duminică, 27 februarie 2011

Azuga- Cabana Gârbova- Predeal (tură carpaţi.org 26 februarie 2011)

După aproape un an fără munte venise vremea să mai urc şi eu... Ultimele ieşiri fuseseră cele descrise aici şi aici. Tura propusă de Ştefan părea tocmai bună pentru revenire aşa că am cugetat, am făcut pregătiri, m-am înscris.

Vineri seară ajung acasă aproape de 22:00, venind de la şedinţa care, printr-o norocoasă schimbare de program, fusese reprogramată şi-mi eliberase ziua de sâmbătă. După ceva pregătiri la care Daniel m-a ajutat cu multe chestii m-am băgat în pat pe la 1 noaptea. La 3:30 mi-am dat trezirea şi puţin înainte de 5 eram ieşit din casă. Aflasem că pot ajunge la gară pe mai multe variante de traseu şi alesesem să mă mişc cu transportul de suprafaţă către o staţie de metrou pentru a nu mă solicita fizic încă de dimineaţă. La 5:00 eram urcat într-un autobuz 104 care m-a lăsat la 5:15 la Piaţa Muncii. Când cobor în staţie un metrou tocmai pleca aşa că am avut de aşteptat vreo 10 minute. Nu m-am alarmat pentru că simţeam că e timp suficient până la 5:50 când se stabilise întâlnirea în gară. La 5:45 eram deja în gară unde, curând, l-am observat pe Dragoş, singurul membru al grupului cu care mai fusesem pe munte (în tura descrisă aici). Pe lângă el, încă vreo 5 oameni. Urma să mai apară organizatorul şi încă o parte a grupului. Ca şi în alte ture, o astfel de coincidenţă norocoasă m-a ajutat să-mi recunosc grupul. :)

Curând apare şi Ştefan, în câteva minute apar şi ultimii oameni despre care, conform ultimelor noutăţi sosite pe o cale sau alta, Ştefan ştia că trebuie să apară la personal, stabilim cum luăm biletele, le luăm apoi mergem spre trenul care era garat de mult. Pentru că era deja dificil să găsim locuri pentru toată lumea într-o singură zonă ne-am risipit în tren în grupuleţe formate rapid pe criterii, cred eu, absolut întâmplătoare.

Eu cu Dragoş şi cu cei doi O ne oprim în zona unui grup de copii plecaţi în excursie. Lângă noi o doamnă care s-a plâns destul de repede de faptul că nu îi place gălăgia produsă de copii. De la băutura energizantă a unui coleg de tură doamna a simţit un vag miros de ţuică. Chiar nu am crezut că miroase aşa energizantul dar am acceptat că poate fi aşa după ce mi s-a spus că cel ce bea este puţin probabil să simtă mirosul. Pornind de la acest mărunţiş m-am lăsat atras într-o conversaţie care, fără să fie plictisitoare, ajunsese să fie totuşi prea lungă. Simţeam că discut cu un om inteligent care, dincolo de propriile păreri (despre oameni, viaţă şi câte altele), este dispus să asculte şi să comenteze şi părerile mele. După ce am ascultat o complicată poveste de viaţă, după ce doamna a exprimat faptul că preferă să discutăm ca să treacă mai repede timpul pe un ton care, într-o oarecare măsură, aducea a scuză, un om de-al nostru a venit să ne anunţe că s-au eliberat locuri şi putem merge şi noi acolo. Plec cerându-mi la rândul meu scuze şi dându-i curaj în legătură cu copii care, dacă ţipă ca înjunghiaţi (cum se exprima ea) vor muri repede. Am avut inspiraţia să exprim concluzia mea cu voce scăzută, aplecat spre urechea partenerei de conversaţie.

După un nou mic moment organizatoric (am venit degeaba? nu sunt locuri suficiente? ne întoarcem înapoi?) ne-am aşezat şi ne-am văzut de ale noastre (mâncat, băut, discutat, ajustat echipamentul- am reuşit să reglez parazăpezile care erau cam largi la plecarea de acasă).

La Ploieşti grupul se măreşte.

În Azuga ajungem fără întârziere după ce, odată intraţi pe Valea Prahovei, ne declarasem deja încântaţi de vremea mult mai bună decât citisem eu pe freemeteo, site de care m-am ataşat de când am constatat că anunţă vreme ceva mai proastă decât găseşti în realitate, situaţie în care te pregăteşti (fizic, psihic, cu echipament) suficient de bine încât să rezişti în condiţiile găsite pe munte.

Facem pauză în gară pentru completarea grupului cu oamenii veniţi cu maşina sau din alte oraşe (Braşov, Târgovişte), pornim pe şosea, ne oprim în faţa unui magazin pentru completarea proviziilor apoi formăm un şir destul de lung (21 sau 22 de persoane înţeleg că am fost) care, aşa cum îmi scrisese Andrei, avea să vadă indicatorul de cabana Gârbova pe care nu îl ştiam eu.

Până la urcarea treptelor cu care începe marcajul (triunghi albastru, 2 ore până la cabană conform indicatorului) aveam să aud de ideea unui prieten al unui coleg de tură, idee legată de o clinică de clisme făcută din fonduri europene astfel încât oamenii de munte să nu pornească în traseu încărcaţi inutil. :D

Câteva minute mă simţeam ca pe Sorica datorită potecii care urca uşor, paralel cu şoseaua. Mai târziu eram intraţi serios în pădure şi urcam în tăcere, într-un ritm tocmai bun pentru condiţia mea fizică. Probabil că, inconştient, ne plasasem în grup printre oamenii care se deplasează cu viteză asemănătoare.

Zăpada era mică (până-n 15 cm, zic eu), proaspătă şi afânată. Practic aproape la fiecare pas bocancii ajungeau să atingă pământul. În câteva locuri se şi aluneca un pic, probabil din cauza amestecului de zăpadă afânată, pământ îngheţat, rădăcini şi frunze. S-a mers aşa, în linişte, până la prima regrupare, într-o poiană de care nu-mi aminteam (firesc să uit, nu mai fusesem pe aici decât în 1988 şi, puţin după 1990, în acea tură cu oamenii din Floarea de Colţ, ocazie cu care eu, Daniel şi Mihai Mercan ne-am ţinut minte). Aici fără să fi fost ceva premeditat, lumea a început să vorbească, conversaţia extinzându-se spontan la oameni care doar auzeau o idee apoi spuneau ce aveau de spus pe tema respectivă. Cu ocazia asta am avut ocazia să constat că o conversaţie nu-i neapărat nevoie să înceapă prin cine ştie ce formulă de introducere, că un om care se bagă neinvitat în conversaţie poate să fie perceput în mod plăcut şi poate emite idei interesante, chiar utile. La această primă regrupare am constatat că Laura, care-mi atrăsese atenţia de mult timp prin comentariile de pe site, este o persoană plăcută ca colegă de tură pentru că are un stil interesant prin care inspiră încredere. Deşi nu a fost nimic stabilit în acest sens (cel puţin din ce ştiu eu), Laura mi s-a părut că a preluat din zbor rolul de mână dreaptă a organizatorului.

Ei bine, auzind Laura ce discutam cu Dragoş (repet, singurul om cu care mai mersesem pe munte, Ştefan fiind al doilea om pe care, într-o mică măsură, îl cunoşteam de la nişte seri folk), îmi recomanda să schimb acumulatorii care, ca şi în precedenta tură cu Dragoş, cedaseră şi făcuseră aparatul foto inutilizabil (asta păţisem şi în singura mea tură organizată, tură în care, am aflat întrebându-l după ce am ajuns acasă, Daniel reuşise să facă totuşi câteva poze scoţând acumulatorii din aparat, ţinându-i într-un buzunar cald apoi reintroducându-i în aparatul foto; prin tură organizată mă refer la o tură carpaţi pentru că tură cu 1-2 însoţitori mai gândisem şi altă dată, turele ieşind destul de bine încă de acum 5- 6 ani). Spunea că se recunoaşte în povestea cu acumulatorii pentru că o trăise aproape în acelaşi fel în care o trăiam eu, cu furie sau cu tristeţe. Dragoş îmi recomanda o marcă de acumulatori de la F64, nu am reţinut exact care dar este posibil să fie vorba de aceştia.

Deschid termosul să beau ceai cald şi... constat că ceaiul este lichid dar... rece... Discutăm despre preîncălzirea termosului (pare destul de posibil să fie utilă) şi despre husa de termos care ar reduce pierderea de căldură. Mai târziu aveam să constat că ceaiul din termos este mai rece în comparaţie cu apa plată ţinută în bidon, pe spatele rucsacului, între spatele meu şi restul bagajului.

Pornim din nou urmând să facem o nouă regrupare aproximativă (unii nu au avut răbdare şi au pornit spre cabană înaintea celorlalţi) imediat sub şi pe vârful Clăbucetul Taurului. Aici, fiind întrebată de un participant, Laura s-a apucat să arate şi să numească văile, crestele şi brânele vizibile pe abruptul Bucegilor. Cineva sugera că Laura ştie ce vedem aproape la fel de bine ca Mircea Ordean, veteran al alpinismului de la noi.

Pauza principală, aşa cum era de aşteptat, s-a făcut la cabana Gârbova. M-am nimerit la masă cu cei doi O şi cu Alexandra. Aceasta din urmă, pasionată de gătit, a fost ţinta unor numeroase întrebări. Aşa am aflat şi eu că poţi găti o grămadă de chestii bine dar în acelaşi timp să existe un fel de mâncare simplu de preparat pentru majoritatea oamenilor dar care ţie să nu-ţi iasă. S-a mâncat (de la cabană, din rucsacul propriu sau din combinaţia celor două posibilităţi) după care, destul de greoi, ne-am repus în mişcare. După cum spunea tot Laura, e greu să mergi cu stomacul plin. Totuşi, după digestie, apar alte nevoi aşa că... e bine să rămână stomacul plin mai mult timp decât să cauţi un WC ecologic. :) Eu am avut odată surprize pe tema asta şi am constatat cât e de greu să gestionezi situaţia când eşti cu un grup mare abia format. Deşi pare o chestie un pic murdară, m-ar interesa cum rezolvă ceilalţi astfel de probleme.

Ne-am reobişnuit cu efortul pe mica urcare de lângă cabană, urcare pe care ne-am intersectat cu mulţi montaniarzi de ocazie dar şi cu câţiva oameni care ne semănau destul de bine. Era firesc să găsim locul atât de populat pentru că soarele, vântul liniştit şi temperatura suportabilă erau pentru ceilalţi la fel de atrăgătoare cum erau şi pentru noi. Trecem pe lângă ruina hotelului Clăbucet Plecare, moment în care comentam nu mai ştiu cu cine motivele pentru care această construcţie a fost abandonată. În faţa relativ noului argument cu criza mi-am amintit că acolo este ruină de ceva mai mult timp, situaţie în care criza nu poate fi folosită decât în mică măsură ca scuză. Mai jos, la capătul pârtiilor, şi mai mulţi oameni, majoritatea aflaţi la schi. Ne înscriem pe pârtia din dreapta care pentru o vreme a fost însoţită de marcajul cruce albastră. Acest sector nu-l parcursesem niciodată dar, fiind vorba de o zonă de pădure, era uşor de presupus cum arată. În locul în care crucea albastră părăsea către dreapta pârtia de schi ne-am regrupat din nou.

Repornim, unii încep să se întrebe de ce nu am coborât pe pârtie, grupul parcă devine un pic mai răvăşit decât până acum. Mi s-a confirmat bănuiala că următoarea regrupare o să fie la întâlnirea potecii de Susai. Puţin mai în urmă cineva remarcase un drum către stânga şi se întreba dacă nu este acela drumul corect. În faţa nedumeririi câtorva am întrebat doar dacă cei din faţă văd următorul marcaj după care am mers cu toţii după aceştia. Drumul către stânga s-a dovedit a nu fi drumul nostru pentru că noi am ajuns exact acolo unde ştiam eu mergând drept înainte.

La întâlnirea potecii de Susai am regrupat din nou iar grupul s-a redus. După ce s-a discutat un pic, organizatorul turei a fost anunţat, consultarea grupului a fost făcută, cei 4 "evadaţi" (două evadate, doi evadaţi de fapt, Laura, Alexandra şi băieţii din Braşov) au primit aprobarea pentru continuarea pe cont propriu a traseului. Dacă aş fi fost mai bine antrenat m-ar fi tentat şi pe mine acea continuare spre cabana Piatra Mare. Totuşi, cred că mi-am evoluat corect resursele coborând în Predeal.

Pe această ultimă parte a traseului au apărut două chestii importante, din punctul meu de vedere: o discuţie plăcută pornită de la folk şi seria de căzături (fără urmări, din fericire) pe care am împărţit-o cu aceiaşi colegă de tură căreia, spre ruşinea mea, nu i-am reţinut prenumele.

Pe străzile Predealului, de la oboseală şi, probabil, de la hrana puţină (alt punct sensibil, ce pot face dacă eu mănânc mai greu, situaţie în care prefer să mănânc mai puţin decât să-i ţin pe loc pe ceilalţi?), am vomitat un pic. Mi-am revenit repede iar ceilalţi este posibil să nu fi observat nimic.

Un coleg de tură, în glumă, se plângea că i s-a deranjat părul. I-am sugerat să se bucure că mai are păr apoi el a spus că nu mai are replică. :)

La ceva timp după trecerea personalului am ajuns şi noi în gară, după ce ne-am despărţit de cei care lăsaseră maşina în Azuga fiind nevoiţi să meargă până la ea cu un mijloc de transport oarecare. Au gasit taxi, au considerat OK preţul şi au plecat. Am luat bilete apoi am mers la o cârciumă din apropiere la o pizza lichidă (din cauza timpului insuficient pentru prepararea uneia solide am băut-o sub formă de bere, vin fiert, cafea sau suc). Cei care mă cunosc mai bine ştiu sigur ce am ales să beau, nu-i aşa? :)

După ce am urcat în tren am rezistat o parte a drumului într-un colţ mai liniştit de vagon într-o încercare de semisomn dar mai târziu am preferat să mă ridic şi să revin lângă partea mare a grupului. Întoarcerea a fost marcată de bufoneriile lui Dio şi de o tânără din Mediaş, necarpatistă deocamdată, în apropierea căreia am ajuns să stau şi care s-a dovedit o surprinzător de interesantă parteneră de conversaţie. Ciudat a fost că de la acea bătrână de dimineaţă care era de părere că fiecare are un fir al vieţii de o lungime clar definită (aceasta părând un pic stresată de faptul că, după un negustor cu aspect aparte, ar mai avea de trăit vreo 17 ani) am auzit această tânără pasionată de muzica house spunând că o să trăiască atât cât va dori. Cine şi-ar fi închipuit o astfel de evoluţie a discuţiilor despre lungimea vieţii??? S-a nimerit ca ea să spună că ar vrea să meargă ca noi, pe munte, moment în care i-am recomandat să caute carpaţi.org. La despărţire, i-am reamintit de carpaţi.org şi am sugerat că ne-am putea reîntâlni cândva. :)

În Bucureşti am ajuns fără întârziere, aşa cum spusese mai devreme optimista din Mediaş (pe care, foarte spontan şi într-un context favorabil, un coleg de tură o întrebase dacă vrea să fie iubita lui :D ) şi, începând din gară şi continuând la metrou, ne-am despărţit rând pe rând. Am venit cu metroul până la Costin Georgian apoi pe jos spre casă. La câţiva metri de bloc, vomit din nou apoi urc.

Nici nu am ajuns bine acasă şi am văzut oamenii comentând pe tură. Am comentat şi eu, am desfăcut cât de cât echipamentul apoi am trecut la somn. M-am trezit după vreo 10 ore.

Ce ar mai fi interesant de spus? Despre echipamentul oamenilor mai mult de bine, poate cu o mică excepţie, combinaţia de blugi cu parazăpezi în care a venit o participantă (dacă ar fi fost mai rece sau vântul mai puternic mă gândesc că ar fi suferit de frig), despre participanţi în general numai de bine (cu o menţiune specială pentru Oana care, deşi se anunţase începătoare, consider că a mers suficient de bine), despre ritmul meu de mers consider că a fost satisfăcător, rămânând cu senzaţia că am fost aproape permanent în prima jumătate a grupului chiar dacă, uneori, a trebuit să mă forţez un pic pentru asta. Totuşi, neplăcută surpriză, am constatat din nou o jenă la genunchiul stâng care mă pune puţin pe gânduri. Mai apăruse jena asta şi în ianuarie 2010 dar între timp uitasem cu desăvârşire de ea...

Pentru o tură de revenire a fost exact ce-mi trebuia! Aşa cum comentam şi pe Facebook (apropo, medieşanca spunea că nu are cont Facebook deci, după cum spune lumea, nu există :D), vreme bună, oameni faini, traseu decent pentru o revenire după un an fără munte, condiţie fizică ceva mai bună decât bănuiam, cam aşa se poate descrie ziua de ieri.

Cu convingerea că mai erau lucruri importante, haioase sau pur şi simplu speciale de notat închei aici propunându-mi ca acest jurnal să capete şi o versiune mai scurtă pentru carpaţi.org

joi, 24 februarie 2011

Revin pe munte...

După câteva zile în care m-am gândit la cât de uşor ne/ le este mie/ celorlalţi să mă descurajeze (aiurea construcţie, aş aprecia dacă fanii limbii române corecte mi-ar spune cum era cel mai bine să mă exprim), cât de uşor le este să mă enerveze celor din partea cărora, în alte împrejurări, m-aş aştepta să mă susţină, cât de greu îmi e mie să-mi permit să greşesc, cât de multe lucruri s-ar părea că nu îmi este permis să le fac dacă ţin cont de sugestiile (conştientizate sau nu) celorlalţi, ei bine, după aceste zile am avut un moment organizatoric după care... mi-am anunţat prezenţa în tura lui Ştefan.

După cum discutam cu câţiva oameni, simt nevoia unor ture lejere care să-mi permită să-mi recapăt condiţia fizică. După ce mi s-a eliberat în mod surprinzător ziua de sămbătă am intrat pe carpaţi şi... am văzut exact genul de tură de care aveam nevoie. Următorul pas a fost să "sap" după echipament (moment în care m-am lovit de "nu ştiu nici eu unde sunt parazăpezile" deşi eu le văzusem într-un vârf de băţ dar nu eram convins că sunt cele care-mi încap mie pe imenşii bocanci), să pun mai la îndemână haine pe care nu le mai folosisem de mult timp şi să anunţ că merg şi eu.

Deşi câteva luni muntele nu a mai reprezentat o prioritate pentru mine (şi, deşi recunosc că mi-a lipsit, nu mi-a produs prea mult stres lipsa de ture), constat totuşi că mai există un ceva greu de definit care mă cheamă acolo. Prin urmare, reaşezând priorităţi, plec. Poate la întoarcere îmi voi organiza mai bine viaţa.

Aş mai exprima o speranţă dar... acum îmi pare nerealistă... Nu mai cred că revenirea mea pe munte o va readuce pe ea în viaţa mea deşi ea-mi spunea cu ceva timp în urmă că aş putea cândva s-o văd în acţiune (sunt multe cuvinte care au rămas la stadiul de cuvinte deci ar putea ca şi cuvintele ei să rămână la acest stadiu) iar mie mi-ar plăcea să se întâmple aşa.

Poate voi avea timp pentru un scurt jurnal. Chiar că a trecut mult timp în care nu am mai scris despre munte...

luni, 21 februarie 2011

Sângele mă-tii!!!

F***-ţi sângele mă-tii!

Cam aşa ceva aud destul de des de câteva zile încoace. Cui îi place să audă astfel de chestii? Nimănui, cred. Şi dacă eşti totuşi obligat să le auzi? Ce faci?

Eu consider că nu sunt prea multe variante de răspuns...

O idee ar fii să înjuri şi tu riscând să tensionezi şi mai mult atmosfera...

Ai mai putea să spui pe un ton răutăcios, cu aproximaţie, ce şi cum ai auzit şi tu cândva, de la o femeie: Mergi să te cauţi la un psihiatru!

Ai putea să te amuzi prosteşte gândindu-te că omul vrea pur şi simplu să şi-o tragă cu o tipă aflată în perioada ciclului.

Ai putea să îţi pui la lucru spiritul constructiv şi să încerci să înţelegi de ce înjură omul şi ce ai putea face să-i mai reduci din supărare fără ca astfel să te depărtezi din nou de propriile obiective.

Ai putea să te înfurii şi să reacţionezi, situaţie în care ai putea ajunge la prima variantă de răspuns.

Ai putea încerca să-ţi controlezi furia.

Ai putea să-l compătimeşti pe acel om pentru că, eşti destul de convins de asta, nu-l poate ajuta nici supradoza de xanax, nici superexpertul în psihoterapie dintr-un motiv destul de simplu: omul pur şi simplu refuză să accepte că există şi variante rezonabile prin care să-şi amelioreze suferinţa.

Ai putea să-ţi spui în gând Dă-l la naiba şi să încerci să-ţi vezi de viaţa ta.

Tu ce ai alege?

duminică, 20 februarie 2011

Insomnia de week-end...

Este ora 03:13 şi nu reuşesc să adorm...

Aseară am făcut o prostie pe care n-am ştiut s-o gestionez iar acum încerc să scap de gânduri şi să adorm.

A trecut deja aproape o săptămână de când nu am mai studiat pentru acel examen din decembrie (ce bine ar fi totuşi să-l iau mai devreme... mă gândesc uneori că ar fi interesant să mi-l fac cadou de ziua mea).

Dacă săptămâna asta nu mi-am găsit timp de studiu înseamnă că nu voi putea respecta un plan de studiu strict.

Nu voi reuşi să mă concentrez pe obiectiv o perioadă atât de lungă de timp.

Cu siguranţă o să îmi scape un detaliu esenţial care o să mă-mpiedice să iau examenul.

Am nevoie de o încurajare realistă pe tema acestui examen.

Este un examen prea scump pentru mine. Este nedrept să-mi plătesc examenul dat fiind că altora li se oferă ocazia să-l dea gratuit. Parcă avea dreptate Steluţa când spunea că unii trebuie să plătească pentru orice...

Dacă voi da examenul fără să-l promovez va însemna că am aruncat banii pe geam.

Dacă voi lua examenul nimic nu garantează că-mi voi schimba jobul.

Dacă voi obţine un salariu mai mare după acel examen este foarte probabil ca suma în plus să o consider nesemnificativă faţă de efortul depus pentru a o obţine.

Şi cu examen, şi fără tot singur rămân.

Şi cu examenul luat tot o să mă tem de un interviu.

Cu atâtea probleme acasă şi la serviciu este puţin probabil să mai găsesc şi timp de studiu.

Nu mi-ar strica puţin ajutor dar... am senzaţia că n-are cine să mă ajute.

Dacă am fost născut pentru a pierde orice efort al meu este inutil şi nu va schimba nimic.

Sinuciderea de 8:15 AM pare uneori singura soluţie pentru situaţia jalnică în care mă aflu.

Cam astea sunt gândurile care mi s-au plimbat prin cap în ultimele ore...

joi, 17 februarie 2011

De la Tivodar la Folk, frate! cu pauză de aerisire :)

După zile agitate chiar era nevoie de o seară printre oameni normali. I-am căutat, aşa cum m-am obişnuit de câţiva ani, printre oamenii de folk. Am fost la Proiectul Tivodar unde mi-a făcut plăcere să-i revăd pe Ştefani (Tivodar şi vechiul amic montaniard şi biciclist) şi pe Alex după care am trecut prin Iron City unde am găsit oameni faini, o cântare faină, o atmosferă plăcută în care, dacă nu ar fi urmat o zi de muncă, aş fi rămas până la ziuă.

Pe la 2 noaptea eram acasă. Aş fi scris mai multe dar... sunt alte priorităţi la ora asta... Poate mai pe seară revin cu o cronică serioasă. :)

marți, 15 februarie 2011

De jumătate de oră...

Ajung acasă, cheia e în uşă, bat... şi bat... şi bat... Într-un târziu deschide mama care e tare mândră:

-Ce urechi am avut!
-Da, bat de jumătate de oră!

De data asta nu am mai făcut niciun efort pentru a masca ce simţeam. Tonul meu a sunat clar a reproş.

Încă odată pe ziua de azi, sunt scârbit!!! :(

Sănătate (la birou)...

Încă din decembrie intenţionam să scriu pe tema asta dar... nu am acordat prea multă importanţă acestei probleme în acea perioadă.

Azi m-a cam scos din sărite o altă fază pe aceiaşi temă...

Aud că, la 3 luni odată, firma e obligată să-mi dea adeverinţă pentru medicul de familie. Văd că acea adeverinţă este dată în special celor care au stat în concediu medical în ultimul an (morţilor vii, ramoliţilor, angajaţilor de umplutură sau cum mai vreţi voi) lucru, într-o mică măsură, de înţeles. Mai aud că un coleg oarecare (într-o situaţie asemănătoare cu a mea, fără concediu medical de când a venit în firmă) a fost întrebat de către un oarecare şef dacă are nevoie de adeverinţă. Pe mine nu m-a întrebat nimeni. Mai aud o chestie şi asta chiar m-a înfuriat: Dacă ai nevoie de adeverinţă să mergi la un doctor vii tu la mine să-mi ceri!

Ei bine, eu sunt de părere că în situaţia unei îmbolnăviri asta este ultima chestie care-ţi lipseşte, să alergi la HR (parcă aşa se cheamă departamentul, nu-i aşa?) ca să-ţi iei adeverinţa...

Concluzia pe care o trag eu după astfel de momente şi nu numai: pe angajator îl doare în fund de starea ta de sănătate!

Concluzia mea este ajutată şi de felul în care văd că e tratat controlul anual de medicina muncii. Ei bine, şi la acest control văd că se porneşte de la ideea că un individ care nu raportează vizite la doctori este un individ suficient de sănătos încât medicul de medicina muncii să-l expedieze fără prea multe cuvinte. Să aştepţi o recomandare de control preventiv sau cine ştie ce analiză de aceşti medici de medicina muncii pare pură utopie. Ei sunt fericiţi că au scăpat de la firmă cu câteva minute mai devreme şi, în primul rând, că şi-au mai adăugat o sumă (deloc mică, bănuiesc) la venitul personal mai degrabă pe nemuncă decât pe muncă.

M-am mai gândit din când în când în ultimele luni la starea mea de sănătate (fizică). Poate m-am gândit şi să verific dacă într-adevăr stau atât de bine pe cât bănuiesc HR-ul şi medicul de sănătatea muncii. Dar de fiecare dată mi-am amintit două chestii: căcatul ăsta de stat român mi-a demonstrat cel puţin odată că nu exist (nu ştiu cine-şi mai aminteşte acea campanie de cupoane pentru controale obligatorii, cupoane pe care se spunea că le primeşti acasă apoi mergi cu ele la un multiplu medaliat medic de familie care te trimite la alţi multiplii medaliaţi care te analizează şi-ţi spun cât de mort eşti; ei bine, acel extraordinar de bine tipărit, securizat, corect completat cupon a ajuns la destui oameni din jurul meu, bolnavi cu abonament sau aparent sănătoşi, dar la mine nu a binevoit să ajungă) plus că oamenii par să fie cu toţii de acord că sistemul de sănătate gratuit (de fapt plătit din acel minunat fond de sănătate pe care, de-ar fi să aleg, nu l-aş plăti pentru că până acum l-am plătit de pomană) este minunat dar te tratează ca pe un homeless care apelează la mila publică. Şi atunci? Ce poţi să faci? Îţi propui să laşi în continuare celor din jur impresia că eşti sănătos şi speri ca sensibilitatea socială să nu-ţi fie suprasolicitată de vreo problemă care să te oblige să te expui sistemului "gratuit" de sănătate plin de medici care ar putea avea o plăcere mai mare judecând decât vindecând.

Mi-e scârbă!!!

Aiurea...

Seara, se repetă (a doua oară pe anul acesta) o chestie despre care aş fi preferat să nu mai apară în 2011. Înainte de asta renunţasem să plec la Ţapinarii pentru că tocmai săpam pe net după un aragaz şi mă enervam văzând ce găsesc. Bine, până la urmă sunt în mare măsură îndreptăţit să mă-ntreb de ce ar trebui să mă intereseze pe mine un aragaz atâta timp cât, în 90% dintre situaţiile în care mănânc acasă, mănânc negătit...

Peste noapte revine drăgălaşa de insomnie pe care acum măcar ştiu de ce să o leg. O grămadă de gânduri pesimist-descurajatoare... Mă trezesc aproape imediat după ce sună "ceasul" (adică alarma la telefon cu care NU mă trezesc de obicei), mă pregătesc să plec la muncă. Pe drum... îmi dau seama că ar putea fi exact atât de devreme cât s-o revăd... Culmea este că urcă în metrou la o uşă distanţă şi, în aglomeraţie, nu am putut decât s-o văd câteva clipe până a dispărut într-un scaun. Coborâm în acelaşi loc, ea stă mai la coadă pe scara rulantă. Urmăresc şirul de oameni câteva clipe şi o văd din nou. Aşa cum remarcasem din prima secundă, ţinuta ei era, ca de obicei, perfectă. Dispare din staţie, eu schimb magistrala şi, înainte de a mă urca în metrou, fără să-mi mai pun întrebări despre cât de stresant pentru ea este să-l primească, îi scriu un sms:

Elegantă, ca de obicei! :) Am mai întâlnit eu femei elegante dar ca tine mai rar găseşti. Felicitări! O zi senină! Adi

Primesc instantaneu confirmarea de primire dar ştiu bine că asta nu reprezintă o garanţie pentru citirea, înţelegerea şi disponibilitatea de a răspunde la mesaj. La cât de nemernică e tehnica modernă am înţeles că ar fi putut până acum inclusiv să-şi seteze telefonul astfel încât să nu mai primească apeluri şi sms-uri de pe numărul meu.

Cât despre eleganţă... chiar îi este specifică. Totuşi, sincer fiind, am preferat-o întotdeauna în trening...

După ce, cu vreo 10 zile în urmă, o visam într-o sâmbătă dimineaţă, uite că o şi văd şi încă mă întreb de ce trebuie să fie ea singura femeie care, după atâţia ani de când, zice ea, nu mai avem ce vorbi, încă îmi iese în cale...

Acum sunt la birou, cică s-au primit şi aici nişte veşti ciudate pe care încerc să le tratez cu indiferenţă, sunt destul de prost dispus aşa că prevăd o zi agitată.

Bucegi- Leaota 2005, 2 săptămâni pe munte

Pentru că văd periodic sute de vizualizări (peste 300 de vizualizări în raportul primit duminică) într-o săptămână pentru acest album, mi-am propus să-l fac şi mai popular expunându-l şi aici. Este vorba de o tură de 2 săptămâni făcută într-o perioadă în care pasiunea pentru geografie era încă vie, o persoană de care-mi amintesc şi acum destul de des era încă într-o relaţie decentă cu mine, am strâns amintiri care, pentru o vreme, m-au făcut să aleg să stau departe de munte.



Bucegi- Leaota 2005 Cica practica de licenta :)))

După tura asta m-am întâlnit cu Radu Hera pentru a-i restitui materialele pe care mi le împrumutase. Am purtat cu ocazia asta o lungă discuţie din care acum îmi amintesc părerea lui despre turele cu ea:

Dacă ai vreme aiurea când mergi cu ea sunt de părere că e mai bine să o laşi acasă data viitoare.


Uite că nu mai pot eu să aleg dacă o iau (am ales s-o iau în 2005 deşi o parte din mine ar fi preferat să o elimin din viaţa mea încă de atunci) sau nu pe munte pentru că acum nu mai vrea ea să audă de mine... O fi bine??? :))

Edit:

Jurnalul turei, aici.

Încă câteva poze, adunate din tura din 2005 şi încă două, din 2004, şterse din albumul de pe webshots într-un moment de furie:

luni, 14 februarie 2011

Sunet vechi: Mircea Bodolan – Cântecul Ofeliei

Sunet vechi: Mircea Bodolan – Cântecul Ofeliei

Exact la piesa asta mă gândisem şi eu cugetând la o melodie cât de cât potrivită cu acest moş Vali pe care chiar nu ştiu cine-l bagă în mod serios în seamă...

duminică, 13 februarie 2011

Semne de primăvară sau prima plimbare pe bicicletă din 2011...

Ieri, deşi bătea un vânt destul de neplăcut, dat fiind că mi se eliberase ziua (câteva ore m-am întrebat dacă sună sau nu, n-a sunat, nu am avut de muncă), dat fiind că şoselele erau curate iar temperatura era primăvăratică, ne-am luat bicicletele şi am plecat într-o scurtă plimbare.

Pot deci nota că sâmbătă 12 februarie 2011 am făcut primii 10 km pe bicicletă din acest an. Am fost cu Daniel într-o scurtă tură de IOR. Mi-am testat frânele şi am constatat că, atâta vreme cât roata este cât de cât centrată (aşa cum este cea din faţă) frânele îşi fac bine treaba. Pe spate însă am constatat că roata este mai descentrată decât o văzusem noi în ianuarie, când am montat frânele (despre asta, aici) motiv pentru care, pentru o ieşire mai serioasă, este necesar s-o înlocuim. Deşi părea treabă simplă, din ce a găsit Daniel pe site-urile magazinelor de biciclete reiese că e puţin mai complicat. Mi se pare din nou aiurea să resuscitez o bicicletă cu care merg de vreo 10 ani, bicicletă pentru care se găsesc mai greu piese de schimb dar pe moment nu am o soluţie mai bună. Un Cube Acid nu se încadrează în bugetul meu iar o biclă nouă dar ieftină nu prea mă tentează.

După multe luni în care nu am mai pedalat şi în care nu am ajuns nici prin IOR am constatat că-mi place în continuare să merg pe bicicletă dar şi că IOR-ul este pe zi ce trece mai asfaltat. Este neplăcut pentru mine să găsesc în parc din ce în ce mai puţină iarbă dat fiind că, în perioadele cu temperaturi spre 25 de grade, îmi place să ies acolo la plajă şi, uneori, prefer să fiu cât mai departe de ceilalţi oameni veniţi acolo cu acelaşi scop.

În rest, balta încă îngheţată, raţele şi pescăruşii din zonele cu gheaţa topită, alergătorii şi bicicliştii ofereau o imagine plăcută.

Am mai constatat şi că, în lipsa antrenamentului, a căra pe scări bicicleta mea presupune un efort neplăcut de mare.

Mai departe, câteva poze banale...

Bicla altcuiva, mai bună ca a mea

Frână V- Brake Avid Single Digit 5

Frână V- Brake Avid Single Digit 5

Daniel. În dreapta se vede ce a mai rămas din zona de "aterizare" a bicicliştilor care coborau de pe Dealul cu Dor

Bicicletele se odihnesc

Biciclistul se odihneşte şi el...

... privind păsările de pe lac şi...

... în special obişnuitele raţe, embleme ale parcului

joi, 10 februarie 2011

Pauză de film...

Nu mai făcusem de mult chestia asta... Cred că au trecut ceva ani de când nu am mai urmărit de la cap la coadă un film... Azi m-am lăsat "lipit" de televizor pentru Focul din adâncuri (Fire Down Below), un film cu ceva atitudine eco, ceva bătaie, ceva romantism, ceva şmecherie de puternic al zilei, ceva muzică country... Nu-mi propusesem să stau la televizor dar s-a nimerit ca ceilalţi să se uite iar eu să mă las atras de imagini... Deşi îmi propusesem cu totul altceva pentru seara asta, nu-mi pare rău că am luat o pauză... În definitiv, deşi poate mi-aş dori asta, nu sunt un roboţel de învăţat... O pauză nu strică atâta vreme cât după ea mă întorc la treabă... Şi exact asta fac acum! :)

miercuri, 9 februarie 2011

Săptămâni agitate...

Este aproape de final o săptămână parcă un pic mai liniştită dintr-un şir de 3 săptămâni cu nivelul de agitaţie peste medie.

Întâi am avut parte de o deranjantă răceală care m-a scos din circuitul social pentru o vreme (voi reveni curând, cel târziu lunea viitoare la concertul Ţapinarilor dacă nu chiar mâine la concertul lui Ovidiu Mihăilescu). Când răceala mea a dat înapoi până la un nivel tolerabil au apărut probleme de acelaşi tip la altcineva în familie, câteva zile mai târziu s-a trecut de la of, răceala! la of, stomacul! De aici ceva agitaţie nestandard printre ceaiuri, brânzeturi, grătare, felii de pâine prăjită, imprimante, gânduri pesimiste, planuri de călătorie date peste cap etc...

Printre toate astea am avut vreme şi pentru răsfoirea unor vechi tratate de geografie sentimentală în care am găsit o teorie interesantă...

Zici tu că, revenind într-o lume pe care nu ai mai frecventat-o de aproximativ un an, apropii momentul în care o vei revedea pe ea dar... cred că te înşeli. La cum stau acum lucrurile, deşi probabil nu te-ar evita dacă s-ar potrivi să vă întâlniţi, se pare că nici nu mai are dorinţa de a te regăsi. Prin urmare, poţi păstra relaţia amicală cu ea dar pare nerealist să speri la mai mult. Ai numit-o cu câteva luni în urmă Ileana Cosânzeana dar lipsa răspunsului ei pare să sugereze că nu te doreşte pe post de Făt Frumos. Poţi contoriza un nou eşec dar... poţi să te şi bucuri pentru faptul că de data asta conştientizarea eşecului nu-ţi blochează activitatea pe toate celelalte planuri ale vieţii. Şi dacă, întâmplător, viitorul va demonstra că ea este pentru tine iar tu eşti pentru ea, cu atât mai bine.

Dincolo de geografia sentimentală, cred că am devenit suficient de pragmatic încât să dedic o bună parte din timpul liber unui plan care, deşi la început era destul de vag, pare să devină din zi în zi mai clar. Momentan nu sunt decât trei oameni care ştiu ce intenţionez, asta dacă exclud membrii familiei care nu ştiu în ce măsură înţeleg ce am de făcut dar cel puţin ştiu că vreau să fac ceva. Mi-ar plăcea ca la finalul anului să pot anunţa că renunţările din ultimele luni au avut rezultatul la care speram.

În felul acesta îmi asum cu mai multă uşurinţă un an în care este puţin probabil să călătoresc, să am un concediu relaxat, să fac cine ştie ce dorită achiziţie.

Probabil îmi voi asuma cu egală uşurinţă şi un nou an în care pare puţin probabil să pornesc o relaţie. În definitiv a avea sau a nu avea o relaţie depinde în procent de 50 % de ea, deja cunoscută sau încă necunoscută.

În schimb, îndeplinirea planului meu pragmatic depinde în foarte mare măsură de mine, de consecvenţa mea, de atenţia mea, de dorinţa şi puterea mea de muncă. Iar dacă acest plan iese bine, colateral, nu este imposibil să apară şi vreun succes sentimental. Dar perspectiva acestui posibil- imposibil succes sentimental sper să nu schimbe cu nimic decizia mea de a urma acel drum pragmatic.

Printre toate astea se strecoară, aproape nebăgată în seamă, o informaţie despre decesul unei persoane cu care, întâmplător, am interacţionat cândva. Ei bine, dacă pentru mine informaţia a fost aproape uitată în câteva minute, în alte minţi informaţia a fost primită cu profund regret, de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce persoană apropiată. Sunt şi eu de părere că este regretabil decesul unei persoane cu care se putea lucra cu plăcere dar de aici până la a transforma incidentul într-o tragedie personală pare să existe o distanţă ca de la tristeţe la tulburare de ataşament. Asta aşa, ca să mai vorbească şi psihologul din mine din când în când! :)

duminică, 6 februarie 2011

HP DeskJet 2050 All- In- One A4 (CH350B), o alegere bună pentru acasă


Întâmplarea a făcut să pot cumpăra ieri o imprimantă pentru acasă. Am căutat ceva ieftin, spre foarte ieftin pentru a satisface nevoia mea de a tipări din când în când câteva pagini. După o scurtă căutare m-am oprit la HP DeskJet 2050 All- In- One A4 (CH350B).

Am instalat-o azi. Fiind prima mea imprimantă instalată am avut mici emoţii. Totuşi, instalarea a fost destul de simplă. Aproape că am pierdut mai mult timp cu deconectarea scanerului vechi (încă funcţional, motiv pentru care atrag atenţia în continuare şi asupra mărcii Mustek) decât cu instalarea multifuncţionalului HP. Mi-a mai luat timp şi să mă bag pe sub birou pentru a înfige cablul USB în calculator. Dacă tot am ajuns aici menţionez că DJ 2050 AIO se livrează fără cablu USB. Nu consider asta o problemă pentru că este puţin probabil să nu ai prin casă un cablu rămas de la cine ştie ce echipament mai vechi. Iar în caz că nu ai îl găseşti cam oriunde, inclusiv în reţelele de supermarketuri.

Pentru instalare este suficient să urmăreşti cu atenţie paşii indicaţi în planşa suficient de bine organizată. Acolo unde planşa a avut o mică scăpare (motiv pentru care, pentru câteva minute, am avut senzaţia că am cumpărat un echipament deja defect) am scos-o cu bine la capăt graţie paginii de troubleshooting de la HP. Nu mă gândisem să închid compartimentul cu cartuşele (uşiţa aflată în spatele tăvii de ieşire a hârtiei), motiv pentru care nu se tipărea pagina de aliniere. Am rezolvat urgent problema după ce am dat click pe No response, am ales problema mea (Alignment Page Does Not Print) şi am realizat imediat unde greşisem.

Câteva clipe mai târziu, self test-ul era făcut şi mă apucam să instalez softul în PC. Antivirusul mi-a blocat autorun-ul aşa că am pornit instalarea după ce am dezactivat temporar antivirusul (era o precizare pe tema asta şi în manualul de utilizare).

După asta m-am mai jucat puţin cu aparatul testând felul în care tipăreşte (pe economic tipăreşte text absolut OK, imagine momentan nu am avut nevoie să tipăresc), felul în care copiază şi scanează. Am constatat că, la preţul aparatului, funcţiile sale sunt îndeplinite la un nivel mulţumitor.

Despre cartuşe pot spune că mi se pare avantajos faptul că, în funcţie de necesităţile mele din acel moment, pot pune în imprimantă atât cartuşe 301 cât şi cartuşe 301XL. Oamenii spun că aceste cartuşe se pot reîncârca uşor dar, pe moment, nu pot confirma acest lucru. Oricum, dacă nu voi fi presat de un buget mic, voi monta cartuşe noi când va fii cazul.

Later edit (5 februarie 2012): 

În toamna 2011, după ce am tipărit text şi hărţi pentru o mulţime de ture, solicitând din plin atât cartuşul color cât şi cel negru, s-a aprins led-ul care mă atenţiona că este aproape gol cartuşul negru. Pe monitor a apărut un mesaj care mă sfătuia să las cartuşul în imprimantă până când devin nesatisfăcut de felul în care se tipăreşte negrul după care să schimb cartuşul. 

La începutul lui 2012, după încă câteva pagini tipărite, am profitat de un program de fidelizare al unui magazin oarecare şi am cumpărat un set nou de cartuşe, plătind numai 30 de lei pentru un set de cartuşe 301. Cartuşul negru l-am înlocuit (imprimanta având grijă cu ocazia asta să tipărească singură pagina pentru aliniere pe care am scanat-o conform indicaţiilor de pe ea pentru a păstra calitatea tipăririi şi cu noul cartuş) iar colorul urmează să fie înlocuit după ce va ajunge în stadiul în care ajunsese primul cartuş negru.

Din punct de vedere al costurilor cartuşelor, ţinând cont şi de faptul că am tipărit multe pagini cu acoperire mare, inclusiv color (hărţi scanate, capturi google maps, mici fotografii, documente formatate cu culori de fond), sunt de părere că 160 lei pe an cheltuiţi pe cartuşe (în cea mai rea variantă pe care am găsit-o pe piaţă, una dintre cele mai bune variante fiind cea folosită de mine) într-un an reprezintă un preţ bun pentru printurile de care am avut nevoie. Unde mai pui că este şi mult mai confortabil să tipăreşti de acasă, la ce oră pofteşti, în loc să cauţi cu disperare un xerox color şi un operator xerox care să înţeleagă ce bucată de hartă îţi trebuie şi la ce proporţii ai nevoie de ea.

Din punct de vedere al softului, am identificat două mici minusuri: indicatorul de nivel cerneală nu este activat pentru acest model de imprimantă iar softul de scanare, deşi este foarte simplu de utilizat, presupune mai multe click-uri pentru fiecare pagină scanată în comparaţie cu aşteptările mele.

Later edit (5 februarie 2012):

La scanare, în ciuda micilor nemulţumiri iniţiale, acum sunt încântat de bifa de preview pe care o poţi pune pentru a simula rapid o scanare în urma căreia să-ţi dai seama dacă ai ales cea mai potrivită setare pentru materialul de scanat şi de viteza efectivă a scanării, mai bună decât la scannerul vechi care mânca 40 de secunde cu warming up-ul la fiecare pagină scanată.

Pentru situaţia în care ai nevoie de service este important de precizat că pe această categorie de produse (unit exchange, se înlocuiesc cu totul în cazul unor probleme pe durata garanţiei) nu intervin decât o parte dintre firmele autorizate să facă service pentru HP. Mai exact, poţi apela la Q` Net sau System Plus.

Intenţionez să actualizez această postare în situaţiile în care, utilizând aparatul, voi găsi noi lucruri (bune sau rele) de spus despre el.

marți, 1 februarie 2011

Rotula de la cot sau Fereşte-mă de proşti că de deştepţi mă ataşez şi singur!

-Dragă, mă doare rău rotula de la genunchi...
-Doamnă, bine că nu vă doare rotula de la cot
-Da...

Câteva secunde mai târziu stimata doamnă care mă înfurie uneori prin simpla prezenţă se retrage din biroul meu şi observ un martor întâmplător aflat la un pas să moară de râs. Concluzia noastră: baba nu s-a prins că, în ciuda tonului meu serios, făceam un mişto crâncen de ea... Dacă tot mă "f***" ea în diverse moduri şi în mod repetat, provocându-mi senzaţii dintre cele mai neplăcute măcar de o astfel de răzbunare să am şi eu parte din când în când, nu-i aşa???

Şi acum proba adevărului:

Pe dexonline zice că rotula este os în formă de disc, situat pe partea anterioară a genunchiului, care contribuie la formarea articulației sau os turtit, de formă aproximativ triunghiulară, așezat în partea anterioară a genunchiului și care închide în așa fel încheietura, încât flexiunea se poate face numai într-un singur sens sau os mic și rotunjit situat în partea anterioară a genunchiului; patelă.

Găseşte cineva vreo referire la rotula de la cot? :))

A fost o fază care a ameliorat cât de cât furia adunată câteva minute mai devreme... Este destul de aiurea să constat că în cele două locuri în care petrec mai mult timp (serviciu şi casă) am parte de oameni care mă înfurie destul de des.