ajungem în momentul planificării exorcizării, continuăm cu slujbele făcute pentru alungarea "dracilor" din sufletul bolnavei (eram tentat să folosesc ghilimelele dar, conform unor sugestii din film, se pare că era vorba chiar de o boală, cel mai probabil psihică, ceva din domeniul epilepsiei probabil), trecem prin aparenţa de final fericit şi apoi murim odată cu Alina, victima unui sistem care, sugerez eu, este suficient de puţin competent încât să nu poată gestiona eficient cazurile dificile din punct de vedere medical şi social.

Nespecific ţării în care trăiesc, ultimele scene par să sugereze că ultima serie de vinovaţi plăteşte pentru lipsirea de libertate urmată de moartea victimei.

Toată acţiunea insistă să aducă în atenţie incapacitatea sistemului în cazurile dificile din punct de vedere social şi medical. Pornind de la orfelinatele care nu reuşesc să asigure decât supravieţuirea, continuând cu părinţii iresponsabili, retardaţi, alcoolici, părinţi din greşeală sau alte tipuri umane din aceiaşi zonă caracterială care asigură "clienţi" orfelinatelor, cu încercarea mai degrabă nereuşită a bisericii de a rezolva pe termen lung unele cazuri sociale de acest tip, cu sistemul sanitar care, în faţa unor situaţii mai complicate, afirmă că nu poate gestiona situaţia într-un mod care să ajute pacientul şi că-l lasă în mâna Domnului care, poate- poate, va face o minune.

Singura verigă eficientă a sistemului pare să fie aici cel care aplică pedeapsa, poliţist, judecător sau alt element din acelaşi lanţ.

Altfel spus, sistemul social nu pare capabil să asigure victimelor sale decât o pseudoviaţă dar reuşeşte să pedepsească pe cel care omoară o astfel de victimă, chiar dacă... din dragoste cu cele mai bune intenţii.

A existat şi un element care m-a intrigat: felul în care a apărut Voichiţa îmbrăcată la finalul filmului. Să fie acesta semnul că evenimentele la care a fost martoră au forţat-o să accepte că cele învăţate în mânăstire nu reprezintă cel mai bun lucru posibil, motiv pentru care, într-o eventuală continuare a filmului, am vedea-o în rol de fostă maică, încercând să-şi croiască un drum printre noi, oamenii obişnuiţi care acordăm în mică măsură sau nu acordăm deloc atenţie bisericii?

În concluzie, După dealuri este o adevărată dramă care reuşeşte să provoace simţul tragicului din spectator până la un nivel pe care eu îl suport cu oarecare dificultate. E clar! Românii ştiu să facă filme triste iar realitatea le asigură suficiente subiecte. Trist dar adevărat!

Spre final, deşi nu-mi face plăcere, sunt nevoit să dau o notă proastă site-ului cinemagia.ro unde preţul biletelor la Studio a apărut greşit. Nu m-a deranjat să plătesc pe bilet ceva mai mult decât ştiam de ieri dar m-a deranjat un pic să constat că am fost incorect informat de un site care, de-a lungul vremii, m-a ajutat să-mi planific rarele vizite la cinematograf.

La cinematograf, la loc vizibil, erau afişate preţurile reale pentru După dealuri: 10 lei la ora 10 şi 14 lei pentru celelalte proiecţii. Consider că această menţiune este necesară pentru că unii pot dori să vadă filmul în ciuda unui buget mai redus decât al meu.

Închei cu o observaţie statistică. Dacă la Din dragoste cu cele mai bune intenţii erau în sală doar vreo 5 spectatori rătăciţi (probabil şi pentru că trecuse ceva timp de la premieră), După dealuri l-am văzut împreună cu încă aproximativ 50 de oameni.

Mai multe despre film/ caz:

Prima carte a Tatianei Niculescu Bran pe această temă: Spovedanie la Tanacu

A doua carte: Cartea judecătorilor

Site-ul oficial al filmului: http://www.dupadealuri.ro/acasa/

Prezentarea de pe cinemagia: http://www.cinemagia.ro/filme/dupa-dealuri-567113/

miercuri, 24 octombrie 2012

Obsesia muzicală a dimineţii- Prietene (Albatros, Vampy)

Mă trezesc pe la 4:30, mă sucesc în pat vreo 90 de minute împovărat de gânduri printre care, culmea, nu s-a strecurat niciunul pe jumătate pozitiv (de exemplu despre cele 20 de zile de când, scăpând, temporar?, de o grijă, acceptând să-mi asum în schimb altă grijă, mi-am lasat viaţa să curgă un pic altfel decât mă obişnuisem în ultimii 3 ani), cobor până la urmă din pat, plec spre serviciu la fel de împovărat de gânduri cum mă trezisem (urăsc insomniile astea de dimineaţă care mă fac să ating culmea hărniciei; cine-l ştie pe Putin înţelege exact ce vreau să spun) când, cumva eliberat subit de ziua de toamnă pe care o constatam, îmi răsare în vârful neuronului stâng din lobul occipital...



Sper să fie ce căutam eu... de ceva vreme nu mai primesc youtube la muncă... Încă un element din drăgălaşa serie numită... eroarea...



Timpul tău nu s-a sfârşit...

Dar al meu?

joi, 11 octombrie 2012

Te calc pe cap!

Poveste despre ART şi VA


Ieri, la serviciu, văd o scenă banală care, prin repetare, devine teribil de iritantă. Doi băieţi şurubăresc la maşina personală a unuia. În mintea mea apare un gând de-o clipă: cel întins pe jos trebuie călcat pe cap astfel încât oasele să-i pârâie iar creierul să i se împrăştie pe jos. În secunda următoare imaginea individului cu creierul împrăştiat mi-a provocat o clipă de silă dar nu a pus deloc în discuţie faptul că, dacă l-aş strivi pe oportunist, i-aş face o nedreptate. Nu ar avea altceva decât soarta pe care o merită...

Mai târziu, ARTistul îşi repovesteşte aventura de zilele trecute. Întămplarea, povestită de el, sună suficient de amuzant încât să ascult cu o combinaţie de relaxare şi atenţie. Aflu astfel că aventura s-a petrecut în timpul serviciului, pe durata unei inventate intervenţii în teren. Aici relaxarea s-a transformat subit în iritare. Şi s-a născut o întrebare legată de eterna temă a nedreptăţii...

E corect ca, în timpul în care firma îl plăteşte (mult mai bine decât mă plăteşte pe mine), omul să meargă la curve???

Zboară puiule, zboară!!!

Notă: personajele sunt absolut reale, din păcate.

duminică, 7 octombrie 2012

Speranţă? De unde atâta?

A trecut ceva timp peste mine, am trăit situaţii, am cunoscut oameni, am sperat până la cer şi înapoi, vorba lui Marc. Acum, punând cap la cap întâmplări şi trăgând concluzii, pot spune că abia de-a mai rămas de doi lei speranţă.

Dar asta nu înseamnă că am renunţat să apreciez un cântecel simpatic:



Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Şi-am iubit...

nu, nu o ardeleancă, cu aia mi-ar fi plăcut să mi-o trag dar de un sentiment mai serios nu prea era loc.



Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.

vineri, 5 octombrie 2012

Unde e Târgoviştea?

Cândva, în altă epocă, cu alte gânduri şi emoţii, am ascultat acest cântec:



Probabil cântecul se va auzi din nou miercuri, în Iron City. Prezentarea concertului la amica Mi pe blog.

Poate ajung şi eu acolo... Cu ocazia asta ar putea amicul Edy să mă declare din nou înviat. :D

joi, 4 octombrie 2012

Cu câini

1- Şoricarul cu ADHD

O staţie de metrou, o tânără şi un şoricar care nu păreau să facă parte din decorul obişnuit. Tânăra părea să încerce, fără mare succes, să-l dreseze pe cuţu. Una dintre probe era cea în care stăpâna se depărta de câine iar acesta trebuia să stea liniştit pe scaunul pe care fusese aşezat. Căţelul stătea liniştit câteva secunde după care, în anxietatea lui de câine (după cum spunea Saramago despre Găsit, eroul patruped din Peştera), devenea agitat şi era gata să fugă către stăpână în cazul în care aceasta nu ar fi dat semne că s-ar întoarce rapid.

Vine metroul, tânăra şi şoricarul urcă. Dragoste mare între cele două fiinţe... Şoricarul îşi capătă locul lui pe scaun după ce fata aşează o haină pe care urma să stea câinele. Dar ADHD-ul nu-i dădea pace aşa că haina a devenit rapid total inutilă iar stăpâna şi-a luat "iubitul" în braţe încercând să-i reducă agitaţia.

Comentarii de cârcotaş:

Oare cu ce era mai prejos scaunul din staţie, care nu fusese protejat cu haina de eventualele labe sau păr de cuţu comparativ cu cel din tren, care, în măsura în care câinele a permis, a fost protejat? Să fie vorba de agenţii de pază care, câteodată, mai fac observaţie celor care exagerează într-un fel sau altul?

Oare de ce cuţu nu avea botniţă, nici nu era ţinut în lesă, aşa cum prevăd normele de convieţuire om- animal susţinute de acea penibilă campanie de pe ecranele din staţiile de metrou, campanie care încearcă să popularizeze un comportament decent cu privire la animale, deja acceptat în metrou? Chiar de Paşte, în 2009, scriam despre un iepure plimbat cu metroul într-o cuşcă destul de comodă, cred eu. Cine e curios găseşte textul în arhiva din decembrie 2009.

Oare toţi cei ce călătoresc cu metroul sunt la fel de toleranţi ca cele două persoane care au fost linse de potaia din braţele fetei?

Doar mie mi se pare că, în societatea românească, animalele domestice au mai multe drepturi decât oamenii?

2- Cuţu din lift

Deşi nu-mi stă în fire să folosesc liftul la mine-n bloc pentru că nu mă încântă nici aşteptarea, nici eventuala socializare convenţională cu un vecin sau altul, zilele trecute am coborât cu liftul care a făcut o oprire suplimentară faţă de ce aveam eu nevoie. În staţia intermediară urcă o fată cu un câine. Ne salutăm şi, observând cât de aproape de uşile care urmau să se închidă întreb:

-De obicei e atent să nu fie prins între uşi?
-Nu prea e...

Parcă simţind că vorbim despre el, căţelul devine agitat, mă miroase apoi sare cu lăbuţele pe piciorul meu. Eu mă amuz (deşi nu sunt atât de "intim" cu câinii încât să-mi placă un astfel de comportament al lor) iar fata îl ceartă:

-Parcă făceai pe tine... Acum nu te mai grăbeşti?
-Poate tocmai din cauza asta e aşa agitat...
-Nu prea e ora lui dar dacă a cerut afară a trebuit să ies.

Uşile se deschid, căţelul se îndreaptă spre ieşirea din bloc mult mai puţin grăbit decât presupunea stăpâna lui. Îi văd îndreptându-se către grădină şi-mi imaginez cum căţelul este civilizat şi nu vrea să-şi facă nevoile pe asfalt.

Comentariu cârcotaş: faptul că îşi face nevoile pe pământ nu înseamnă că este normal să ne împiedicăm de răhăţeii produşi de el atunci când, ca bipezi, tropăim şi noi pe iarbă sau pe alei de pământ.

3- Am căţel dar mi-e frică de câini

O familie cu două fetiţe plimbă, în lesă, un câine de talie mijlocie. De pe iarbă apare un câine lup, liber, fără botniţă, care dă să se joace cu câinele fetiţelor. Acestea se sperie şi dau drumul lesei, câinele lor rămânând liber câteva secunde. Tatăl, atent, agaţă lesa şi încearcă să-şi liniştească fetele care deja se speriaseră de lup. Stăpâna lupului apare şi ea, îşi controlează destul de bine câinele, îşi cere scuze, calmează spiritele astfel încât, la final, toată lumea e calmă şi fiecare patruped îşi vede de forma lui de plimbare.

Comentariu cârcotaş: dacă fetele sunt obişnuite cu câini, nu era firesc să-şi păstreze calmul atunci când a apărut lupul?

4- Căţelul de la firmă

Un căţel mic, pui, mare căcăcios, foarte iubit de colege. Cineva, mai atent la cuşca animalului, îmi spune că, deşi câinele este superhrănit şi mângâiat, în cuşca lui nu curăţă nimeni motiv pentru care acolo este plin de rahat.

Comentariu cârcotaş: oare acele colege atât de sufletiste, în cazul în care ar avea un copil, l-ar hrăni dar nu l-ar spăla şi la fund după ce ar face în (sau pe lângă) scutec?

Concluzie

Cam are dreptate Cristian Ghinea, în acel articol din Dilema veche în care apreciază că românii sunt sălbatici chiar şi atunci când par civilizaţi şi îşi arată dragostea pentru animale.

miercuri, 26 septembrie 2012

În 24 de ore...

Ciudate întâmplări... Ieri dimineaţă mi-a stat pe creier piesa de mai jos:



La nici 24 de ore distanţă visez din nou, după multă vreme...

Se făcea că intru într-o curte şi dau acolo de un câine în lanţ. Câinele este gri închis, este creţ la blană, are ochelari şi mă latră. Mă apropii afişând cea mai paşnică şi binevoitoare atitudine de care sunt în stare. Ajung lângă câine şi-i spun: Seven, îmi pare bine să te cunosc! Câinele latră în continuare iar eu întind cu grijă mâna, îi mângăi lăbuţele şi, ilogic, constat că îi pot atinge lăbuţele fără ca el să-mi poată muşca mâna. Final de vis...

Tare mi-ar plăcea să aflu dacă visul acesta are vreo logică sau dacă între vis şi obsesia muzicală a dimineţii de ieri există vreo legătură...


marți, 25 septembrie 2012

Blasfemie

Ce urmăreşte un preot când apără numele şi cuvântul Domnului? Urmăreşte să-şi asigure, în Rai, o porţie mai mare de lapte şi miere... adică mai multe ţâţe şi "savarine" pe care să le guste.

Drept credincioşilor, criticaţi-mă acum pentru că, ziceţi voi, aveţi de ce!!!


vineri, 21 septembrie 2012

Un insucces asumat- concertul Rezident Ex de azi

Dacă aş fi fost mai puţin prudent cu cheltuielile sau dacă socoteala din Vama Veche s-ar fi potrivit până la capăt cu cea din Bucureşti, aş fi mers şi eu la concertul Rezident Ex din seara asta. Dar pentru că socoteala nu s-a potrivit şi nici norocos la concursul Metalhead nu am fost... stau acum acasă şi ascult muzică bună pe net...

Dar dacă e seara Rezident Ex... TREBUIE să postez aici cel puţin o piesă de-a lor pe care, cine ştie, poate chiar o ascultă alţii live acum. Şi în căutarea piesei potrivite am dat de înregistrarea concertului lor din Vamă, de la Folk You! Mulţumiri celui care a postat! Am fost şi eu acolo dar... e o plăcere să îţi aminteşti cum s-au petrecut lucrurile în Vama Veche pe 5 august 2012, mai exact în primele ore ale zilei de luni, 6 august, în închiderea unui festival care mi-a oferit multe satisfacţii estetice. :)


joi, 16 august 2012

Poţi să mori în Vama Veche?

A trecut o săptămână de când, printr-o întâmplare norocoasă, nu am murit/ nu am fost lovit în Vama Veche.

Trecuse a şaptea noapte dormită în Vama Veche. Trecuseră cam trei ore de la răsărit. Stăteam total relaxat la plajă, la doi metri de cort când... aud un zgomot puternic. Mă uit la cort şi văd o bară ieşită de la locul ei. O pun la loc apoi mă duc să verific şi în spatele cortului. Aici...

Găsesc o situaţie care, în următoarele secunde, m-a pus serios pe gânduri. Capătul celălalt al barei pe care o reaşezasem în faţă era ieşit şi în spate. Un sfert de cort era căzut. De ce? Din cauza unui bolovan (20* 20* 15 cm şi aproximativ 10 kg) care căzuse el ştie de unde şi se lovise de bară după care îşi găsise odihna pe zona de cort doborâtă.


Iniţial foarte puţin afectat, pun mâna pe bolovan, îl iau de pe cort, montez la loc bara, folosesc bolovanul pentru a ancora mai uşor partea de cort, sesizez că, în cădere, bolovanul a murdărit şi a perforat superficial bucata de cort, dau să-mi văd liniştit mai departe de viaţă când încep să-mi dau seama că:

-bolovanul l-am ridicat din zona de cort în care, noaptea, îmi aşez capul
-în cazul în care bolovanul mi-ar fi căzut în cap, era puţin probabil să scap viu
-este posibil ca bolovanul să fi atins/ lovit/ vătămat aparatul foto aflat foarte aproape de locul căderii
-bolovanul căzut este puţin probabil să reprezinte o regulă (doar nu căzuse nimic 7 zile) dar nu este exclus ca noaptea următoare să cadă încă unul
-pare înţelept să-mi mut cortul sau cel puţin să dorm mai departe de malul abrupt (pe locul în care până acum ţinusem bagajul) sau chiar afară (deşi asta era neplăcut datorită riscului de a fi călcat de un posibil plimbăreţ nocturn)

Până la urmă am reuşit să nu fac o obsesie pentru acest incident care n-a avut urmări grave. Petrec restul zilei aproape ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă gândesc că este prea puţin confortabil să mă mut cu cortul în altă parte doar pentru o noapte (a doua zi urma să plec spre casă) aşa că îmi iau măsuri minime pentru un somn cât de cât sigur, mut bagajul pe partea dinspre malul abrupt (care părea pământos dar s-a dovedit cel puţin în parte de-a dreptul pietros), prelungesc cât pot timpul petrecut în afara cortului (aşa am descoperit două locuri în care se cântă la chitară în Vamă, Ursus Open Stage şi încă un loc în apropierea acestuia, am fost destul de aproape să rămân la recitalul Semnal M, am prelungit plimbarea prin sat) după care, doborât de oboseală şi de faptul că urma să mă trezesc dimineaţă pentru a-mi face bagajul, îmi aşez capul în partea opusă locului în care lovise bolovanul apoi, destul de lipsit de griji, adorm.

Vineri mă trezesc devreme, văd răsăritul, strâng bagajul (strângând cortul am văzut cum fusese spart segmentul de bară lovit de piatră, moment în care m-am mirat că a mai stat în picioare cortul după lovitură), merg să mănânc (La Popas, cei mai faini mici pe care i-am mâncat în acest concediu, mi-a părut rău că mi-am dat voie să mănânc la ei doar ultima masă), aştept să se deschidă Ugly Fashion (îmi pusesem ochii pe nişte tricouri simpatice care s-a dovedit că se încadrează în bugetul avut la dispoziţie) apoi pornesc pe plajă către 2 Mai. Fac şi acolo un popas apoi îmi continui drumul (tot pe jos dar pe şosea de data asta) către Mangalia.

Cam aşa s-a terminat concediul meu din care, pe moment, am descris doar momentul care se putea termina cel mai rău.

O concluzie legată de locul de cort: dat fiind că am păţit ce am păţit, nu recomand nimănui să monteze cortul sub ruina fundaţiei vizibile în malul abrupt mai la nord de cherhana, acolo unde, spun cei care cunosc istoria locului, se afla cândva o cazemată. Pare preferabil să campezi pe sectoare cu plaja largă, cât mai departe atât de mare (care ajunge mai departe când e furtună şi udă corturile montate prea aproape de ea) cât şi de eventualul mal înalt care o însoţeşte. Avantajul meu a fost că nu am plătit taxă de campare dar, dacă aveam de ales la sosire, aproape sigur campam în zona în care Club d`Or percepea taxă.

Fotografii

Situaţia iniţială (2 august 2012):


Situaţia de după căderea bolovanului (9 august 2012):



 
 
 

Bara ruptă longitudinal:




marți, 14 august 2012

După aproape trei ani în Bucureşti, din nou în Vama Veche...

Din septembrie 2009 până la începutul lui august 2012 n-am mai ieşit din Bucureşti decât pentru perioade scurte, de 1- 2 zile, şi extrem de rar (nu mai mult de 6 zile pe an). A fost destul de neplăcut, cu atât mai neplăcut cu cât micile schimbări pozitive acopereau în extrem de mică măsură oceanul de frustrare. În aceste condiţii, în iulie 2012, m-am pus pe socotit şi am constatat că, într-o oarecare măsură, se potriveşte o supracheltuială în concediu.

Prin urmare, între 2- 10 august (incluzând orele, nu puţine, petrecute pe drumul către şi dinspre Vama Veche), am renunţat la Bucureşti în favoarea sectorului de litoral 2 Mai- Vama Veche. Iar acolo s-au întâmplat diverse chestii, şi mai bune şi mai rele. Dacă o să fie timp şi dispoziţie sufletească, vor urma nişte poveşti asociate cu ceva fotografii...

Momentan o piesă faină pe care au auzit-o şi urechile mele anul acesta:



Dacă cineva plănuieşte să plece spre Vamă şi are nevoie de informaţii actualizate despre ce se mai întâmplă pe acolo poate întreba (la comentarii) sau poate aştepta să dezvolt subiectul.

sâmbătă, 30 iunie 2012

Ordinul Smaranda 2012 sau 200 de minute printre oameni pasionaţi de zbor

După o insistenţă promovare pe ecranele din staţiile de metrou, trecerea paraşutistelor prin Parcul Izvor se instalase comod într-un colţ din memoria mea în aşteptarea zilei în care, bazându-mă pe criterii extrem de subiective, urma să decid dacă mă duc sau nu să văd despre ce este vorba.

Vineri seară un mesaj banal de pe Facebook îmi face cu ochiul aşa că mai citesc şi eu câte ceva pe acolo. Printre altele, văd o cunoştinţă care întreba dacă merge cineva în Izvor să fotografieze. Pentru că am amintiri faine despre ea deşi (sau poate tocmai pentru că) nu am mai văzut-o de vreo 10 ani, mi-am zis că ar putea fi interesant să ne vedem acolo aşa că decizia mea fusese pe trei sferturi luată.

Sâmbătă dimineaţă, după o noapte luminată (adică o noapte cu lumina stinsă târziu din motive independente de voinţa mea), mă trezesc relativ în formă, îmi pregătesc frontala să mă bărbieresc (despre misterul luminii din baie poate cu altă ocazie), fac un duş, mă uit apoi la ceas, arunc pe mine haine comode după care plec de acasă suficient de devreme încât să-mi permit o mică plimbare sub formă de activă pauză de masă (nu-mi spuneţi cât de nesănătos este să mănânci în mers, să mănânci în picioare şi, eventual, cât de nesănătos este să mănânci pe stomacul gol :D) pe care o termin exact la locul şi timpul potrivit.

Mai am vreme să găsesc la chioşcurile din jur nişte apă plată (adusă de sub Piatra Craiului... interesant loc...) după care prezentatorul evenimentului începe să povestească câte ceva despre ce urma să vedem.

Acolo, pe rândul din spate, se vede bine cerul? Daaaaaa, la spectacolul acesta se vede aproape la fel de bine "scena" indiferent dacă ocupi locuri în faţă sau în spate.

Prima porţie de paraşutiste este lansată din elicopter (uite că s-a înşelat nenea CC când a spus că lansările din elicopter sunt riscante, motiv pentru care concurentele vor fi aduse la verticala locului de un avion), având ca înaintecăzător (că înaintemergător suna cam ca vacă zburând prin etajul activ al unei peşteri) pe campionul nu ştiu care, bun paraşutist la numai 22 de ani.

Destui ochi rămân lipiţi de cer, revenind spre pământ pentru succesiunea de aterizări. Campionul nu mai ştiu unde a aterizat în raport cu salteaua de punct fix, concurentele în schimb au aterizat mai mult sau mai puţin aproape de centrul saltelei, cu excepţia uneia care a ratat-o aterizând un pic lângă ea. 6 aterizări pe saltea din 7 concurente este un rezultat bun, bănuiesc.

Până la următoarea porţie de paraşutism, casc şi eu gura, ca tot omul aterizat în parc la ora aia, pe la balonul cu aer cald bine umflat dar aşezat totuşi la sol, pe la planorul în care, după cum remarca cineva, locul pilotului pare destul de mic şi incomod, pe la locul în care paraşutistele îşi împachetau echipamentul.

Urmează o anunţată porţie de acrobaţii aeriene care, din ce auzeam prin jur, era de aşteptat să se concretizeze într-un stil de zbor extrem de interesant dar care, în final, s-a dovedit un şir de câteva aterizări obişnuite, o aterizare cu un imens tricolor agăţat de picior şi, momentul mai complicat al acestei bucăţi de spectacol, zborul celor trei paraşutişti care, până aproape de sol, au evoluat aproape pe aceiaşi verticală, aterizarea petrecându-se după o despărţire de verticala care-i unea, despărţire aparent haotică dar, am considerat mai târziu, totuşi gândită şi, cred, îndelung exersată. Lansarea acrobaţilor s-a făcut din avion. Cred că abia la lansarea lor am fost şi eu cu ochii pe cer exact la momentul în care, din aparatul de zbor, au apărut pe rând câteva puncte curând transformate în mici (percepute aşa sub influenţa distanţei) paraşute care "alunecau" lent spre pământ.

A doua serie de aterizări din concurs a păstrat modelul primeia, cu 6 aterizări pe saltea şi una în afara acesteia. Dacă a ratat sau nu salteaua aceiaşi concurentă nu pot să spun. Nu pot să spun nici dacă punctul aterizării în baza căruia se întocmea clasamentul este primul punct atins de concurentă, indiferent dacă atingerea a fost făcută cu piciorul sau fundul, indiferent dacă atingerea a fost continuarea firească a căderii sau rodul unei forţări la aterizare prin care, într-un mod mai puţin elegant, se ajungea cât mai aproape de punctul central.

După etapa a doua a concursului s-a repetat programul de acrobaţii aeriene.

La etapa a treia a concursului am avut senzaţia că nu au mai aterizat toate paraşutistele, presupunând eu că una sau două a(u) abandonat din cine ştie ce motiv. Totuşi, se pare că toate şapte au aterizat pentru a treia oară, de data asta nemaiexistând nicio aterizare în afara saltelei.

După asta, festivitatea de premiere şi apoi înapoi acasă...

Cred că mă număr printre puţinii indivizi care au fost acolo deşi nu au sărit până acum niciodată cu paraşuta/ nu au urmărit până acum o persoană cunoscută sărind. Totuşi, total străin de fenomen nu sunt. Am cunoscut cu mai bine de 10 ani în urmă o ploieşteancă paraşutistă, cu câteva luni în urmă citeam povestea unei cunoştinţe virtuale despre paraşutism, zilele trecute citeam povestea unei tinere care a experimentat şi ea emoţiile paraşutismului. Cele trei cred că m-au ajutat să capăt o oarecare curiozitate pentru genul acesta de sport.

Poate ar mai fi câte ceva de spus, de exemplu despre firma de pază care, printre agenţii care răspundeau de zona aterizării, avea unul cu o atitudine surprinzător de plăcută. Nu ştiu de ce sunt tentat să spun că acest agent era dovada clară că nu s-a ocupat de siguranţa evenimentului BGS-ul. Aceştia din urmă au participat doar cu ambulanţele care, aşa cum îmi imaginez că şi-a dorit toată lumea, nu au avut nicio intervenţie în timpul concursului.

Nume şi clasamente nu am reţinut. Am reţinut în schimb că numele concursului se doreşte un omagiu adus Smarandei Brăescu, cea care, cu vreo 80 de ani în urmă, a făcut un salt cu paraşuta de aproximativ 7000 metri.

Acum am aflat şi eu cine este persoana după care a fost botezată o stradă din nordul capitalei, stradă pe care, cu vreo 15 ani în urmă, am avut două jenante interviuri (în sensul că stilul intervievatorilor m-a făcut să mă simt ultimul rahat din încăpere) la o firmă care importa nişte dulciuri turceşti, firmă la care speram eu să pot pune în practică cunoştinţele despre calculatoare pe care le căpătasem aproape exclusiv din cărţi, fără să fi pus mâna pe calculator mai mult de 100 de ore până atunci. Acum aproape că m-am săturat de calculatoare şi, cumva nefiresc dat fiind că l-am avut cu adevărat la îndemână mult mai târziu, de internet.

Să nu vă mai mire faptul că am ajuns să scriu pe blog rar, să-mi verific mail-ul personal mai rar decât zilnic, să intru pe messenger de două ori pe an...

Prezentarea primei ediţii a Red Bull Ordinul Smaranda:




Anunţul pentru Red Bull Ordinul Smaranda ediţia a treia

Site-ul Aeroclubului României

Dacă te gândeşti să faci paraşutism, poţi începe cu cursul de aici:



Pentru fotografii:

http://ro.tilllate.com/ro/photoalbum/overview/10724065#p1

http://www.redbull.ro/cs/Satellite/ro_RO/Gallery/Red-Bull-Ordinul-Smaranda---in-imagini-021243229002084#/image-1

http://airlinestravel.ro/red-bull-ordinul-smaranda-2012-parasutism-in-oras.html

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.411479075565250.90670.351100271603131&type=1