sâmbătă, 30 aprilie 2011

Amintirea unei înfrângeri dureroase

Seara. O văd iar. Mă opresc fix în spatele ei şi remarc rucsacul solitaire roşu care părea nou sau cel puţin proaspăt spălat. Trec mai departe trăind cele două eterne dileme. Să rămân aproape sau să fug? Să tac sau să-i vorbesc?

Mă întorc şi, fără să fie 100 % premeditat, mă trezesc în metrou la doi metri de ea. Îi privesc geaca având o nuanţă de albastru închis şi mă gândesc că prin rucsacul roşu şi geaca albastră atât femininul cât şi masculinul din ea sunt reprezentate. Odată ce am văzut-o aproape nu am mai făcut un pas în direcţia ei, Câteva secunde mai târziu, ea se deplasează astfel încât distanţa dintre noi să crească. Îi mai arunc scurte priviri. Dacă ar fi avut ochi pentru mine acum ar fi putut să mă vadă şi ea. Din poziţia ei intuiesc unde o să coboare. Când ajungem în acea staţie mă mut lângă o uşă de pe partea cealaltă şi privesc cât pot de calm cum ea coboară în altă staţie faţă de cea la care coborâse atâţia ani. Înregistrez cu răceală în memorie o nouă informaţie despre ea apoi încerc să privesc "întâlnirea" dintr-o perspectivă mai largă.

M-am gândit la rucsacul roşu pe care-l studiasem suficient de atent încât să remarc că nu este din cel gândit pentru ciclism şi mi-am amintit de alte două femei cu care am urcat pe munte, femei care dezvoltaseră o veritabilă obsesie pentru echipamentul roşu. Din aceste trei femei montaniarde nu mai ţin la modul serios legătura cu niciuna. Una este această fiinţă care mă tratează cu indiferenţă sau ostilitate, alta este o fiinţă care a preferat să rupă deja doar virtuala prietenie de pe Facebook (chiar m-a durur să văd că n-am rămas în lista ei... probabil asta e o dovadă a faptului că am crezut-o şi pe ea mult mai bună decât era de fapt) iar cu a treia, din când în când, încă schimb amabilităţi pe net. 1 din 3, pentru unii ar fii un procent bun, probabil. Ar fi un procent bun şi pentru mine dacă aş simţi că de această a treia femeie m-aş putea apropia. Dar nu-mi prea vine să încerc odată ce, cu mulţi ani în urmă, sugerând eu să ne vedem pentru a vedea dacă între noi poate exista ceva mai mult decât fusese, ea mi-a răspuns că ar accepta să încercăm dacă nu ar ştii exact ce vreau...

M-am mai gândit că, dincolo de faptul că femeia asta de-a dreptul obsedantă m-a respins, există încâ câteva care, mai devreme sau mai târziu, m-au respins la rândul lor. Trag de aici concluzia că nu mă doare neapărat acel eşec cât mă doare câ acesta nu a fost urmat de o victorie, cu o altă persoană din cele câteva care au mai reuşit să-mi capteze atenţia în ultimii aproximativ 10 ani. Situaţia asta mă descurajează, motiv pentru care încerc să mă concentrez pe alt capitol de viaţă dat fiind că la capitolul sentimente am luat numai şuturi în bot până acum.

Totuşi, faptul că o revâd din când în când îmi reconfirmă faptul că lucrurile rămân neschimbate. Asta e şi de bine, şi de rău. Pentru că, în definitiv, sunt puţine lucrurile din viaţa mea pe care să mi le doresc într-adevăr neschimbate. Este genul acela de stare care îţi provoacă când gust dulce, când gust amar, fără să poţi decide odată pentru totdeauna dacă situaţia te bucură sau te întristează.

Am revăzut-o...

vineri, 29 aprilie 2011

Indigestie de la iarbă. Altă dată nu mai pasc! :))

MARŢI

Revin la muncă. Maria avea o zi liberă în plus aşa că-şi planificase plimbare pe role cu mamaia. Ajung la birou şi constat că sunt în continuare singur. A şasea zi din seria de zile de concediu ale colegei. Conform cerinţelor cărora mi se cere să mă supun, ea trebuie să ştie când plec în concediu şi, mai nou, să semneze că a luat la cunoştinţă de asta. Aceste cerinţe nu îi sunt şi ei aplicabile. În aceste condiţii, deşi auzisem şi reţinusem întâmplător ceva de concediu, nu am ştiut exact cât voi sta singur începând cu 18 aprilie. Îşi permite astfel de gesturi pentru că e prietenă cu nevasta şefului. Oricum, tot nesimţire rămâne! Atât din partea ei cât şi din partea protectorului ei.

Seara, scârbit şi obosit trec la somn repede. Aud printre reprizele de somn cum se fac şi se desfac planuri de călătorie. Călătoriile altora, nu ale mele...

MIERCURI

Colega îmi revine la muncă. Mă întreabă dacă am fost la munte şi refuz să-i răspund. Îi spun că întrebarea ei sună a întrebare despre aterizarea OZN-urilor. Nu cred că a înţeles că răspunsul meu era o formă elegantă prin care-i atrăgeam atenţia că nu vreau să vorbesc cu ea prea mult pentru că a fost odată în plus nesimţită. Pare genul de om care suferă de oportunism incurabil... Pare necesar să-mi dezvolt mecanisme de apărare care să mă ajute să sufăr cât mai puţin din cauza ei.

Seara ajut la planificarea unei călătorii care se va face cândva. Pregătesc GPS-ul cu date despre Pirin, Bulgaria. Găsesc puţine informaţii dar e mai mult decât deloc. Observ un mail important, îmi propun să răspund repede dar nu apuc. Poate apuc să răspund joi...

joi, 28 aprilie 2011

Voi cum aţi păscut?

În primul rând precizez că mă simt mai liniştit după ce am aflat că nu sunt singurul individ de pe lumea asta care a pierdut undeva în negura timpului senzaţia de Paşte. Mulţumesc, Mi!

În al doilea rând menţionez că zilele trecute am considerat că am în primul rând 3 zile libere.

Şi acum să batem câmpii despre cum am păscut eu...

JOI

Sunt provocat la o discuţie pe teme religioase. Accept aproape total lipsit de chef. Ca dovadă faptul că după câteva cuvinte serioase (nu pot să neg faptul că în altă perioadă a vieţii mă pasiona într-o oarecare măsură fenomenul, citeam cărţi, ascultam cuvintele unui preot sau cuvintele bunicii; din perioada asta am rămas cu ceva informaţii dar între timp m-am lămurit că acestea nu-mi folosesc la nimic) strecuram şi o înjurătură tematică.

VINERI

Stau la birou până la finalul programului. Teoretic puteam împrumuta nişte chei pentru a pleca mai devreme dar pentru câteva zeci de minute nu merita să mă complic. Am ales să plec ultimul pentru că... Stai liniştită că nu te încuiam în firmă! Şi dacă te încuiam nu te lăsam singură...

SÂMBĂTĂ

Mă trezesc devreme, îmi bag ceva cofeină în venă apoi mă apuc de învăţat. Peste câteva ore în care mi-am dat seama că învăţatul cere hrană (simţeam nevoia să ronţăi ceva în timp ce citeam) m-am oprit să mănânc. După ce-am mâncat s-a dus dracu starea de bine. M-am băgat în pat. Curând am simţit că mâncarea dădea semne că ar vrea să iasă pe unde intrase. Am încercat să omor cu nişte suc gustul rău dar s-a dovedit o alegere proastă. Senzaţia de vomă era deja mai intensă aşa că, ceva mai târziu, după ore de chin, am întrebat specialistul în maţe ce pot face. Mi-a dat un dicarbocalm. Situaţia s-a ameliorat aşa că mai târziu m-am dat cu greu jos din pat şi am băut nişte apă plată pe care apoi am combinat-o şi cu o vitamină efervescentă. Am adormit la loc, m-am mai trezit de câteva ori panicat de secreţia gastrică pe care o simţeam aproape să erupă din gură. De fiecare dată îmi propuneam să dorm mai departe cu faţa în sus dar capul mai pica pe-o parte iar secreţia îşi făcea de cap iar. Aşa a trecut noaptea.

DUMINICĂ

Mă trezesc într-o stare mult mai bună decât mă aşteptam. Daniel face ceai cu multă sunătoare, mănânc puţin, beau apoi ne pregătim de o plimbare pe bicle. Ieşim la Cernica.

După 7 km de la plecarea de acasă, deja în pădure, într-o porţiune cu şleauri pe care Daniel a traversat-o, îmi proiectez şi eu acelaşi gest. Nu apuc bine să sucesc ghidonul spre stânga că mă trezesc cu bicicleta inertă sub mine. O privesc atent şi constat că legătura strânsă dintre ghidon şi roată devenise foarte firavă. Strig şi întreb de imbus. Ca niciodată, Daniel nu luase sculele la el. Căscăm ochii pe drum, nu vedem niciun biciclist, constatăm că imbusul (care s-a desfăcut singur deşi părea imposibil să se întâmple aşa) nu merge strâns doar cu mâna aşa că ne trezim fără prea multe opţiuni. O variantă era să merg pe lângă bicicletă până acasă, cu roata bălăngănindu-se în ce direcţie dorea iar cealaltă era să se întoarcă Daniel după scule urmând să revină să mă depaneze. Alege varianta a doua, îmi lasă apă şi ceva dulciuri ca să-mi ţină de urât apoi, pentru aproximativ o oră, dispare. Îmi rezem bicicleta într-un mal de pământ, mă aşez pe nişte frunze uscate dintre care am avut grijă să elimin beţele, aştept, mănânc, beau, mă bucur de vremea bună care făcea situaţia mai suportabilă. Citesc nişte sms-uri, scriu la rândul meu câteva. Mi se răspunde: e bine că eşti bine.

Se întoarce Daniel, constată din nou că e incredibil ce se întâmplase, strânge imbusul, se plimbă puţin să verifice dacă există probleme majore cu direcţia, constată un joc suspect despre care nu ştia încă de unde provine. Totuşi, trage concluzia că pot merge relativ fără griji până acasă. Ne dăm seama că situaţia ar fi fost mult mai periculoasă dacă m-ar fi lăsat direcţia pe şosea, eventual în mijlocul unei intersecţii.

Ieşim în DN3 şi mergem spre casă. Pe drum o dubă a poliţiei rutiere întoarce. După regulament puteam să-mi continui drumul pentru că aveam prioritate. Totuşi, mergând pe principiul pomenit undeva de vulpoi, am frânat şi... am constatat că duba poliţiei a întors atât de larg încât a atins bordura aproape de care aveam eu dreptul să merg. Dacă-mi continuam drumul probabil aş fi fost lovit de acel şofer genial, şi poliţist pe deasupra. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu se pare că am ghinion şi mă lovesc de incompetenţi destul de des...

Aproape de bloc sunt aşteptat şi întrebat dacă merg şi eu la Cristi. Aleg să merg, cu atât mai mult cu cât părea ocazia potrivită pentru o examinare a bicicletei. În câteva minute ajungem la Cristi. Ne salutăm pe placul meu, nesărbătoreşte. Salut şi căţeluşa pensionară care, deşi nu mă văzuse de ceva vreme, părea să mă ţină minte. Restabilim relaţia obişnuită (în care eu o mângăi, o trag de coadă sau de urechi, o alerg) după ce îi iau în palmă o labă din faţă şi mă recomand. Maria era concentrată să se dea în leagăn aşa că mergem în capătul curţii s-o salutăm şi pe ea. Bucuroşi de revedere, ca de obicei. :)

Mâncăm, bem după care... mă confiscă Maria. Ne agităm prin curte, ne jucăm pe calculator, bârfim un pic despre ai mei părinţi...

-Dacă nu ştiu să aibă grijă de ei, cum v-au crescut pe voi?
-Tu ştii cum se face pâinea? Cu făină, apă şi drojdie? Aşa ne-au crescut şi pe noi, au pus multă drojdie.


Se lăsase deja frig, se făcuse aproape beznă, ne pregătim de plecare. Între timp bicicleta fusese verificată într-o oarecare măsură, rămăsese să o verifice mai pe îndelete cu următoarea ocazie. Urcăm în şei şi pornim. Stomacul meu făcea bolboroace... Peste câteva minute se revoltă atât de tare încât sunt obligat să opresc brusc pentru a nu vomita din mers. După sâmbăta în care mâncasem puţin, după duminica în care mâncasem mai mult şi ţopăisem cât pentru o viaţă nu-i de mirare că s-a întâmplat aşa. Ajung acasă într-o stare suficient de bună. Urmează somn. Dorm mai bine ca noaptea trecută.

LUNI

Mă trezesc, mă bărbieresc (nu mai făcusem asta de-o veşnicie) apoi cedez locul în baie bătrânilor care urmau să plece la rândul lor la ce a mai rămas din întâlnirea de familie. Mă anunţ şi eu mai târziu la service-ul sau la cimitirul de biciclete. Ajung, iar joacă, iar tras căţel de urechi, iar mâncat şi băut. După 6 ani revăd omul care se amuza pe seama GPS-ului pe care-l cumpărasem în 2005. Genul de om cu care e uşor să discuţi. Nu m-am mirat deloc să constat că soţia lui este la fel de deschisă în comunicare. Existând mai multe elemente care mă atrăgeau, m-am lăsat mai greu confiscat de Maria. Până la urmă i-am promis că termin paharul de bere, mai pun unul şi-l beau în casă unde urma să ne jucăm iar pe calculator. A aşteptat să termin berea, a aşteptat să umplu din nou paharul apoi a plecat în casă cu paharul ei şi al meu. Am urmat-o. :)

Mai târziu revenim la aer, ne mai jucăm, ne mai dăm în leagăn apoi ne retragem. Suntem conduşi o parte din drum. În câteva minute eram acasă.

Despre bicicletă aflasem că nu-i într-o formă prea bună şi că e de preferat să nu mai umblu cu ea până nu e verificată mai serios în căutarea pieselor care provoacă acea periculoasă slăbire de imbus. Mi se spune că nu rămân fără biclă dar că aproape sigur voi reveni la furca fixă cu care aceasta fusese dotată din fabrică. Trist! :( Şi nici nu prea mai am încredere în bicicletă după faza de sâmbătă. Ar fi cazul să mă gândesc la una nouă fără păreri de rău faţă de cheltuielile făcute în încercarea de a o resuscita pe cea veche. Ultima investiţie o făcusem în roata pe spate (65 lei) după ce, în iarnă, îi schimbasem frânele. Totuşi, pentru bicicleta pe care mi-ar plăcea s-o pot cumpăra, mi-e aproape imposibil să strâng bani având în vedere că am şi alte lucruri, mult mai importante, de făcut. În condiţiile astea nu pot decât să am răbdare până la verdictele mecanicilor după care, în caz de verdict favorabil, rămâne de văzut dacă voi mai avea încredere în bicicletă. Cam greu să mai ai încredere într-o bicicletă după ce te-a lăsat într-un mod incredibil direcţia...

Acasă aduc în discuţie un subiect tratat imprudent de alpinistul casei: ce dobândă la depozit oferă banca Matterhorn? Nu am dreptul să impun altora ce decizie să ia dar consider că am măcar dreptul să-mi spun părerea atunci când cineva apropiat este tentat să facă o mişcare mai puţin fericită. Când vine vorba de bani încerc să mă ghidez după proverbul ăla cu întinsul cât ţi-e plapuma. Poate greşesc şi eu într-o oarecare măsură procedând astfel dar nici să mă împrumut pentru un moft nu mi s-ar părea o acţiune utilă.

vineri, 22 aprilie 2011

Vitan revine! :))

-Ce mai faci băi Vitane?
-Cu mine te cerţi, fiule?


Am aflat azi că domnul Vitan nu este certat doar cu mine, este certat cu 99,99 % dintre colegii de muncă. Asta mă face să fiu mult mai liniştit în legătură cu faptul că omul insistă să NU mă salute. O luasem personal dar am aflat azi că omul este mult mai rrrrrău decât mi-am imaginat. În aceste condiţii, le sugerez colegilor de muncă să se adreseze domnului coleg sub formă de cântec:



Bianca, mulţumesc pentru clip! :)

Revenind la Vitan, eu o să încerc să nu-mi mai bat capul cu el! :D

Nedumerire

Tot aud zilele astea oameni care-şi spun cuvinte ciudate. Unii mi se adresează şi mie, spunându-mi Paşte fericit! Nu înţeleg ce vor să spună. Nu sunt nici cal, nici vacă deci n-am cum să pasc. :P

Voi paşteţi? :D

Dacă da, probabil vă prinde bine o reţetă pe care o am de la nişte femei care par să ştie destule despre mâncare.

Pască

Ingrediente:

750 g brânză de vaci proaspătă
5 ouă
10 linguri zahăr
3 linguri lapte praf
250 g smântână
2 linguri făină
250 g stafide
10 g unt topit
coajă de lămâie
2 prafuri de vanilie

Brânza se amestecă bine, se adaugă un praf de sare. Separat se bat albuşurile spumă.

Se amestecă în brânză gălbenuşurile, zahărul, laptele praf, făina, smântâna, stafidele, mirodeniile şi untul topit. După ce se amestecă bine se adaugă albuşul bătut spumă.

Se tapetează o cratiţă de 3 kg cu unt şi făină. Se adaugă compoziţia. Se bagă la cuptor o oră.

Săptămână oarecum calmă

Au existat săptămâna asta câteva momente în care am fost tentat să scriu. Dintre acestea, mă opresc la trei:

1- plec dimineaţă de acasă spre job, de pe sensul celălalt observ venind trei cursiere cu oameni coloraţi pe ele. Seara plec de la birou şi văd o domnişoară în fustă pedalând. Cobor la metrou şi aud un anunţ. Se spunea că, seara, este permis accesul cu biciclete în metrou şi în timpul săptămânii. Condiţia rămâne aceiaşi, urcarea în metrou să se facă pe prima uşă a acestuia. Eu zic că este o veste bună. :)

2- miercuri seară mă opresc la Unirii să iau gogoşi şi, cu ocazia asta, am parte de două plăcute revederi: Sorin şi Liviu. A urmat o lungă discuţie despre folk, joburi, munţi, Vămi Vechi, chirii şi alte lucruri importante din viaţa unui om. Deşi am ajuns acasă mai târziu decât mă aşteptam, deşi am evitat să decid spontan să rămân în centru la o bere, îmi pare bine pentru aceste revederi întâmplătoare.

3- Lasă-l că şi ăsta e amărât! Zilele trecute a stat acasă pentru că... avea mătreaţă. Dacă nu crezi întreabă-l pe x. Nu-i de mirare că îl consider dificil pe individ, nu-i de mirare că omul nu-şi dă seama când face gafe, nu-i de mirare că insistă în prostia lui, nu-i de mirare că, suficient de rar încât să uit în mare măsură precedentul episod, mă mai cert din când în când cu el după care, o vreme, suntem zgârciţi cu cuvintele pe care ni le adresăm. Astfel de momente mă fac să mă simt mult mai bine în pielea mea, în comparaţie cu perioadele în care consideram că eu greşesc când se stârneşte vreo ceartă.

marți, 19 aprilie 2011

Ză` Duff în Wings pe 30 aprilie! :)



Mysha, mulţumesc pentru anunţ!!! :)

Obsesiv- compulsiv?

Dimineaţă, în drum spre birou aud o domnişoară vorbind la telefon. Ruga persoana de la capătul "firului" să verifice dacă nu cumva aragazul a rămas aprins de dimineaţă de când domnişoara noastră, ameţită fiind, l-ar fi putut uita aşa. Deşi am ciulit urechea nu mi-am dat seama dacă i s-a răspuns că aragazul era, după cum mă aşteptam eu, stins.

Îmi venea s-o opresc şi s-o întreb dacă într-adevăr uitase aragazul aprins, dacă i se întâmplă des să sune acasă speriată de faptul că ar fi putut să-l lase aşa, dacă, făcând o statistică, a uita aragazul aprins este mai degrabă excepţia sau mai degrabă regula pentru ea.

Îmi place să cred că acea tânără nu-şi complică viaţa îngrijorându-se în mod exagerat de aragazul posibil rămas aprins, de uşa care este posibil să fi rămas descuiată sau de alte lucruri de genul acesta. Totuşi, dacă mă înşel, este posibil să-mi fi ieşit în cale o obsesiv- compulsivă. Dacă eşti interesat de subiect, îmi recunosc limitele competenţei şi-ţi sugerez fie să citeşti o carte care tratează acest gen de tulburare, fie să citeşti o prezentare a tulburării pe un site de specialitate.

Tu te simţi obsesiv- compulsiv/ă?

duminică, 17 aprilie 2011

Amintiri muzicale

Şi care mai de care se-aruncă-n cap... Îşi aminteşte, îmi amintesc, acelaşi cântec de pe atât de vechiul album De regiune superior al celor de la Timpuri Noi.

Au trecut câteva zile până să caut pe youtube după Văru Maftei. Rezultatul? Iată-l! :)



Câteodată îmi amintesc de mulţimea de casete pe care, azi, bănuiesc că e greu să le mai poţi asculta pe undeva din lipsă de sculă de redare. Oare pe atunci începuseră şi românii să scoată CD-uri sau era încă vremea vinilului dublat de casetă?

Nu mai ascultasem Timpuri Noi din 2009, de la Stufstock... În schimb, am auzit din când în când preluări din ei la amicii Folk fraţi.

Chiar aşa, din seria săptămâna muzicală, merită amintite câteva concerte:

Marţi 19 aprilie 2011, în Mojo, Casa cu prieteni (detalii la Mi http://macinpar.blogspot.com/2011/04/programul-prima-casa-cu-prieteni-incepe.html , s-a văzut zilele trecute şi în blogroll)

Miercuri 20 aprilie 2011, în ArtJazz, Proiectul Tivodar, detalii aici.

Tot miercuri, Folk, frate!

Iar joi 21 aprilie 2011 vom avea un concert interesant în El Primer Comandante: http://www.elcomandante.ro/poze/ROCK%20NIGHT_PRIMER_CONEX%20evenimente.JPG.

PS: Iar îmi face greaţă blogspot... Alinieri aiurea, link-uri care nu mai apar... Aşa făcea şi Y 360 înainte să moară... Oare urmează o nouă moarte prin deces al unei platforme de blog? Sau m-am prostit eu iremediabil?

marți, 12 aprilie 2011

Cu scârbă vă scriu...

-Da ce are dragă aşa special de ţi s-a pus pata pe el? Cum arată? Cum se poartă? Ce maşină are?


O ea discutând la telefon cu altă ea...

Astfel de vorbe auzite întâmplător mă fac să generalizez (toate vor aceleaşi lucruri) şi-mi provoacă o metaforică senzaţie de vomă. Mi-e scârbă de voi! Şi mi-e scârbă nu pentru că aţi căuta ceea ce, în definitiv, e firesc să căutaţi (frumuseţe, gesturi plăcute, bani). Mi-e scârbă pentru că, printre voi, sunt unele care te mint în faţă transmiţându-ţi cu seninătate că ele nu caută aşa ceva... Iar când vine vorba să discuţi serios despre aceste criterii, acestea se feresc subtil de atacul tău. Atac am spus? De fapt era vorba de o simplă e-conversaţie la care onorabila domnişoară nu a binevoit să răspundă... Bine, dacă nu consider răspuns anularea unei e-relaţii pe cine ştie ce site...

Ei da, mi-e scârbă!!!

Apropo! Ce maşină are? Un BMW e suficient de bun? :))

luni, 11 aprilie 2011

Am primit-o, am văzut-o...

Încă la muncă, mă trezesc pe birou cu Rox la cutie. Şi n-o beau pentru că nu-i venise vremea. Oricum deşi nu cred că el cunoaşte povestea, îi mulţumesc lui Răzvan că a nimerit azi un fost punct sensibil al meu. Ciudată situaţie! :)

Trec orele, plec de la birou şi mă trezesc că apare pe peronul la care aşteptam şi eu metroul. Nimic nou, acelaşi loc, aceiaşi oră. Acum s-a nimerit să întoarcă capul, probabil m-a văzut, eu am privit cumva pe lângă ea apoi m-am deplasat în altă zonă a peronului. La staţia ei am încercat s-o identific printre persoanele coborâte la două vagoane mai în faţă. Nu am văzut-o. Ori nu o mai recunosc eu aşa uşor (ceea ce nu ar fii un lucru rău), ori coboară în altă parte (până la urmă nu-i musai să rămână înţepenită în aceiaşi garsonieră în care a locuit o grămadă de ani), ori pur şi simplu am pus mai puţină pasiune în a o urmări cu privirea.

Am senzaţia că e mult mai puţin importantă pentru mine de când mi-am dat seama că nu o mai iubesc. Poate exagerez un pic dar cred că a rămas din ea o femeie oarecare după care întorc capul doar pentru că îmi place cum arată. În rest... mai nimic...

Totuşi, m-am gândit şi în seara asta că aş putea încerca să discut cu ea despre o situaţie pe care încă nu reuşesc s-o gestionez cum aş dori, situaţie în care nu cred că intram dacă nu aş fi avut ocazia s-o cunosc pe ea. De ce? Poate doar pentru a-i explica în ce fel m-a influenţat povestea aia...

Şi dacă tot discut de ea, cu dedicaţie pentru cititorul care îmi mai cere din când în când detalii despre ce scriu aici în discuţii faţă în faţă, să explic şi treaba cu obsesia la mâna a doua... Ei bine, e ceva timp de când am postat aici nişte fotografii cu ea. Nimic special până aici, în definitiv am mai postat şi cu alte ocazii fotografii cu ea. Doar am o grămadă de fotografii din perioada în care ne vedeam. Mare mi-a fost mirarea când, a doua zi după ce am postat acele fotografii, m-am trezit cu omul meu care insista să-mi arate nişte fotografii pe telefonul lui. Nu m-am grăbit să le văd dar, la insistenţele lui, m-am uitat. Ei bine... obsesia la mâna a doua îşi are explicaţia aici: omul descărcase la rezoluţie bună acele fotografii şi a pus câteva întrebări, aparent indiferente, despre timpul şi locul în care fotografiasem. De parcă obsesia mea s-a transferat subit către el...

Multe situaţii ciudate mi-a fost dat să trăiesc de când o cunosc pe Rox... Inclusiv situaţia în care, într-un mod foarte vag, am amintit de curând că am văzut-o şi acelaşi om de mai sus părea dornic să afle dacă o întâlnisem sau doar m-am gândit la ea scriind... Ei bine, pentru că nu-mi place să las lucrurile în ceaţă, precizez acum că am văzut-o atunci.

Mulţumit, domnule? :))

vineri, 8 aprilie 2011

Opreşte calul că mi-e dor sau Ză` Duff la ei acasă, în Iron City (7 aprilie 2011)

În aşteptarea următorului concert Ză` Duff (sper să se confirme concertul anunţat pentru 30 aprilie sau 1 mai), câteva vorbe despre concertul de aseară, al doilea concert Ză` Duff la care asist, al doilea concert cu Elena la tobe.

În drum spre centru prind un Adevăr de seară şi mă minunez de povestea jafului de la BCR. Nu ştiu de ce dar mi-e tare antipatică banca asta...

Faţă de concertul din Wings la care ajunsesem cu un bagaj de furie imens, în Iron City am ajuns fără evenimente neplăcute. Urmează câteva saluturi, câteva vorbe, obişnuita bere, mă binedispun citind pe diagonală un 24 Fun, studiez cu interes bucata de sârmă ghimpată de pe perete, stau comod şi aştept concertul. Între timp muzica din boxe reuşea să mă mişte.

Nu trece mult timp până când la canapele vine zvon de concert. Se auzeau nişte tobe care sunau atât de bine încât oamenii au crezut că deja e live. Se ridică, privesc spre scenă şi se prind că nu era decât o piesă trasă bine. :)

Peste puţin timp concertul chiar a început, cu prima piesă de pe albumul Descânt. Firesc, am lăsat baltă scaunul şi am mers la locul meu obişnuit în zona barului. Pe următoarele două piese Mysha şi sunetistul au pus la punct sunetul din monitor. În a patra piesă lui Mysha nu i-a ajuns scena aşa că a coborât în zona care, câteva piese mai târziu, avea să fie luată în stăpânire de public.

Momentul promoţional i-a aparţinut tot lui Mysha: Ştiu că suntem între prieteni şi toată lumea are discul dar dacă cineva nu-l are îl găseşte la Johnnie, la intrare. Andrei completează: Johnnie, vino puţin! apoi, după ce apare Johnnie lângă scenă, adaugă: Pentru că pe Johnnie nu aveţi de unde să-l ştiţi. Ei bine, senzaţia mea e că peste trei sferturi dintre noi îl ştim pe Johnnie, asta ca să nu spun că-l ştim toţi. :)

Mai târziu s-a cântat şi Oraşul doarme, piesa nouă pe care Mysha sugera că nu o ştiu nici ei prea bine deocamdată. Publicul era pregătit. Probabil eram singurul care nu ascultasem piesa pe youtube. :)

Din piesele care mi-au plăcut în mod deosebit la concertul din Wings am auzit din nou Broasca şi Ba da, ba nu. Au existat şi vreo două momente Elena, momente în care nu numai că am auzit-o dar am şi văzut-o la treabă, Andrei având grijă să-şi schimbe poziţia pe scenă pentru a pune în valoare noua (dar, într-un fel, deja vechea) componentă.

De data asta a fost un concert fără incidente tehnice, fără şireturi folosite în cine ştie ce fel pentru a fixa chitara, fără microfonii sau orice altceva ar fi putut "zgâria" ochii sau urechile noastre.

Publicul, frumos, aşa cum m-am obişnuit să găsesc în Iron City, a cântat, dansat, aplaudat, băut, zâmbit. Era plăcut dacă ne-am fi adunat mai mulţi oameni la concert dar a fost satisfăcător şi cu cei aproximativ 40 de spectatori pe care i-am numărat.

Eu cred că am zâmbit cât pentru toată săptămâna reuşind să uit pentru câteva ore de tot ce mă nemulţumeşte, îngrijorează sau sperie...

Odată ajuns concertul la final, m-am retras spre casă. Chiar în faţa clubului un taxi tocmai se eliberase aşa că am "abuzat" de el şi i-am cerut să mă ducă acasă. Am dat de un şofer tânăr cu nişte poveşti interesante. Deşi am remarcat şi mici detalii în care omul se contrazicea (ştiţi voi fazele alea în care omul spune că face ceva dar puţin timp mai târziu îl surprinzi că face altceva), a fost o călătorie plăcută.

Ajung acasă aproape de miezul nopţii, profit de faptul că era lumina aprinsă şi sting berea cu suc şi salam. Mă aşez apoi la calculator pentru că Daniel îmi ocupase patul cu bagajele pentru concursul de la Gârboavele (Galaţi), mă dau câteva minute pe FaceBook şi pe unde mai nimeresc apoi, aproape de 2 noaptea, trec la somn. Deşi se pare că am băut cam multă bere (după care am avut mici senzaţii neplăcute de dimineaţă), dacă aş fi ştiut că voi adormi atât de târziu aş mai fi stat în Iron City o vreme.

Săptămâna viitoare este posibil să nu ajung în Iron City (pentru că mă atrage concertul cu Ovidiu Mihăilescu, Rapsotree, Dan Caramihai din Music Hall- Titulescu 171) dar, într-o seară Folk frate sau la alt concert, voi reveni acolo cât s-o putea de repede.

Şi dacă tot anunţ concerte, să scriu din nou şi despre concertul Ţapinarilor de sâmbătă seară, din Indie (Str. Inişor nr 2, la 10 minute de mers pe jos de la Piaţa Iancului). Aproape sigur voi fi acolo să-i ascult pe amicii Ţapinari cu câteva săptămâni înainte de aniversarea lor de 10 ani pe care, presupun, o vor face tot în Green Hours.

joi, 7 aprilie 2011

Săptămână blegoasă

Săptămâna trecută, marţi, în timpul concertului Maria Gheorghiu, am inaugurat o nouă prelungită săptămână blegoasă.

Acum, deja plictisit de genul ăsta de stare, sper să nu trec şi în următoarea săptămână purtând blegoşenia după mine.

Cam cum s-ar descrie perioada prin care trec, perioadă căreia nu-i găsesc ca explicaţie decât acel deadline pe care-l fixasem cândva pe 30 aprilie pentru un proiect important pe care, mă gândesc acum, nu voi reuşi să-l finalizez niciodată?

Multă cofeină, poftă de mâncare lipsă, o lipsă totală de chef la trezirea din somn, mişcări mai leneşe decât de obicei, renunţare la concerte, succes doar în respectarea planurilor extrem de simple, tristeţe, tăcere, indiferenţă, senzaţia de "iar m-am îmbătat cu apă rece", poftă de bere, lipsă de chef de scris, o mai mare poftă de ceartă decât doza medie lunară cu care mă obişnuisem în ultimele luni, senzaţia că orice aş face e zadarnic, senzaţia că nu voi reuşi niciodată să obţin ceea ce s-ar putea obţine dacă fac şi respect planuri măreţe, mai puţină grijă pentru felul în care arăt când ies în lume, senzaţia că nu voi profita de concertele Ză` Duff (joi, Iron City) şi Ţapinarii (sâmbătă, Indie), alegând în schimb să stau în casă.

Oare cine e vizitatorul?



Oare cine este vizitatorul interesat de acea etichetă evidenţiată prin inversarea culorilor? Mi-ar plăcea să-mi spună în câteva cuvinte cum de a fost interesat tocmai de acel subiect. :)

Pe tema asta îmi aduc aminte cum în urmă cu câteva săptămâni îmi propusesem să scriu despre obsesia second hand după ce am avut o surpriză din partea unei vechi cunoştinţe. Poate cu altă ocazie...

O căutare...



Îmi place să văd că cineva a nimerit pe blogul meu căutând după "singur pe munte". Asta îmi sugerează mie că aş putea să mai scriu despre asta. Sper să nu treacă luna aprilie fără să fi scris din nou despre o tură de capul meu. :)

Pe moment, pentru cei care n-au citit deja povestea, prima postare sub această etichetă se află aici.

marți, 5 aprilie 2011

Domnului coleg, cu cea mai aleasă scârbă!

Ce viaţă frumoasă! Sunt sătul de profesioniştii din jurul meu! Şi, desigur, dacă e să mă orientez după părerile lor, ar trebui să caut un săpun de lux şi o sfoară (vorba celor de la Omul cu şobolani) şi să mă spânzur de camera de supraveghere ca să existe o dovadă a faptului că la job am venit, de la job mi se trage pieirea...

După ce-i reproşez unui tip (am mai vorbit despre el aici dar... acum mi-e greu să cred că a fost atunci în stare să poarte o discuţie cât de cât cu cap şi coadă) că nu-mi oferă toate informaţiile necesare pentru a-i rezolva problema pentru care venise, el se miră că mă supăr. În câteva clipe discuţia a degenerat într-un mic scandal. Deşi ar putea spune cineva că sunt subiectiv, sunt de părere că dreptatea era în foarte mare măsură de partea mea. De ce? În primul rând datorită problemei iniţiale în legătură cu care el fusese neatent ca să nu zic chiar răuvoitor sau prost.

În al doilea rând, omul a încercat să folosească în defavoarea mea un argument care era mai defect decât argumentul iniţial. Zice el cu reproş: Asta-i drept mulţumire că ţi-am încărcat cartuşul... Aici m-a înfuriat! De ce? Pentru că, aşa cum i-am spus şi lui, nu-mi făcuse mie niciun serviciu, măreaţa sa faptă fiind de ajutor firmei, departamentului, şefului nostru comun care de altfel îi şi spusese ce are de făcut.

N-ar merită să-l fac de rahat oferindu-i, cu martori, banii reprezentând contravaloarea serviciului pe care afirmă că mi l-a făcut?

După ce a ajuns la concluzia că eu exagerez (şi fie vorba între noi nu exageram decât prin faptul că-mi oboseam corzile vocale răstindu-mă la el folosind cuvinte decente când aş fi putut să-l potolesc repede printr-o trimitere la origini) i-am spus că poate să mă reclame dacă nu-i convine ceva. El se dă cel mai simpatic dintre pământeni şi afirmă că nu-i genul de om care să reclame. Ei bine, deşi în timpul discuţiei nu mi-am amintit asta, acum îmi amintesc cum s-a făcut de rahat reclamându-mă acum câţiva ani sus, pentru o vină la fel de închipuită ca cea de azi. Dar să trecem peste trecut...

Când sugerează că o să plătesc pentru felul în care vorbesc cu el l-am întrebat direct: Ce o să faci? O să mă baţi??? El răspunde sugerând că vorbele mele reprezintă ameninţări. L-am întrebat dacă ştie ce e aia o ameninţare iar el.... mi-a sugerat într-un mod scârbos să-mi fac un control...

Spre final a afirmat că nu mă va mai saluta de acum încolo. Hei! Vă rog frumos să-mi aduceţi aminte să plâng când va trece pe lângă mine fără să mă salute! :)) Ca să vadă câtă "suferinţă" îmi provoacă orgoliul unui dobitoc... Fie vorba între noi, m-aş bucura să nu-i mai aud glasul pentru o vreme. M-aş bucura şi mai mult dacă acest geniu neînţeles îşi va găsi un alt job şi va abandona corabia pe care încă locuiesc eu 40 de ore pe săptămână.

Ei bine, aduc acum în discuţie un aspect legat de faptul că, de câţiva ani, mă simt foarte nedreptăţit. Omul se referea cu siguranţă la un consult psihologic sau psihiatric. Fie vorba între noi, nici nu mă miră pentru că bolnavul psihic pare să aibă o tendinţă puternică de a-i găsi pe ceilalţi din jurul său bolnavi care trebuiesc controlaţi, trataţi, izolaţi...

Am fost întrebat acum ceva timp cum de nu am înebunit verificând tone de documente pe baza cărora urma să emită recomandări şi să tragă concluzii un auditor. Am muncit atunci ca sclavul şi drept mulţumire am primit, cu două săptămâni mai târziu decât mi se promisese, o primă "imensă" reprezentând mai puţin de 10 % din salariul meu. După 2 luni în care nu-mi imaginez cum am reuşit să-mi menţin furia la un nivel tolerabil meritam un astfel de tratament "regesc", nu-i aşa? Îl apucasem pe Dumnezeu de picior! Aveam în cont o avere...

Ei bine, am supravieţuit acelei perioade şi altor perioade în care diverşi nemernici mi-au făcut zile negre datorită efortului relativ constant pe care-l fac de aproape 2 ani, de când am revenit la psihoterapie. Am cheltuit timp, bani, convingeri, principii pentru a ajunge să convieţuiesc relativ paşnic cu o grămadă de dobitoci cu care sunt obligat să interacţionez. Şi mă-ntreb uneori dacă procedând astfel am câştigat mai mult eu sau au câştigat din eforturile mele mai degrabă cei din jur. Mă mai întreb dacă e drept ca eu să renunţ la o grămadă de lucruri pentru ca ei să fie mai puţin deranjaţi de comportamentul meu care, fie vorba între noi, nu era constant nepotrivit.

Revenind la omul cu care începusem povestea, mă-ntreb dacă ar fi fost în stare să facă eforturile care le fac eu sau este atât de convins că, vorba lui Emeric Imre, nu-i nicio problemă, toate-s foarte bune cu el încât, deşi eu voi mai face paşi către un stil de comunicare mai bun, cu el nu voi putea comunica eficient niciodată. Şi da, mă simt jignit de sugestia lui cum că aş fii nebun. Dacă el spune chestia asta deşi nu pare să aibă nici cea mai vagă idee despre psihologie sau psihoterapie mă întreb câţi tonţi care să procedeze ca el voi mai fi nevoit să suport în jur.

Oare chiar e bine să-mi optimizez stilul de comunicare sau era mai eficient să-i fi aruncat un capsator în cap sau să-l fi trimis politicos înapoi în gaura neagră din care a ieşit acum vreo 25 de ani?

Mi se pare trist că oameni ca el fac regula jocului, au neveste, copii, maşini, joburi bine plătite şi câte altele... În timp ce eu am... poate-mi spune cineva ce am atât de extraordinar încât să fie jenant că mă plâng.

Îmi vine să-ţi vomit pe creştet, domnule Vitan!

vineri, 1 aprilie 2011

Supravieţuirea lângă un training center :)

-Ssssst! Vorbiţi în şoaptă că sunt examene!

Nu odată am fost nemulţumit să aud aşa ceva. Cu cât cobor mai mult în trecut cu atât creşte nivelul nemulţumirii mele. Comentam de obicei cu astfel de ocazii despre greşelile care au dus la o astfel de vecinătate şi-mi exprimam nemulţumirea faţă de intenţia de a transforma zona într-un "sanatoriu".

Acum în schimb am constatat (plăcută constatare, ce-i drept) că pot glumi pe tema asta. Reacţia mea de azi poate fi descrisă cam aşa:

Stând în picioare, mă ridic pe vârfuri, pun un deget la gură, mâna cealaltă o las în jos cu palma orientată astfel încât să sugereze că sunt gata să iau de mână pe cineva şi comentez în şoaptă dar suficient de tare încât să fiu auzit de colegii din imediata apropiere: pe vârfuri, de mânuţă doi câte doi, ca la şcoală!

Toată faza asta zâmbesc. :)

Cum am ajuns să accept într-o oarecare măsură nevoia de linişte a acelui departament? Cred că am o explicaţie rezonabilă pentru asta dar nu am niciun chef să o scriu. :)