luni, 31 ianuarie 2011

Apocalipsa după Mullin sau despre Darkwave.Ro Festival 2011


Pregătirea

După cum spuneam la începutul săptămânii, prezenţa mea la Darkwave.Ro Festival 2011 era sigură pentru că deja aveam biletul luat. Vineri seară mă aud cu Andrei şi îmi spune că, înainte de concert, ei vor să încerce un restaurant vegetarian (de fapt lacto-ovo-vegetarian aveam să constat). Îmi spune cu aproximaţie ce l-ar atrage acolo, eu sugerez că ar putea fi şi acesta un loc trendy unde să ai nevoie de rezervare pentru o masă cu atât mai mult cu cât era sămbătă seară, mai stăm să socotim şi timpul rămas între sosirea lor în Bucureşti şi ora la care trebuia să fim în Cage, ajungem la concluzia că este puţin probabil să ajungem şi la acel restaurant. Stabilim că ne auzim şi a doua zi ca să-mi spună la ce tren să-i aştept.

Sâmbătă ne auzim şi stabilim să-i aştept la gară la 18:00 urmând să mergem spre centru pentru a mânca/bea până la concert.

Mandala

Ne vedem la gară, coborâm la metrou, mergem în centru şi acolo... ne dăm seama că suntem aproape de Mandala. Sugerez să căutăm restaurantul după ce scoate Adi o hartă copiată de pe site-ul lor. Ne descurcăm până la un punct apoi începem să bălăurim aiurea pe străzi în timp ce eu aproape îmi pierdusem busola. Pe când renunţasem deja la ideea de a găsi Mandala, oamenii întreabă pe cineva şi, cu oarecare aproximaţie, suntem îndrumaţi către alt restaurant. Aici, surprinzător, era aproape închis. Totuşi, fără să mă fi lămurit eu exact către ce suntem îndrumaţi, ajungem înapoi de unde plecasem şi, mânaţi de curiozitatea lui Adi, mergem câţiva metri într-o direcţie pe care n-o abordasem iniţial. Puţin mai departe ne apare în cale chiar Mandala. După atâta căutat pe străzi pline de gheaţă pe care, dacă nu eram atenţi, ne puteam rupe gâturile, ne-a prins bine să ne oprim.

Intrăm, găsim masă liberă, primim meniul. Dat fiind că eu mănânc ce mănânc, nu am avut o alegere complicată: caşcaval pane sau cartofi prăjiţi sau gratinaţi? Caşcavalul nici nu-l observasem la prima răsfoire a meniului dar l-am observat un pic mai târziu. Ca băutură, dat fiind că era fără alcool, ne tenta pe toţi berea de ghimbir. N-am avut noroc aşa că, într-o jumătate de gând, mi-am propus să mai trec şi altă dată pe aici pentru a-mi satisface curiozitatea.

Mâncăm, bem, constatăm că atmosfera este plăcută, cu muzică dată foarte încet, calmă, cu culori plăcute, calde, fără fum, cu alţi clienţi implicaţi în discuţii potrivite cu specificul locului (am surprins întâmplător nişte frânturi de conversaţie despre planete şi semne/ simboluri asociate acestora). Nu ştiu în ce moment al discuţiei ajung să le spun despre frământările mele care s-ar exprima cam aşa: Mă gândesc să nu ajung, când voi avea vârsta părinţilor mei, să am o situaţie la fel de proastă ca a lor. N-aş vrea să fac atunci cumpărături în funcţie de ofertele de la Cora. Şi nu văd altă soluţie pentru asta decât să-mi fac un plan care să mă ajute să-mi cresc veniturile. Le-am spus pe scurt care este prima parte a planului, niciunul nu a afirmat că este un plan prost deci... aş avea un motiv în plus pentru a-mi face un plan al planului care să mă ajute să nu mai pierd poteca pe care mi-am propus să merg.

Terminăm masa şi ne întoarcem spre metrou. Concluzia mea: deşi nu am nici cea mai vagă idee dacă, sub ce formă şi când va mai apărea în viaţa mea o femeie, am pus deja Mandala pe lista locurilor în care aş invita-o.

Cage Club

Faţă de cele menţionate după prima mea vizită în Cage Club (vezi aici) nu pot preciza decât că, la Darkwave, au fost mai mulţi cei care s-au plâns de lipsa garderobei.

Publicul

Publicul a fost destul de numeros dar cred că ar mai fi avut loc ceva oameni în caz că ar fi venit. Am observat că au fost destule persoane care nu îşi luaseră bilet din timp, preferând să plătească intrarea în seara concertului.

Din punctul meu de vedere, poate pentru că sunt obişnuit să ascult alt gen de muzică în compania altui tip de public, unele persoane au exagerat un pic cu ţinuta parcă mult prea dark... Totuşi, erau mai mulţi cei cu aspect absolut normal, oameni despre care nu ai crede că ascultă aşa ceva dacă i-ai vedea întâmplător pe stradă. Aspectul de rocker cu care eram eu obişnuit era mai degrabă evitat de spectatori. Până la urmă cred că singurul rocker cu aspect clasic era unul dintre băieţii de la bar.

Am remarcat mulţi oameni care fotografiau. Printre ei, un tip care fotografia, vedea poza apoi, de cele mai multe ori, o ştergea pentru că era subexpusă. Mi-am amintit de comentariile lui Dugy pe tema asta, după concertul Tarja Turunen (vezi aici şi aici). Sincer să fiu cred că este necesară destul de multă pricepere pentru a face poze de calitate în concerte cu o "săpunieră". Ciudat mi s-a părut că omul pe care-l vedeam eu nu părea să umble la setările aparatului după un şir de poze nereuşite şi şterse. Mă gândesc că putea ajuta o schimbare de ISO sau undeva pe la EV Compensation...

Despre partea feminină a publicului am mai degrabă cuvinte de laudă. Deşi în special la femei am considerat că s-a exagerat cu ţinuta dark unele erau chiar frumoase. Acestea, cu chipuri plăcute şi, unele, cu trupuri mai mult decât atrăgătoare, au reprezentat un element important al spectacolului din public.

Ca să închei capitolul public tot cu femei amintesc de una observată de unul dintre amicii cu care eram, femeie despre care auzeam că stătea nemişcată chiar şi în cele mai agitate momente ale spectacolului. Deşi omul de lângă mine părea să critice atitudinea respectivă, eu nu am nimic împotriva ei. În definitiv, atâta timp cât nu-i deranjează pe cei din jur, fiecare este liber să se manifeste după cum crede de cuviinţă.

Sonorizarea

Din acest punct de vedere a fost ceva mai prost decât mă aşteptam. Au fost vreo trei porţii de microfonie destul de deranjante. În rest, dat fiind că am stat destul de aproape de scenă pe durata a două recitaluri, pot spune că că s-a auzit decent. Totuşi, nu ştiu de ce, mă aşteptam ca sunetul să fie perfect...

Concertul

Succesiunea trupelor care au urcat pe scenă a inversat ordinea de pe afiş.

Primii au fost cei de la tenek cu o muzică parcă prea calmă. I-am ascultat de undeva din spate unde aerul era cât de cât respirabil. Andrei cu Adi erau mult în faţă (asta pare să fie plăcerea lor dar, nu îmi dau seama exact de ce, nu pare să fie şi a mea). Am stat în preajma lor până când am considerat că mai în faţă m-aş simţi neplăcut. Un timp am stat în zona de mijloc apoi m-am retras în spate.



Înainte de al doilea recital, susţinut de cei de la Rabia Sorda, Adi mi-a sugerat să vin în faţă, lângă ei, pentru că din spate nu se vede bine. Am lăsat la o parte faptul că nu sunt extrem de interesat de acest gen muzical (prin urmare, nu sunt foarte interesat nici să văd exact ce se petrece pe scenă) şi l-am urmat. De aici am intrat ceva mai adânc în atmosferă.





Rabia Sorda au început provocator. În prima piesă solistul lor a folosit un instrument ciudat cu care scotea nişte zgomote destul de sinistre. Mi-a părut bine când am văzut că a lăsat la o parte acea ciudăţenie cu display şi câteva butoane. Mai departe au fost reprize serioase de dat din cap şi, uneori, de aplaudat conform sugestiilor "dresorului". Am constatat că prefer să fiu "dresat" de oameni de folk...

Văzând de aproape gesturile vocalistului m-am întrebat dacă acesta a văzut la viaţa lui un epileptic. Nu ştiu de ce, o parte din gesturile lui îmi sugerau o persoană cu dizabilităţi...

Se retrag de pe scenă, publicul îi cheamă înapoi insistent aşa că avem parte de un bis consistent.

Final de recital. Dacă tenek nu mi-au spus mai nimic, am constatat că Rabia Sorda mi-a rămas în memorie într-o oarecare măsură. Acum când scriu (luni, aproape de miezul nopţii), chiar Rabia Sorda ascult.

O mică pauză în care am rămas tot în faţă apoi au urcat pe scenă Project Pitchfork cei care, cu 15 ani în urmă, am citit că îi aveau ca trupă de deschidere pe cei de la Rammstein. Ca aspect, nu am fost deloc entuziasmat de albăstreala de pe capul solistului şi de îmbrăcămintea care părea a fi împrumutată de la un homeless. Ca muzică nu pot spune că m-au atins în mod deosebit. O parte din recitalul lor am fost atât de somnoros încât mi-aş fi dorit să mă aşez undeva. Totuşi, am supravieţuit eroic în picioare. Spre finalul recitalului, după ce a băut în câteva rânduri apă şi, într-un gest greu de acceptat din partea mea, şi-a "scuipat" cu ea colegul de la clape (o prezenţă masivă şi destul de sinistră), solistul a coborât în public şi a cântat o vreme de acolo. Un spectator pasionat de fenomen a profitat de ocazie pentru a se apleca la pieptul vocalistului iar fotografii au avut un subiect mai interesant. Am constatat de-a lungul timpului că momentele în care muzicienii coboară de pe scenă sau se aşează pe marginea ei sau practică altă formă de apropiere faţă de public au farmecul lor. Deşi, ca exemplu, am fost mai încântat când Zoia Alecu a coborât de pe scenă sau momentul în care Ză` Duff au cântat o piesă aşezaţi pe marginea scenei, pot spune că şi coborârea solistului de la Project Pitchfork a avut farmecul ei, având darul de a mă trezi din somn.



Trupa se retrage, se cere cu mai puţin entuziasm decât la Rabia Sorda un bis, oamenii revin să mai cânte ceva şi... urmează un moment pe care l-au criticat cei cu care am fost: un sunet de înaltă frecvenţă a fost lăsat să ne zăpăcească urechile pentru secunde bune. Pe mine nu pot spune că m-a deranjat în mod deosebit dar în jurul meu erau oameni care îşi astupau urechile.

Mai zăbovim în club pentru o vreme apoi ne îndreptăm spre gară de unde amicii mei urmau să se retragă spre casă cu primul tren al dimineţii.

Impresiile lor despre concert

Andrei şi Adi sunt cu adevărat pasionaţi de genul dark aşa că au putut să-şi dea cu părerea cu mai multă competenţă decât mine. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de primul festival de dark din Fabrica, la care am asistat tot împreună cu ei, de data asta totul a fost mai slab, de la calitatea trupelor la sunet, la organizarea clubului. Mă miram de preţul biletului iar ei apreciau că a costat exact atât cât merita. În 2009, mă uit pe bilet, am plătit 75 lei intrarea. Acum a costat doar 25 lei. Tot din sursă Andrei şi Adi am aflat că în 2009 au venit trupe care cântă pe bani mulţi, motiv pentru care şi biletul a fost scump. Interesant a fost atunci că Das Ich, vedetele serii, au avut primul recital al festivalului. Regulile cu care sunt eu obişnuit spun că cea mai tare trupă trebuie să cânte în finalul concertelor...

Cei doi s-au arătat mult mai supăraţi pe acel final cu frecvenţă ridicată care le-a rămas în urechi mult timp după ce ieşisem din club. Sesizând supărarea lor am venit cu o teorie legată de faptul că acel gen de muzică, în afara intenţiei de a distra, are şi rolul nedeclarat dar premeditat de a tâmpi ascultătorii.

Au mai comentat ei vocile care au sunat dur cam tot timpul deşi, din înregistrările ascultate de ei, reieşea că există şi pasaje în care vocea ar fi trebuit să sune melodic. Eu am sugerat că pe albume vocile pot suna şi melodic pentru că sunt intens prelucrate în studio. Live este posibil ca acei solişti să demonstreze exact ce pot adică puţin.

Concluzia lor a fost că este greu de presupus că vor mai veni la vreo ediţie Darkwave.

Am înţeles că aveau aşteptări mari de la Project Pitchfork dar au plecat de la concert dezamăgiţi de aceştia. În schimb, aveau cuvinte de laudă pentru cei de la Rabia Sorda.

Din vorbă în vorbă, mi-am reamintit senzaţia neplăcută pe care am avut-o după acel concert din Club A cu Penitent... Considerasem atunci că am asistat la un spectacol satanist. Între timp, după mai bine de 5 ani, am tras concluzia că acela nu era spectacol satanist pentru că, dacă ar fi fost, ar fi trebuit să existe şi o chestie contrară, dumnezeiască. Iar dacă am început să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu, este firesc să mă îndoiesc şi de existenţa satanismului.

Ca o concluzie la concluzie la concluzie pot spune că aş mai asculta aşa ceva dar nu prea des. Odată pe an pare suficient. În restul timpului prefer folk sau rock mai cuminte.

Discuţii bune de ucis timpul

După ce s-au epuizat impresiile despre concert, după ce Andrei, doborât de oboseală, aproape că adormise lângă noi, am avut parte de o interesantă conversaţie cu o tematică vastă, aşa cum îmi place mie... Construcţii, femei, sistemul sanitar, părinţi... Un amestec delicios care m-a ajutat să stau treaz până la pornirea metroului. I-am urcat în tren apoi am coborât şi eu la metrou, tocmai se deschideau porţile. Duminică, la 6 dimineaţa, eram acasă şi, aproape imediat, adormeam. M-am trezit peste aproape 8 ore, aproape de 14:00.

Mullin

Pentru cei care se întreabă care-i treaba cu Mullin, precizez că duminică am terminat Mesi@ (Andrei Codrescu, Editura Polirom) iar Mullin este personajul diabolic din carte.

luni, 24 ianuarie 2011

Răceală şi folk...

Pentru început, în caz că te interesează dar nu ai aflat încă, săptămâna asta sunt două concerte faine. Marţi, de la 20:30, în Mojo, cântă Ovidiu Mihăilescu, un om Fericit- nefericit printre Garduri şi borduri. Miercuri, în Iron City, Emeric Imreeeeeee! Detalii la e-folk şi folk fraţi.

Aş merge la amândouă dar... tare mi-e teamă că amestecul de nas curgător şi durere de cap care m-au lovit de aseară mai degrabă o să mă ceară acasă decât să-mi dea chef de concert... Eu, care de obicei eram prost dispus din cauza amintirilor, a gândurilor, a viselor neîmplinite, acum trăiesc o stare de disconfort fizic... Şi parcă e mai rău aşa... Oricum, sper să treacă şi să ne vedem la concerte! :)

În altă ordine de idei, sâmbătă schimb genul muzical şi merg la Darkwave.Ro Festival. Sper să fie plin Cage Club sâmbătă seara! :) Biletul e ieftin, berea e ieftină, muzica o să fie bună cu siguranţă...

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Nemulţumit şi descurajat...

Vineri 14 ianuarie, un moment de furie 100 % pe care nu credeam să-l trăiesc vreodată salvat de un concert Ză` Duff plăcut despre care, spre ruşinea mea, nu am apucat să scriu.

Joi 20 ianuarie, văd din nou o femeie despre care credeam că a dispărut definitiv din drumul meu, nu şi din amintirea mea, din păcate.

Vineri 21 ianuarie, după ce discut cu psihologul meu despre cele două momente încep să-mi dau seama că unele elemente din trecutul recent se leagă între ele în timp ce alte elemente nu au nicio logică. Ajung să-mi dau seama că nu este chiar atât de bine să-mi impun gânduri şi sentimente paşnice şi împăciuitoare faţă de oameni şi situaţii care mi-au afectat în mod dureros viaţa. Încep să-mi dau seama că furia care se adună în urma diverselor evenimente mai puţin plăcute care apar în viaţă sau în încercarea disperată de a reduce la tăcere sentimente mai puţin de dorit, este de preferat să fie eliberată treptat, într-un fel sau altul... Altfel ajunge să se acumuleze şi să fie eliberată prea brusc, în cantitate prea mare şi... s-ar putea astfel întâmpla lucruri mai neplăcute decât în acea seară de vineri 14... Dar cum să fac să identific mai precis evenimentele care mă înfurie şi cum aş putea lăsa această furie să se elibereze în cantităţi mici, pe măsură ce se acumulează, într-un mod sănătos şi acceptabil social încă nu ştiu...

Ajung seara acasă, mă bag în pat şi nu reuşesc să adorm...

Sâmbătă, după peste 12 ore de stat în pat, mă ridic deşi nu găsisem un motiv serios pentru a face asta. Mănânc şi beau cu o imensă lipsă de chef. După asta, surprinzător, încep să caut informaţii despre o chestie care, la începutul anului, îmi imaginam că-mi poate schimba în bine viaţa. Am terminat căutarea mai informat dar şi tare descurajat... Se pare că nu ai nimic serios de făcut în lumea asta dacă nu eşti dispus (dacă ai...) să cheltui 2000 de Euro sau chiar mai mult... Singura chestie la care mă aşteptam este faptul că, în condiţii financiare favorabile, aş putea face acea schimbare la care mă gândeam abia peste 2 ani...

Am intrat din nou în genul ăla de stare în care începe să îmi pară rău că trăiesc încă... :(

joi, 20 ianuarie 2011

Lansare Lebădă gaură băţ băţ (Folk, frate! 19 ianuarie 2011)

19 ianuarie, primul Folk, frate! pe 2011 începe cu clubul plin (am senzaţia că nu l-am găsit niciodată mai plin ca acum), cu mulţi oameni cunoscuţi, cu lume bună (Alina Manole, spre exemplu), cu o organizare a spaţiului puţin schimbată. Probabil o să-mi trebuiască câteva seri să mă obişnuiesc cu noul Iron City, proaspăt renovat. Oricum, deşi e un pic altfel faţă de Iron City cu care mă obişnuisem eu (spre exemplu scaunele care nu mai sunt din lemn chior, având acum şi îmbrăcăminte textilă, mesele care nu mai sunt lipite de perete, scena luminată de reflectoare mult prea puternice care te ajută să vezi scena dar se pare că-i incomodează pe cântăreţi), după emoţiile din decembrie, e bine că s-a redeschis.

Ajung aproape de ora începerii concertului. Destul de curând Mysha a găsit o formulă de efect, zic eu: Oameni buni, nu v-am mai auzit de trei săptămâni şi mi-era dor să vă aud cântând. Doar atât puteţi? Puţin mai târziu, a dat "vina" pe Johnnie: Dacă nu cântaţi să iasă cum vrea "nebunul" o să repetăm piesa asta până dimineaţă. N-a durat mult până la prima piesă cântată superfain de public, obişnuitul Cântec pentru Bucovina. Parcă s-a auzit mult mai bine decât în alte ocazii. Publicul a mai muncit bine şi la Pseudofabulă şi, poate mai bine decât la oricare alt refren, la Ţi-am luat un in... Au reuşit să ne "dreseze" omuleţii de pe scenă! :))

Printre primele piese, o versiune nouă la Verginica, cu Cristina Andrieş care ne descuraja spunând nu! :D Legat de Cristina, şi de data asta a cântat destul de mult în prima parte a serii. La plecare mi s-a părut că a adresat câte un salut (sub o formă sau alta) tuturor chipurilor cunoscute din public. După ce ajunsese să-şi dorească o şapcă pentru a nu mai fi orbită de proiectoare, mi se pare fain că a mai avut ochii potriviţi şi pentru semiobscuritatea din public.

Johnnie, parcă mai în formă decât de obicei, a repetat bancul cu care începuse săptămâna trecută transmisia de la E- Folk Radio, a identificat în public fata care se dezbrăca de tricou în faţa calculatorului :D, a interpretat din nou bocetul fetei bătrâne (ori este foarte pasionat de fragmentul acesta, ori nu a apucat nimeni să-i spună că nu are cel mai fericit stil de a-l interpreta, după cum mă atenţiona cineva de curând), s-a jucat cu vorbele şi cu privirile ajungând să creze efecte interesante în comunicarea cu Cristina şi Mysha.

Teddy a avut şi el felia de spectacol făcând şi o confuzie îndreptată ulterior. A amintit de Cristi Paţurcă (aflasem şi eu de pe Metalhead că a murit marţi seară şi am regretat că nu am ajuns la acel concert din El Primer Comandante ţinut cu ceva vreme în urmă) şi a anunţat un cântec de-al lui Paţurcă după care a cântat, surprinzător, Anotimpurile lui Vali Sterian. A precizat la final că este piesa lui Vali. Dată fiind relaţia dintre Vali Sterian şi Cristi Paţurcă, cred că este de înţeles confuzia. :) Tot Teddy a încercat să se împrietenească cu instrumentul lui Fram dar, cel puţin aseară, a renunţat la idee destul de repede.

La plecarea mea era în derulare partea de concert la care-şi aducea şi Vlad contribuţia. Înainte s-a făcut auzită o voce feminină bună pe care nu-mi amintesc să o mai fi auzit în Iron sau în altă parte.

La aniversarea de 3 ani a clubului au trecut pe aici într-o scurtă vizită sau pentru o mai lungă staţionare cam toate persoanele importante pe care le cunosc printre organizatorii de concerte: Edy, Eugen, Mariana. Dintre artişti (pe lângă cei care au urcat şi pe scenă dintre care nu l-am pomenit până acum pe Dan Vasilescu), i-am mai remarcat, alături de deja pomenita Alina Manole, pe Puiu Creţu şi, pentru scurt timp, pe Ovidiu Mihăilescu.

Am descoperit aseară o metodă prin care serile în Iron City pot deveni mai plăcute. Se începe seara cu o bere consumată faţă în faţă cu scena, în zona barului. Se continuă cu o scurtă ieşire la suprafaţă (pentru a face câţiva paşi, pentru aerisire, pentru aşezarea berii) după care se revine în club, se stă undeva pe culoarul fără vedere la scenă, se aşteaptă momentul potrivit pentru cea de-a doua bere după care se încearcă rămânerea în zona barului. Aşa am petrecut miercuri seară şi n-am avut a mă plânge nici de excesul de fum, nici de berea care nu-mi pică bine la stomac, nici de aglomeraţie sau cine ştie ce altceva. Parcă nici somn nu mi-a mai fost ca altădată... În tot acest "ritual" a avut loc şi cumpărarea CD-ului proaspăt lansat, Lebădă gaură băţ băţ pe numele lui. Nu am apucat să-l ascult dar, dacă diseară mă voi considera prea obosit pentru o nouă seară în Iron City, îl ascult până la finalul zilei.

Strecurată printre toate a existat şi o scurtă conversaţie care, pe moment, m-a băgat într-o ceaţă destul de densă. Totuşi, ceva mai târziu îmi aminteam de ce scrisesem în decembrie şi, mai târziu decât mi-ar fi plăcut, am înţeles despre ce era vorba în propoziţie.

-Eu nu am făcut revoluţie
-Nici eu. Şi dacă e să ne luăm după unele voci, nu a făcut nimeni revoluţie pe aici
-Nu eşti tu sufletologie?
-Ba da
-Eu sunt Bianca...

Rămân blocat, îmi dau seama că reţinusem doar vorbele lui Mysha fără să reţin şi chipul fetei, îmi dau seama că revoluţia despre care vorbea Ioana era doar o revoluţie a spiritului sau pur şi simplu un gest fain care să arate că Folk, frate! poate exista chiar şi în perioadele de criză.

În ultimele zile m-am tot gândit la sufletologie ca brand. Ei bine, este a doua persoană care mă reţine după numele blogului şi treaba asta este posibil să spună câte ceva... Nu ar fi de mirare ca zilele următoare să public un text cu titlul sufletologia ca brand.

Dacă mai amintesc şi frânturile de conversaţie strecurate către urechile mele printre textele folk, vorbe despre o ea sarcastică (nu ştiu de ce am senzaţia că am mai auzit despre ea dar încă nu m-am lămurit dacă e sarcastică sau altfel) şi despre nişte ei care vor să urce curând Valea Coştilei, tabloul serii devine aproape complet.

Aproape de 2 noaptea ies afară şi mă las agăţat de un taxi. Peste 15 minute eram deja acasă. Călătorisem cu taxiul care, ceva mai devreme, o dusese acasă şi pe mama lui Mysha. A rezultat de aici o discuţie plăcută despre Folk, frate!, despre nopţile bucureştene, despre spectatori şi artişti. Mi-am amintit cum în urmă cu câteva luni un alt taximetrist îmi spunea că, joi dimineaţă, l-a dus de multe ori acasă pe patronul Iron City. Coincidenţe...

miercuri, 19 ianuarie 2011

Nou concert Casa cu prieteni (Bucureşti- El Primer Comandante, 18 ianuarie 2011)

Seară... termin treaba şi mă îndrept spre casă. Mă învârt un pic prin casă apoi întru pe site să îmi amintesc ora concertului. Brrrr! Am fost cam leneş... Concertul era aproape început... O clipă mă gândesc să rămân acasă apoi plec în grabă. Îmi dau seama apoi că seara e lungă aşa că... de ce atâta grabă? :)

Combin un tramvai şi două autobuze, am timp să şi citesc câteva pagini (despre cartea începută duminică voi povesti într-o postare viitoare), ajung destul de relaxat, cobor, sesizez că începuse concertul (am contrazis obiceiul meu de a ajunge mereu măcar cu câteva minute înainte de ora anunţată pentru începerea concertului), îmi iau berea (sărbătoresc şi acum cei din EPC prin preţuri reduse), caut cu privirea omul cu biletele. În câteva momente apare Eugen care, surprinzător, de data asta se ocupa şi de bilete. Am surpriza să constat că şi preţul biletului este mai mic decât se anunţase.

Public nici prea mult, nici prea puţin (parcă totuşi erau mai mulţi spectatori la concertul din decembrie- despre acesta, aici), fotografii erau la locul lor (cred că se umple din nou Facebook-ul cu poze de la concert), atmosfera era plăcută, mai trebuia doar să-mi găsesc locul. Mă opresc undeva la mijlocul clubului, sorb din bere şi ascult...

Mi-am amintit o clipă de senzaţia neplăcută din decembrie, probabil am regăsit în mulţime acel chip care îmi stârnise atunci amintiri. Acum a fost OK, nu am mai avut parte de invazia de melancolii...

Pentru că am mai scris despre concerte Casa cu prieteni acum voi scrie în special despre chestiile noi pe care le-am remarcat. În primul rând m-a binedispus o preluare a unei piese pe care o ascultam cu vreo 7 ani în urmă, piesă care-mi îndulcea un pic viaţa pe atunci: Fiecare zi fără tine.



Mi-a mai picat bine amestecul de refrene din cantece de munte, Prosopul lui Bănică (deşi au trecut mulţi ani de la acel concert Bănică la care mă miram de diferenţele de vârstă din public şi la care am auzit O seară de mai), recitalul lui Dragoş (în care Mi a tot alergat cu tamburina, Sânziana glumea spunând că ele nu mai au şanse să cânte dacă nu-l huiduie nimeni pe Dragoş, Dragoş ne tot atrăgea atenţia că nu stă prea bine cu urechea muzicală, că recitalul său ar fi fost mai potrivit pentru baia cu prieteni), Şi-am iubit o ardeleancă, Suntem vise, Valeria (despre care-mi amintesc că au cântat-o şi în concurs la Om Bun pe când Om Bun încă avea concurs), instrumentul pietros pe care-l remarcasem şi în Mojo, publicul care se agita din când în când (vorbesc de agitaţie pentru că ideea de dans îmi este destul de străină mie, nu lor), faptul că la rândul meu am fost mai puţin înţepenit decât de obicei (asta înseamnă că muzica bună reuşeşte să mă mai mişte deşi, aşa cum remarca Ioana acum o săptămână, în viaţa mea lucrurile nu stau chiar bine), ora la care s-a terminat concertul. Aaaaa, şi berea mi-a picat mai bine decât la Ză` Duff... :))

Am pornit-o pe jos spre casă deşi RATB-ul părea să mai mişte (s-a confirmat că era aşa, m-au depăşit diverse autobuze şi tramvaie cărora le-am urat să se ducă liniştite mai departe). Fix la miezul nopţii eram în lift şi câteva minute mai târziu deja dormeam.

Cu Casa cu prieteni cred că ne vom revedea şi luna viitoare. Pare să se fi instaurat un obicei frumos, un concert Casa cu prieteni în El Primer Comandante în fiecare lună.

Later edit (20 ianuarie) Şi la final, un clip. Asta aşa, că tot m-a anunţat Mi de el... :)

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Ză` Duff

Mă străduiesc să termin azi textul despre prima mea seară umplută cu un concert Ză` Duff dar constat că sunt multe de povestit. Prin urmare, până apuc să public povestea, vă recomand un clip amuzant cu ei.

Aniversare za duff la 3 ani, 1 luna si 2 zile:

miercuri, 12 ianuarie 2011

Folk, frate! online la E-Folk radio (ediţia a doua)

Bancul serii... A fost odată un copil urât, foarte urât... Pe el barza l-a vizitat de două ori, odată când l-a adus, a doua oară ca să ceară scuze părinţilor. (Johnnie)

Mysha: Cui i se pare chitara dezacordată, frigiderul e în bucătărie.

22:14 Mici observaţii personale. Deşi, venind de la muncă, mă gândeam să îmi iau bere pentru acasă, nu am făcut-o... Deci frigiderul meu nu conţine aşa ceva. Din acest motiv, abia aştept Folk frate cu bere, săptămâna viitoare! În seara asta am fost mai puţin inspirat... :)

În plus, acasă, în faţa calculatorului, a fost mai puţin plăcut să aştept să urce pe "scenă" echipa Folk frate.

Căştile sunt pregătite să pot asculta şi atunci când se vor duce ceilalţi la somn...

Dar poate e mai bine aşa... ce ciudat sună fără vocile din public... Bine că au fost aplauze la final măcar! :)

22:27 Constat că e interesantă ideea chat-ului. Nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile săptămâna trecută dar acum îmi place să ascult şi să citesc ce scriu oamenii. :)

Ploaia asta nebună, din nou fără vocea Nicoletei... Ciudat... Johnnie reuşeşte să mimeze într-un mod interesant dialogul cu publicul.

22:34- Mysha anunţă concertul de vineri din Wings, cu Ză` Duff. Sper să ajung şi eu acolo...

Pe un peron vechi de gară... Citeam mai devreme că uneori TREBUIE să fim penibili... Dilema veche, un număr de prin 2006... Era vorba despre poveşti de dragoste... Îmi aduc aminte din nou de acel episod "penibil" în care priveam în urma trenului cu care plecase ea... 25 decembrie 2003... 7 ani au trecut de atunci... Acum nu prea mai am cum să o văd, cu metroul nu mai merge, în trafic mi-e greu să cred că o voi întâlni, ar fi prea mare coincidenţa să ne întâlnim la un semafor, eu pe bicicletă, ea la volan... M-am tot gândit zilele astea că este nedreaptă această situaţie dar... nu am cum să o schimb... Uneori mă mir că un an şi jumătate am putut face parte, într-o oarecare măsură, din lumea ei... Şi atunci, şi acum, trăiam/ trăim în lumi extrem de diferite şi e de mirare că aceste lumi au interacţionat cândva...

La cererea publicului, Piaţa Romană numărul 9!

22:44- problemă tehnică, nu mai merge chat-ul. Folk frate ia o pauză pentru remedierea problemei.

Peste 10 minute revine Folk frate cu mesajul că, până la repararea chat-ului, se comunică pe Facebook. Iau două guri de ţuică pe post de bere...

Acum mă unduiesc, acum dau din buric... (Johnnie) :))

23:13- Perfect!

Pregătesc scanerul şi încerc să conectez căştile...

23:20- am conectat căştile... Broasca ţestoasă... Fram, ştiu că ne asculţi! Hai, bate! :)

S-a trezit Satriani din Mysha! Bine, s-a trezit Eric Clapton! :)

23:36- Când am venit de la...? De atunci nu se aude chitara, din vina mea. :))

23:42- Ruşine domnule...

23:50- Gata seara Folk, frate! Acum E-Folk a băgat o piesă de-a lui Imre...

Noapte bună! :)

duminică, 9 ianuarie 2011

A sărbători, sărbătorire...

Era joi seară, 6 ianuarie 2011... Cu un an în urmă mă pregăteam pentru o seară în care încercam să combin obişnuinţa cu, teoretic, utilitatea... Eram obişnuit să merg în Iron City dar am considerat că poate fi util să merg în altă parte înainte... Am considerat atunci, nu am mai considerat acum... Iar în Iron City nu aveam cum să merg pentru că, din cele scrise de Mysha zilele trecute, e în renovare (cred că din cauza asta Ză` Duff cântă în Wings vineri)

Ei bine, joi, zi de muncă, continuare a mizeriei care-mi picase pe cap pe 28 decembrie 2010. Supradoză de furie. Senzaţie de presiune din toate părţile. Toţi par să se dea şefi şi să aibă pretenţii. Nu mai avusesem de mult senzaţia că orice aş face e prost făcut sau cel puţin se găseşte unul care să considere că i se cuvine să judece, individ care să sugereze că nu e bine ce fac...

În sfârşit, se termină programul, mai aveam mult de muncă dar eram EPUIZAT... Câteva vorbe schimbate cu şeful (pe care, de vreo 3 ani, aproape că-l urăsc), pleacă, rămân... Zâmbesc o clipă citind o glumă apoi CAD. Am avut nevoie de aproape o oră până să mă pot opri din PLÂNS şi să pot pleca spre casă... AJUN DE CRĂCIUN DECI...

Ajung acasă... alte bocete... Sărbătoresc oamenii, nu glumă...

-Ţi-e rău?
-Lasă-mă în pace!

Eu mi-am imaginat alt gen de dialog... Înţeleg într-o oarecare măsură ce se întâmplă pentru că am trecut şi eu prin asta... Am gestionat greu perioada aia şi încă mă resimt, chiar dacă în foarte mică măsură... Dacă nu am găsit soluţia perfectă pentru mine ce aş putea sfătui pe altcineva? Dilemă mare...

Tac, sunt trist dar încerc să-mi văd de viaţa mea...

Vineri, sunt în continuare furios la birou... Dimineaţă îmi propun să scriu câte ceva pe blog (pentru că adunasem sentimente negative şi de acasă) şi să scriu un e-mail unei domnişoare frumoase. E-mail-ul era mai important aşa că, după ce l-am trimis, m-am apucat de muncă ceva mai bine dispus.

Aud o vorbă care m-a înfuriat şi mai tare, moment în care am încercat să nu mai deschid gura... Constat că nu are sens să încerc să fac un individ care consideră că i se cuvine totul să acţioneze corect în relaţia cu mine...

Eu, când eşti în concediu, trebuie, sau ar trebui, să muncesc mai mult decât munceşti tu DE OBICEI. Nu am putut decât să sugerez că nu ştie să-şi organizeze munca astfel încât sarcinile care pot fi amânate până mă întorc eu să le amâne. Am mai sugerat că, dacă aş avea o metodă prin care să cuantific munca, i-aş demonstra că nu munceşte mai mult ca mine nici măcar atunci când eu sunt în concediu... Am nişte seminţe de argumente dar... NU AI CU CINE SĂ VORBEŞTI!!!

ZI DE CRĂCIUN DECI... SĂ SĂRBĂTORIM!!!

Sună Putin, mă înfurie momentul, resping apelul, închid telefonul. Peste câteva minute îl redeschid (încerc să reduc starea de izolare) şi, deducând ce avea de transmis, îi scriu un sms urât care descria destul de bine starea mea la acea oră:

"Apreciez intenţia ta dar eu, fără a avea intenţia de a răni sensibilitatea cuiva, mai degrabă i-aş da m*** lui Moş Crăciun decât să sărbătoresc"

Mai devreme dădusem fără să vreau o veste bună unei persoane care, zic eu, merita cu totul altceva... Îmi pare rău atât pentru situaţia mea cât şi pentru faptul că o persoană cu care mai degrabă nu-mi face plăcere să interacţionez poate profita în continuare de slăbiciunile mele.

-Dacă lucrurile merg bine într-un an sau doi aş putea pleca din firmă.
-E bine. Dacă pleci peste doi ani atunci o să plec şi eu. Nu am de gând să preiau tot ce faci tu acum.

Seara, din nou acasă... Comunicarea merge impecabil...

-Ai de spălat?
-Dacă am avea unde să întindem ar fi şi mai bine.
-De acord cu tine dar eu te-am întrebat doar dacă speli pentru că am şi eu multe haine murdare.
-Dacă am avea unde să întindem ar fi şi mai bine.
-Da. Totuşi, nu asta te-am întrebat eu...

(...)

-Pune tu la spălat, am văzut că ai pornit apa la maşină. Eu spăl zilele următoare, cred că mă mai descurc până atunci.
-Nu am pornit-o acum, e pornită de câteva zile.
-Şi nu forţezi ceva la maşină dacă-i laşi presiune câteva zile? Ştiu că maşina nu mai are mult de trăit dar nu mi se pare normal s-o rogi frumos să se strice mai repede.

Genul de situaţie în care te simţi total neputincios. Înţelegi într-o oarecare măsură ce se întâmplă, de ce primeşti astfel de absurde răspunsuri dar... nu reuşeşti să accepţi sau să schimbi lucrurile...

Sâmbătă îmi văd de programul dimineţii apoi, după nu ştiu cât timp (chiar nu mai ştiu când a fost ultima sămbătă în care să fac asta), merg la birou şi, în vreo 4 ore de lucrat în linişte (de obicei nu am linişte pentru că mereu se găsesc măcar doi nemernici care să aibă ceva probleme personale de discutat, ceva glume urlate de făcut, ceva agitaţie de stârnit) şi de înjurat printre dinţi oamenii care au provocat situaţia, reuşesc să fac lumină într-un număr destul de mare de cazuri încurcate. 28 decembrie 2010- 8 ianuarie 2011. Nu am greşit cu nimic dar am avut de muncă ca în perioada sclavagistă... Şi încă mai am de muncă...

CRĂCIUN DECI... SĂ TOT SĂRBĂTOREŞTI ÎN SITUAŢIA ASTA...

Duminică. De vineri nu mai accesasem internetul în interes personal. Am avut internetul căzut şi acasă dar au rezolvat azi dimineaţă cei de la RDS după ce făcusem noi sesizarea aseară, târziu. Mi s-a părut destul de competent omul cu care m-am auzit azi, om care mi-a explicat că se încurcaseră nu ştiu ce porturi în serverele lor... Bine că s-a rezolvat! Altfel nu puteam nici acum să scriu...

Logodna la români...

Se întâmplă lucruri interesante de când am decis să încerc să ies din mine... Zilele trecute, pe drum, urechile mi se împiedică de discuţia unor tineri care petrecuseră Revelionul într-un loc interesant, undeva la capăt de lume, într-un ger cumplit... În discuţia asta a lor au apărut nişte păreri despre logodnă pe care, acum, la câteva zile după ce le-am auzit, sunt tentat să le conectez mental cu nişte coveisme de la concertul din Cage Club.

-Ştii care-i problema când te logodeşti în România?
-Că a doua zi trebuie să începi să dai telefoane pentru a-ţi programa nunta...
-Şi asta dar mai e ceva. A doua zi încep să te-ntrebe părinţii fetei când o iei de acasă.

O discuţie relaxată dar, zic eu, destul de serioasă...

Stefan Hrusca-Vara Promisa

Asculta mai multe audio diverse



Versuri, aici.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Biclă resuscitată, aştept primăvara! :)

Nu prea am avut starea potrivită pentru a scrie pe blog în ultimele zile. M-am lăsat dus de tentaţia odihnei, de reparaţia bicicletei, de problemele de serVICIU (de aproape două săptămâni trăiesc o situaţie care mă înfurie rău de tot la birou dar... sper să ies cu bine din ea şi să revin la interesele mele care se cer satisfăcute), de imaginea iernii (zăpada îmi place dar vântul şi gheaţa de pe trotuare nu-mi plac), de amintiri despre care îmi propuneam să şi scriu dar nu apucam, de proiectatul bilanţ al lui 2010, de lista de dorinţe pentru 2011, listă pe care am aşezat vreo 49 de vreau să...

Totuşi, pornisem să scriu despre bicicletă... Ei bine, după câteva luni în care a stat cuminte rezemată de dulap a venit vremea reparaţiilor... Daniel, pe la finalul anului trecut, într-un raid prin magazinele de biciclete, a cumpărat şi cele de trebuinţă pentru bicla mea.

A venit şi ziua de 1 ianuarie 2011 când ne-am apucat de reparat şi am adus bicicleta într-o stare care o face numai bună de încălecat. Deşi bicicleta e veche, arată destul de jalnic şi, teoretic, nu mai merita să bag prea mulţi bani în ea am ales să cumpăr frâne v- brake bune (din cele citite pe site-urile de specialitate Avid Single Digit 5 părea o alegere foarte bună), manete noi şi... să sper că este rezolvabilă şi problema cu jocul din ghidon.

Pentru că de ceva timp mi-am propus să învăt şi eu câte ceva despre reparaţia bicicletei, îi spusesem lui Daniel că vreau să fiu acasă când îmi schimbă frânele pentru a vedea ce e de făcut. Când ne-am apucat de treabă am cerut să mi se spună ce e de făcut după care să încerc eu să fac treaba. Am constatat că frânele vechi s-au demontat destul de uşor (deşi lipsa mea de îndemânare la capitolul mânuit chei şi inbusuri s-a făcut simţită) dar când a venit vremea să le montăm pe cele noi am lucrat mai puţin şi am observat/ cerut explicaţii mai mult. După cum mă aşteptam, reglajele relativ fine i-au solicitat din plin nervii lui Daniel, motiv pentru care, după reglarea frânei pe faţă, am sugerat să o lăsăm pe cealaltă pe altă dată. Până la urmă ne-am mai chinuit un pic şi, ca bonus, m-am trezit şi cu jocul din ghidon rezolvat. Dacă nu era gheaţă pe stradă, duminică am fi scos bicicleta la plimbare pentru un mic test post-reparaţie. Pentru că părea destul de alunecos, am ales până la urmă să stăm în casă în aşteptarea unor zile mai calde care să usuce strada. De aici titlul postării... :)

Cu ce probleme ne-am confruntat? Au fost câteva...

-Lipsa sculelor potrivite nu ne-a permis să tăiem într-un mod profesionist teaca şi cablul.
-Căpăcelele metalice montate în capăt de teacă ne-au enervat puţin pentru că, deşi frâna era nouă şi bună, cauciucul din acele căpăcele făcea ca totul să meargă ca şi cum aş fi avut montate nişte frâne antice. Problema s-a rezolvat după ce am acţionat de câteva ori frâna, acţiune după care acel cauciuc a cedat suficient de mult încât să lase cablul să circule.
-În punguţa frânei am avut neplăcerea să găsim acele mici ţevi metalice în forma sfertului de cerc suficient de prost concepute încât cablul să intre în ele într-o poziţie uşor ciudată. Tot acele ţevi erau atât de aiurea dimensionate încât a trebuit să renunţăm la căpăcelul din capetele tecilor care intrau în ele.
-Despre saboţii vânduţi la pachet cu frâna am aflat că sunt destul de slabi dar momentan nu mă pronunţ cu privire la calitatea lor. Voi merge şi, când va trebui să-i schimb (încerc să contorizez câţi kilometri voi pedala până atunci) voi aprecia dacă au fost buni sau slabi. Oricum, planul meu este să cumpăr şi nişte saboţi profesionali, care reacţionează bine şi pe vreme umedă, ceva de genul celor de aici.
-Am constatat că am roţile destul de descentrate motiv pentru care cursa manetei de frână este suficient de lungă încât să nu fiu nevoit să merg cu roţile înfrânate.
-Reglaje au trebuit făcute din toate părţile posibile (şurubelul de pe braţul frânei, sabot, şaibele de pe sabot, filetul de la maneta frânei, inbusul care fixează cablul pe braţul frânei)

Cam asta am avut de spus. Mi-ar fi plăcut să am şi poze cu frânele vechi şi cu cele noi dar... nu am apucat să fac poze. Poate cu altă ocazie...

Şi dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici meritaţi un premiu. Mai jos aveţi filmarea făcută de George Hari Popescu în prima plimbare în grup din 2011, plimbare făcută de vreo 35 de curajoşi chiar pe 1 ianuarie.



Profit de ocazie pentru a reaminti că George Hari Popescu şi a lui Ciclopromenadă nocturnă m-au reapropiat de bicicletă în toamna 2009. Pentru mine a însemnat mult acea plimbare...