vineri, 28 mai 2010

Ce mă bucură?

Sunt perioade mai dificile în care mă mai bucură destul de puţine lucruri. Pentru că trec printr-o astfel de perioadă, m-am surprins zilele trecute întrebându-mă ce mă poate face să zâmbesc în astfel de zile. A rezultat o listă care arată cam aşa:

Zâmbesc când văd pe stradă un biciclist. Mă bucur mai mult când sesizez o bicicletă eficient echipată sau când în şa sesizez o tânără cu înfăţişare plăcută.

Zâmbesc când văd pe stradă un om cu chitara în spate.

Zâmbesc când aud un copil spunând cine ştie ce năzbâtie.

Zâmbesc când văd o persoană cu o carte pe care am citit-o şi care mi-a lăsat amintiri plăcute, de exemplu Iubirile caraghioase ale lui Milan Kundera. Zâmbesc când văd în mâna cuiva exact cartea pe care o citesc în prezent (cu ani în urmă mi s-a întâmplat asta în timp ce, la sugestia unei fiinţe plăcute, citeam Magicianul lui Fowles)

În alte împrejurări aş mai fi pus pe listă zâmbetul care urma uneori după ce vedeam o femeie frumoasă dar acum lucrurile sunt puţin mai complicate la nivel cognitiv iar o astfel de imagine nu mă mai bucură la fel de constant ca altădată.

Biciclete...

Serile trecute am avut o surpriză interesantă în metrou, am văzut pe peron o bicicletă. Amintindu-mi că e aproape termenul la care Metrorex anunţase că va face publice rezultatele consultării pe tema bicicletelor m-am gândit că proiectul a fost adoptat în cea mai fericită formă a lui. M-am bucurat sesizând că nimeni nu privea ciudat spre bicicletă, nici agenţii de pază din staţia în care biciclistul a coborât (absolut întâmplător acolo am coborât şi eu în acea seară) nu au avut nimic de comentat. Mi-am spus că grupurile de ciclişti care au popularizat consultarea organizată de Metrorex au reuşit să fie convingătoare.

Totuşi, parcă în ciuda celor văzute, m-am gândit să aflu dacă treaba e oficială sau nu. Ei bine, cu argumente pe care, într-o oarecare măsură, le înţeleg, Metrorex a fost de acord doar cu o parte dintre sugestiile primite de la biciclişti. Poziţia oficială se găseşte aici.

Oricum, merită apreciată deschiderea spre dialog a factorilor de decizie din Metrorex şi flexibilitatea de care dau dovadă factorii de execuţie.

Părerea mea este că, dacă ai nevoie să urci cu bicicleta în metrou (oboseală, defectarea bicicletei sau alt motiv serios), o poţi face în perioadele zilei în care staţiile şi trenurile nu sunt excesiv de aglomerate. Când e aglomeraţie recomand puţină răbdare din partea biciclistului până când aglomeraţia se diminuează astfel încât atât cei fără bicicletă cât şi cel cu bicicletă să-şi poată găsi locul în tren.

Deşi decizia oficială putea fi mai favorabilă bicicliştilor, sunt de părere că, pe moment, decizia este satisfăcătoare urmând ca cele două părţi (Metrorex şi grupurile de biciclişti) să analizeze în continuare forma în care şi alte propuneri venite din partea celor care obişnuiesc să pedaleze prin oraş pot fi transformate în decizie oficială.

miercuri, 26 mai 2010

Desensibilizare sau sare pe rană?

În urmă cu aproximativ o săptămână, amintindu-mi că m-am obişnuit să fotografiez la evenimentele bicicliştilor urbani, mă gândeam că poate fi o idee interesantă să ies la pozat şi pentru alt eveniment, petrecut sâmbătă.

Prin urmare, pun vineri seară baterii la încărcat. Sâmbătă dimineaţă îmi văd de programul obişnuit urmând ca, în funcţie de dispoziţia de moment, să ies din nou în oraş mai târziu sau să rămân acasă.

A venit ploaia, mi-a pierit cheful de ieşit în oraş aşa că a rămas curiozitatea legată de efectul pe care l-ar fi avut asupra mea vizionarea acelui spectacol. Să fi fost o bună încercare de desensibilizare sau să fi fost o nouă încercare prin care mi-aş fi pus sare pe rana care, probabil, nu se va cicatriza definitiv niciodată dar care, în prezent, pare a trece nebăgată în seamă în 99,99% din timp?

Cei care mă urmăresc de mai mult timp pot să bănuiască despre ce eveniment vorbesc. Celorlalţi le spun acum că mă gândisem să ies la fotografiat cu ocazia paradei care încheie GayFest-ul.

Şi dacă tot vorbesc despre un aşa subiect încă incomod pentru unii, îmi amintesc cum, în ultimul an, doi homosexuali au încercat să mă "agaţe". Firesc, n-au reuşit... Totuşi, respectivele incidente cred că m-au ajutat să privesc cu mai multă toleranţă lumea lor, a homosexualilor, a lesbienelor (apropo, am senzaţia că, oarecum întâmplător, am interacţionat de curând, în mediul virtual, cu o lesbiană montaniardă) şi a celorlaltor forme de minorităţi sexuale. După unii specialişti, astfel de oameni reprezintă, statistic, cam 10 % din populaţie...

marți, 25 mai 2010

BMW-ul şi pietonii

Într-una din zilele trecute, plecând cu bicicleta spre birou, am avut parte de două momente interesante:

Stradă îngustă, paralelă cu şoseaua mare. Maşini parcate de o parte şi de alta. Dintre maşinile parcate iese un BMW. Încetinesc, îl las să se încadreze şi apoi, câteva secunde, maşină şi biciclist, am mers cu aceiaşi viteză. De ce mergea încet BMW-ul? Pentru că pietonii confundă acea stradă laterală cu o prelungire a trotuarului şi sar când şi de unde nu te aştepţi...

De un astfel de pieton am avut parte în episodul 2, când luasem ceva viteză ajungând spre 25 km/ oră. Ei bine, pietonul este tentat să-mi ia faţa, se opreşte speriat şi apoi comentează cum că aş fi mers prea repede...

Şi dacă tot vorbesc de pietoni, cu ani în urmă îmi amintesc o căzătură provocată de un astfel de individ care mi-a sărit în faţa bicicletei obligându-mă să frânez suficient de brusc încât să pierd controlul bicicletei şi să acroşez biciclistul din spate, la fel de surprins de manevra la care am fost obligaţi. Şi pe atunci pedalam cu viteză mică...

Lumea e mică...

Periodic primesc noi dovezi ale faptului că lumea e incredibil de mică...

Zilele trecute, într-o scurtă privire aruncată pe Facebook, observ o nouă prietenie interesantă. Totuşi, parcă nu-mi venea să cred aşa că vineri am trecut din nou pe acolo şi... era cât se poate de adevărat.

O femeie, om de munte, alături de care am avut parte de trei ture faine de iarnă- primăvară a devenit prietenă cu altă femeie, om de folk, posesoarea unuia dintre cele mai plăcute zâmbete pe care le-am întâlnit la serile de folk bucureştene.

Nici prin cap nu-mi trecuse că cele două s-ar putea cunoaşte... :)

luni, 24 mai 2010

Ea, el, ele...

Ea, el, două biciclete...

Ea: Tu râzi de mine?

El: Da. Că mai mult mergi pe lângă ea decât pe ea...

Nu comentez, doar notez...

duminică, 16 mai 2010

Nouă evadare

Din nou pe bicicletă, duminică, într-o scurtă evadare de acasă.

De data asta am pornit fără o ţintă clară. Prin urmare, plecând de acasă pe la 5 pm, m-am trezit trecând pe lângă Real, prin faţa Bucureşti Mall, str. Valeriu Branişte iar mai târziu, din pură întâmplare, am nimerit prin Matei Basarab către Piaţa Muncii. Am trecut prin locuri noi şi prin locuri prin care nu trecusem decât rar până acum. Am tăiat intersecţii necunoscute, configurate diferit de cele prin care trec de obicei. M-am simţit destul de relaxat chiar dacă unele păreau mai complicate. Bine, era şi trafic lejer, plus că, înainte de a traversa, uneori, stăteam şi studiam şi apoi, când simţeam că am înţeles intersecţia, îmi croiam drum prin ea.

Odată ajuns în Piaţa Muncii am decis că e timp şi pentru o scurtă plimbare prin IOR. Am nimerit un sector de stradă care părea în lucru, într-o mică intersecţie am făcut dreapta şi, fără să fi ştiut dinainte unde ajung, m-am trezit pe un colţ al parcului venind din nou pe o stradă pe care nu mai umblasem niciodată.

În parc am căutat peninsulele şi, cu gândul la ideea de concurs pe drumuri prin păduri şi pe câmpuri, am încercat să merg cât de repede am putut pe potecile lor. Am prins cam 19 km/oră maxim, vizibil mai bine faţă de viteza mea obişnuită pe un astfel de teren, de maxim 10- 12 km/oră.

Tot în IOR, aşa cum mi se întâmplă destul de des, am agăţat o creangă. Un alt biciclist m-a făcut atent aşa că m-am oprit şi am observat că între timp creanga tocmai căzuse jos. Oricum, i-am mulţumit omului pentru buna intenţie şi m-am bucurat să constat că există o oarecare solidaritate între biciclişti.

Am mai constatat, în majoritatea situaţiilor resimţind o reală plăcere, că numărul de concurs de la Prima evadare atrage privirile. :) Deci îl mai las pe bicicletă. :D

La intrarea în IOR dinspre gura de metrou de la Poşta Titan am fost tentat să fac o poză dar... aparatul avea deja bateriile consumate de ieri. E mare mâncător de curent bătrânul HP Photosmart 735 dar mă bucur că mai merge şi acum, după atâţia ani...

Intersecţia de acolo avea semafoarele moarte aşa că am trecut mai greu decât de obicei prin ea.

M-am întors acasă după vreo două ore cu următoarele date în ciclocomputer: 25,14 km parcurşi, 1 oră 42 minute 49 secunde petrecute în şa, 15,04 km/oră viteză medie şi 30,2 km/oră viteza maximă.

Şi în plimbarea asta, prima dată observând acest lucru în Prima evadare, am constatat că a mea cască are nişte probleme. Ce mă deranjează? Păi... exact în creştetul capului (unde sunt eu cam lipsit de păr) benzile de pâslă sunt lipite cu un strat gros de lipici, strat care se simte neplăcut uneori. Este posibil să fie o treabă specifică unei căşti ieftine sau să mă deranjeze doar din cauza faptului că mi-am cumpărat (nu prea ştiam atunci ce să verific la o cască) din greşeală o cască cu o mărime mai mare decât mi-ar fi trebuit. Şi nu mi-aş face griji dacă nu m-aş gândi la eventualitatea unei căzături în care să mă lovesc exact în creştetul capului, caz în care proeminenţele de lipici m-ar putea răni. Poate totuşi nu cad! :D

VeloBello Skirt Bike

A fost faină acţiunea iniţiată de fetele de la Velobello! :) Oficial, totul pare să fi plecat de aici dar evenimentul a avut nevoie cu siguranţă de mult mai multă muncă, inclusiv muncă de lămurire dusă cu autorităţile care, din păcate, au refuzat din nou să aprobe desfăşurarea pe şosea a acţiunii.

Poate nu m-aş fi gândit să particip la un astfel de eveniment aparent exclusivist dacă nu aş fi primit invitaţie pe Facebook. Iar faptul că acolo erau şanse mari să reîntâlnesc prieteni mai noi sau mai vechi reprezenta o atracţie în plus. Prin urmare, decizia era pe jumătate luată, mai rămânea să văd ce spune dispoziţia de moment.

Sâmbătă dimineaţă îmi văd de treabă, mă întorc acasă, trag o porţie de somn şi... mă trezesc târziu, baia e ocupată şi... sunt nebărbierit. Asta e! În definitiv nu plec la peţit! :)

Pregătesc bicicleta pe care o credeam curată uitând că, după curăţarea ei duminică, a mai luat o porţie de noroi seara. O mai curăţ un pic, dau jos numărul de pe spate de la Prima evadare, sunt grăbit, nu nimeresc să aşez din nou borseta pe cadru, mă enervez un pic, îmi dau seama că plec târziu şi va trebui să merg până la Muzeul Geologic mai repede decât aş fi dorit să merg dacă vreau să prind şi atmosfera de dinaintea plecării pe traseu, în sfârşit plec de acasă iar pe la 15:20 începeam să pedalez.

Trafic lejer, de sâmbătă ploioasă. Pe Ştefan cel Mare depăşesc 2 sau 3 bicicliste pe care le-am revăzut apoi la Skirt Bike. Ştiam că vin, după ţinută.

Ajung devreme, pe la 15:48, după 8,88 km parcurşi în 25 de minute de pedalat cu o viteză medie de 22,35 km/oră (neobişnuită pentru mine adică prea mare) şi cu un moment de viteză maximă de 33,7 km/oră.

Erau deja câteva fete adunate, care în ţinuta solicitată de acţiune, care îmbrăcată aşa cum pedalează de obicei prin oraş. Îl reperez imediat pe Andrei (pe care am avut plăcerea să-l cunosc în tura din toamna trecută în care am pedalat pe ploaie până la Comana şi înapoi; un clip din acea tură aici), schimbăm câteva vorbe, îmi povesteşte că mai devreme tocmai împărţise zâmbete [ce idee faină le-a trecut prin minte! :)], îşi propune să împartă ceva zâmbete şi aici iar în câteva minute chiar trecea la treabă.

Între timp mă trezesc lângă mine cu o domnişoară care-mi solicită un mic interviu. Culmea, accept şi... sper să nu fi spus vreo prostie în acele câteva minute. :D S-a derulat într-un mod atât de neaşteptat acest episod încât aproape că sunt mulţumit pentru felul în care i-am făcut faţă. Aşa cum sugera un articol al lui Ariel, am avut ocazia să ies din zona de confort şi... a fost bine. :)

Aproape inevitabil, următorul intervievat a fost Andrei. :) N-am fost atent ce spunea dar părea mai obişnuit cu interviurile aşa că l-am invidiat un pic. :) Se vede în prima poză din slide show-ul de mai jos cât era de relaxat. Da, cam în acel moment cred că am scos aparatul foto din borsetă (bun loc şi-a găsit în borseta de bicicletă, am scăpat astfel de borseta de brâu) şi am început să pozez iar şi iar acele chipuri plăcute risipite printre biciclete şi baloane.

Au început să apară şi alţi cunoscuţi. Pe Bogdan eram aproape sigur că-l revăd, la fel de sigur eram că o să fie plăcut să mai schimbăm câteva vorbe. Poate că n-au trecut două luni de când ne cunoaştem dar interacţionăm de parcă am pedala împreună de cine ştie câţi ani.

O foarte plăcută surpriză a fost momentul în care mă salută un tip şi-mi spune că mă ştie de pe munte, din Piatra Mare. Îmi confirmă că mă ştie din tura făcută în toamnă, cu Bogdan Popescu. Am schimbat câteva vorbe, am mai apucat să vorbim şi pe traseu.

Un alt schimb de saluturi, îmi dau seama în secunda următoare că era vânzătorul de la Veloteca. Îmi pare bine că i-am ales sâmbăta trecută pentru micile cumpărături pe care le aveam de făcut.

Mi s-a părut interesant amestecul de oameni cunoscuţi de pe munte (Cosmin), din Mătăsari 17 (Iulian), din plimbări pe bicicletă.

Era trecut de 16:20, încă nu se pornise plimbarea dar atmosfera era suficient de plăcută încât aşteptarea să nu "doară".

Când s-a dat startul mi-am dat seama că nu eram prea inspirat poziţionat. Am filmat totuşi jumătate din coloana participantelor apoi am pornit pe urma lor, am mai depăşit, am stat din nou, am mai tras o filmare mică, am mai schimbat vorbe cu cunoscuţii de pe traseu, m-am bucurat să văd încă o bicicletă cu numărul de concurs de la Prima evadare, am apreciat poliţiştii care, acolo unde s-a putut, au lăsat prioritate coloanei noastre, am apreciat chiar şi ploaia care a permis să observ faze interesante precum a fost acea biciclistă care pedala sub umbrelă.

Studiind eu traseul înainte de a pleca de acasă trăsesem concluzia că are cam 4 km. Din fericire, mă înşelasem şi traseul a fost mai lung, de aproximativ 7 km.

În Herăstrău, trec pe lângă două fete care pedalau pe biciclete închiriate gratuit de la I love velo. Nu-mi calculez bine traseul imaginându-mi că pot trece prin stânga lor aşa că sunt obligat să pun frână pe o mică zonă pământoasă. Sesizez o mică întoarcere a capului aşa că le spun, zâmbind, să meargă liniştite mai departe pentru că nu-i nicio problemă. În definitiv eu calculasem greşit.

La sosire au fost din nou momente faine. Alte discuţii, alte interacţiuni cu oameni interesanţi.

Am avut ocazia să ascult punctul de vedere al lui Florin Leonte (o persoană totuşi controversată care foloseşte uneori metafore pe care nu le înţeleg) legat de pedalatul prin oraş. Sunt de acord cu el, locul bicicletelor este pe şosea, nu pe trotuar, strecurate printre pietoni şi cărucioare cu bebeluşi. Aproape că mă bucur că în drumul meu spre birou (uneori, încă rar, pedalez până la muncă şi înapoi) nu există piste de biciclete, având astfel posibilitatea să convieţuiesc paşnic cu şoferii şi ale lor autobuze, camioane, tractoare şi autoturisme.

Un alt moment fain a fost cel în care Bogdan a reuşit să facă legătura dintre un comentariu la ciclopromenadă şi persoana din spatele acestuia. Tot respectul pentru omul solid care a pedalat din Drumul Taberei până-n nordul oraşului pentru a participa şi la Skirt Bike! Sper ca pedalele noi să-l ajute să scape de incidente în genul celui din ciclopromenadă.

Drumul spre casă, fără să îmi fi propus neapărat asta, lăsându-mă pur şi simplu în voia discuţiilor şi a atmosferei, l-am parcurs aproape integral împreună cu Dan, un proaspăt amic. Din nou fără să-mi fi propus asta, l-am scos pe Dan din drumul lui obişnuit care folosea pe cât posibil un traseu cu piste de bicicletă şi l-am adus pe şosea.

După aproape 5 ore mă întorceam acasă plouat, cu câteva fotografii, cu filmări (sper să mă învrednicesc să le urc pe youtube), plăcut impresionat de oamenii lângă care am pedalat şi de cei cu care am apucat să discut, cuprins de bănuiala că cercul de prieteni mi se poate lărgi şi diversifica dacă reuşesc să abordez din ce în ce mai relaxat astfel de ieşiri în lume. Mai pe scurt mă întorceam acasă mulţumit de mine şi de ceilalţi.

Traseul a arătat cam aşa:



Poze:

sâmbătă, 15 mai 2010

Obsesia muzicală

Nu ştiu de ce dar obsesiile muzicale apar la mine dimineaţa. Azi dimineaţă m-am trezit, în timp ce bântuiam prin oraş, cu Blestem (Destin) când vine toamna în creier:

Ref.
Nu-mi ajungi si n-avem timp
in fiecare scurta zi,
Asteptam nopti mai lungi
sa ne putem si noi iubi.

Mi-a cazut pe gura frunza
Unui ultim arbor frant,
Moare vara, moare vara
Si vine toamna pe pamant.

Ia-ti pe umeri haina groasa,
Ia-ti flanelul tau rasfrant,
Moare vara, moare vara
Si vine toamna pe pamant.

Desfrunziri- eu mai mor, tu mai mori,
Infrunziri - si-nviem uneori.


Mi-a cazut in noapte mana
Cand am vrut sa te descant,
Moare vara, moare vara
Si vine toamna pe pamant.

Unde e caldura verii,
Pasii nostri unde sunt,
Moare vara, moare vara
Si vine toamna pe pamant.

Desfrunziri- eu mai mor,tu mai mori,
Infrunziri - si-nviem uneori.

Aici e sursa textului.


vineri, 14 mai 2010

Facebook

Se întâmplă extrem de rar să-mi atragă atenţia vreun articol prezentat în pagina de start a yahoo sau a altui site de acest gen. Azi s-a întâmplat şi, pentru că sunt de acord într-o oarecare măsură cu cele scrise acolo, vă las şi vouă link.

miercuri, 12 mai 2010

Detaliu

Azi dimineaţă, în drum spre serviciu, am văzut un melc traversând trotuarul... Nu sesizez prea des astfel de mici detalii aşa că mă bucur pentru azi dimineaţă.

Şi dată tot vorbim de dimineţi, în altă dimineaţă, zilele trecute, m-am trezit cu o nouă veche obsesie muzicală:

marți, 11 mai 2010

Prima Evadare 2010- suplimentar

A fost primul meu concurs. După experienţa de duminică mi-am propus să particip din nou anul viitor când îmi doresc să fiu mai bine pregătit psihic şi teoretic şi mai bine antrenat. Tot pentru anul viitor (sau, în împrejurări favorabile, poate chiar pentru anul acesta) nu exclud posibilitatea de a participa şi la alte maratoane prin ţară. Cel puţin maratonul de la Gărâna pare foarte interesant. Mai auzeam ceva şi de cel de la Mediaş care, se spune, este cel mai uşor maraton mtb din România. Ăsta ar fi de mine! :)

Cursa de duminică a reprezentat pentru mine un mic succes de comunicare. Rar reuşesc să fiu atât de relaxat printre străini. Am lăsat baltă toate ideile preconcepute despre comunicare şi am reuşit să deschid gura aproape de fiecare dată când am avut ceva de spus.

Dacă lucrurile ar fi mers bine, duminică aş fi avut de pedalat (cursa, drumul până la start, întoarcerea pe bicicletă spre casă) cam 130 km. Prin urmare, ca antrenament pentru viitoarele curse, îmi propun câteva ture de 130 km făcuţi într-o zi.

Legat de echipament, mi-am dovedit singur că poate fi o alegere proastă să iei echipament frumos în dauna celui deja testat dar mai urât. Am păţit-o cu ochelarii. I-am preferat pe cei cu ramă albastră care erau suficient de largi încât să-mi cadă periodic pe nas, trebuind să-i împing la loc din când în când.

Componenta eco, precizată şi în regulament, am detectat-o şi pe parcurs. În momentul abandonului sau puţin mai devreme, tot pe câmp, o concurentă a sesizat un bidon aruncat pe jos şi, crezând că a fost aruncat de unul dintre noi, a fost tentat să-l ridice. L-a lăsat jos doar după ce i s-a spus că, la cum arată, bidonul respectiv zace acolo de mult timp.

Înainte de start am avut parte de porţia de pisălogeală din partea lui Cristi.

Vezi că nu ai frâne pe disc aşa că trebuie să păstrezi distanţa! Încearcă să nu loveşti şi să nu fi lovit! Vezi că unii, alergând după un loc bun în clasament, pot merge într-un stil care îi expune pe ceilalţi la o doză suplimentară de risc! Caută o tipă care merge cât de cât în ritmul tău şi mergi cu ea, în general oamenii sunt atenţi la tipe şi le ocolesc la o distanţă suficientă încât acestea să nu fie puse în pericol. Ei bine, acest ultim sfat suna cel mai bine dar din raţiuni estetice, nu tehnice. :)

Răspunsul meu a fost ceva de genul: Sunt multe lucruri la care e bine să fiu atent dar îmi place să cred că, în funcţie de problemele de pe traseu, voi găsi cele mai potrivite modalităţi de a reacţiona.

Atitudinea lui poate scoate la suprafaţă un stil personal de îngrijorare, lipsa lui de încredere în mine, o posibilă gândire catastrofică. Ca să fiu sincer, îmi erau prea deajuns neliniştile mele ca să mai ţin cont şi de ale lui. Prin urmare, mi-am văzut liniştit de treabă. :)

Seara, urcând cu bicicleta în lift, mă văd cu un vecin (care pedalează la rândul său din câte-mi amintesc) care, văzând că am număr pe bicicletă m-a întrebat despre concurs. A fost plăcut să-i povestesc pe scurt ce aventură trăisem. :)

Şi dacă tot am vorbit de numărul de concurs, merită spus că nu-mi vine să-l scot de pe bicicletă, fiind tentat să pedalez în continuare cu el prin oraş în perioada următoare. :)

Poate ar mai fi de spus şi alte lucruri dar momentan mă opresc.

Prima Evadare 2010 sau despre abandon



Speram să scriu o altfel de poveste despre ziua de ieri...

Sâmbătă, având norocul unei mici schimbări de program care m-a eliberat de porţia săptămânală de... (curioşii sunt rugaţi să plece de la ferestrele www-ului pentru că, pe moment, nu voi spune despre ce porţie este vorba) cu o oră mai devreme, trec în drum spre casă prin Veloteca pentru a-mi lua accesorii pentru bicicletă. Îmi iau, în sfârşit, după lungi amânări, far şi stop. Profit de ocazie şi-mi cumpăr şi primele mănuşi de ciclism din viaţa mea. Ajung acasă, montez farul şi stopul, mă mai învârt în jurul cozii apoi plec spre Piaţa Victoriei pentru a plăti taxa pentru concurs şi a-mi lua numărul. Cu numărul din faţă lucrurile au fost simple dar cel din spate mi-a dat suficientă bătaie de cap. Până l-am montat, ajungând apoi la concluzia că, din nou, nu l-am montat în cea mai fericită poziţie, l-am masacrat un pic.

Mă-ntorc şi din Piaţa Victoriei, mai stau pe acasă apoi plec la cumpărături. După cumpărături îmi mai ocup timpul cu pregătiri apoi trec la somn.

Duminică dimineaţă, conform planificării noastre, trebuia să plecăm de acasă la 8:00. Până să plecăm am avut timp să consult un buletin meteo. Prognoza nu era perfectă dar nici un dezastru nu sugera. Poate cam multă ploaie pentru gustul meu dar... urma totuşi să se oprească.

8:05, cu o mică întârziere, plec cu Daniel spre locul unde urma să ni se alăture Marius, Cristi şi Ionel. Aici facem o pauză pentru a se întoarce Cristi care urma să-şi schimbe rucsacul. Între timp, după ideea interesantă a lui Marius, ceilalţi şi-au pus "numerele de concurs" de outsideri.

Am pedalat apoi toţi 5 către următoarea destinaţie unde ne-am întâlnit cu Radu şi cu nepotul său, amândoi înscrişi, ca şi mine, la Prima evadare. Era cam 8:20 când porneam mai departe spre Băneasa 7 oameni. La Radu şi la nepotul său am văzut cum părea mai bine să montezi numărul pe spate dar era deja târziu ca să-l scot şi să-l montez la loc pe al meu.

Ora 9:10. După ce pedalasem deja 17,39 km în 52 minute şi 41 secunde, cu o viteză medie de 20,08 km/oră şi o viteză maximă de 28,2 km/oră, ajungem în zona de concurs. Pe drum ne depăşiseră o grămadă de maşini cu biciclete pe portbagaj. Era destul de clar că merg şi aceste maşini tot spre Prima evadare.

În zona de start mă despart de ceilalţi, cu care urma să iau legătura telefonic în cazul în care aş fi avut probleme pe care să nu ştiu/ pot să le rezolv singur. Timp de aproximativ o oră m-am învârtit printre concurenţi, am făcut poze, am mâncat puţin şi am băut din apa minerală deşteaptă oferită de organizatori. Spre plăcuta mea surpriză, m-a identificat în mulţime Octavian cu care am avut ocazia să schimb câteva vorbe. Aveam să aflu la finalul zilei că Octavian a fost în echipa de organizare dar eu nu băgasem de seamă chestia asta. Când a venit momentul alinierii la start am decis că, dat fiind obiectivul meu de a concura în special eu cu mine, este potrivit să plec mai din spate în ciuda recomandărilor primite la Bikewalk de la Octavian.

Era aproximativ 9:50 când resetasem ciclocomputerul, îmi găsisem locul în grupul pregătit pentru start şi aşteptam cu oarecare nerăbdare să pornesc în primul meu maraton mtb. Intuiam că startul se va da ca şi anul trecut, pe la 10:05- 10:10. În spatele meu erau doi concurenţi supăraţi pentru faptul că îl aşteptam pe primar să dea startul deşi acesta (primarul) nu părea să fie agreat de prea mulţi dintre noi. Schimbăm câteva vorbe ca să omorâm timpul. Pe lângă mine apar doi concurenţi în tricouri CPNT. Intuiesc că aparţin clubului CPNT din Braşov şi mă gândesc la un cunoscut virtual pe care-l asimilez (acum, când scriu, îmi dau seama că în mod greşit) cu clubul respectiv.

Lumea face poze, concurenţii veniţi cu familia mai schimbau vorbe şi bagaje cu însoţitorii. Apare în zonă şi Cristi care îmi face poze înainte de start. Începe ploaia, aşteptată dar nedorită, febra startului dădea deja emoţii, stomacul meu aplica scheme ciudate iar eu începeam să mă bucur că am avut inspiraţia să iau un furazolidon înainte de a pleca de acasă. Trăiam o stare ciudată. Ideea primului concurs, starea vremii, presiunea socială impusă de marea masă de concurenţi (au fost în total 1250 de oameni înscrişi în cursă, conform precizărilor organizatorilor) mă făceau să trăiesc ceva între fericire şi teamă.

Până la urmă startul nu a mai fost dat de primar, acesta întârziind mai mult decât erau dispuşi organizatorii să aştepte. Dat fiind că, din cele înţelese de mine, primarul a cam băgat pe gât organizatorilor ideea de a da el startul în cursă (aşa cum a insistat să facă şi la Ziua fără Maşini), mi-a plăcut ce am auzit la un moment dat în boxe: Dacă primarul întârzie şi insistă să-l aşteptăm, băgându-se intruziv într-un domeniu de care e destul de străin, atunci voi merge şi eu la primărie insistând să-i dau sfaturi deşi nu am competenţa necesară pentru a face asta.

Momentul mulţumirilor aduse sponsorilor şi celor care au ajutat la organizare a fost interesant. Când s-a mulţumit primăriei concurenţii au răspuns cu un cor de fluierături şi huiduieli. Când s-a mulţumit poliţiei o parte a celor aflaţi pe lângă mine se întrebau cât e de normal să le mulţumească celor care îi amendează când greşesc ca şoferi. Când s-a mulţumit primăriilor localităţilor prin raza cărora trece traseul de concurs pentru faptul că au curăţat pe cât posibil gunoaiele de pe traseu a urmat un nedrept moment de tăcere (nedrept pentru că, după părerea mea, efortul acestora e lăudabil chiar dacă este făcut doar odată pe an, cu ocazia Primei evadări).

După câteva valuri de mănuşi pornite de la linia de start şi continuate până la ultima linie de concurenţi a venit şi momentul startului. Aveam GPS-ul pornit, ciclocomputerul resetat, eram destul de bine hidratat dar încă puţin hrănit (nu obişnuiesc să mănânc atât de dimineaţă şi pe fondul emoţiilor relativ puternice), mă gândeam că, din momentul startului până se vor mişca toţi cicliştii din faţă vor trece minute bune. Prin urmare, am fost mulţumit când am văzut că în nici două minute am plecat şi eu. Mai târziu am aflat că toată coloana trecuse linia de start în 10 minute.

Începem traseul pe asfalt, facem stânga tot pe asfalt, mă ghidez mai degrabă după cicliştii din faţă decât după marcajele puse de organizatori (în paranteză fie spus, oricum mi se părea aproape imposibil să marchezi 55 km de traseu în stilul în care sunt marcajele turistice prin munţi adică suficient de dese încât de la marcajul lângă care stai să îl vezi pe următorul). Concurenţii se mişcau destul de repede, chiar şi eu eram tentat să fac mici depăşiri, ajunsesem să văd pe ciclocomputer o viteză curentă de circa 17 km/oră.

Viteza a scăzut semnificativ în momentul intrării în pădure. Totuşi, grupul se mişca relativ constant, cei mai antrenaţi şi pricepuţi făceau depăşiri suficient de elegante încât să nu se lase cu ciocniri. Curând au apărut bălţile în mijlocul drumului, bălţi care împărţeau cicliştii în două coloane, de-a dreapta şi de-a stânga bălţii. Aud în jurul meu că aceste bălţi erau prezente şi anul trecut, şi la recunoaşterea traseului făcută cu câteva săptămâni în urmă. Mă bucur că, în ciuda micilor dezechilibrări care mă făceau să răsuflu uşurat după ce mă redresam, merg relativ fluent.

Plouă în continuare, oamenii se opresc să pună pelerine pe ei, eu merg în continuare. Alţii par a se opri pentru a repara bicicleta. Eu, cu o viteză destul de mică, merg în continuare. Primul moment mai spectaculos a fost când, prin mijlocul unei bălţi, părea a se strecura o fâşie de pământ pe care se poate trece. Având ciclişti în faţă nu am văzut că acea fâşie se termina decât după ce cicliştii din faţă au virat brusc, trecând peste un şleau către fâşia de potecă din stânga. Nefiind eu suficient de tehnic nu am făcut ca ei. M-am oprit, am sesizat că în urmă erau destul de mulţi concurenţi suficient de aproape aşa că am luat o pauză şi am făcut câteva poze (nu mai făcusem poze de dinaintea startului). Când aceştia s-au rărit un pic m-am strecurat şi eu cât am putut de elegant pe poteca din stânga.

Ceva mai târziu, drumul brăzdat de şleauri devenise alunecos din cauza ploii. De fiecare dată când, dintr-un motiv sau din altul, trebuia să schimbi direcţia ieşind dintr-un astfel de şleau, riscai o căzătură. Între kilometrii 6 şi 7 am avut 2 astfel de căzături prin alunecare, rămase fără alte urmări în afară de întârziere şi încasarea unei porţii de noroi pe pantaloni. După a doua am ajuns să pedalez câteva minute în paralel cu un tată venit cu copilul la concurs. Tatăl afirma că are cele mai scumpe cauciucuri care se găsesc în România pentru acest tip de teren şi tot alunecă. Copilul, demn de admiraţie, s-a mişcat foarte bine cât am rămas în preajma lor. Din cele scrise în comentariile de pe site-ul oficial, copilul şi tatăl au reuşit să termine cursa. Mă bucur pentru ei! :)

Ceva mai devreme, pe când eu luasem deja suficient noroi în pantofi, după ce am intrat cu piciorul în noroi, cineva sugera că ar fi fost mai bine dacă ar fi încălţat bocanci. Totuşi, cine s-ar fi gândit că Prima evadare se va transforma dintr-o plimbare lungă dar relativ lejeră într-o plimbare suficient de dură încât să te chinuie în diverse feluri?

Într-un sector îngustat al pădurii un concurent grăbit şi-a luat bicicleta în braţe, a solicitat să i se facă loc şi apoi a depăşit în fugă coloana de ciclişti. Din cei rămaşi în urmă s-au auzit voci. Hei, grăbitule! Oricum n-o să ajungi primul! sau Dacă ai depăşit depăşeşte cu tot echipamentul, nu-ţi uita camera! Nu ştiu nici acum dacă treaba cu camera era o glumă sau omul chiar pierduse pe drum camera de bicicletă sau vreo cameră foto fixată pe cască.

La centură, aşa cum citisem, un zid se strecura între calea ferată şi şosea. Eu mă aşteptam ca traseul competiţiei să ocolească respectivul obstacol dar organizatorii au găsit altă soluţie, construind o rampă între calea ferată şi zid şi postând un voluntar sub zid care, cu o viteză admirabilă, prelua bicicleta fiecărui concurent şi i-o returna după ce concurentul sărea zidul. Deşi intenţionam să-mi cobor singur bicicleta, rapiditatea cu care se mişca omul m-a făcut să-l las să coboare şi bicicleta mea, recunoscând apoi că astfel trecerea zidului a fost mult mai simplă. I-am mulţumit şi, îmi place să cred, nu am fost singurul care a făcut asta.

Mai târziu aveam să aflu că omul s-a purtat la fel şi cu bicicletele outsiderilor.

Dacă pe porţiunea de pădure se înainta încet, cu viteză mică, cu căzături, câteodată împingând la bicicletă, intrarea în zona de câmp s-a dovedit a fi mult mai solicitantă. Curând, datorită solului mult mai argilos decât în pădure, pământul avea să blocheze roţile celor care nu erau dotaţi cu frâne pe disc. Mă miram să-i văd pe toţi opriţi dar curând m-am oprit şi eu. Noroiul era atât de lipicios încât, pornind de la roţi, se lipise de cadru, de frâne, de furcă. Practic roţile ajungeau să se blocheze astfel încât să pedalezi devenea imposibil iar să împingi bicicleta devenea extrem de greu, roţile ajungând să alunece în loc să se rotească. În situaţia asta nu rămânea altceva de făcut decât să cureţi noroiul care, după câţiva metri, se punea la loc. Am curăţat, murdărindu-mă serios pe mâini, de câteva ori noroiul. Apoi am văzut pe cineva care evita murdărirea roţilor luând bicicleta în braţe. Am încercat şi eu dar, încălţat în pantofii care aveau deja tălpile pline de noroi, înaintam încet şi îmi păstram cu oarecare dificultate echilibrul. Prin urmare, am lăsat din nou bicicleta jos şi am reluat ciclul de mers pe ea sau pe lângă ea şi curăţarea de noroi. Aproape că nu mai conta că murdăream abia cumpăratele mănuşi, că noroiul mirosea a balegă şi rahat de porc, că atât pe murdar pe mâini abia mai reuşeam să deschid bidonul de apă fără să dau noroi pe gura acestuia. Cam pe această porţiune de traseu m-a ajuns din urmă un tip cunoscut. Când m-a salutat şi l-am privit mai atent am constatat cu plăcută surpriză că tipul era Bogdan Antohe care venise la Băneasa împreună cu grupul organizat de George Hari Popescu teoretic doar pentru a urmări plecarea concurenţilor la Prima evadare. A fost o reală plăcere să schimbăm câteva vorbe.

Ajungând din nou la şosea, am curăţat din nou bicicleta. Urma un sector de drum de pământ acoperit cu pietriş. Pietrişul se auzea cum, în timpul mersului, era ridicat de roţi şi izbea în cadru. În ciuda acestor zgomote neplăcute, înaintam mult mai lejer decât mai devreme. Dar acest teren prielnic nu avea să ţină mult. Curând am reintrat pe pământ lipicios. Oamenii începuseră să se întoarcă. Unuia îi atârna schimbătorul, alţii se întorceau doar pentru că, pe un astfel de teren, dispărea aproape de tot plăcerea de a pedala, tura transformându-se într-un lung chin. Cei care participaseră şi la ediţia de anul trecut a Primei evadări spuneau că anul trecut terenul era favorabil deplasării în timp ce anul acesta, după ploaia care tot pica, terenul devenise extrem de dificil.

Mă regrupez cu outsiderii (pe care mă bazam în caz de probleme, chiar dacă era posibil să fiu descalificat în caz că apelam la ei pentru a rezolva o problemă tehnică), o parte dintre ei afirma că s-ar întoarce, eu aş mai fi încercat să mă chinui spre înainte, nu prea ştiam ce e mai bine să fac. Până la urmă mă uit pe ciclocomputer, văd că parcursesem doar aproape 11 km în peste o oră de pedalat, calculez că, păstrând viteza medie, nu pot ajunge la linia de sosire în 5 ore şi constat că este mai înţelept să accept întoarcerea.

A fost o decizie greu de luat. Obiectivul meu secundar, pe lângă ideea de a concura în special eu cu mine, era să termin cursa şi să mă situez în prima jumătate a clasamentului. Totuşi, faptul că erau mulţi alţii care se declaraseră deja învinşi m-a ajutat să accept şi eu mai uşor abandonul după ce parcursesem mai puţin de un sfert din cursă.

Deşi mulţi decisesem deja întoarcerea la ultimul cp situat în apropiere, în şosea, părea destul de greu să o facem. Am mai rămas pe câmp, am comentat despre soarta crudă, despre terenul potrivnic, am râs, am interacţionat ca între prieteni deşi nu ne cunoşteam decât de câteva minute. Deşi eram un pic trist din cauza abandonului, felul amuzant în care tratau şi ceilalţi situaţia m-a făcut să consider momentul retragerii ca fiind unul dintre cele mai amuzante ale competiţiei.

Înainte de a mă întoarce pe şosea mi-am dat seama că, dată fiind temperatura destul de scăzută, apa minerală băută nu se eliminase prin transpiraţie. Prin urmare... se impunea să ies un pic în decor pentru o pauză de pipi, riscând astfel ca noroiul de pe mâini să-mi ajungă cu ocazia asta şi în chiloţi. Să te duci la capătul câmpului unde se vedeau nişte copăcei părea inutil aşa că, sperând că nu ofensez pe nimeni astfel, m-am uşurat la câţiva metri de drumul plin de biciclişti.

Reîntorşi în şosea, am stat puţin să vedem ce fac ceilalţi competitori apoi am luat-o pe şosea spre Tunari. Ploua în continuare. Vedem o staţie de autobuz cu acoperiş şi decidem să ne refugiem puţin acolo pentru a mânca. Valul celor care abandonaseră cursa părea fără sfârşit. Unii, glumeţi, ne întrebau dacă aşteptăm autobuzul. :) Am primit întrebarea asta şi de la Bogdan Antohe care s-a retras din cursa (la care participa neoficial, numărându-se printre cei fără număr) puţin mai târziu şi mai departe decât noi.

Cât am stat ne-a depăşit o domnişoară care abandonase şi, din câte am văzut, părea să fi participat singură. Tot respectul pentru voinţa şi curajul ei! Nu cred că a fost singura dar pe celelalte nu le-am văzut. Faptul că şi ea ne-a întrebat dacă aşteptăm autobuzul ne-a amuzat odată în plus. :)

Terminăm masa şi pornim iar la drum. La prima intersecţie facem dreapta. Din direcţia din care veneam noi dar şi din direcţia următoarei traversări a şoselei noi concurenţi care abandonaseră cursa se îndreptau spre Bucureşti.

La intersecţie ne oprim. O bicicletă avea schimbătorul făcut praf şi, pentru a fi cât de cât reparată, avea nevoie de o intervenţie pe lanţ pentru care era necesară presa. Îmi pare bine că Marius avea presa la el şi ne-am oprit pentru a-l ajuta pe acel concurent să-şi facă bicicleta cât de cât funcţională. Cât am stat aici au mai trecut concurenţi pe lângă noi. Unii ne salutau, alţii răspundeau la salutul nostru, alţii treceau indiferenţi, nerăspunzând la salut. Au fost şi câţiva din cei care s-au oprit, au ajutat şi ei cu un sfat sau ce s-a putut, au făcut poze.

Unul dintre cei opriţi, un domn în vârstă, mi-a lăsat o impresie foarte bună.

Motivele abandonurilor, pe lângă motivul meu (faptul că acest concurs s-a dovedit mult mai greu decât îmi imaginam), au mai fost defecţiunile tehnice. Câţiva metri după ce ne-am întors noi, unii concurenţi au avut ghinionul să-şi rupă schimbătoarele. Altul, nu-mi dau seama prin ce ghinion, îşi rupsese şaua. Altul rămăsese fără "cozorocul" de la cască.

Împărţind prieteneşte eşecul cu aceşti competitori întorşi din drum situaţia a devenit mai puţin urâtă, poate chiar veselă.

Odată despărţiţi am continuat spre centură, am făcut stânga pe ea şi apoi am intrat în Bucureşti. Ca şi dimineaţă, pe drumul dinspre/ spre casă, am trecut la câteva minute de biroul meu. La întoarcere, ud fiind, mă gândeam că aş putea face un popas la birou pentru a mă usca şi a-mi face o cafea caldă. Dar nu aveam nici cheia la mine, nici cafea nu mai aveam.

La fel ca la dus, şi la întoarcere am trecut prin intersecţia care mi-a readus-o în memorie pe Steluţa.

Continuăm spre Ostrov unde stabilisem că mergem pentru a spăla bicicletele care arătau groaznic după încercările la care le supusesem.

Ajungem în Ostrov, nu mai ştiu la ce oră (este posibil să se vadă asta pe GPS). Daniel aflase mai devreme că Radu avusese belele cu schimbătorul nepotului. Prin urmare, când Radu l-a sunat şi a anunţat că a ajuns cu nepotul la finish ne-am bucurat pentru succesul lor. Au pierdut 40 de minute cu repararea bicicletei.

De la startul competiţiei până în Ostrov unde mi-am notat din nou datele de pe ciclocomputer, mersesem 30,48 km (din care, aşa cum deja precizam, circa 11 km pe traseul concursului) în 2 ore 28 minute şi 57 secunde, cu o viteză medie de 13,42 km/ oră şi o viteză maximă de 28,5 km/oră.

În Ostrov o întreb pe Maria care este cel mai murdar animal bănuind că răspunsul ei se va lega de porc, având astfel ocazia să-i spun apoi că sunt murdar ca un porc. Totuşi, socoteala mea nu s-a potrivit cu răspunsul ei: Cel mai murdar animal eşti tu! :)

După pauza din Ostrov, după care bicicletele au fost curăţate iar noi am băut vin şi am mâncat, puţin înainte ca ploaia să reînceapă, mai abundentă decât în restul zilei, am plecat cu Marius, Ionel şi Daniel spre casă. Pentru că deja se pornise ploaia despărţirea de Marius şi Ionel a fost rapidă apoi eu cu Daniel ne-am adăpostit sub un pom până ne-am lămurit că ploaia nu avea de gând să se oprească prea curând. Pe la 20:20 eram acasă. Eram ud fleaşcă aşa că am dezbrăcat toate hainele (constatând că eram ud până la chiloţi) şi, până să apuc să mă spăl, am îmbrăcat haine curate şi uscate. Imediat am adormit trezindu-mă mai târziu pentru a face puţină ordine în bagaj şi a face un duş.

Dimineaţă, trezindu-mă pentru a merge la birou (deşi poate n-ar fi trebuit am evitat să cer azi o zi de concediu deşi eram aproape convins că mă voi întoarce extrem de obosit din cursă), mi-am dat seama că uitasem cu desăvârşire de pantofii uzi şi extrem de murdari. Mi-am pus o clipă întrebarea dacă voi avea ce încălţa pentru a merge la birou şi mi-am adus aminte de bocancii pe care n-ar fi fost rău să-i am la mine ieri.

Ajung la birou, pe drum povestesc unei colege cum a fost cursa, povestesc şi la birou câte ceva deşi îmi propusesem să nu fac asta gândindu-mă că interesul pentru povestea mea nu e sincer, trag cât pot chiulul de la birou şi mă apuc să scriu povestea asta. Acum, la 18:50, îmi propun să plec spre casă, să descarc fotografiile şi informaţiile din GPS, să public ce se poate publica şi apoi să adaug la această postare material foto şi, eventual, video.

În încheiere doresc să adresez felicitări organizatorilor cursei dar, în mai mare măsură, concurenţilor care au fost suficient de bine pregătiţi, dotaţi tehnic şi cu noroc încât să termine cursa. Am înţeles că, din 1250, au reuşit să treacă linia de sosire cam 600. Pentru aceştia, tot respectul! Din cei 600 mă bucur în special pentru Radu şi nepotul său şi pentru acel copil care concura împreună cu tatăl său.

Nu în ultimul rând le mulţumesc celor care m-au însoţit până la start şi pe drumul de întoarcere spre casă. Fără suportul moral al lor, fără siguranţa că pot primi ajutor tehnic în caz de nevoie, participarea mea la Prima evadare ar fi putut fi compromisă. Vă mulţumesc, outsiderilor! :)

Podiumul cursei, aici.

Later edit: tocmai am văzut nişte poze de la sosire, postate de Oana Ganea. Le găsiţi aici.

sâmbătă, 8 mai 2010

Agitaţia de dinainte...

Azi a fost o zi aglomerată. Mai am puţin şi fug la nani pentru că mâine, dimineaţă devreme, pornesc spre Băneasa, pentru prima evadare.

Sper să revin cu poveşti luni.

Zile senine! :)

joi, 6 mai 2010

Folk frate! 2 ani

Aseară, după o zi neplăcută la birou (mi se pare culmea absurdului să-ţi strice ziua un coleg care, ironic, se dă religiozitatea întruchipată) plec devreme din firmă, dau pe acasă, las rucsacul şi, liber, plec spre Iron City.

Fiind deja suficient de cald afară eram odată în plus liber, nesimţind nevoia să pun altă haină peste tricou.

Ajung, clubul era destul de pustiu, până să-nceapă concertul mai era aproape o oră, Ştefan îmi spusese că ajunge mai târziu aşa că am folosit timpul încercând să mă relaxez.

Odată ajuns Ştefan, împreună cu un prieten care mă ţinuse minte deşi ne văzusem doar odată, cu ani în urmă, la cenaclul din Preoteasa (reţinusem împrejurările, nu şi persoana), am devenit trei iar curând am migrat şi am devenit mai mulţi (pe principiul obişnuit cu prietenul prietenului prietenului).

În concert, până pe la 1:30, când m-am retras spre casă, s-au întâmplat câteva chestii interesante. Prima chestie interesantă a venit de la Jonnie care sugera că ideea de Ziua Bărbatului sigur a plecat de la o femeie că altfel nu se explică de ce se organizează în Parcul Copilului. :)

A cântat o grămadă de lume până am plecat. Dintre cei pe care-i cunosc cât de cât sau ceva mai bine i-am văzut/auzit pe Mysha, Teddy, Jonnie (principalii cântăreţi din serile Folk, frate cele de toate miercurile), Nicoleta Pălărie, Alina Manole, Tănase cu Dan Găină, Gâză, Adrian Cristescu, Fram, Dragoş Boeru, Dan Vasilescu, Bodi şi, cu siguranţă, alţi câţiva.

Am auzit pentru prima dată o versiune de Verginica cu muzicuţa lui Dan Vasilescu şi cu pieptănul lui Bodi care se auzea surprinzător de bine.

Am auzit, în varianta Tănase- Găină, Batacanda celor de la Cargo.

Am auzit că te iubesc atât de aşa şi aşa chiar de la Alina Manole care a urcat pe scenă după obişnuita joacă cu Ţi-am luat un inel.

Am văzut câteva persoane care cunosc mult mai bine ca mine ce şi cum cântă Alina Manole realizând coregrafia pentru Am un pitic.

Am auzit o piesă nouă Alina Manole. Mi-am amintit vorbele lui Mysha despre intervenţiile scurte ale Alinei Manole în serile Folk frate (2- 3 piese) din motive pe care el mi le-a explicat dar nu cred că este cazul să le expun aici. Oricum, sunt de părere că Mysha are dreptate.

Dincolo de miezul nopţii, Teddy îl întreba pe Dragoş Boeru dacă ştie o piesă. Ei bine, o ştia! Spre foarte plăcuta mea surpriză, s-a cântat M-a vrăjit o stea, o piesă pe care nu o auzisem până acum live dar care, cu vreo 7 ani în urmă, m-a obsedat o vară întreagă. A fost unul dintre momentele în care, deşi ajunsesem în club apăsat de mizeriile de peste zi, chiar m-am bucurat.

Alte surprize plăcute au fost preluările din Tudor Gheorghe şi Emeric Imre (Nebun de alb şi Bună varianta rea, în varianta cu text încurcat marca Teddy) alături de alte piese pe care publicul a putut cânta alături de omuleţii de pe scenă.

Tănase, în afara recitalului fain, am sesizat că s-a distrat bine la aniversarea Folk Frate, el fiind unul dintre cei care au îmbunătăţit atmosfera serii.

A existat şi un moment în care a fost pomenit M.I.S.H.U. Călian care ar spune, când cântă o piesă pe care ar trebui s-o cunoască toată lumea, ceva de genul cine nu ştie piesa asta mă-sa e tractorist! :D

Când am ieşit din club altă plăcută surpriză! Mă trezesc că mă strigă Ioana. N-am apucat să-i mulţumesc aseară dar îi mulţumesc acum pentru link-ul către devirusare.com pe care mi l-a trimis zilele trecute. Ajutându-mă de instrucţiunile de acolo am mai detectat câteva rămăşiţe de troian. Acum sper să fi scăpat definitiv de virusul "adoptat" vineri seară.

Poate ar mai fi şi alte lucruri plăcute de spus dar... starea de Iron City e deja de mult uitată... Acum sunt din nou trist şi îngrijorat. :(

marți, 4 mai 2010

Obsesii muzicale

Obsesia muzicală a dimineţii de azi a fost un refren auzit în Iron City, la Folk Frate, în urmă cu câteva săptămâni. Ţin minte că atunci publicul a primit bine piesa, auzindu-se bine la refrenul pe care cei de pe scenă au avut inspiraţia să ne provoace să-l cântăm.

Ochii negri, faţa albă,
Păr întunecat şi mare,
Inima - un sloi de gheaţă.
Alte semnalmente: n-are


Nu am putut asocia niciun chip cunoscut textului acesta aşa că nu-mi explic cum de mi-a revenit în memorie. Culmea este că, la ceva minute după ce refrenul îmi răsărise în creier, în metrou, aproape de mine, a apărut o fată cu păr întunecat, lung, cu braţe subţiri şi chip plăcut şi alb.

Mâine seară, la aniversarea a 2 ani de Folk Frate în Iron City, mi-ar plăcea să aud din nou acest cântec. Dar dacă nu-l voi auzi nu-i supărare! :) Eu voi încerca să fiu acolo să-i ascult din nou pe cei care mi-au înveselit multe seri de miercuri şi mi-au lăsat în amintire acea superbă seară de sâmbătă din Diham.

Şi dacă tot îi spuneam joi, înainte de concertul Negru Latent, lui Mysha că am ajuns la Folk Frate, în Iron City, (şi) datorită lui Tănase (Ţapinarii şi Semne) să reamintesc împrejurările...

Nu mai ştiu în ce împrejurări (probabil pe principiul curiozităţii faţă de prietenul prietenului) am nimerit cândva pe blogul tanasist de pe Yahoo 360 (unde debutasem şi eu ca blogger). Aici am văzut afişul unui concert Semne care urma să se ţină în Iron City. Pentru că nu ştiam unde-i Iron City am întrebat într-un comentariu iar Tănase mi-a răspuns oferindu-mi informaţiile necesare. Din păcate nu am reuşit să ajung atunci la concertul Semne (şi nici nu am apucat să ajung la alt concert Semne până acum) dar, câteva săptămâni mai târziu, mi-am amintit de club, citind între timp şi de serile Folk Frate (despre care ştiam că există de când se ţineau în alt club), profitând de o seară de miercuri în care deja eram în centru... nu era greu să aleg să încerc prima mea seară în Iron City.

Şi dacă tot vorbim (şi) de Semne, am plăcerea să amintesc de invitaţia pe care mi-a transmis-o Tănase pe Facebook. Concert Semne, 13 mai 2010, Iron City, ora 21:00. O nouă seară tip Lucky 13 după seara de 13 aprilie în care acelaşi Tănase, împreună cu coŢapinarul Covei, a cântat în Mojo.

Ei bine, sper să ajung în sfârşit şi la un concert Semne joia următoare!

Dar până la joia următoare, le urez celor care fac în fiecare miercuri (sau mai rar, funcţie de programul fiecărei persoane din gaşcă) serile Folk Frate ani mulţi şi frumoşi alături de publicul din Iron City! În acelaşi timp doresc fiecărei persoane din echipă (Cristinissima, Nico Pălărie, Mysha, Teddy, Jonnie, Fram şi ceilalţi pe care nu i-am reţinut) succese personale numeroase pe plan muzical şi nu numai!

Să ne revedem cu bine!!! :)

On/off...

Dacă viaţa ar putea să se aprindă sau stingă asemenea becului, printr-un buton on/off azi aş fi trecut-o pe off...

duminică, 2 mai 2010

Din nou pe bicicletă

Ieri, 1 mai 2010, deşi era destul de clar că nu voi mai reuşi să găsesc mare satisfacţie în asta, am plecat pe la 5pm pe bicicletă.

Motivul principal era acomodarea cu casca abia cumpărată cu o săptămână în urmă. Deşi mi se sugerase că nu făcusem o alegere prea bună, se pare că lucrurile nu sunt deloc tragice. Timp de 3 ore nu m-am simţit aproape deloc incomodat de cască. Acum rămâne de văzut cum voi reacţiona duminica viitoare când voi sta cu ea pe cap vreo 12 ore...

De data asta am încercat un traseu pe care să mă supun unor şocuri medii spre mari pentru a verifica cum se comportă casca în astfel de împrejurări. Prin urmare, între trei parcuri, am mai căutat canalele de pe marginea şoselei, ceva borduri şi gropi.

După întoarcerea din ultima tură la Comana rămăsesem cu ideea de a merge prin Tineretului cu bicicleta. Am pornit într-acolo dar un indicator spre Parcul Carol m-a deturnat.

Prin urmare, după ce am rătăcit un pic aiurea pe străzi, am intrat pentru prima dată cu bicicleta în Parcul Carol. Auzisem că aici sunt nişte coborâri mişto pe pământ. Am avut noroc să văd câţiva ciclişti ieşind din aleea asfaltată. I-am urmat prudent şi... s-a dovedit că am descoperit astfel un loc cu adevărat fain. O coborâre pe care, dacă te simţi foarte stăpân pe tine şi pe bicicletă, poţi prinde viteze mari. Potecă cu rădăcini, cu coroana copacilor destul de aproape de cap, cu curbe. Toate astea printre zone de iarbă pe care bucureştenii mai puţin activi şedeau. Mă gândeam că, spre vară, locul s-ar putea transforma în zonă de plajă. Acum nu părea suficient de cald. Nu m-am mulţumit cu o singură trecere pe acea potecă dar după a doua m-am retras din Carol cu gând să trec şi prin Tineretului.

Mă orientez destul de rapid, intru în Tineretului, tai parcul până la ieşirea spre Brâncoveanu (pe drum am avut surpriza de a mă vedea cu Costin, soţia şi bebe-ul lor), tai parcul înapoi, sesizez câţiva copii care veniseră dinspre iarbă cu bicicletele şi sugerau că au urcat greu datorită raportului dintre foi şi pinioane nu chiar favorabil, devin curios, sesizez poteca pe care urcaseră, cobor pe ea, reajung în asfalt, merg puţin pe el cât să-mi reglez foaia şi pinionul şi... încep urcarea. Pentru că începea abrupt m-am trezit înfrânt, ajungând să fac câţiva paşi pe lângă bicicletă. Am aşteptat să se elibereze cât de cât poteca, am urcat la loc în şa, am ieşit destul de obosit sus şi am continuat spre ieşirea din parc. Înainte să ies mi-am luat un Nestea, am băut rapid aproape jumătate de litru apoi am pornit spre casă.

Totuşi, nu am ajuns direct acasă. Am deviat un pic şi spre IOR. Aici am intrat pe traseul unei viitoare alei asfaltate, acum un traseu cu pământ bătătorit, cu sticle sparte, cu denivelări mari în laterale. Nu mi-a plăcut. Am trecut pe la poalele Dealului cu Dor, am continuat pe asfalt în jurul lacului, m-am strecurat cu greu printre cei ieşiţi la plimbare, decid să ies şi... îmi fac o ieşire plăcută urcând pe unde coborâse o puştoaică pe bicicletă. Poteca dădea la o ieşire mai puţin folosită în care eram aproape să mă ciocnesc cu oameni pe role. Totuşi, ieşind încet, am putut să iau curba şi să mă mişc în continuare fără ciocniri.

Câteva minute mai târziu am greşit din cauza vitezei drumul şi am ajuns pe strâzi despre care bănuiam doar aproximativ unde dau. Era plăcut pe acolo deşi strada era îngustă şi traficul auto, deşi redus, exista.

Încă puţin mai târziu ajung acasă. Înainte de a urca pe scări până acasă am notat datele de parcurs:

Timp de mers: 2 ore 37 minute 15 secunde (rezultând pauze de hidratare, la semafoare şi de discuţii sau orientare de circa 20 minute)
Distanţă: 35,43 km
Viteză medie: 13,89 km/ oră
Viteză maximă: 33,4 km/ oră
Odometer: 1485 km

În tura asta, pentru că am dat de mulţi nori de muşte, mi-am dat seama cât de utili sunt ochelarii. Prin urmare, este necesar să mai completez echipamentul şi cu aşa ceva. Altfel, pauzele în care încercam să scot muşte din ochi devin, cu timpul, supărătoare.

Despre cască:
am cumpărat-o din Decathlon, am căutat ceva ieftin, sub 100 lei şi am găsit ceva la 85 lei, din păcate o mărime în plus faţă de ce ar fi fost ideal să iau (57- 62 cm am luat). O cheamă Joker, e albastră, fabricată în Germania, cântăreşte 300 grame, are plasă de insecte şi e destul de aerodinamică.

sâmbătă, 1 mai 2010

M-am devirusat, sper...


Asta-mi găsise aseară Spybot S&D. Când să şterg respectivele înregistrări, culmea! Avira îmi spune că e o problemă cu fişierul respectiv... De ce atât de târziu nu-mi dau seama...

Dând peste noapte o nouă porţie de scanare, nici Avira, nici Spybot S&D nu au mai detectat nimic. Nu sunt într-atât de priceput încât să bag mâna în foc că dar sper să fi scos mizeria din calculator deja.

M-am virusaaaaaaaat! :(

Îmi vine să intru în pământ de ruşine! :(

Primesc un link, aparent de încredere. Îl deschid, nu mă prind că executabilul ascuns în chip de poză e dubios, îl rulez şi... îmi umplu lista de messenger cu link-uri cu viruşi.

Culmea e că Avira, cu care am scanat executabilul înainte de a-l rula, nu a detectat nimic dubios...

De data asta chiar am fost fraier! :( Sper totuşi ca oamenii din listă să fie mai inteligenţi şi să se ferească mai bine ca mine.

Îmi pare rău pentru eventualele daune provocate!

Acum să văd cum scap şi eu de bubă...