duminică, 31 octombrie 2010

Eşti cine cred eu că eşti?

În ultimele luni am primit de două ori acest gen de întrebare.

Prima dată, pe la începutul toamnei să fi fost, doi copii mă întreabă dacă sunt şeful nu ştiu cărei peluze de pe Steaua. Le spun că nu am nicio legătură cu Steaua sau cu fotbalul (dacă faceţi un search pe blog folosind fotbal ca cuvânt cheie probabil că acesta va fi singurul rezultat), copii se retrag cerându-şi scuze pentru deranj.

Prin aceşti copii am priceput în sfârşit de ce tot încerca un tip pe care-l întâlneam des, trecând pe lângă un bloc vecin, să intre în vorbă cu mine folosind ca pretext întrebări legate de fotbal. Nu cred că e de mirare faptul că, de când cu acei copii, individul curios nu mi-a mai adresat nicio întrebare, scăpând de secundele deranjante trăite atunci când îl observam în drumul meu.

Din punctul meu de vedere, pentru felul eficient şi rapid în care şi-au satisfăcut curiozitatea, acei copii merită o notă bună la comunicare.

A doua oară, joi seară, pe când mă gândeam că nu am reuşit să reacţionez suficient de prietenos în faţa unui copil întâlnit (nu mi-ar plăcea să aflu că acel copil a perceput că am fost critic la adresa lui pentru că nu aveam niciun motiv să-l critic), la Dristor, am senzaţia că, printr-un gest discret, un tip mă salută.

Răspund cu aceiaşi discreţie apoi, după câteva secunde, tipul revine şi mă întreabă direct dacă sunt la actorie la Hyperion. Îi spun că nu sunt şi că am destul de rar legătură cu teatrul. Tipul părea convins că mă ştie de undeva aşa că i-am sugerat că ar fi putut să mă întâlnească pe munte sau la vreun concert folk. El spune că mai degrabă m-a reţinut dintr-o situaţie legată de teatru sau film. Insist că nu am legătură strânsă nici cu teatrul, nici cu filmul. În momentul acela, nu ştiu de ce, am afirmat că îmi e şi mie cunoscut chipul lui dar că nu mai reţin în ce context l-am remarcat. Minţeam! Nu-mi aduc aminte să îl fi văzut măcar odată înainte de joi seară... Ciudată ideea asta a mea... Nu am mai spus niciunui necunoscut până acum că îl recunosc...

Tocmai când ne despărţeam fără să fi descoperit de unde (nu) ne cunoşteam, el remarcă metroul plecând din staţie şi îşi cere scuze dacă am pierdut metroul din cauza discuţiei provocate de el. Îi spun că nu-i nicio problemă apoi el se depărtează...

Este puţin probabil să-l reîntâlnesc... Şi oricum nu garantez că l-aş recunoaşte. Totuşi, modelul interesant pe care-l forma barba lui s-ar putea să-l recunosc în caz că omul îmi mai iese în cale...

Ciudată întâmplare!

miercuri, 27 octombrie 2010

Casa cu prieteni - Nebunie

Mai scriam şi despre instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)

Ca şi în postarea trecută, iată piesa! :) Instrumentul apare câteva clipe, la început.


Casa cu prieteni - Unde e Targovistea

Scriam săptămâna trecută în cronica de concert despre momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?

Ei bine, iată piesa!



Zilele următoare, pentru cei care nu nimeresc singuri pe youtube, voi posta şi alte înregistrări din concert făcute de Luin, prelungirea tehnică a Casei cu prieteni, dacă îmi este permis să mă exprim aşa.

marți, 26 octombrie 2010

Un an...

Mă găndeam duminică seară la un rezumat al ultimului an, cu puţine şi mici bune şi, probabil, câteva rele...

Am învăţat să exprim unele lucruri, învăţând în acelaşi timp că există cuvinte care nu primesc răspuns. Am făcut exerciţiul acesta de 4 ori, ultima dată într-un lung sms trimis duminică seară, moment după care, oarecum surprinzător, s-au terminat lacrimile... Sunt în mare parte (dar nu în totalitate) convins de adevărul celor scrise în lungi e-mail-uri sau pe sms.

Am învăţat că unii oameni te apreciază suficient de mult încât dispariţia ta, pentru o vreme, din lumea lor, să nu dilueze până la dispariţie relaţia. Acestora nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin gesturi aparent mărunte, reuşesc să provoace clipe de bucurie.

Am învăţat că, exprimând lucruri incomode, unii oameni aleg să nu te mai contacteze, să nu te mai urmărească. Aici aş da un exemplu banal, o listă de persoane care-mi urmăreau nişte update-uri, listă care s-a redus cu două persoane cu care, la rândul meu, simt că aş mai avea extrem de puţine lucruri de vorbit.

Am învăţat că unii bătrâni sunt atât de convinşi de corectitudinea gesturilor pe care le fac încât insistă în unele obiceiuri deşi, cred eu, am dat cel puţin odată de înţeles că nu mă bucură deloc gesturile lor atâta vreme cât aceste gesturi vin, după părerea mea, prea târziu... Şi aşa seara de duminică a fost, pentru mine, la fel de urâtă precum m-am obişnuit în ultimii ani, strict din cauza unor condiţii generale şi a părinţilor care, deşi încearcă ceva, nu ştiu şi nici nu au mijloacele necesare să facă bine ce-şi propun. În plus, părerea mea este că degeaba fac acum ce fac de moment ce gândurile mele la adresa lor, datorită impresiei generale lăsate de ei în 34 de ani, sunt mult prea rar binevoitoare. Să spunem că accept faptul că nu au intenţionat să aibă asupra mea influenţa negativă pe care au avut-o dar... lipsa intenţiei sunt de părere că poate compensa doar în mică măsură vina lor...

Am învăţat că e trist dar nu cu adevărat tragic să renunţi (definitiv sau doar pentru o vreme doar timpul va demonstra) la cele mai puternice şi mai vechi pasiuni.

Am redus aproape de tot consumul de alcool şi cofeină. În săptămâna trecută, după berea de marţi (plăcută întâmplare) a urmat, din cauza stării de agitaţie induse de senzaţia că orice aş face fac prost, doza de Red Bull de sâmbătă. Nici nu mai ţin minte de când nu mai pusesem gura pe Red Bull... Trist regres... :(

Am lăsat unora impresia că viaţa mea este mult mai bună decât în urmă cu câţiva ani. Ei bine, aceştia se înşeală. Viaţa mea e la fel de seacă doar că, ştiind acum că oamenii din jur de obicei nu mă pot ajuta, am ales să exprim mult mai rar ce simt.

Am aflat că uneori nu există o decizie mulţumitoare în situaţii în care eşti rupt între nevoia satisfăcută de un semn de bunăvoinţă din partea cuiva (individ sau grup) şi nevoia de a-i urla acestuia că nu ai nevoie de acel gest atâta vreme cât gestul reprezintă o simplă discontinuitate, nu o regulă.

Un an în care, uneori, am râs atât de mult încât ajungea să mă doară capul din cauza asta. Totuşi, reprizele de râs nu au schimbat din temelie viaţa mea deci le declar inutile.

Un an în care nu am mai cunoscut niciun om care să-mi stârnească în mod deosebit interesul.

Un an în care am aflat că a organiza o tură pe carpaţi.org sau a participa la un concurs de biciclete nu reprezintă o plăcere orgasmică.

Am învăţat că oamenii te plac uneori pentru cine ştie ce chestie măruntă pe care o faci bine dar nimeni nu te place suficient de mult încât să poţi considera că ai o relaţie serioasă bazată pe iubire, respect, încredere reciprocă şi asumarea responsabilităţii.

Un an în care am sperat şi am pierdut speranţa.

Un an în care am observat că oamenii refuză să-ţi acorde dreptul de a-ţi numi singur priorităţile. Da, mi s-a reproşat că nu mai merg la munte dar persoana care mi-a reproşat nu ştie, sau poate ştie şi nu înţelege, de ce nu mai pot şi nu mai vreau să merg...

Un an în care persoane de la care aşteptam semnale pozitive şi-au bătut joc de mine neţinând seama de nevoile mele. Mai mult decât atât, m-au "ajutat" să ajung în imposibilitatea de a-mi satisface vechi pasiuni (şi vorbesc aici de bicicletă şi munte, explicaţii în plus voi da probabil altă dată).

Un an în care am ajuns să mă compar cu nişte "ierbivore" adică persoane consumatoare de etnobotanice şi, culmea, să consider că îmi este defavorabilă comparaţia...

Încercând o concluzie, consider că a fost mai degrabă un an trist...

Prin urmare, nu mă mir deloc că l-am încheiat aşa cum mă obişnuisem, fără senzaţia că am ce sărbători de ziua mea, cu dorinţa ca părinţii să renunţe în sfârşit la obiceiul lor idiot prin care încearcă să-mi dea senzaţia că aş fi important pentru ei deşi şampania şi tortul lor nu mai satisfac demult vreo nevoie puternică de-a mea. Sper să nu treacă prea multe zile până când aceste semne ale "fericitei" mele aniversări să dispară din frigider. Oricum, nu am nici cea mai vagă intenţie să pun în gură vreo picătură de şampanie sau să mănânc o linguriţă de tort. Simt falsul urlând din cele două şi consider că ar fi de-a dreptul masochist din partea mea să accept fixaţia lor şi să le las impresia că mă bucur şi dau din coadă, ca un maidanez nenorocit, pentru o picătură de "afecţiune".

Accept semne de afecţiune, de altă natură decât cele din obiceiurile părinţilor, din partea unor persoane cu care nu consider că mi se cuvine să am o relaţie profundă. Dar din partea celor care mi-au distrus viaţa, deşi rolul lor era să mă pregătească pentru o viaţă frumoasă, nu pot accepta acum aşa ceva.

Din toate astea cred că rămâne doar amintirea poate singurei aniversări în care speram să se schimbe frumos viaţa mea. Povestea acelei aniversări, pentru cei care nu mă cunosc de prea multă vreme, este scrisă aici. Mă gândeam acum că aş putea căuta fotografiile din acea tură şi le-aş putea posta pe undeva să le vedeţi şi voi...

duminică, 24 octombrie 2010

Amintiri...

Ajung întâmplător, în cadrul unui playlist, la piesa de mai jos... Şi mi-am amintit destul de exact momentul acela din Vama Veche, mi-am amintit cine stătea în faţa mea, mi-am dat seama odată în plus că oamenii îţi intră de cele mai multe ori în viaţă doar pentru a pleca la un moment dat...

Folk de la o săptămână la alta...

Zilele trecute, partea folkistă a creierului meu s-a împărţit între două piese datorită concertului Casa cu prieteni la care urma să merg şi datorită invitaţiei la concertul Zoia Alecu pe care tocmai o primisem.

În rezumat, în capul meu s-au "războit" următoarele piese:



şi



Pentru Suntem vise am avut de ales din 3 variante, una de casă, una de plajă şi alta de concurs iar pentru Încă un tren, din multele variante posibile, am ales una în care se simte efortul pe care-l face Zoia pentru a comunica cu publicul amorţit, variantă filmată în ziua de 15 octombrie 2009, ziua în care am văzut-o pentru prima oară pe Mi... :)

Dar drumul e tot ce mai am?

vineri, 22 octombrie 2010

Floarea de cactus...

-Ştii cât timp stă deschisă floarea de cactus?
-Nu ştiu sigur dar cred că stă deschisă destul de puţin.
-Aşa e. Stă deschisă doar 2- 3 zile...

De aici am tras eu concluzia că mi se sugera să mă grăbesc puţin cu unele lucruri pentru că altfel ocazia trece repede pe lângă mine dacă nu sunt suficient de atent şi de spontan. Prin urmare, am acţionat. Şi nu a ieşit bine. Aş putea spune ceva de genul "eram sigur că aşa o să fie!" dar mi se pare mai util să mă bucur că am reuşit să testez o convingere subiectivă care de câteva zile a devenit convingere obiectivă... A cam fost anul în care am testat astfel de convingeri, odată la câteva luni... Rezultatele mi-au fost până acum nefavorabile dar cel puţin mi-am pus oarecare ordine în gânduri...

Unii cactuşi nu înfloresc niciodată... Sau cel puţin nu înfloresc pentru mine...

Nu e uşor de acceptat dar... viaţa merge mai departe...

Păreri care nu-mi folosesc la nimic...

-Ştii ce mi-a zis x despre y?
-Presupun că nu mă interesează dar poţi să-mi spui, că nu am de unde să ştiu.
-Mi-a zis că are o energie de om nebun.
-Probabil că ştie ceva psihologie fiinţa chiar dacă nu cred să fi studiat aşa ceva.
-Ştie, pe timpuri era altfel organizat sistemul de învăţământ în domeniu.
-Acum hai să vorbim despre părerea mea despre y. Spune-mi, eşti de părere că y este mai degrabă o persoană interesată strict de sine sau o persoană interesată şi de nevoile celorlalţi?
-Eu văd că nu o interesează aproape deloc nevoile celorlalţi.
-Cam asta e şi părerea mea. Tocmai citeam că este un criteriu în baza căruia se poate diagnostica o tulburare severă de personalitate...

O astfel de discuţie purtam pe la începutul săptămânii dar văd că nu are niciun efect faptul că ne-am pus de acord cu privire la o persoană cu care interacţionăm dar faţă de care avem totuşi comportamente vizibil diferite. Eu conversez cât mai scurt cu putinţă cu y, considerând că e vizibil pentru orice posibil martor faptul că y îmi provoacă scârbă. În schimb persoana care deschisese discuţia pare uneori a locui în oraşul corean Pup- Un- Kur, preluând din obiceiurile locuitorilor acestui oraş virtualo- real... Iar treaba asta nu m-ar deranja dacă nu aş sesiza că locuitorii acestui oraş par să aibă viaţa mult mai uşoară în comparaţie cu a mea... Viaţa e uneori nedreaptă, zic eu... Iar cu unii viaţa e nedreaptă cam prea des... Trist dar adevărat!

O zi proastă în două reprize sau despre ieri...

Episodul 1- mult timp în urmă- o ea care, dincolo de istoria vieţii sale, în prezent este cam pe ultimul rând din organigramă, îmi aruncă de la birou, teoretic din exces de zel dar, după părerea mea, doar dintr-o prea mare doză de prostie, câteva Dileme vechi la coşul de gunoi. Mă înfurie asta dar nu mai aveam ce face. Nu mai conta că era acolo şi un număr cu o temă care mă afecta extrem de dureros în perioada aceea, faptul era consumat...

Episodul 2- în urmă cu 1- 2 luni- aceiaşi fiinţă, dându-şi aere de şefă, îmi explică cum aranja ea biroul când era secretară mică ca o furnică (formula asta, împrumutată din Ada Milea, mi se pare şi acum genială)... Îi explic că nu îmi e şefă, întoarce vorbele dar... deja mi se părea că suport prea mult...

Episodul 3- miercuri- discuţie despre goblen în care e implicată aceiaşi fiinţă. Ne arată ce a lucrat ea, constat şi îi spun că arată mai bine decât mi-am putut imagina şi... îmi amintesc de altă ea despre care am aflat întâmplător că e pasionată de goblen, altă ea pe care o percep acum mai degrabă într-un mod negativ...

Episodul 4- ieri- fiinţa redeschide discuţia cu aranjarea biroului. Îi repet că nu îmi e şefă aşa că nu voi organiza biroul după dorinţa ei. Nu sesizează că vorbeam extrem de serios şi o dă pe glumă, aruncând o obişnuită aluzie sexuală. O terţă persoană sugerează să fiu lăsat în pace. Le spun celor două că sunt penibile şi, lucru foarte trist, nici măcar nu-şi dau seama de asta... Vedeta primelor trei episoade se retrage supărată afirmând că nu este dorită... Terţa o consolează apoi discută cu mine mult mai puţin şi mult mai puţin personal decât de obicei... Într-un moment în care de obicei mă consulta a ales să mă ignore... Deci am reuşit să demasc două persoane care se comportau fals faţă de mine... Măcar ştiu cu cine lucrez...

Episodul 5- azi- dimineaţă mă întreb în ce măsură reacţia mea dură din episodul 4 are legătură cu amintirile neplăcute stârnite de episodul 3... Nu mă simt vinovat pentru faza de ieri dar mă întreb dacă nu există şi o supărare mai profundă care să-mi fi provocat reacţia...

Una dintre cele două vorbeşte azi cu mine dar nu dau semne că mi-aş mai dori să ţin seama de părerile ei. Cealaltă tace. Sper să scap măcar pentru o vreme de coaliţia formată de cele două... Pur şi simplu m-am plictisit de discuţii superficiale cu aparenţă de discuţii profunde...

Concluzia zilei: am în jurul meu mulţi oameni de rahat!

Revenind la ziua de ieri, îmi amintesc că, odată ajuns acasă, bat la uşă şi nu sunt auzit. Mă înfurie astfel de momente cu atât mai mult cu cât se tot repetă în ultimii ani. Pentru că nu-mi place să "dărâm" uşa bătând cu pumnii, cobor şi mă plimb aproape o oră.

Ziua de ieri, într-o oarecare măsură, a fost salvată de fotografii şi cuvinte postate pe Facebook de unele cunoştinţe. Cunoştinţe care, uneori, par să-mi fie mult mai prietene decât îmi sunt oamenii cu care mă văd aproape zilnic, oameni care insistă să nu înţeleagă nimic din viaţa mea dar, în acelaşi timp, insistă să nu-şi înţeleagă propriile gafe de comportament şi limbaj...

Bine că sunt eu deştept! o să exclame cineva pe un ton ironic, chiar critic...

Dorel din strada şantier

Vinerea trecută plec de la muncă şi mă "împiedic" de un stâlp atârnând peste stradă. Îmi imaginez imediat că un Dorel de pe şantierul din zonă a lovit cu macaraua stâlpul dintr-o minusculă neatenţie, absolut scuzabilă, nu-i aşa?

Trec pe sub el întrebându-mă ce se întâmplă dacă stâlpul ajunge să cadă pe ceva sau pe cineva. Văzând o maşină a Luxten-ului îmi imaginez că echipa respectivă va pune stâlpul la loc. Nimic mai fals! Aveam să constat luni că stâlpul e tot atârnat peste stradă, sprijinit doar de pământul de la un capăt şi de cablurile electrice pe care, până vineri, el le susţinea. Echipa Luxten luase doar becurile din vârful stâlpului, probabil de frică să nu fie furate...

Cred că abia joi stâlpul de pe strada şantier a fost îndepărtat din mijlocul străzii. Sunt din ce în ce mai iritat de ideea de a trece aproape zilnic, prin praf şi noroaie, pe această pseudostradă. La fel cum sunt pe zi ce trece mai puţin dispus să mă trezesc dimineaţă pentru a merge la un loc de muncă care nu mai corespunde de mult aşteptărilor mele... Poate sunt eu "nebun" dar la câte "minuni" trăiesc aproape zilnic sunt de părere că nu mai sunt de mult timp cel mai bolnav din firmă... Şi insist să precizez că vorbesc aici de sănătatea psihică...

Dar despre unele poveşti de la muncă sau de prin casa de nebuni (văzută, simplificând mult lucrurile, în opoziţie cu Casa cu prieteni) în altă postare...

joi, 21 octombrie 2010

Cu asta nu prea sunt de acord...

Citesc destul de des blogul Alinei Manole. De cele mai multe ori rămân fără reacţie dar de data asta... constat că, în prezent, nu sunt de acord cu concluzia de aici. Este posibil să-mi schimb în timp părerea dar sunt destul de mici şansele...

Şi dacă tot vorbim de Alina Manole, să amintim şi concertul ei de sâmbătă 23 octombrie de la Clubul Ţăranului. Detaliile concertului aici. Sper să ajung şi eu la concert pentru că mi-e dor de Am un pitic...

miercuri, 20 octombrie 2010

Casa cu prieteni a cântat în Mojo (19 octombrie 2010)

Facebook, anunţ de concert şi intenţia de a ajunge acolo. Aşa s-a născut postarea trecută.

Luni seară, conversaţie cu Sorin, stabilim întâlnirea înainte de concert.

Marţi, în timpul zilei, reuşeşte să se instaleze o lipsă de chef... Vine totuşi seara şi plec spre Universitate. Puţin mai devreme am văzut anunţul concertului Zoia Alecu din 26 octombrie din El Primer iar treaba asta m-a binedispus. Ajung la Universitate mult mai devreme decât stabilisem întâlnirea. În pasaj expoziţie legată de Solidaritatea poloneză. Casc ochii fără prea mult interes. A cam trecut pe lângă mine istoria, abia acum mai iau contact cu unele evenimente trecute...

Mă abordează un tip care făcea un sondaj. Accept să văd despre ce este vorba dar, după 2- 3 întrebări, a constatat că nu corespund profilului pe care-l căuta. Asta e! Tot nu aveam ce face cu minutele alea aşa că nu aveam nimic împotrivă să stăm mai mult de vorbă. Îmi mulţumeşte pentru timpul acordat apoi ne vedem fiecare de treabă.

Oricum, faza asta cu sondajul mi-a amintit de o fază asemănătoare petrecută în urmă cu nişte săptămâni. Atunci, în timp ce mergeam spre o patiserie, destul de înfometat fiind, mă abordează un astfel de operator de sondaje. Îi spun scurt că nu am timp şi-mi văd de drum. Omul mă însoţeşte câţiva metri şi insistă să-i acord câteva minute. Îi spun la fel de scurt că asta-i hărţuire iar răspunsul este un plângăcios Da de ceeee? moment în care împing degetul spre pieptul lui, îi mai spun odată că mă hărţuieşte, cu un ton mai ferm probabil, apoi îmi văd de drum.

Şi atunci, şi acum, am analizat câteva minute mai târziu faza. Atunci mi-am dat seama că este posibil să fi fost mai dur decât era cazul, gândindu-mă că omul nu făcea altceva decât să persevereze apropiindu-şi astfel realizarea planului de x sondaje/zi pe care bănuiesc că i-l impunea angajatorul. Practic, fără să fi avut un motiv puternic, mi-am spus punctul de vedere fără să ţin cont de celălalt.

Acum, poate şi din cauza contextului puţin diferit, consider că am reacţionat mult mai bine.

Urc la suprafaţă, spre gardul Muzeului de Istorie (loc în care, cu ani în urmă, mă întâlnam cu Mirela, fiinţă cu care puteam purta conversaţii destul de faine şi care, o vreme, venea şi în Preoteasa la 3 ceasuri bune) şi am surpriza să văd că Sorin ajunsese la rândul lui cu câteva minute mai devreme. Pornim spre Mojo, ajungem mult prea devreme aşa că bântuim un pic pe străzi şi vorbim despre folk, teatru, munţi, biciclete...

Sună Mădălina, rămâne să ne vedem mai târziu şi, mai degrabă întâmplător, ne vedem cu ea şi cu omul care o însoţea chiar în faţa clubului. Pentru că subsolul nu se deschisese încă am stat o vreme sus. Apare şi Nicoleta, altă fiinţă de pe carpaţi.

Odată coborâţi în subsol unde, aşa cum mă aşteptam, ne întâmpină Edy, ne spune cam pe unde ne putem aşeza (am apreciat mereu chestia asta, indiferent dacă gestul era făcut de Edy, de altcineva din echipa E- Folk sau de oameni care organizau alte concerte), Nicoleta dispare de lângă noi, revine mai târziu spunând că preferă să stea în altă parte. Rămânem 4, într-o poziţie pe care, la alt concert, poate nu m-aş fi simţit în largul meu. Dar la Casa cu prieteni mi s-a părut tare fain să stăm chiar lângă scenă, pe şirul puţin oblic din zona instalaţiei de sunet (despre care mi se spusese de mult că este foarte competentă şi care a fost apreciată şi de Sorin ca fiind mai bună decât instalaţia din El Primer unde ascultase cu ceva vreme în urmă aceiaşi Casă cu prieteni). S-a nimerit ca eu să stau chiar lângă scenă.

Bem (până la final am făcut un amestec de apă tonică şi bere pentru că aşa a fost să fie; m-am lămurit că a renunţa definitiv şi iremediabil la alcool şi cofeină este dificil şi, uneori, frustrant; totuşi, a reduce ocaziile cu care consumi aşa ceva mi se pare de dorit şi realizabil -cel puţin în cazul meu, folosindu-mă de un motiv serios- aşa că o stare mai ciudată sâmbătă mi s-a părut un motiv acceptabil pentru un suc cu cofeină iar ieri a fost cumva o ocazie aniversară, acceptabilă pentru o bere), discutăm, apar treptat şi oamenii din Casa cu prieteni, Mi vine să ne salute (din nou genul de gest pe care l-am apreciat de când l-am observat la Ştefan Tivodar care, apropo, are concert pe 31 octombrie încă nu ştiu unde dar se va anunţa pe tivodar.ro cu siguranţă). Numărul mare de instrumente de pe scenă ne pune puţin pe gânduri... O întreb pe Mi dacă sunt şi debutanţi care vor cânta şi-mi spune că nu sunt chiar deloc debutanţi, atrăgându-mi atenţia în special spre doi băieţi care aveau să cânte mai târziu câteva piese.

În public, mulţime de chipuri cunoscute din poze de pe Facebook...

Surpriză! Apare Alexandru (stefalexe pe carpaţi), rămâne lângă noi, pare plăcut surprins că eram acolo mai mulţi carpatişti şi se miră că nu i-a recunoscut din prima aşa cum a făcut cu noi (eu şi Daniel) când ne-am întâlnit în Sinaia, nu mai ştiu exact în ce primăvară... Se miră şi de cele doar două zile de munte pe care le-am adunat eu anul acesta...

Vine şi clipa în care, de la dreapta la stânga, Mi, Sânziana şi Dragoş urcă pe scenă. Încep cu Cântec de speranţă (am senzaţia că sunt mulţi oameni care apreciază mesajul din piesa asta) şi continuă cu un amestec de piese proprii, piese din folclorul montan (dacă îmi este permis să mă exprim aşa) şi preluări. Printre preluări, Condamnarea la toamnă a lui Emeric Imre. Pe Doi nebuni s-a aşezat pe capul meu un pic de melancolie blegoasa, moment în care mi-am dat seama de două lucruri:
-sunt foarte puţini oamenii care-mi crează melancolii, motiv pentru care unele persoane mi le amintesc mai des
-un motiv pentru care am ocolit serile de folk în ultimele luni este încercarea de evitare a acestor stări melancolice

Finalul primei părţi a concertului Casa cu prieteni, Mi are grijă să anunţe că vor reveni mai târziu. Specialista în comunicare din ea şi-a spus cuvântul şi de data asta. Sunt de părere că este destul de vizibil faptul că a făcut studii în domeniu.

Câteva minute mai târziu simt nevoia să scot notesul. Urcă pe scenă o fată cu chitara, eram convins că am mai văzut-o cândva cântând, tot în Mojo. Atunci venise cu trupa (încă două fete), acum a cântat singură. M-am lămurit că amintirile mele erau corecte, această fată (Ana Dumitru) cântase în primăvară în pauza concertului Maria Gheorghiu şi fusese foarte promiţător prezentată de aceasta. Impresia bună lăsată de atunci s-a confirmat şi aseară. Ana Dumitru a avut un recital cu 6 piese dintre care una, Paiaţa, compoziţie proprie. Mi-am amintit-o tot de atunci, de când cu Maria Gheorghiu. În rest, piese fain alese, interpretate într-un stil destul de apropiat de interpretarea originală: Taina (Ecoul), Tu (Conexiuni), Floare de vârtej (Maria Gheorghiu, piesă interpretată de Ana Dumitru cu capodastru; mă întreb dacă foloseşte şi Maria Gheorghiu capodastru pe piesa asta dar, în caz că nu e aşa, ştiut fiind faptul că unele piese sunt aproape imposibil de cântat fără capodastru, prezenţa acestui accesoriu nu prezintă, după părerea mea, o dovadă a faptului că omul respectiv ştie puţină chitară), Trei galoşi (Zoia Alecu, piesa asta chiar i-a ieşit bine Anei Dumitru) şi Opreşte-mă la tine. Sper că i-am reţinut corect numele fetei, în caz contrar aş aprecia dacă cineva m-ar corecta. :)

După ea s-au urcat pe scenă cei doi tipi de care spunea Mi: Cristian Stanciu şi Andrei Ivan (numele celor doi le-am adăugat pe 31 octombrie 2010, mulţumită zeului etichetă de pe Facebook). Prezenţe scenice plăcute, amândoi ştiu bine chitară, au ales şi piese foarte cunoscute. Mi-au plăcut mai ales când au cântat The Man Who Sold The World (Nirvana).

A urmat un interval în care nu mai ştiam exact pentru ce concert venisem aici... Pentru prima dată am avut ocazia să ascult Anotimpul 5. O armată întreagă, 6 oameni, 2 chitări, percuţie, clape, vioară, voce şi mici instrumente de zdrăngănit. Pe tricoul fetei cu vocea, care am avut senzaţia că a avut intervenţii destul de rare, o referire la redescoperim Bucureştiul sau ceva de genul acesta... Am văzut dimineaţă expoziţia de la Victoriei şi mi-am amintit... Totuşi, Google nu mă ajută să pun aici şi link-ul potrivit.

S-au cântat piese apropiate de folk cu texte mai mult sau mai puţin blegoase dar şi piese cunoscute din rock-ul românesc: Mistreţul, Tanţa, Telefonul nu mai sună...

"Ţi-aminteşti de ea pe stradă
Dacă-ţi nimereşte-n cale
Câteodată altă fată
Amintind de ea
"

Spre final s-a auzit şi o piesă supercunoscută din folk, Ce bine că eşti. Ca prezenţă scenică mi s-au părut fenomenali. Mi s-a părut foarte fain tipul cu vioara (poate unde sunt şi eu mai atent la acest instrument de când cu Alex Nichita) care a preferat de câteva ori să se aşeze în fund pe marginea scenei şi să cânte de acolo.

Pe recitalul Anotimpul 5 şi publicul a fost altfel, mult mai dinamic, mai plăcut, mai bun subiect pentru fotografii deloc puţini din sală. Chiar am fost încântat când am văzut că fotografii sunt pe fază şi îndreaptă obiectivele în direcţia potrivită după ce în restul timpului erau cu obiectivele doar spre scenă. Mi-am amintit de o tură în Bucegi în care am avut un episod cu un urs, ocazie cu care l-am cunoscut pe Răzvan, unul dintre cei care au făcut spectacol in public. Deşi nu am mai vorbit de la tura aia mă bucur să-l revăd din când în când în cluburi, la seri folk. Mi-am dat seama aseară că este genul de om de la care mi-ar plăcea să împrumut firescul gesturilor, indiferent dacă este vorba de făcut o fotografie, de dans sau de cine ştie ce altă mişcare. Probabil îl voi observa şi cu altă ocazie în speranţa că voi reuşi să preiau cu timpul măcar o parte din naturaleţea lui. Să sper că voi ajunge să-l egalez în naturaleţe este nerealist, am citit despre asta într-o grămadă de cărţi...

Cred că era aproape miezul nopţii când Casa cu prieteni a urcat din nou pe scenă. Din nou piese de-ale lor, piese de munte, încă o preluare Emeric Imre... Noapte de unul singur... Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii... Amestec ciudat de blegeală cu plăcere... Casa cu prieteni nu a putut să termine prea uşor recitalul. Până la urmă Dragoş, mulţumind trupei care i-a cântat "în deschidere" a încheiat concertul cu un recital scurt şi cuprinzător. Pardon, pardon, e rândul meu... prima dată când ascult live piesa asta... Sună mult mai drăguţ live decât ascultată acasă. :)

Din cele spuse de Edy după concert Casa cu prieteni va cânta din nou în Mojo peste câteva săptămâni. Pe 9 noiembrie am înţeles că sunt programaţi Ţapinarii, într-una din săptămânile următoare e programat Ducu Bertzi (nu am reţinut data dar sună interesant, zic eu, un concert de club Ducu Bertzi). Nu mai sunt multe concerte până la finalul anului aşa că, dacă tot mi-am revenit din moarte clinică (nu vă panicaţi, e o glumă :D; Edy spunea că, din punctul lui de vedere, în lunile în care am lipsit de la evenimente, am fost ca şi mort :P) sper să ajung la câteva dintre ele. Marţea viitoare, deşi aş reveni în Mojo, mă atrage irezistibil Zoia Alecu aşa că voi merge acolo, în El Primer Comandante.

După concert a urmat o scurtă discuţie despre unele chestii întâmplate prin lumea folk apoi m-am retras cu Sorin spre casă. La 1:30 (sau unu şi jumătate) m-am culcat... Bine că nu m-am culcat la 2 că eram iar întrebat dacă una nu-mi ajunge. :))

Cred că vor apărea pe youtube filmări de la concert. Încerc să le găsesc şi să le împart cu acei câţiva oameni care trec pe aici cu plăcere (sper eu).

Later edit:

Ştiam eu că sunt chestii uitate dar importante... Mergând de la birou către casă mi-am mai amintit câte ceva...

-instrumentul interesant folosit de Mi la una din piesele lor: un tub de plastic de care atârnau pietre şi alte chestii care, prin răsucirea tubului, dădeau un sunet interesant :)

-momentul în care am crezut că faţa mea se va desprinde de pe oasele craniului şi voi fi nevoit să o adun de pe jos... întrebarea E cineva din Târgovişte?

-prezenţa în club a omului în vârstă pe care l-am reţinut din filmările făcute de Mi, Sânziana şi Dragoş în Diham. Nu ştiu exact cine e dar pare o persoană interesantă. :)

-am scăpat cu viaţă! Nici Mi, nici Edy nu au avut motiv să mă omoare! :))

-am ajuns totuşi la timp la concert pentru că luni dimineaţă am primit un telefon şi am aflat că se schimbă programul meu pentru marţi. A fost tare bine aşa deşi, în caz că nu se schimba nimic, nu pierdeam decât foarte puţin din concert. Nu ştiu dacă a fost întâmplare sau altceva dar sunt foarte mulţumit că am primit acel telefon.

-cineva se minuna de faptul că mă cunoaşte multă lume... de unde s-o fi tras concluzia asta nu-mi dau seama exact dar am constatat şi eu în ultimii doi ani că încep să mă recunoască oamenii care frecventează locuri care-mi plac şi mie

-văzându-l pe Banderas mi-am adus aminte de momentul în care nu-mi mai aminteam de numele lui şi, cu ocazia respectivă, mi-am dat seama că m-am depărtat de folk cam de mult şi mi-am propus să revin în cluburi

-cu siguranţă încă sunt lucruri interesante de spus dar... poate mai editez şi mâine dacă mă va ajuta memoria

vineri, 15 octombrie 2010

Casa cu prieteni cântă în Mojo


Marţi 19 octombrie 2010, mare concert mare în Club Mojo. Detaliile le-am aflat de pe profilul FaceBook al Mihaelei chiar aseară, fiind reconfirmate de invitaţia obişnuită primită de la E-Folk (în care, dintr-o eroare, data concertului este anunţată greşit) şi pe site-ul oficial E-Folk unde, din păcate, imediat după ce am citit despre concert am văzut un nou articol care m-a întristat un pic. Dar nu despre acest articol vreau să vorbesc, îl găsiţi şi singuri dacă vă interesează iar eu deja mi-am spus părerea acolo.
Vreau să spun că, după ce am ratat două concerte Casa cu prieteni (cel din El Primer Comandante, club pe care l-am vizitat câteva săptămâni mai târziu şi în care, în ciuda unor mici încurcături, m-am simţit bine şi concertul de la Zilele Bucureştiului) am comentat, glumind, că dacă nu ajung nici marţi în Mojo mă omoară atât Mi cât şi Edi. :) Prin urmare, sper să ne vedem pe acolo...
Mă mai tenta să fac o comparaţie între Casa cu prieteni şi altă casă dar... încerc să nu stric bunătate de postare cu tristeţi...
Pentru că, vreau- nu vreau, îmi amintesc de singurul recital Casa cu prieteni la care am asistat, nu pot încheia fără a aşeza aici un fragment din acel concert, o preluare care a sunat atât de bine atunci încât o împart şi cu voi.


miercuri, 13 octombrie 2010

Love life... sau Naşte-te odată (vorba lui Alifantis)

Am constatat în seara asta că am în mine un inamic pe care nu-l băgasem serios în seamă până acum. Pe scurt, el se cheamă cam aşa: nu reuşesc să-i acord ei dreptul de a avea o relaţie.

Pe lung, sau pe lat, după cum vrea cititorul (nu ştiu de ce am senzaţia că cititoarele sunt pe zi ce trece mai rare pe aici) treaba stă cam aşa....

O văd din nou, o depăşesc apoi, câteva minute mai târziu, doar pe jumătate întâmplător, cu distanţa legală între noi, aproape că picăm ochi în ochi. Mă uit transparent prin ea, se uită transparent prin tot. Îmi păstrez calmul şi-mi spun că este o nouă oportunitate pentru desensibilizare.

Coboară şi, în clipa aceea văd ceva... O văd vorbind cu cineva... În primul moment îmi spun că este doar o persoană care, aşa cum mi se întâmplă şi mie câteodată, o întreabă cum să ajungă dracu` ştie unde. Totuşi, o secundă mai târziu văd că cele două fiinţe au coborât împreună. Scot capul pe uşă şi... tot împreună par... Măi să fie! Asta trebuie verificat, îmi spun... Până când şi până unde (şi asta parcă era dintr-un cântec) vor merge împreună? Ce or avea în comun cele două personaje din figura alăturată? Cad pe gânduri şi încerc să analizez ce simt, ce gândesc...

Ei bine, gândeam cam aşa... Deja nu mă mai afectează în mod deosebit să o văd dar, dacă o văd însoţită, încă doare rrrrrău... De aici concluzia că încă nu am ajuns la stadiul în care i-aş acorda dreptul să aibă o relaţie. De ce? Poate pentru că, deşi ea are sau cel puţin presupun că are o relaţie, eu nici măcar nu mai presupun că am o relaţie. Mă uit în jurul meu şi nu mai găsesc nici măcar o femeie care să-mi placă suficient de mult încât să sper că mâine vom forma un cuplu... Ştiu foarte sigur că, din punctul de vedere al relaţiei de cuplu, sunt mult mai singur decât ajunsesem să mă obişnuiesc în ultimii ani. Ştiu sigur că sunt singur la fel cum ştiu că doar printr-o minune stil lebădă neagră mâine aş putea cunoaşte sau reîntâlni pe cineva cu care poimâine să formez un cuplu.

Deci... pare să fie cel mai logic motiv pentru care mă doare fie şi doar s-o presupun pe ea cuplată... Poate că încă funcţionează şi senzaţia de nedreptate despre care mai vorbeam cândva... Încă mă gândesc că a fost un gest greu de iertat faptul că, odată ce şi-a ameliorat până la un nivel rezonabil aspectele mai puţin fericite ale vieţii, odată ce nu a mai avut nevoie de mine pentru cele 10 minute de uitare, a ales să încerce să dispară din viaţa mea fără să se gândească la faptul că eu încă aş mai fi avut nevoie de ea... Genul de egoism feroce pe care, când se întâmplă să-l întâlnesc şi la mine, îmi provoacă dezgust...

Au trecut vreo două ore de la eveniment. Rememorez acele clipe şi constat că s-a dizolvat aproape toată emoţia...

marți, 12 octombrie 2010

Lecturi urbane- 12 octombrie 2010 (prima editie LU la care particip)

Acum câteva zile, prin Facebook (se pare că avea dreptate Bruno Medicina când spunea, cu mult timp în urmă, că tot ce e important în internet va ajunge cumva pe Facebook), sunt anunţat de porţia de lecturi urbane care urma. Ca şi în alte ocazii de acest fel m-am gândit să merg şi eu să citesc în metrou. Totuşi, până azi, din motive pur subiective (anxietatea este o chestie subiectivă? eu sunt de părere că da), nu ajunsesem.

Duminică, amintindu-mi de invitaţia primită, mi-am dat seama că nu am nicio carte pe care s-o citesc în prezent aşa că am luat măsuri şi am căutat o carte pe care s-o încep luni (nu ştiu de ce, mi s-a părut întotdeauna penibilă ideea de a începe o carte la Lecturi urbane, preferând mai degrabă să continui lectura deja începută în altă zi). A rezultat că ieri m-am apucat de Tulburările severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, volum coordonat de Bert van Luyn, Salman Akhtar şi W. John Livesley şi în care am constatat cu plăcere că scrie şi vechea mea nouă cunoştinţă, Otto F. Kernberg (Editura Polirom, 2009). Citisem deja vreo 30 de pagini care, inutil de precizat, mi-au reţinut deja interesul şi mi-au promis o carte captivantă pe care sigur o voi termina din prima lectură, când am ajuns la Unirii 1 venind dinspre Unirii 2 la câteva minute după 19:00.

Văzând mulţimea adunată pentru LU m-am bucurat doar pe jumătate. Cu siguranţă o parte din mine a întârziat în mod special sosirea mea acolo, în speranţa că lucrurile se mutaseră deja într-un metrou. M-am apropiat timid, m-am mai învârtit în jurul cozii pe peron dar eram totuşi atent la mişcarea grupului care urma să se urce în metrou curând. A sosit şi clipa în care oamenii care-şi asumaseră mai mari sau mai mici roluri de organizatori au anunţat discret oamenii cu cărţi în mâini că urmează să urcăm în primul metrou lung care merge spre Dristor.

Cu aceiaşi discreţie au fost atenţionate şi cele două tinere care deja citeau de zor, aşezate în fund pe peron, rezemate de un stâlp. Cred că e imaginea cea mai faină pe care am văzut-o în seara asta, acele două fete atât de pasionate de lectură încât şi-au găsit o poziţie confortabilă de citit într-un spaţiu totuşi nededicat acestei activităţi.

Se mai anunţă că e bine să ne risipim astfel încât să fim prezenţi pe toată lungimea metroului. Asta m-a bucurat un pic pentru că am avut ocazia să mă depărtez de nucleul de la jumătatea peronului şi, în acelaşi timp, să rămân printre participanţii la LU.

Urcăm, în jurul meu mai erau câteva persoane care citeau, m-am agăţat de o bară de sprijin cu o mână, mâna cealaltă ţinând cartea. Scurt moment de disconfort, îmi dau seama că îmi tremură mâna cu cartea... Încerc să mă relaxez dar tot nu reuşeam să ţin cartea suficient de nemişcată încât să pot citi. Încerc o priză mai punctiformă şi reuşesc să stăpânesc cât de cât situaţia.

Înainte de Dristor, cu aceiaşi discreţie, am fost anunţaţi că ne dăm jos. Din poveştile de la ediţiile trecute ale Lecturilor urbane am aflat că se obişnuia trecerea pe magistrala cealaltă, la Dristor 2 şi continuarea călătoriei cu un vagon pe care urma să-l luăm, simbolic, în stăpânire. Indicaţiile organizatorilor au confirmat bănuiala mea.

Din nou mă depărtez de grup dar în câteva minute aveam să fiu din nou înglobat în el. Vine metroul nostru, urcăm. Eu îmi iau locul obişnuit lângă uşă, la cap de vagon. În jur apar de-ai noştri. Se fac poze, se împart cărţi. Am ocazia să aud mici discuţii plăcute cu cei care apreciau acţiunea.

-Aveţi cărţi de vânzare?
-Nu. Avem cărţi de dat.
-Ce cărţi?
-La alegere.

Omul îşi alege o carte apoi îi sunt spuse câteva cuvinte despre acţiune. Din ce auzeam eu era încântat şi presupun că, la o ediţie următoare, va reveni în gaşca cititorilor. Auzeam asta în timp ce încercam să descifrez sensul unei fraze în care mă împiedicasem.

Metroul pleacă din staţie, sala de lectură pe roţi purta zeci de oameni către o destinaţie care a rămas necunoscută pentru mine. Pe la Iancului mi-am dat seama că stomacul mi s-a revoltat aşa că, regretând acest ciudat ghinion, nu am mai reuşit să mă concentrez la citit, gândul fugind mai degrabă către nevoia imediata... Unde găsesc o toaletă??? Mi-am dat seama imediat că mă salvează toaleta de la Piaţa Victoriei aşa că m-am mai relaxat puţin şi am mai citit câteva rânduri.

Cobor un pic trist, transpirat, îmi rezolv nevoia apoi, deja fără chef, m-am îndreptat spre casă. La Dristor, în metroul în care am urcat, dau din nou peste oameni care citeau. Mi-am dat seama curând că veneau de la Lecturi urbane. O fată din stânga mea era "trădată" de semnul de carte LU. Simbolic, în ciuda nedoritei întreruperi, se pare că am fost la Lecturi urbane până la capăt. Nu pot spune că am simţit cine ştie ce chestie extraordinară dar a fost plăcut să văd metroul împânzit de oameni frumoşi citind.

Chiar dacă am ratat atâtea ediţii, îmi propun să nu le mai ratez şi în continuare.

După seara asta, din cauza stomacului, mă întreb cât de mult este cazul să mă îngrijoreze chestia asta, mă întreb dacă e tot vreo problemă de neuroni întorşi pe dos care-şi fac de cap în perioadele mai emoţionante (sau cu potenţial anxiogen sau cum mai vreţi voi), mă întreb în ce măsură este vorba de o problemă somatică, îmi propun să încep curând să monitorizez ce, cât, cum, când mănânc în încercarea de a identifica situaţiile care duc la accidente precum cel din seara asta.

Prietenii de pe Facebook mă vor anunţa şi data viitoare când se organizează Lecturi urbane. Sper să fiu din nou prezent...

duminică, 10 octombrie 2010

Casual Friday...

A trecut o seară de vineri în care, mai degrabă întâmplător, am ajuns să lămuresc nişte lucruri...

În ultimele trei ocazii pare să fi dispărut orice logică legată de momentul în care am întâlnit-o...

În ultimele trei ocazii pare să fi dispărut orice logică în legătură cu reacţia mea...

În ultimele trei ocazii mi-am dat seama că nu mai am ce să-i spun...

În ultimele trei ocazii am trecut de la o reacţie emoţională violentă la o reacţie foarte puţin intensă...

Am avut ocazia să-mi dau seama că nu mă mai simt irezistibil atras de ea, din atracţia de dinainte rămânând doar interesul pe care încă mi-l stârneşte cea care, cu jumătate de deceniu în urmă, accepta cu greu să planificăm întâlnirea în care aveam să-i dau ultimele fotografii pe care le mai aveam făcute într-o plimbare de-a noastră prin munţi...

Interesant e că ultimele întâlniri au avut loc în seri de vineri când ea purta acel rucsăcel Solitaire care mă intrigase prin lunga lui durată de viaţă... Dar am ajuns să-mi explic şi chestia asta... Nu are cum să moară repede un rucsăcel de oraş purtat maxim 3 zile pe săptămână, în zilele libere şi în casual friday... Nu are cum să se compare cu rucsăcelul meu purtat minim 5 zile pe săptămână, uneori în condiţii dure (o zi la -20 de grade pe munte, o zi prin ploaie şi noroaie, bine stropit de bicicletă, periodică supraîncărcare).

Dacă această sfâşietoare perioadă din trecut produce pe zi ce trece mai puţine emoţii rămâne de văzut ce fac cu prezentul (în care sunt nemulţumit de relaţiile superficiale atâta vreme cât, printre ele, nu se strecoară şi o relaţie profundă) şi cu viitorul în care, îmi place să cred, va reveni în viaţa mea o relaţie profundă pe care, din păcate, încă nu ştiu cum să mi-o apropii...

Dimineti in Vama Veche...

Din zilele de Vamă din vara 2007 am următorul slideshow:



Dimineti in Vama Veche

Poze vechi dar amintiri plăcute ale unor dimineţi în care vânam răsăritul...

miercuri, 6 octombrie 2010

Apăsător... Presant... Stringent...

Aseară, am încercat să-mi dau seama ce consider că ar vedea ceilalţi pe chipul meu. Cred că ceilalţi, dacă m-ar fi privit cu puţină atenţie, ar fi sesizat un om trist şi puţin speriat.

Nu vreau să anticipez un octombrie trist dar nu exclud posibilitatea de a avea în faţă o astfel de lună. Am început-o cu cedări... Vineri, ascunzându-mă după o aniversare, am băut ceva alcool. Aseară, fiind prea tensionat, am fost tentat să mă arunc într-o baie de cofeină. Totuşi, în faţa automatului de la metrou, am ales un Pepsi în locul unui Red Bull, Pepsi pe care l-am băut doar pe jumătate. La aşa tentaţie sunt totuşi mulţumit că am putut alege răul mai puţin rău. Oricum, două luni, august şi septembrie, am putut sta fără cofeină şi alcool, treabă care la rândul ei mă bucură măcar un pic.

Odată ajuns acasă mi-am modificat statusul la evenimentul care tocmai se derula, mi-am verificat mesajele (puţine, niciunul pe care să-l consider important), am deschis şi messengerul pentru câteva minute, am constatat că nu mă pot bucura de evenimentul fericit care urmează să se petreacă curând în viaţa unor oameni cu care, cândva, interacţionam destul de des.

N-am avut poftă de mâncare aşa că m-am culcat oarecum devreme. Dimineaţă m-am trezit oarecum târziu şi fără pic de chef de viaţă. Mă aştepta şi la birou o situaţie un pic complicată aşa că... era greu de presupus că voi avea o zi frumoasă.

Seara, la fel de lipsit de chef şi deja plictisit de preludiul petrecut lângă mine, am renunţat să particip la ieşirea la cârciumă a colegilor de muncă. Uneori am senzaţia că e prea de ajuns că împart cu ei 8 ore pe zi. Rar consider că aş avea ceva interesant de făcut cu ei în afara programului.

Adevărul este că în prezent am nişte nevoi pe care este greu de presupus că mi le-ar putea satisface cineva de la serviciu (ei da, acum ştiu că trebuie scris serviciu, nu servici; scri.ro să trăiască!). De fapt sunt de părere că nu există încă în viaţa mea nicio persoană care să-mi poată satisface cele mai presante nevoi...

Totuşi, mergem înainte, ce dracu să facem?

marți, 5 octombrie 2010

Kultură în El Primer Comandante (Diana Roşca- Toate avem aceeaşi poveste)

După cum decisesem încă de sâmbătă, aseară am ajuns pentru prima oară în El Primer Comandante (Str. Sf. Ştefan 13, telefon 0729/733042) cu ocazia serii de kultură organizată de domnişoara în verde, Mariana Modolea. Parcă a trecut foarte repede acest an şi ceva de când am ţinut-o minte şi, surprinzător, m-a ţinut minte la rândul ei... Un an în care am observat cum a sărit dintr-un proiect în altul, un an în care am ajuns la câteva seri în care a participat într-o formă sau alta la organizare. Un an, măcar din acest punct de vedere, frumos.

Am ajuns destul de devreme, mi-am luat de băut (păstrez în continuare distanţa faţă de bere), am văzut pregătirile de dinaintea spectacolului (fiind plăcut surprins de agilitatea cu care oamenii săreau de pe bar după ce aranjau luminile), mi-am dat seama că am găsit fără să vreau atmosfera despre care vorbeam zilele trecute cu cineva (muzică bună, lumânări pe mese, semiîntuneric), am remarcat un nene care, cred eu, nu era obişnuit cu spectacolele de club (spectacole care încep mereu la ceva timp după ora anunţată pe afişe din motive bine ştiute de organizatori, întârzieri care, pe mine, după ce am priceput într-o oarecare măsură despre ce este vorba, nu mă mai deranjează deloc), om care deşi tropăia de nerăbdare, până la urmă a rămas pe loc până la final şi, probabil, o să revină la serile de luni organizate de Mariana.

Public a fost nedrept de puţin, eu având astfel un motiv în plus pentru a regreta faptul că, din cauza unei erori de comunicare (prefer să vorbesc despre aşa ceva pentru că extremisme de genul ştiam eu că aşa o să se întâmple sau e o proastă dacă nu a înţeles mesajul meu în ciuda detaliilor foarte exacte din el îşi găsesc din ce în ce mai rar locul în viaţa mea), am ajuns în EPC singur, nu însoţit, aşa cum plănuisem.

Despre spectacolul Dianei Roşca nu prea mă pricep eu să vorbesc. Şi asta nu din cauza subiectului abordat de ea, mai degrabă din cauza faptului că nu am asimilat un gen de vocabular specific teatrului, treabă pe care am mai remarcat-o la mine cândva...

Începutul a fost relaxant, Diana Roşca adoptând un discurs gen Aprinde-ţi şi tu o ţigară! Deschideţi telefoanele! Nu prea se face aşa ceva la teatru, nu-i aşa?

Da, asta pare o chestie specifică teatrului alternativ, underground sau cum s-o fi numind. De aşa ceva ajunsese să se ferească Roxana cu ani în urmă după o încercare care, înţelesesem eu, o scosese violent din tiparele despre teatru cu care era obişnuită.

A fost un one woman show despre sexualitate, sarcină, copil, păpuşa de cârpă care vorbeşte urât, piticul mic urcat pe o ciupercă mare ca să facă pipi fosforescent pe motanul male şi loşu, poezia organelor sexuale masculine şi indiferenţa din organele sexuale feminine, codiţă şi mod de întrebuinţare, contracepţie (cauciucul văzut ca o gumă mestecată cu...). Spectacolul mi-a provocat o senzaţie amestecată de amuzant, interesant, realist, haz de necaz, feminism... Impresia generală a fost bună, cu o notă specială pentru mişcarea scenică şi vocea folosită în unele momente critice. Mi-a rămas în creier o Diana forţoasă, bărbată, aşezată lângă iubitul cu sâni din visul ei...

O altă notă bună pentru Mariana care a reuşit să facă rost de cele necesare decorului deşi sâmbătă încă erau lucruri de rezolvat.

Cred că iniţial aveam de gând să scriu mai mult despre seara organizată de Mariana dar între timp s-a schimbat subit dispoziţia mea sufletească şi mi-a cam pierit cheful de spectacol, de ieşit în club, de cunoscut oameni sau doar de interacţionat neangajant cu ei...

Acum, când aş avea de ales între seara E- Folk pe care mi-am promis-o şi seara folk din EPC (mi-a confirmat Mariana că cei doi invitaţi ai lor sunt cei care au deschis la Emeric Imre în concertul din care am postat şi eu pe youtube, unul dintre ei fiind, îmi amintesc clar, cel cu Nu sunt de vină eu...) cred că voi termina acest text şi voi merge acasă.

Da, aş putea da vina pe ploaia care mă indispune dar este vorba cu siguranţă de altceva în realitate. Un altceva pe care nici nu-mi bat capul pentru a-l identifica... Un altceva care aproape că mă înfurie...

luni, 4 octombrie 2010

Săptămâna pe scurt...

O săptămână şi ceva în câteva cuvinte...

Marţi, probabil ultima zi de plajă pe 2010. O să-mi lipsească şi mie zilele fierbinţi...

Miercuri o zi de concediu rece, ploioasă. Încerc să conving pe cineva că există viaţă şi înainte de cafea. Nu reuşesc.

Joi din nou la muncă.

Vineri tot muncă dar şi amuzament. Încep să pricep ce înseamnă băutor ocazional. O aniversare, aş fi putut să beau suc dar am acceptat ceva mai tare. După fix 2 luni în care nu pusesem alcool în gură. Probabil vor mai trece două luni până la următoarea ocazie. :)

Discuţie despre zodii, picătura de resentiment, nu toate femeile săgetător sunt la fel... Între timp am aflat că nu tot ce pare rău e într-adevăr rău absolut. Aşa că... săgetătoarele ar putea fi nişte femei interesante. :)

Seara îmi revăd săgetătoarea. Sunt destul de convins că m-a observat şi ea. Nu salută, nu salut. Îmi dau seama că nu mai am de spus mare lucru în faţa ei. Poate doar o reprelucrare ale celor gândite în ultimele luni, reprelucrare apărută şi în urma unui articol din Dilema veche unde era făcută diferenţa. De la "îmi pare rău pentru momentele în care am greşit faţă de tine" la "te rog să mă ierţi pentru momentele în care am greşit faţă de tine". Dar pentru felul în care percep în prezent lucrurile încă e mult să-mi pară rău, e şi mai mult să-mi cer iertare. Ar fii de preferat să ajung să accept 100 % gândurile de mai sus dar încă nu merge. Probabil va venii ziua în care voi putea să-mi cer iertare sau ziua în care voi constata că în viaţa mea nu mai au loc acele păreri de rău. Răbdare! Până la urmă se vor aşeza lucrurile astea... Remarc doar rucsăcelul pe care, cred, îl avea şi în ianuarie 2008. Aproape 3 ani de utilizare... Ori e un rucsac rezistent, ori îl protejează ea. Oricum, este vorba de un Solitaire roşu... Casual friday... Nu îmi mai pare chiar atât de rea ideea de ţinută business. Oricum, a trecut repede, fără emoţii exagerate.

Sâmbătă am transmis salutări Buzăului, duminică am aşteptat zadarnic un semn de viaţă.

Luni iar muncă... un final de program încins, cu fel de fel de cuvinte interesante. :) Şi acum eu ce să fac? Să cred pe cuvânt sau să bag nasul să verific? :))

Mai târziu voi pleca spre El Comandante Primer. Ajung pentru prima dată acolo. Sunt curios cum o să mă simt... Din păcate se pare că ajung singur acolo deşi planul era altul...

Marţi am programat să ajung la seara E- Folk din Mojo iar miercuri să-i revăd pe Ţapinari în Iron City. Sper să nu se dovedească prea obositoare aceste zile de început de săptămână. :)

Oricum, trăiască Facebook-ul! Deşi uneori mă enervează unele chestii pe care mi le aduce insistent în faţa ochilor, sunt evenimente de care îmi este mai uşor să aflu prin el.

Dar de ce atâta grabă? :))

Cred că ştie toată lumea bancul acela cu ardeleanul ajuns la divorţ pentru că, la ceva timp după căsătorie, nu i-o trăsese nevestei...

Am auzit azi de unul care, după mulţi ani de căsătorie, nu numai că nu i-o trăsese nevestei dar nu o făcuse nici cu alta... Când am comparat situaţia cu bancul cu ardeleanul mi s-a precizat că omul nostru e ungur. Ciudată situaţie! :D

Şi aşa mi-a fugit gândul la Ţapinarii cu al lor Un ungur mic:



Apropo! Miercuri vin Ţapinarii în Iron City, la Folk Frate. :)

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Salută Buzăul din partea mea! :)

Să încep cu explicarea titlului... Era dimineaţă (azi), mergeam să-mi iau porţia de psihopupu (Bury, sper să nu ceri drepturi de autor! :D) şi, pe neaşteptate, apare ea, o cunoştinţă pe care nu o apreciez în mod deosebit dar care m-a făcut de câteva ori să râd la maxim... Şi George nu mai vine... :)

Am evitat să-i spun unde merg (ciudat cum unele lucruri sunt uşor de scris dar mai greu de vorbit) aşa că discuţia a alunecat spre neviaţa de dinaintea cafelei (rămân la ideea mea, există viaţă şi înainte de cafea, încă sunt un viu exemplu) şi spre alte mărunţişuri. Totuşi, dincolo de discuţia în sine, rămâne amintirea unei senzaţii plăcute pe care o experimentez încă destul de rar. Sper să-mi aduc aminte să-i mulţumesc pentru zâmbetul de dimineaţă. :)

La despărţire i-am spus să salute Buzăul din partea mea...

Alin Totorean

Îmi sărise în ochi un titlu trist într-un ziar citit de cineva în metrou. Aproape uitasem de el până am văzut postarea lui Dinu Lazăr de aici. Dinu Lazăr a spus cam tot ce era de spus. Nu am niciun cuvânt de adăugat.