luni, 30 noiembrie 2009

Două duminici pe bicicletă

15 noiembrie 2009. Plecăm pe la prânz spre Cernica în echipa obişnuită (oarecum): Andrei, alt Andrei, Cristi, Daniel şi cu mine. Până să ne adunăm noi aproape de Cora am fost depăşiţi de un grup de vreo 10 biciclişti. Aproape de Cernica îi ajungem pe ceilalţi din urmă. Intrăm pe centură la dreapta apoi facem stânga pe o intrare în pădure. Aici grupul nostru s-a despărţit de celălalt. Noi am luat-o în dreapta, ei în stânga.

Se pare că ceilalţi au ales mai bine pentru că la noi am avut o porţiune de mers printre gunoaie, noroaie şi cioburi. Până la urmă am intrat în pădure pe o potecă îngustă pe care ne împiedicam ba de tufe, ba de rădăcini. Ajungem pe malul lacului (lacul având nivel foarte scăzut), facem popas apoi continuăm cât mai aproape de apă. Poteca devine din ce în ce mai rea aşa că merg mai mult pe lângă bicicletă decât pe ea. Cristi face pe eroul, filmează din mers şi trage o căzătură. Îşi prinde cumva piciorul între cadru şi ghidonul întors dar nu se-ntâmplă nimic cu adevărat grav. Mai devreme depăşim o zonă plină de nişte urme albe. Nu-mi dădeam seama desprece e vorba dacă nu-mi atrăgea Andrei atenţia asupra mirosului. Găinaţ de pescăruşi. După ce am început să percep mirosul mi se cam întorsese stomacul pe dos.

Ieşim la drum bun lângă o colină pe care înţeleg că Cristi o ştia din altă ieşire. Urcăm pe ea, mâncăm apoi o luăm spre casă. Ne prinde ploaia dar nu suntem deranjaţi din cauza asta. Ploua încet, era destul de cald iar noi eram bine îmbrăcaţi.

În ieşirea asta, mai degrabă din neatenţie decât din cauza terenului, era să iau şi două căzături.

După 3 ore eram înapoi acasă

29 noiembrie 2009. Plec pe la 11:00 spre IOR sud. Mă plimb cam o oră prin parc, ratez de două ori urcarea pe dealul cu dor (şi mă oftic pentru că sâmbătă urcasem de două ori), trec şi prin cele două peninsule, mai urc ceva alei şi poteci, îmi amintesc de locuri pe care le foloseam vara pentru plajă, sunt surprins plăcut de faptul că parcul pare destul de curat. Pe o peninsulă, surprinzător, un nene făcea plajă. Dacă mă gândesc bine chiar era cald. Totuşi, pare tare ciudat să faci plajă în noiembrie în Bucureşti. Pe aceiaşi peninsulă apare şi o fată care face gimnastică. Plăcute peninsulele astea în sezonul "rece", aproape pustii.

Ies din parc puţin după 12:00, observ o gură de canal descoperită (trecusem şi sâmbătă pe acolo şi n-o observasem, probabil era încă acoperită), trec de ea, dau să intru pe şoseaua din partea vestică a bucăţii nordice a IOR-ului şi, din celălalt sens, apare Cristi (unul din cei cu care am fost la Comana în octombrie). Îmi spune că merge la cumpărături spre Auchan, îmi propune să merg cu el iar eu îi spun că m-aş fi dus şi prin parcul Carol dar mi-e lene. Merg cu el în Auchan, mă minunez ca ţăranul în faţa "trotuarului" rulant din magazin (îl priveam de afară, pe geam, de lângă rastelul de biciclete) şi aştept să-şi termine treaba. Trecem pe la blocul lui să-şi lase cumpărăturile, trecem apoi pe la mine (să-mi iau rucsăcelul, ciocolăţele şi o sticlă de suc plus un pulover pentru cazul în care s-ar fi răcit vremea) şi apoi... nu plecăm spre Carol, mergem către Debarcader. Cristi era curios cam ce e pe-acolo pentru că intrase dar nu pătrunsese prea adânc în parc. Am mers pe malul lacului până la ceea ce am identificat noi drept baza sportivă Mecanică Fină (unde, când eram mic, mergeam la meciuri de divizia B sau poate chiar C). Acum zona arată destul de sinistru. O clădire în paragină, un cal pe terenul de fotbal, un maidanez furios, pescari pe marginea bălţii, nişte băieţi jucând fotbal- tenis pe o alee.

Revenim la şosea, încă aveam chef de plimbare aşa că între Carol şi Pustnicu alegem cea din urmă destinaţie deşi mie mi se părea că e deja destul de târziu pentru a merge acolo. Plecăm totuşi, cobor în viteză podul final, iau destul de în viteză şi curba la dreapta, peste 5 minute eram pe malul lacului după ce lăsăm în dreapta noul restaurant Casa Pustnicu.

Mai stăm un pic apoi o luăm pe malul lacului spre şoseaua de Cozieni. Ajungem în şosea, facem stânga, revenim în DN 3 şi ne-ntoarcem acasă.

La aproximativ 6 ore şi jumătate de la plecare mă întorceam acasă oarecum obosit dar încântat de o ieşire pe care n-o anticipasem. Pe drum au fost şi ceva discuţii interesante dar despre astea poate cu altă ocazie. A fost fain! Şi ne-am întors înainte de lăsarea beznei peste Bucureşti.

Later edit:

Întorcându-ne de la Pustnicu m-am trezit cu doi câini care păreau să alerge spre mine dar apoi mi-am dat seama că alergau/ lătrau către alţi câini aflaţi pe cealaltă parte a drumului.

Tot la întoarcere, m-am trezit pe creier cu linia melodică de la Fata din Caraiman (Sânziana şi Dragoş Toma) aşa că mă apucase fluieratul (că versurile nu le-am reţinut)...

"Într-o zi cu cer senin
Frumoşi ca niciodată..."

Cântecul sună cam aşa (vezi mai jos):

Şi mai later edit:

Mergând dinspre Pasărea spre DN 3, prin pădurea de pe dreapta, am văzut pentru câteva minute soarele spre apus. Faină imagine!

La ieşirea în DN3, pe celălalt sens trecea un biciclist cu care ne salutăm (fără să ne cunoaştem, sau cel puţin aşa cred). Acesta îmi atrage atenţia că am o cracă în roată. Mă uit, îi mulţumesc pentru atenţionare, scot craca şi mă mir cum de n-o simţisem când s-a agăţat de mine.

duminică, 29 noiembrie 2009

Folk, frate (28 octombrie) combinat cu jumătate de Karma

Notă: acest text a fost publicat iniţial pe 30 octombrie 2009 şi a fost completat/ republicat pe 29 noiembrie 2009.

Ei da, n-am mai scris de ceva vreme despre folk dar asta nu-nseamnă că n-am mai ajuns pe la concerte... Mariana, Tănase, Mysha, Edi ştiu asta la fel de bine ca mine. Legat de Edi şi de echipa cu care lucrează, aflu că se repornesc săptămâna viitoare serile folk care-i lipseau acum două săptămâni, la Pariu pe Prietenie. Mă bucur pentru ei! Primii invitaţi ai lor din Club Mojo (fost Backstage, fost Hard`n Heavy Cafe pe când Ilie Stoian lansa Albă stea) vor fi Eugen Avram, Puiu, Ovidiu Mihăilescu eternul debutant... Sper să ajung şi eu să vă povestesc ce se va întâmpla acolo. Detalii pe E-Folk (vezi blogroll).

Acum mă gândeam să fac o comparaţie între seara de marţi din e.varză şi seara de miercuri din deja obişnuitul Iron City. Ei bine, într-o oarecare măsură lucrurile seamănă. Dar, fără intenţia de a supăra pe cineva, mai aproape de suflet tot Iron City îmi rămâne...

Din două în două săptămâni, marţea, în e.varză, de la 20:30, cântă Tică Lumânare. Săptămânal, în Iron City, de la 21:13 sau 21:43, miercurea, seară Folk, frate cu sau fără invitat special (că tot vorbim de invitaţi, Jonnie zicea că în noiembrie vor fi ceva seri cu intrare, neştiindu-se încă cine vor fi invitaţii).

Spaţiul este mai aerisit în e.varză dar mulţimea de camere şi cămăruţe mă face să cred că din majoritatea nu se aude (bine) cântarea lui Tică. Iron City pare mai îndesat iar spaţiile comunică bine între ele, cântarea auzindu-se bine chiar şi de la toaletă. Nu odată am făcut loc pentru berea următoare ascultând câte-o piesă dragă...

În Iron spaţiul din faţa barului e destul de prietenos pentru ascultători, în e.varză drumul dintre bar şi camera în care se cântă e destul de lung...

În Iron se stă pe scaun, pe bănci, pe navete, pe scările de la intrare sau în picioare. În e.varză se stă pe scaune sau bănci.

În Iron cântă în special oamenii obişnuiţi ai locului (echipa Folk, frate). În e.varză, după cântarea lui Tică, se mai găseşte în public măcar un om cu chitara dornic să cânte (fără sonorizare) în continuare. Din acest punct de vedere e.varză îmi place pentru că, cel puţin marţi, amatorul care a cântat după Tică avea repertoriu bun şi suna plăcut. Probabil că, în alte săli, mai erau chitări şi voci de montaniarzi.

Cântarea din e.varză, cu un microfon, o voce, o chitară e vizibil mai simplă decât ce se aude în Iron. În schimb, cântecele sunt, într-o oarecare măsură, aceleaşi (Cântă cucul, Lacrimile înapoi, Aviaţia, Oraţie de nuntă) Poem haiducesc făcând totuşi diferenţa auzindu-l în e.varză doar dar amintindu-mi de el din serile folk din expirat.

Publicul din e.varză pare mai puţin dornic să cânte (s-a văzut asta în cazul piesei vedetă din Iron, Cântă cucul şi în alte câteva cazuri). În e.varză bag de seamă că publicul nu acceptă entuziasmul manifestat prea gălăgios. În Iron, dacă nu întreci măsura (sau, altfel spus, dacă nu ajungi în club deja beat), este permis să te entuziasmezi.

Cam atât cu comparaţiile. Ţin neapărat să scriu azi că miercuri, după seara carpatistă, nu-mi plănuisem să mai merg în Iron City în dorinţa de a mă ocupa de bagajele pentru ieşirea în Piatra Mare. Dar sms-ul de la Oana m-a făcut să mă gândesc câteva minute şi apoi să decid că de data asta chiar ajung în Iron doar preţ de-o bere. Nu ascund faptul că am mers mai mult să o revăd pe ea (au trecut nişte săptămâni de când n-o văzusem) şi, pe lângă plăcerea revederii (de fapt plăcerea revederilor, au ajuns acolo şi deja obişnuitele Gabriela şi Sandra), am avut parte şi de o oră de spectacol de calitate. Mysha, Teddy, Jonnie şi... Andrei Văcaru (Ză`Duff) au fost într-o formă de zile mari. S-au cântat multe chestii faine, publicul a reacţionat bine, berea a curs încet pe gât (pentru că, înainte de concert, am avut cu cine sta de vorba... şi câte s-au vorbit... una din temele importante a fost religia şi recunosc că deşi m-a surprins, discuţia asta mi-a şi plăcut).

Pe la 11 noaptea Oana urca în autobuz, eu urcam în următorul care spre nedumerirea mea s-a întors în loc. Îmi dau seama că era linia greşită, m-am întors în loc, următorul se retrăgea la Vatra Luminoasă aşa că m-a dus destul de aproape de casă după care a urmat plimbarea de 4 staţii pe jos. La 00:00, deja joi, eram în lift şi urcam spre casă bucuros că ieşisem.

Later edit:

Înainte de a ajunge în Iron City mi se păruse că o văd pe Sandra. Ei bine, am trecut mai departe gândindu-mă la felul penibil în care m-am purtat de ziua ei. Speram în acel moment ca ea să nu vină în Iron pentru că presimţeam un moment jenant.

Cobor în club, era destul de puţină lume. Bine, era şi foarte devreme... Oana, aşa cum mă aşteptam, ajunsese deja şi citea o carte pe care, zicea ea, era mai potrivit să o fi citit în liceu. Îi spun că, de-ar fi să fac o statistică, sigur sunt mai multe cărţi pe care ar fi meritat să le citesc dar nu le-am citit încă decât cele deja citite.

Înainte să mă aşez ezitasem un pic... Era dificil de ales între locul de lângă Oana şi cel dintre masa noastră şi masa rezervată pentru organizatori. Gândindu-mă probabil că cel mai bine se discută faţă în faţă sau cât mai aproape de poziţia asta am ales locul din lateral deşi, dacă aş fi stat cu faţa la masă, aş fi ajuns cu spatele la scena aflată atât de aproape. Complicată treaba cu alegerea locului potrivit...

Discutăm noi ce discutăm (despre cărţi, religie, amintiri din adolescenţă şi cine mai ştie ce altceva) şi inevitabilul se întâmplă. Observ că a apărut Sandra în club. Era cam 19:45... Mă fac cât mai mic posibil şi încerc să nu fiu observat. În acelaşi timp încerc să susţin în continuare discuţia cu Oana astfel încât ea să nu-şi dea seama că se întâmpla ceva ciudat cu mine. Am noroc, Sandra cu încă cineva se aşează la cealaltă masă iar între mine şi ea era o persoană suficient de înaltă încât să mă ascundă. Totuşi, câteva minute mai târziu, plimbându-se prin club, Sandra ne reperează... Dacă ar fi fost pământ pe jos cred că aş fi început să sap şi aş fi dispărut... Dar în condiţiile date n-am avut ce să mai fac...

Sandra mă-ntreabă dacă am văzut sms-ul ei (nu auzisem când a intrat) apoi îmi spune (în glumă? în serios?) că aşteaptă scuze din partea mea. Mă tot gândisem în ultimele săptămâni de ce am evitat să merg la aniversarea ei. Ei bine, am senzaţia că unul dintre cele mai puternice motive a fost teama că fata asta ar putea începe să-mi placă prea mult... Nu mai ştiu cum am evitat scuzele, probabil am făcut o glumă nepotrivită... Uite-aşa, din doi am devenit patru. Gabriela spunea (glumind, desigur) ceva de şoricarul ei pe care l-ar pune să mă muşte la care eu, răspunzând cu glumă la glumă, îi spun la rândul meu o chestie răutăcioasă amintind că am mai cunoscut o fiinţă cel puţin la fel de bună, ca voce, ca ea... Nu m-am supărat, nu s-a supărat, povestea merge mai departe... Dacă tot s-a vorbit de câini, în mod surprinzător, nu a luat cuvântul, prin gura stăpânei sale, şi simpaticul Seven...

Legat de voce, am fost plăcut surprins să constat că Oana a lăsat deoparte ideea că nu ar avea voce şi a început să cânte. M-a bucurat chestia asta. În definitiv, poate nu are o voce suficient de bună pentru a urca pe scenă dar, cel puţin pentru mine, vocea ei sună plăcut.

Până la începerea concertului conversaţia a mers destul de bine şi în patru...

Odată început concertul am început să privesc mai mult spre scenă decât spre Oana, Sandra şi Gabriela. Totuşi, privind spre Oana din când în când, am avut uneori senzaţia că este tristă. Odată în plus mi-am dat seama că nu ştiu cum să reacţionez când, lângă mine, o femeie e tristă... Momentul nu a fost la fel de intens ca atunci, la Om Bun, în 2007, dar tot am ajuns să mă gândesc mai târziu că ar fi trebuit să reacţionez cumva... Despre faza de la Om Bun povesteam aici, aici şi aici...

În timpul concertului m-am trezit în centrul unui triunghi format din Oana, Cristina Andrieş şi Sandra. M-am simţit bine între aceste fiinţe care, fiecare în felul ei, mi-au lăsat de-a lungul timpului amintiri plăcute.

Deşi de obicei nu m-am simţit deloc jenat când Jonnie se apuca să comenteze despre câte un decolteu, de data asta am simţit o oarecare jenă la o astfel de fază. Dar aflându-mă aproape cu spatele la cele trei, nu cred că s-a observat nimic. Până la urmă e destul de bună întrebarea: Oare ce or găsi bărbaţii la o "lăptărie"?

A fost totuşi aiurea poziţia în care am stat în timpul concertului, pe jumătate cu spatele la Oana...

Pe la 22:30 am început să privesc mai des spre Oana aşteptând momentul în care urma să-şi anunţe retragerea. Atmosfera era superfaină, clubul se umpluse cu spectatori, cântăreţii erau în mare formă dar, din două motive, şi eu urma să mă retrag devreme spre casă. Cel mai important motiv era faptul că-i spusesem Oanei că o conduc la autobuz (e adevărat că după asta aş fi putut să mă întorc în Iron City) iar următorul era legat de excursia în Piatra Mare pe care urma s-o fac în week-end.

Anunţă retragerea, ne strecurăm cu greu printre spectatorii care, sesizând că vrem să ieşim, încercau să ne facă loc şi... restul e deja povestit.

Până la urmă, în ciuda momentelor jenante de la apariţia Sandrei, cred că a fost seara în care m-am simţit cel mai bine din acest an... E mare lucru să te bucuri cu adevărat de o revedere! :)

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Bookfrenzy, recenzii pentru primele ediţii

Bookfrenzy 1: link-ul pentru Toba de tinichea trebuie să-l verific de acasă datorită cuvintelor interzise (cel puţin pe calculatorul de la muncă) din titlu. Uite că l-am verificat, ăsta e!


Bookfrenzy 2: aici am textul despre Saramago (Intermitenţele morţii) şi L. D. Teodorovici (Celelalte poveşti de dragoste)


Bookfrenzy 3: aici am textul despre Marc Levy (Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus)


Bookfrenzy 4: aici nu am câteva vorbe despre Umberto Eco (Pendulul lui Foucault)


Bookfrenzy 5, cu Căderea lui Camus nu l-am onorat cu prezenţa.


Bookfrenzy 6 s-a pornit şi urmează să scriu despre Doctor Jivago după ce îl voi primi/ citi.

90 de minute pe bicicletă

După ce aseară îmi spuneam, în drum spre casă "nu e bine ce faci!" azi mă trezesc că, citind un articol inofensiv despre Sibiu, mă apucă tristeţea găsind o referire la Bruges care, instantaneu, mi-a amintit o fotografie, inofensivă la rândul ei dar, pentru mine, plină de semnificaţii...

Pentru că în respectiva stare de spirit nu găseam nimic constructiv de făcut am căutat să fac măcar ceva relaxant aşa că am profitat de vremea bună şi mi-am scos bicicleta la plimbare. Am dat două ture de IOR pe banda de biciclete sau, în partea sudică a parcului, pe aleea de pe malul lacului. Am făcut o plimbare şi pe una dintre peninsule, am urcat şi dealul cu dor (nu mă aşteptam să-l pot urca pedalând dar a mers, semn că panta percepută de mine stând la plajă nu e chiar aşa de mare), de două ori chiar. Ajuns în vârful lui am pornit apoi la vale. Cobor cu frânele puse lăsându-mă din când în când şi în voia vitezei. Dâmbul de pe care alţii sar m-a speriat aşa că l-am ocolit. Tot prin parc, pe alee fiind, era să-mi pice pe bicicletă un tătic care se ferea din calea copilului venit în alergare.

A fost plăcut, destul de cald (am mers în tricou cu mânecă scurtă şi o bluză de polartec... şi totuşi e aproape decembrie... ciudată vreme!), fără întâlniri cu cunoscuţi. Imposibil n-ar fi fost să mă întâlnesc pe acolo cu cineva dat fiind că am doi colegi de muncă biciclişti care mă anunţaseră că ajung azi prin IOR. Unul dintre aceştia mi-a devenit simpatic după ce a reuşit să se lase de fumat. Pe chestia asta şi-a luat zilele trecute şi bicicletă. A avut ceva voinţă omul, dacă ţinem cont de poveştile pe care le spunea în legătură cu sevrajul nicotic...

Pe o latură a parcului mi-am amintit de faza din mai 2004 când m-am străduit să nu dau nas în nas cu Ghincea care era la câteva mese distanţă de noi (ce zi faină a fost aceea... păcat că nu s-a putut repeta...) şi de o persoană care încerca să cumpere locuinţă în blocul construit lângă parc... Mi-ar plăcea şi mie să mă trezesc dimineaţă şi să văd parcul pe fereastră...

Mi-am amintit şi de povestea cu răţoii care sunt mai frumoşi decât raţele, invers faţă de modul în care stau lucrurile la oameni. Şi în condiţiile astea aproape că ajungi să te miri aflând despre o ea care găseşte un mic detaliu care s-o facă să se îndrăgostească de el... Chiar aşa, sunteţi de părere că e obligatoriu ca el să se îndrăgostească iar ea doar să se lase cucerită?

Întorcându-mă spre casă m-am speriat un pic văzând o maşină mergând cu spatele, în viteză. Nu ştiam ce să fac. Să trag dreapta? Mai bine în stânga... Dacă trăgeam dreapta ajungeam exact pe traseul gândit de şoferul respectiv şi, dacă nu m-ar fi lovit, cu siguranţă l-aş fi încurcat în manevra pe care o făcea. Uneori pare a fi mai bine să laşi inconştientul să-şi facă treaba (cum zicea în primăvară John Thompson).

Ajung acasă şi se repetă povestea care, cândva, m-a enervat la culme. Cheie în uşă, părinţii nu aud că bat decât după vreo 5 minute. Bine, nu vă închipuiţi că am bătut la uşă constant de-a lungul acelor minute, aş fi putut deranja vecinii şi ar fi putut să mă doară degetele...

vineri, 27 noiembrie 2009

Folk de decembrie...




Miercuri, în (drum spre) Iron City am aflat ce se mai cântă în perioada următoare.

Miercuri 2 decembrie 2009, Mircea Vintilă+ Brambura în Iron City, de la 21:43. Intrarea aproape sigur va fi 15 lei. Berea e pe la 6 lei sticla iar cafeaua, dacă e să mă orientez după cele spuse miercuri de Jonnie şi de Mysha e... tare bună. Eu nu ştiu, n-am gustat-o până acum.

Între 14- 16 decembrie, la Teatrul Nottara, începând cu ora 18:00 în fiecare seară, Festivalul Om Bun. Invitaţii sunt foarte faini chiar dacă, de data asta, Emeric Imre lipseşte. Din punctul meu de vedere, numele pe care sigur le-aş (re)asculta cu mare plăcere sunt: Andrieş, Vintilă şi Scridon (pentru luni), Ada Milea, Daniel Iancu, Olăraşu, Maria Gheorghiu (mi-ar plăcea să aud Scândura şi în interpretarea ei) şi Andrei Păunescu (seara a doua), toate numele din seara a treia cu excepţia lui Şeicaru care, de la o vreme, nu-mi mai place...

Biletele la Om Bun, anul acesta costă 40 lei/ om/ seară.

În altă ordine de idei, pe 1 decembrie, în Mojo, e seară blues cu George Baicea.

joi, 26 noiembrie 2009

Tu doar închide ochii... sau Zoia Alecu în Iron City- 25 noiembrie 2009

Seara începe cumva ciudat...


-N-ai avut lamă?

-Nu de asta e vorba. Am fost atât de agitat zilele trecute încât m-am gândit că aş putea să mă tai ca dracu dacă încerc să mă bărbieresc...


În sfârşit, după nişte discuţii plecate de aici şi ajunse undeva dincolo, plec spre Iron City. Pe drum mă tot gândesc că de data asta va trebui să mă expun unor emoţii cam prea puternice faţă de ceea ce mă simt pregătit să suport. Dar atâta timp cât emoţiile astea ar putea să rezolve nişte probleme, încercarea merită făcută. Un lucru e sigur, dacă aş fi încheiat seara plecând acasă ar fi fost mai prost.


Ajung la Unirii şi-mi arunc o privire după ceva de mâncare. Deja mă simţeam obosit aşa că berea mi-ar fi picat cu siguranţă prost dacă nu mâncam. Găsesc la o fornetărie un ceva cu caşcaval aşa că m-am relaxat un pic la gândul berii care va urma.


Cobor în Iron aproape de 22:00. O fată pare decisă să se întoarcă din drum auzind că e seară cu intrare. Eu apucasem să citesc pe blog că vine Zoia Alecu aşa că mi-era clar că-i seară cu bilet. Ce ţin minte că m-a surprins e faptul că acest recital a fost anunţat mult prea târziu, netrecând decât vreo 17 ore de la momentul în care s-a publicat afişul pe blog până la concert.


Cobor deci şi dau de Mysha şi Jonnie aflaţi pe moment pe post de încasatori. Întreb dacă e 15 lei biletul (Zoia Alecu mi se pare un nume suficient de mare în folk pentru a justifica acest preţ) şi aflu că "pentru prieteni e 10 lei". Apreciez ideea, psihologic vorbind sună foarte bine. :) Mysha mă-ntreabă dacă îmi dă acum ladă, mă mir un pic să aflu că e deja plin clubul şi spun că aproape sigur voi sta în picioare. O dovadă în plus a faptului că sunt urmărite cronicile folk pe care le scriu din când în când... Într-adevăr, era lume destulă în club. O grămadă de chipuri necunoscute. Practic îi recunosc doar pe cei din Folk Frate, pe angajaţii barului şi pe Andrei (Ză` Duff) pe care-l auzisem acum 4 săptămâni cântând cu Folk Fraţii şi despre a cărui voce îmi făcusem o impresie bună. Ca Folk Soră a apărut Cristinissima.


Ca element de atmosferă, după ce, cu câteva zile în urmă, afirmam că am evitat concertul Imre din Mojo pentru acel "tot ce-i al tău mi se cuvine mie", care-mi crează încă emoţii ciudate, aud Nebun de alb în varianta Emeric Set (înregistrare făcută la concertul din Iron de acum ceva vreme sau cel puţin aşa presupun) puţin după sosirea mea în Iron. Deci, odată în plus, evitarea se dovedeşte absurdă... Asta e! Am ratat un concert despre care am aflat că a ieşit genial...


Inainte de recitalul susţinut de Zoia Alecu începând cu 22:12 (recital care a durat aproximativ o oră), Mysha, Teddy şi Jonnie au cântat două piese: Destin când vine toamna (extrem de cunoscută piesa dar nu aveam nici cea mai vagă idee care îi este titlul) şi Jocul de poker... "Am intrat cu femeia în joc (...) Mi-am plătit datoria pe loc" ??? Grea întrebare, uneori...


Despre ce-a cântat Zoia nu am notat/ reţinut prea multe... A început vesel cu Le chanson de Ritza. Din celelalte piese câteva fragmente de text mi-au spus ceva... "Dar drumul e tot ce mai am..." (Încă un tren) "Şi nici nu mă aud când strig..." (Iar e lună plină). Alo Cristina!? mi-a amintit recitalul de la Maratonul Preoteasa din 2007 (cred că a fost prima dată când am ascultat-o pe Zoia Alecu). "Iar tu degeaba, degeaba o vrei..."


Aşa cum deja mă obişnuisem, Zoia a comunicat excelent cu publicul. Deşi mi-a plăcut de-a lungul timpului ce cântă, nu i-am reţinut textele aşa că a fost un concert pe care l-am ascultat destul de liniştit. Publicul nu a lăsat-o aşa uşor să coboare de pe scenă aşa că au existat două reveniri, în fiecare fiind cântată şi o piesă a Mariei Tănase. Piesa care a închis recitalul mi-a amintit tot de Maraton Preoteasa 2007. De ce? Pentru că Zoia Alecu, la fel ca Mircea Bodolan atunci, a renunţat la amplificare şi a cântat întreaga piesă acoperind cu vocea tot clubul (eu fiind aproape de bar iar ea în faţa scenei am auzit destul de bine şi cred că mă număr printre cei care chiar pot aprecia efortul ei). Un mic neajuns l-au reprezentat cei 2- 3 oameni care n-au putut să tacă toată piesa, uneori auzindu-i mai clar decât o auzeam pe Zoia Alecu.

Revin pe scenă Folk Fraţii şi... revine motivul drumului, obsesia mea pe seara trecută... "Fiecare are calea sa..." De fiecare dată când chestiile cântate aduceau în discuţie tema drumului mă crispam şi-mi spuneam că îmi va fi imposibil să scriu acel text... Cu capul în pământ aşteptam ca senzaţia aceea neplăcută să treacă... Şi trecea... Dar, mai devreme sau mai târziu, e preferabil să reuşesc să scriu acel text... În definitiv am aproape 10 zile la dispoziţie...

Până la 00:20 când am plecat din club pentru a fi adus cu un taxi acasă 20 de minute mai târziu s-au cântat câteva dintre piesele care mă încântă de fiecare dată când le aud... Cântă cucul, Verginica, acel amestec de Piaţa Romană nr. 9 cu alte piese la fel de vechi şi de bune... Cu Cristinisima tinându-i locul Nicoletei Pălărie la faza cu ping, ping... Ploaia asta nebună cântată fără gagici (după cum a avut grijă Mysha să ne atragă atenţia), tot Cristina Andrieş cu vocea care m-a surprins plăcut dar în mod diferit faţă de ce mă obişnuisem să aud din partea ei, Fram, Comănel (sau Jenică, întotdeauna îi încurc pe oamenii aceştia), cu amintirea serii în care a fost în club Crina de la Măr Verde (sunt ceva săptămâni de atunci, am avut plăcerea să asist atunci la o demonstraţie superbă în echipă lărgită- Folk Fraţii, Tivodar, Crina, parcă mai era cineva... ţin minte că am înregistrat atunci, voi încerca să regăsesc/ postez pe youtube şi pentru voi).

S-a cântat şi Păpuşarii cu obişnuitul "Şi totuşi Ţapinarii cine sunt?" motiv de reamintire a faptului că Ţapinarii sunt prieteni buni cu cei din Folk Frate şi ştiu că piesa se cântă în versiunea asta. Am auzit-o cântată aşa chiar după concertul Ţapinarii de aici, de acum câteva săptămâni. Din păcate n-am apucat să scriu atunci cronică şi-mi cer pe această cale scuze celor doi Ţapinari. La un moment dat m-am simţit incomodat de fum aşa că am terminat berea şi m-am retras spre ieşire. Cam atunci s-a cântat Cântec pentru tine...

Vlad se ocupa de vânzarea celor două CD-uri scoase de Zoia Alecu pe care le-aş fi cumpărat dacă aş fi ştiut că voi sta pe-acasă să ascult muzică. Zoia Alecu, aproape de plecarea sa din club (a plecat cam la aceiaşi oră cu mine) a-ntrebat dacă poate obţine un afiş al concertului iar cererea i-a fost satisfăcută. Sper s-o revăd cât de curând într-un concert... Dar până la un nou concert cu ea, vă puteţi arunca un ochi pe site-ul ei unde, din câte bag de seamă, se pot asculta o grămadă de piese cântate de ea.

Am adormit pe la 00:40 iar spre 5 dimineaţa m-am trezit cu o durere de cap oribilă. Nu cred că era de la bere, mai degrabă era de la discuţia de dinainte... Partea bună e că durerea de cap a trecut odată ce s-a luminat şi m-am dat jos din pat. Totuşi, am avut o stare ciudată toată ziua...

Hai să vedem, public cronica mea înaintea cronicii oficiale? :D

Denali şi dreadlocks

Dimineaţă şi seara, două fiinţe care mi-au captat pentru câteva secunde atenţia.

Dimineaţă, în metrou, mă trezesc măsurat din priviri de purtătoarea unui rucsac galben Atta Denali... M-o fi recunoscut de undeva, m-o fi confundat sau s-o fi întâmplat cine ştie ce altceva... Important e că nu m-am simţit incomodat de acea privire. Pentru o mică explicaţie pe tema privirilor puteţi citi aici.

Seara îmi amintesc de Ariel văzând o puştoaică cu dreaduri... Simpatică... Încep să apreciez genul ăsta de freză. :)

miercuri, 25 noiembrie 2009

Cenuşă în cap... Sau ar fi trebuit să fie Lecturi Urbane...


Pentru început îi adresez scuze lui Vulupe, unul din susţinătorii acţiunii.

Pe cât de încântat de idee eram zilele trecute când îmi anunţam prezenţa la Lecturi Urbane, pe atât de blegit m-a găsit seara trecută. Faptul că am reuşit să citesc un mesaj care suna mai plăcut decât îmi imaginam, faptul că am reuşit să-i răspund la prima citire (evitând evitările care-mi sunt caracteristice), ei bine, lucrurile astea nu au reuşit să mă relaxeze prea mult.

Prin urmare, deşi am plecat de la birou la ora potrivită, n-am participat la Lecturi Urbane. Chestia asta se constituie într-un nou reper important al existenţei mele. Un reper care seamănă cu cel de care mi-am amintit zilele trecute, un reper pus acum vreo 5 ani... Aş vrea să caut acum acel mesaj, pe care sper să-l mai am, în care descriam problema şi primeam un răspuns. Dar datorită filtrelor şi filtruleţelor din firmă va trebui să caut de-acasă textul şi... acasă nu prea mai am chef de căutat ajungând deja obosit după agitaţia zilei...

Să încercăm totuşi să readucem amintiri şi gânduri mai proaspete. Plec deci din firmă, mă opresc să mă alimentez, mănânc în metrou, ajung la Unirii 2. [Later edit: Mă salută un tip pe care, contrar obiceiului pe care mi-l formasem pentru situaţiile în care nu recunoşteam persoana care mă aborda, nu-l mai întreb de unde ne ştim. Mi-am dat seama totuşi că este vorba de o cunoştinţă recentă pentru că mă-ntreba de ieşiri pe bicicletă. Cred că şi întâlnirea asta m-a agitat un pic.] Scotocesc prin rucsac după carte, mă îndrept spre Unirii 1, cobor pe peron, în prima fază nu observ nimic ciudat, mă plimb pe toată lungimea peronului în căutarea unui chip (nu, nu acel chip care alt traseu), în trecere observ un grup compact, depăşesc grupul fără să arunc priviri insistente (ba chiar evitând să privesc acei oameni), ajung la capătul peronului, mă întorc, mă gândesc să plec acasă... N-o fac, iau primul metrou spre Dristor 2, este ora 19:02.
Mă apuc să citesc, îmi dau seama că grupul Lecturi Urbane nu a urcat în acel metrou, mă gândesc să cobor câteva staţii mai târziu şi să-i caut în următorul metrou în ideea de a mă alătura lor chiar şi mai târziu. Continui să citesc, deodată nu mă mai pot concentra, pun cartea în rucsac, ajung pe bucata de drum pe care o "împart" cu ea, devin atent, nu apare, mă uit la ceas, aş putea să aştept un pic dar renunţ la idee.
Cobor la Dristor 2, trec în Dristor 1, aici un alt grup masiv, sesizez la timp că tot despre Lecturi Urbane este vorba, mă "ascund", ei urcă în metroul de Unirii (probabil grupul s-a împărţit în două, o parte plecând spre Dristor 2, cealaltă spre Dristor 1... cine ştie? voi afla probabil de pe blogurile care oglindesc evenimentul), eu plec spre graniţa Bucureştiului cu porumbul...
Mă-ntreb ce m-a făcut să nu mă lipesc de grup, nu-mi pot da un răspuns rezonabil, mai trec o poziţie pe lista ocaziilor în care comportamentul meu a fost dezadaptat, simt vină, regret, o oarecare jenă, ajung acasă privind în pământ, fără poftă de mâncare, supărat... Supărat poate şi pe faptul că nu am trecut prin Mojo pentru seara Beatles... Am dormit agitat...
Azi îmi propusesem să finalizez repede postarea asta în încercarea de a descrie cât mai exact ce am făcut şi simţit ieri. Ca şi în alte ocazii de acest gen, înainte de a mă apuca de scris, mi-am aruncat o privire pe alte bloguri. Iar pe al meu am revenit târziu.
Între timp, printre chestii triste sau haioase, am văzut care este invitata serii Folk frate. Zoia Alecu... o voce faină, o fiinţă care a avut un recital superb acum câteva săptămâni, la teatrul de vară (ăla din parcul de lângă stadionul Lia Manoliu), în ziua de după încercarea de recital Olăraşu din Iron City. Ziua în care am avut plăcerea s-o cunosc pe Mi, fiinţă pe care am reîntâlnit-o în evarză la acea seară carpaţi.
Deci 25 noiembrie 2009, ora 21:43, Iron City, Zoia Alecu. Dat fiind că voi fi aproape de centru pe la 21:00, mi-aş face drum şi prin Iron City pentru un recital fain (cred că va fi 15 lei intrarea) şi o bere... Asta aşa, că tot s-au făcut 4 săptămâni fără seri folk la care să fi mers... Nu pot sta chiar tot timpul concentrat, trebuie să mă mai şi relaxez din când în când...

duminică, 22 noiembrie 2009

Bookfrenzy...

Deşi o vreme m-am gândit să abandonez grupul Bookfrenzy, uite că la ediţia asta mi-am propus să particip... Încă nu sunt foarte lămurit ce restanţe mai am faţă de grup (recenziile vechi care zac undeva pe wordpress şi sper să le aduc şi aici în curând, măcar ca link-uri şi... altceva?) dar voi încerca să mă reintegrez fără să-mi forţez limitele sau să-mi schimb priorităţile. În definitiv, aşa cum am mai spus-o, încerc să mă înţeleg mai bine cu oamenii decât cu cărţile...

Ei bine, pentru ediţia a şasea, vom citi, conform sondajului de aici, Boris Pasternak - Doctor Jivago (Editura Polirom, carte disponibilă online aici, sau cel puţin de aici am comandat-o eu, că la Polirom pe site era epuizată).

1111

Interesant moment, 1111 vizite contorizate prin redcounter. Se întâmpla acum câteva minute...

De la petală la submarinul galben

Plec azi prin centru cu oarecare chef de plimbare... Şi dau peste afişele cu Petala lui Andrieş. Ei bine, afişele astea m-au făcut să mă simt cumva ciudat... N-aş putea descrie starea dar era ceva tensiune în ea...

Mai târziu văd în pasaj la Universitate o poză slabă din punct de vedere tehnic dar care aduce amintiri plăcute, o poză prelută după cyberculture.ro cu ciclopromenada nocturnă...

Şi dacă tot vorbim de afişe, să-l amintim şi de cel al concertului de marţi, din Mojo.



Dacă tot am pornit-o pe afişe, iată-l şi pe cel al Petalei:

joi, 19 noiembrie 2009

Lecturi urbane

Uite ce chestie faină am găsit prin blogroll. Cică marţi 24 noiembrie se citeşte în metrou. Adunarea la ora 19:00, pe peron la Piaţa Unirii 1. Se va citi, din câte am înţeles de pe diverse bloguri, pe traseul Unirii- Grozăveşti- Dristor 2. Oricum, chestiile de organizare se mai pot observa şi la faţa locului, important e să fim acolo şi să citim.

Eu am aflat de acţiune de aici.

Voi? Veţi veni?

marți, 17 noiembrie 2009

19:24, 19:26... 19:30 Orele Ei...

Luni 19 octombrie... Marţi 20 octombrie...

Luni, 19:14, pe traseul meu obişnuit, la o oră destul de obişnuită pentru mine (iar am început să pierd vremea la birou după program... în definitiv de ce m-aş grăbi să ajung acasă? şi în altă parte unde să merg?) o văd pe Ea, care ar fi trebuit să fi trecut pe acolo cu 45 de minute mai devreme. Eram deja trist când am plecat de la muncă. Trec prin spatele ei... Mă gândesc că ar merita nişte pumni în spate dar... mă abţin. Imaginea care mi-a trecut prin minte în secunda următoare nu era deloc plăcută, îmi imaginam oamenii din jur reacţionând, poliţie, eu ieşind şifonat din toate punctele de vedere din întâmplarea asta. OK, deci nu bine să abordez în felul acesta conflictul respectiv. Căutăm altă soluţie, mai adaptată... O vom găsi? Rămâne de văzut...

Marţi, cam aceiaşi oră, n-o mai văd şi mă simt nedreptăţit din cauza asta.

Au trecut două săptămâni...

3 noiembrie, pe la 18:30, o revăd pe "vecina". De data asta sunt convins că şi-a dat şi ea seama că e ceva cu mine... Poate voi încerca să-i vorbesc cândva...

4 noiembrie 2009, 19:30, din nou o oră cât se poate de nepotrivită... O văd iar, trec chiar prin spatele ei... Mă gândesc la o modalitate prin care să-i atrag atenţia şi-mi trece prin cap să mă apropii şi să o mângâi uşor pe spate apoi s-o întreb relaxat: Nu-i aşa că îţi place? apoi să-i spun cu reproş: Şi cât ai evitat chestia asta pe când ieşeam prin munţi sau la plimbare prin oraş... Mă retrag totuşi dar un drăcuşor mă îndeamnă să mă apropii de ea aproape de staţia în care coboară. Ei bine, în ultimele minute din călătoria ei, fără s-o recunosc din prima, o văd. Rămân blocat şi încerc să nu afişez mai mult decât o mutră tristă. Mă remarcă şi ea, sesizez că tuşeşte uşor. Speram să facă un semn care să anuleze acel "nu mă mai contacta niciodată" dar am sperat, ca de obicei, zadarnic... Consider în continuare că e inuman modul în care se poartă ea... Câteva secunde după ce coboară îmi dau lacrimile... Patetic! :( Ca şi într-o trecută ocazie, eram trist încă de la plecarea de la birou...

Mă opresc la un automat încercând să-mi păcălesc emoţiile cu ceva de mâncat sau băut. Am mai păţit-o cândva, rămân şi nebăut şi cu banii luaţi. Aşa-mi trebuie dacă prefer automatul în locul unui chioşc!

5 noiembrie 2009. Ajung la birou iar o colegă îmi spune că are impresia c-a văzut-o pe Roxana. Cred că a fost simplă impresie, Rox nu cred să fi venit la acea oră, din acea direcţie. Doar am văzut-o aseară retrăgându-se spre casă. Îi sugerez colegei că nu are importanţă dacă a văzut-o pe Roxana sau pe una din multele chipuri care-i seamănă în încercarea de a ascunde că am revăzut-o aseară.

Câteva zile mai târziu, dimineaţă, mai târziu decât mă obişnuisem s-o văd, o remarc târziu undeva în spatele meu. Dinamica mulţimii nu mi-a permis să mă apropii. Ajung la capătul scării rulante şi încerc s-o reperez mai jos. N-o văd... Mi s-a părut? Aştept încă puţin urmărind oamenii care ies de pe scară. Apare... O urmăresc cu privirea până-mi iese din raza vizuală.

11 noiembrie 2009, deja obişnuita oră a ei de seară. Totuşi, după ce am căutat-o vreo 2 zile, nu mă aşteptam s-o văd. Plecasem de la birou oarecum mulţumit că rezolvasem parţial o temă importantă. O văd din spate, îmbrăcată într-o bluză de un mov turbat. Oribilă culoare, din punctul meu de vedere... Am mai văzut-o cândva în culoarea aia şi mi-a displăcut încă de atunci. Mă emoţionează s-o revăd. Încerc să mă depărtez de ea dar ceva mă trăgea totuşi înapoi. Urc în metrou în acelaşi vagon dar în celălalt capăt. La început evit s-o privesc. Încerc să-mi stăpânesc emoţia, încerc să nu tremur, să nu plâng, să nu mă încrunt. Sfârşesc prin a o privi cale de câteva staţii. Nivelul de anxietate pare să scadă. Până să ajungă la staţia ei am senzaţia că mă vede într-un moment în care îşi scoate nasul din ziarul pe care îl citea. Îmi venea să merg lângă ea şi s-o întreb: Nu-i aşa că nu te interesează cu adevărat ce citeşti?

În sfârşit, vine staţia ei... Se ridică de pe scaunul situat chiar lângă uşă, o văd cum trece prin faţa uşii lângă care stăteam eu şi... se anunţă staţionarea metroului pentru două minute... Profit de ocazie, cobor şi privesc în urma ei. Sesizez cum, cu mişcări sigure, pune haina groasă peste bluza mov. Mă aştept să-ntoarcă capul dar sper să nu mă vadă. Ajunge la capătul scărilor, dispare din raza mea vizuală, metroul nu dă semne că ar vrea să plece iar eu sunt în continuare pe peron... Fără un gând foarte precis plec pe urmele ei... Ştiu atât de bine drumul ei de la metrou spre casă încât aproape nu mai conta dacă-i recunosc silueta sau nu... Destul de repede după ce ies la suprafaţă îi recunosc totuşi conturul în întuneric. Merg pe urmele ei... o ajung incredibil de repede, mă opresc ca să las o oarecare distanţă între noi... O văd pornind pe drumul obişnuit, îmi aduc aminte de mai vechea mea încercare de a-i ieşi în faţă, îmi aduc aminte şi că am eşuat atunci, găsesc altă strategie şi îmi propun să o las pe ea în dreapta iar eu s-o iau pe strada din stânga în dorinţa de a o aborda din lateral, undeva la jumătatea drumului. Mă tot gândeam ce să-i spun... Mă gândeam să-i cer să-mi spună, cu vorbe exacte, ca pentru proşti care nu înţeleg metaforele, în ce fel au afectat-o negativ acţiunile mele...

Ajung în intersecţia critică, observ că am mers cu viteza potrivită pentru că ea, Roxana, apare din dreapta şi... traversează chiar în dreptul meu... Părea obligatoriu s-o salut aşa că am făcut-o... Se pare că a renunţat la muţenia care o apuca atunci când, cu ceva vreme în urmă, încercam s-o abordez... Un mic motiv de bucurie... Mic...

-Salut! De la muncă?

(ea nu aude "de")

-DE la muncă. La muncă nu merg la ora asta. Ce-i cu tine pe-aici?

Mă trezesc minţind ca un şcolar... Nu puteam să-i spun că pur şi simplu încercam s-o văd pe ea o secundă în plus...

-Dau o tură prin parc...

Scurt moment de tăcere... Ce dracu puteam să spun ca să închegăm o conversaţie?

-Pe unde ai mai umblat anul acesta?
-O să te miri dar... n-am mai fost la munte.
-Dar unde?
-Mai mult prin străinătate.
-Şi acolo n-ai urcat nimic?
-Nu. Să nu te gândeşti că am urcat pe Mont Blanc. Nu-i de mine.
-Nu la asta m-am gândit. Puteai să urci Olimpul sau ceva prin Bulgaria, munţi mici nu foarte pretenţioşi dar unde ai ceva de văzut.
-Nu. M-am axat mai mult pe oraşe. Şi am mers la mare...
-
Tu? La mare? Ştiu că urăşti marea...
-Ei, îmbătrânesc şi eu. Am probleme cu sănătatea...
-Vorbeşti de parcă ai avea 50 de ani...
-Am probleme cu coloana. Îmi face bine să înot.
-Probleme vechi? Probleme noi? Te-ai lovit sau ce s-a întâmplat? Dacă sunt probleme vechi ori n-ai apucat să-mi spui, ori nu ai putut, ori n-ai vrut să-mi spui...
-Ţi-am mai spus eu ceva şi... ai văzut ce a ieşit. Cine ştie ce ieşea dacă îţi spuneam şi asta?
-Da, recunosc că nu e deloc frumos ce a ieşit... Am senzaţia că-i prea târziu pentru păreri de rău...
-Lasă! E trecut...
-Offfff.... mi-ar fi plăcut să te ştiu la fel de sănătoasă cum erai sau păreai că eşti cu ani în urmă... Îmi pare rău să aud de problemele astea...

Fără să-mi dau seama, eram centrat pe dialogul cu ea, ajungem aproape de blocul ei...

-Tu mergi înainte pe drumul tău. Eu o să merg pe al meu.
-Da, dacă-mi aduc bine aminte tu faci stânga aici. Mi-a părut bine să te revăd.

Ne despărţim iar eu o iau într-adevăr spre parc... Trist... Nu mă aşteptam să aud că are probleme... Chiar o credeam o fiinţă fericită... Deşi ştiam parcul acela cu ochii închişi, constat că mă-ncurc în alei... Mă orientez până la urmă şi regăsesc drumul către cealaltă staţie de metrou... Simt nevoia să povestesc cuiva şi... îmi aduc aminte de sms-ul necitit pe 24 octombrie... Îl citesc şi apoi îi scriu ei un lung sms... După ce am primit mesajul care spunea că textul meu a fost livrat m-am mai relaxat...

În ultimele întâlniri Roxana îşi recăpătase eleganţa cu care mă obişnuisem. Acum, pe lângă movul bluzei, am reţinut un pantalon negru şi nişte încălţări tot negre şi bine lustruite...

Postprocesări

Mai târziu, mi-am dat seama că nu-i neapărat să fie o adevărată tragedie problema de sănătate a Roxanei. Deci este posibil să nu fie cazul să mă întristez din cauza asta.

Mi-am dat seama şi că ea lasă loc la multe interpretări, exprimându-se neclar sau incomplet. Ar rămâne de discutat dacă se exprimă astfel din greşeală, din dezinteres faţă de persoana mea sau datorită lipsei unor abilităţi de comunicare.

Deşi nu am remarcat-o în prima fază, analizând dialogul am sesizat o undă de ostilitate din partea ei.

Ca şi în alte ocazii de acest gen, şi acum m-a nemulţumit faptul că nu mi-a pus nicio întrebare, mulţumindu-se doar să răspundă. De aici ideea unui obiectiv de atins: să reuşesc să acord celorlalţi dreptul de a nu răspunde cu interes faţă de mine interesului meu faţă de ei.

Aproape de casă mi-am amintit că am văzut în Vama Veche o fiinţă care semăna tare bine cu Rox. M-am gândit cât de incredibil e să fi fost la câteva corturi distanţă de ea în Vamă, să o fi privit şi să nu-mi fi dat seama că e ea doar pentru că ştiam că ea nu merge la mare. Am scris un sms pe tema asta altei prietene. A doua zi mi-am dat totuşi seama că nu era Roxana în Vamă, rămânând certă doar ideea asemănării.

Am adormit relativ liniştit dar spre dimineaţă m-am trezit (să fi fost 5:00) şi n-am mai putut adormi. Înainte să mă dau jos din pat s-au adunat grămezi de gânduri atât de diferite. Printre altele, m-am trezit numărând femeile care chiar m-au atras din 2005 încoace... 3 să fi fost? Sau 4? Se pare că sunt cu adevărat pretenţios! :D

Cât despre drumurile invocate de Roxana la finalul dialogului, drumuri luate în sens fizic de mine, ar mai fi de spus că, în sensul în care se exprima ea, mica mea problemă e că NU am un drum... Iar de l-aş avea, cred că ar duce direct către nicăieri... În schimb, ea are un drum. Cu care, dintr-o prostie, m-am intersectat.

Iar celor care vor spune banalitatea aia despre modul în care îndepărtez orice potenţială prietenă cu poveştile despre Roxana le răspund prin convingerea pe care o am că voi rămâne singur. Mi-e clar că nu s-a inventat femeia care să-şi dorească să rămână cu mine. Şi în definitiv e mai bine aşa. Asta pentru că ştiu încă un lucru, ştiu că n-o să ajung niciodată să merit să rămân cu o femeie care să-mi placă. Momentul meu de glorie s-a dus, a rămas mult în urmă. Dacă n-am cunoscut atunci femeia potrivită, acum ar fi prea târziu s-o mai cunosc.

Peste două zile s-ar împlini o lună de când am început să scriu acest text. Poate că-i timpul să-l termin şi să-l public. Iar tu, cel care le-ai trăit pe toate şi ai soluţii la toate problemele, nu ai decât să îţi etalezi din nou superinteligenţa şi să ştergi cu mine pe jos. Vorba cântecului, cineva înaintea ta a făcut asta deja. Deci n-ai cum să mă răneşti...

luni, 16 noiembrie 2009

Visologul de serviciu revine

Două vise de nopţile trecute...

1) Îmi întindeam câte ceva pe pâine să mănânc. Deodată, din pâine, din unt şi din ce mai aveam pe masă au început să iasă armate de gândaci...

2) Mă trezesc, sunt gol, iar lângă mine, absolut surprinzător, observ o femeie goală la rândul ei. O privesc şi... nu ştiu ce să fac cu ea...

Alte episoade cu visologul de serviciu:

aici
aici
aici
aici
aici
aici

Nu mai caut acum postări vechi cu vise, probabil se găsesc încă multe altele la o căutare cât de cât atentă...

Flashback

M-am trezit acum câteva zile, pentru o fracţiune de secundă, cu mintea ocupată de o fotografie numită Berta bea bere. Nu ştiu dacă o mai găsesc pe undeva dar, în caz c-o găsesc, o să v-o arăt şi vouă. Mă refer la fotografie, perverselor! :))

Nesomn...

Noaptea tocmai trecută am dormit tare prost... Dar am senzaţia că nu trebuie să mă alarmez din cauza asta. Într-un fel e firesc să dorm prost date fiind unele demersuri care, în timp, ar putea rezolva unele probleme dar care, acum, mă pun destul de tare pe gânduri. Schimbările lente ar putea reuşi să modifice starea care m-a caracterizat în ultimii ani. Şi, cine ştie?, ar putea chiar să aducă nişte mari plusuri în viaţa mea...

duminică, 15 noiembrie 2009

14 noiembrie în momente

Ieri...

10:30, nu sunt în stare să răspund cu un simplu mulţumesc unor cuvinte plăcute.

11:00, un copil aleargă pe lângă mine spre părinţii lui...

-Mami, pot să-i arăt peştele?
-Nu, pentru că peştele e în maşină.
-Şi nu putem coborî până la maşină să luăm peştele?
-Bine, cobor să-l aduc.

Câteva clipe mai târziu tatăl copilului cobora scările în faţa mea...
Povestea asta m-a făcut să zâmbesc. M-a uimit logica copilului şi faptul că a obţinut ce dorea fără spectacol gen urlete, tăvălit pe jos şi altele de genul acesta.

Mai târziu, pentru că plecasem de acasă nemâncat iar pe drum m-am grăbit, m-a apucat pofta de gogoşi de la Unirii. Aşa că, în loc să mă-ntorc direct acasă, am făcut o scurtă plimbare prin centru... Mergând şi mâncând, m-am trezit citind numele ministerelor pe lângă care treceam. Printre ele, Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti (sau ceva de genul acesta). Ei bine, chestia asta cu libertăţile cetăţeneşti n-am înţeles la ce se referă... Câteva secunde mai târziu m-am intersectat cu un grup de elevi deschis şi închis de o profesoară. Profesoara care închidea grupul, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă.

Unirii 1, Teatrul Masca. Iniţial nu sunt interesat dar apoi caut un unghi din care să văd ce se întâmplă pe scena improvizată. Nimic deosebit, doar Actorii... Pentru duminică se anunţa un alt spectacol, Oglinzile. După afiş părea un spec tacol interesant...

Mă-ntorc până la urmă şi spre casă. Eram aproape ajuns când văd un copil aplecându-se să protejeze o pisicuţă de posibilul atac al unui căţel. Copil şi căţel s-au privit ochi în ochi câteva zeci de secunde... Pisicuţa era un martor discret al acestui schimb de priviri... Câinele s-a retras din scenă la apariţia unui om grăbit care l-a speriat.

Ajung acasă şi... îmi găsesc părinţii privind un documentar pe... nu mai ştiu cum se cheamă postul... documentar care povestea cum o fată infectată cu rabie a supravieţuit datorită încercării disperate şi riscante făcute de doctorul care o trata...

După acest documentar, încă unul în egală măsură de interesant, pe care l-am mai văzut cândva. Acum l-am revăzut pe bucăţele dar chiar şi aşa mi-a atras atenţia diferenţa dintre comportamentul unui om într-o situaţie oarecare şi comportamentul aceluiaşi om într-o situaţie de care se bucură cu adevărat (aici fiind vorba de întâlnirea cu Megadeth).

Pe durata acestor documentare m-am trezit că respir într-un mod pe care nu reuşesc să-l descriu. De câteva ori am ieşit pe balcon simţind nevoia de aer. Îmi venea să plâng, chestia asta neîntâmplându-se din cauza subiectului documentarelor. Din punct de vedere psihic mă simţeam extrem de obosit...

Gânduri idioate...

Dar culmea, gânduri ale mele... M-am surprins cu ele în cap acum aproximativ o oră...

Gânduri despre pedeapsă... Pedeapsă pe care un heterosexual este tentat s-o aplice unei lesbiene sau unei bisexuale, pedeapsă pe care una dintre acestea ar aplica-o heterosexualului care ar vrea să le-o tragă...

Şi nu-mi dau seama dacă de vină pentru gândurile astea extramegasuperstupide este o imagine care m-a nedumerit un pic vineri sau vina o poartă vechile poveşti...

miercuri, 11 noiembrie 2009

Vine Emeric Set în Mojo! :)


Comunicatul oficial, aici.

Mai jos există postarea mea iniţială scrisă aseară şi editată azi, 12 noiembrie 2009. :D

<<Când? Păi uite ce scrie în comentariul primit la o mai veche postare de-a mea:

"Buna

Daca tot iti e dor de Emeric set te asteptam marti 17.11.09 in Mojo (fostul Backstage) pe gabroveni 14 sa ii vezi si asculti."

Aşadar, să ne bucurăm! :)

Mulţumesc, Micky!>>

Incredibilă fiinţă!

Trebuie neapărat să finalizez textul despre ultimele ocazii în care am văzut-o pe Rox... Asta pentru că azi am revăzut-o din nou şi... am reuşit să-mi stăpânesc emoţiile astfel încât am putut să dialoghez un pic cu ea... Şi ce am aflat m-a surprins tare, m-a şocat chiar şi m-a făcut odată în plus să regret reacţiile pe care le-am avut cândva faţă de ea... Poate v-aţi aştepta să regret şi faptul că mă îndrăgostisem de ea... Ei bine, treaba asta n-o regret. În definitiv e o femeie frumoasă, inteligentă şi, într-o oarecare măsură, sufletistă... Aici poate să vi se pară că descriu pe altcineva şi, pe trei sferturi, ar fi adevărată presupunerea voastră... Există în viaţa mea încă o persoană care, păstrând totuşi limitele comparaţiei, îi seamănă Roxanei. O altă persoană care mi-e dragă chiar dacă sunt destul de convins că nu reuşesc să i-o dovedesc... Poate te regăseşti printre rânduri... :)

Aş vrea ca Roxana să fie dispusă să comunice din nou cu mine, altfel decât cu rarele ocazii în care o văd şi reuşesc să-mi stăpânesc emoţiile.

marți, 10 noiembrie 2009

Nesimţire de candidat...

Doar o recomandare. Priviţi a doua fotografie de aici. Cine îmi spunea că l-ar vota pe Crin?

Seară folk...

Azi, folk în Club Mojo BritRoom (Str. Gabroveni Nr. 14 -Fostul Backstage-). Începând cu 20:30, Ovidiu Scridon, Cantos şi Cătălina Beţa. 10 lei intrarea. Sigur va fi o cântare faină. A doua seară folk în locaţie nouă a celor de la E- Folk. Afişul oficial, aici.

Mi-ar plăcea să ajung şi eu acolo dar nu ştiu exact cum să-mi organizez programul. În caz că voi ajunge, va urma o scurtă cronică. În caz că vei ajunge TU, cititorule, îţi doresc distracţie plăcută! :)

duminică, 8 noiembrie 2009

Diverse...

Vineri seară, la workshopul de comunicare, mi-a venit o idee genială. Am descris o situaţie trăită de mine acum câteva săptămâni şi apoi am întrebat: Tu cum ai fi reacţionat? Ei bine, răspunsul primit a dovedit că eu am reacţionat mult mai bine în acea situaţie. Nu am intenţia să critic persoana care mi-a răspuns (deşi la fel de bine ar fi putut să evite răspunsul, regulile după care lucram permiţându-i asta) pentru comportamentul pe care şi-a imaginat că l-ar avea în acea situaţie, mă bucur doar să constat că din când în când mă adaptez mai bine decât alţi oameni unor situaţii jenante. Concret, situaţia descrisă de mine (inclusiv aici) era următoarea:

Te afli într-o cârciumă cu o persoană cu care ai comunicat bine de-a lungul timpului. Ai totuşi o zi proastă şi nu ai chef de vorbă. În plus, simţi că-ţi tremură mâna când iei doza/ paharul/ sticla din care bei.

Reacţia mea, pe care am mai povestit-o pe aici, era una de acceptare a faptului că tremur şi de aşteptare a momentului în care neplăcuta tensiune se va diminua.

Ei bine, ea credea că, într-o zi atât de proastă, ori ar fi evitat respectiva întâlnire ori ar fi ajuns să se certe cu cealaltă persoană. Repet, nu am intenţia de a critica. Doar mă bucur că am acceptat mai uşor situaţia şi am sfârşit prin a nu jena prea tare pe nimeni, în acelaşi timp bucurându-mă, în măsura în care emoţiile zilei o permiteau, de seara aceea.

Ieri, după deja obişnuita întâlnire de sâmbătă, simţeam nevoia să mai stau un pic la aer aşa că nu m-am mai grăbit spre casă. M-am oprit în parc gândindu-mă la cât de încurcate sunt unele lucruri... M-am aşezat pe bancă şi am încercat să formulez un lung sms. Spre bucuria mea am reuşit să mă fac înţeles iar răspunsul primit suna suficient de bine. Simţeam nevoia să mai scriu unei fiinţe dar... în acelaşi timp am încercat să mă abţin. Sunt lucruri pe care eu le consider extrem de importante şi, din cauza asta, prefer să mă gândesc un pic mai mult până să le transmit. Oricum, un lucru e sigur, în curând va trebui să spun două chestii pe care am evitat să le spun până acum. Pare momentul potrivit...

Ajung acasă şi mă apuc de scris. Aveam de tratat o temă importantă şi, surprinzător, am reuşit să mă concentrez destul de bine asupra ei. Totuşi, simt că nu am terminat aşa că nu-mi rămâne decât să sper că voi mai avea cel puţin o zi în care să mă concentrez la acea temă pe care chiar trebuie s-o lămuresc destul de rapid.

Seara intru pe messenger şi, în statusul unei persoane pe care o simpatizez (din motive care s-au schimbat în timp) de aproximativ 5 ani, văd acel text auzit de mine în metrou zilele trecute. M-a bucurat această dovadă a faptului că, măcar din când în când, mă citeşte.

Azi mă trezesc destul de devreme în aşteptarea momentului în care urma să plecăm spre Cernica pentru a încerca reconstituirea traseului pe care s-a ţinut concursul din 31 octombrie. Ei bine, am avut câteva ore plăcute în şa în deja obişnuita echipă Andrei, Ionel, Cristi, Daniel, eu. Am mai întâlnit în pădure ciclişti, printre aceştia chiar unii importanţi: Octav cu un prieten şi cu Dan+ echipa de la MBike. Deşi nu-mi luasem frontala la mine şi ne-am întors pe întuneric spre casă totul a ieşit bine. Ca şi în precedentele ocazii ne-am înţeles bine, am glumit, am pedalat, am fotografiat. Poate apuc să pun şi pe aici un slide show...

Zile senine!

miercuri, 4 noiembrie 2009

Metrou 30

Cică aniversare la metrou. Prima zi în care văd vagoanele pavoazate, prima zi în care aud un apel interesant:

"După anunţul de închidere a uşilor vă rugăm să vă depărtaţi de marginea peronului şi să permiteţi plecarea acestuia din staţie".

De când pleacă peronul din staţie? :D Se întâmplă doar la Dristor 2 când din cauza intervalului mare dintre metrouri peronul e mai plin decât de obicei?

marți, 3 noiembrie 2009

Trist...

Azi dimineaţă am avut senzaţia că-l văd pe Alex Nedelea, unul din profesorii cu care am colaborat bine în facultate şi pe care mare parte din colegi l-au avut îndrumător de licenţă. Am avut şi senzaţia că omul m-a remarcat la rândul său. Am simţit nevoia să dispar urgent din zonă... Mai zilele trecute am văzut alt profesor, numit (i)Sterie de un coleg pus pe glume...

Şi aşa îşi aduce omul aminte de unul din multele conflicte nesoluţionate... Trist moment! :(

Totuşi, dacă e să găsesc şi o parte bună în perioada aia plină de eşecuri, aş putea spune că, spre finalul facultăţii, mi-am dat seama de o chestie. Dincolo de orele de studiu, dincolo de rezumatele făcute la bibliotecă şi de orele petrecute tehnoredactând, a termina o facultate înseamnă şi a comunica eficient. Deşi mai puţin vizibil, probabil a fost unul dintre motivele care m-au făcut să renunţ. Deşi 2 sau 3 ani comunicam cu uşurinţă cu profesorii, mai târziu simpla discuţie necesară pentru programarea unui examen începuse să-mi provoace coşmaruri. Ajunsesem, acolo unde se putea, să programez examenele prin e- mail (din fericire erau şi profesori care răspundeau la e- mail, o foarte plăcută surpriză în acest sens fiind Maria Pătroescu). Dar mai trebuia să comunic cu mulţi alţi oameni pentru licenţă... trebuia să comunic cu cineva de la ANM pentru date climatice, cu cineva de la Apele Române pentru debite şi alte poveşti hidrologice, cu biroul nu ştiu care pentru hărţi topografice...

Orice efort se dovedeşte zadarnic dacă nu reuşeşti să comunici. Şi aşa, peste ani, am ajuns să răspund pozitiv sugestiei legate de participarea la workshop-ul de comunicare despre care tot vorbeam în ultima vreme... Ce va ieşi din povestea asta? Deocamdată nu ştiu... Dar am minime (realiste prin micimea lor) speranţe...

Textul acesta, deşi nu intenţionam iniţial, pare să continue discuţia la care ajunsesem miercurea trecută cu Oana, discuţie în timpul căreia eram aproape s-o întreb: Şi tu??? Dar discuţia aceea eu o deschisesem, ea având o reacţie des întâlnită cu care, după atâta vreme, m-am obişnuit. Prin urmare, resping acea reacţie cu mai puţină violenţă (deşi am senzaţia că violenţă nu e deloc cuvântul potrivit în respectivul context). Oricum, ştiam că nu am niciun motiv să mă supăr pe ea.