luni, 30 august 2010

Concert Casa cu prieteni

31 august 2010, ora 21:00, în El Primer Comandante (Str. Sf. Ştefan nr. 13, Bucureşti), Casa cu prieteni are un nou concert.

Afişul:


Harta zonei în care se află clubul, aici.

Surse: Mi, Sorin şi site-ul EPC.

Din păcate se pare că nu voi putea ajunge la concert dar oricum vi-l recomand cu toată căldura verii ce, pare-se, tocmai a trecut.

duminică, 29 august 2010

Byron & Alexandru Andrieş- Cea mai frumoasă zi

Fără cuvinte! Nu-mi imaginam că poate să sune atât de fain chestia asta...



După 2 zile de chin cu calculatorul de acasă se pare că l-am înviat cât de cât... Am fost nevoit să-mi bag degetele şi în locuri în care nu intram până acum aşa că am mai învăţat câte ceva... Nu-i rău deloc! :) Sper să ţină mai mult Windows-ul de data asta... Cu atât mai mult cu cât, dacă eram ceva mai inspirat şi atent, probabil nici nu aş fi avut nevoie să-l reinstalez. Totuşi, procesorul încă îmi stă destul de des în 100 % şi asta încă mă face să fiu prudent cu afirmaţia cum că l-aş fi reparat...

miercuri, 25 august 2010

Nu a dispărut...

Scriam acum ceva vreme că ea pare să fi dispărut definitiv din drumul meu... Ei bine, chiar dacă nu a apărut în săptămânile în care, mai mult sau mai puţin insistent, o căutam cu privirea, m-am trezit aseară cu ea în faţa (mai exact laterala :D) ochilor.

Era o oră la care nu-mi amintesc s-o fi văzut de mult timp. Pe trei sferturi, conştient, eram convins că nu are cum să apară dar, probabil, sfertul inconştient dorea s-o revadă. Prin urmare, plimbându-mă pe peron, îmi dau seama că am ajuns în spatele ei şi, într-o clipă, am decis să merg mai departe. Mi-am continuat drumul mulţumindu-mă să observ din mers că mânca. N-o mai văzusem mâncând de 4 ani sau chiar mai mult... Nu ştiu de ce dar percep oamenii care mănâncă pe drum (ca mine, mănânc pe drum aproape zilnic) ca fiind mai puţin atenţi cu ei, mai plini de griji, mai trişti în comparaţie cu cei care se bucură de masă acasă... În acelaşi timp faptul că am văzut-o mâncând pe peron mi-a dezvăluit-o ca fiind mai umană decât mă obişnuisem să o consider. Stătea pe peron aproape exact în locul şi în poziţia în care, cred, o văzusem ultima dată, cu câteva luni în urmă. Mi-am dat seama apoi că nu am reţinut cum era îmbrăcată, ce geantă avea, dacă părea tristă, veselă, obosită sau mai ştiu eu cum altfel. Am constatat apoi că sunt în prea mică măsură tentat să mă întorc să o observ mai atent.

Am urcat în metrou, am încercat să citesc mai departe dar până la urmă am fost năpădit de emoţii. Mi-am imaginat că merge pe exact acelaşi traseu şi că va trece prin faţa mea, urmând s-o revăd prin geamul metroului la staţia obişnuită. N-am revăzut-o. Am crezut apoi că o voi revedea la următoarea staţie la care oricum coboram. N-am revăzut-o. Fie s-a pierdut în mulţime, fie coborâse mai devreme decât credeam eu.

M-am întrebat ce i-aş fi putut spune dacă aş fi decis să mă opresc lângă ea şi să-i vorbesc. Nu mi-a trecut prin cap decât ceva de genul "Vreau să-ţi spun că într-adevăr îmi pare rău pentru momentele în care eu consider că am greşit faţă de tine şi pentru momentele în care tu consideri că aş fi greşit faţă de tine." Nu-mi dau seama în ce măsură chiar simt nevoia să-i spun aceste cuvinte la care, poate puţin sub altă formă, m-am mai gândit din când în când.

Pe măsură ce trecea timpul eram din ce în ce mai trist. Nu-mi dădeam seama ce mă întristează, singurul gând mai clar se lega de faptul că eu consider nedreaptă evoluţia situaţiei. Până acasă, fără să-mi fi propus asta în mod special, mi-am stăpânit lacrimile. Dar odată ajuns acasă m-am aşezat pe scaun, cu coatele pe genunchi şi capul sprijinit în palme şi am plâns liniştit şi tăcut. Mă întrista şi faptul că nu mai găseam niciun om cu care să împart acea emoţie. Nu numai că am rămas fără ea dar am îndepărtat şi alţi oameni din viaţa mea... Iar relaţiile amicale noi, care să şi dureze, sunt atât de rare încât asta îmi pare un motiv în plus pentru tristeţe...

M-am liniştit apoi, am deschis calculatorul, m-am bucurat de un mesaj pe care-l consideram interesant şi promiţător (de dimineaţă cam trecuse optimismul reapărând senzaţia că am greşit undeva cu ceva), am stat pe internet până târziu apoi, după ce am întins pe sârmă rufele spălate, am adormit. Deşi nu apucasem să scriu despre, aproape uitasem de reântâlnirea de mai devreme... Într-o oarecare măsură mă bucur că am reuşit să scriu atât de târziu. Totuşi, poate era de preferat să nu mai consider revederea ca pe un eveniment demn de a fi notat.

Intensitatea sentimentelor este sesizabil mai mică decât anul trecut pe vremea asta. În acelaşi timp constat că gândurile războinice îndreptate împotriva ei nu mi se mai strecoară în minte când o văd. Totuşi, senzaţia de nedreptate persistă alături de convingerea că este aproape imposibil să reluăm comunicarea. Ea nu cred că are vreun motiv să reia comunicarea cu mine iar eu... nu pot să forţez comunicarea cu ea, ignorând dorinţa ei. Ar putea să se simtă, pe bună dreptate, hărţuită. În acelaşi timp mă întreb dacă mi-ar folosi la ceva să reuşesc din nou să comunic cu ea. Mă mai întreb dacă fiecare nouă revedere va începe printr-o mică doză de bucurie pentru faptul că o văd din nou şi va continua cu acest puternic sentiment de tristeţe...

Deşi raţiunea zice că aceste revederi sunt pur întâmplătoare (tot nişte drăgălaşe lebede negre şi ele), încă sunt momente în care sper că aceste revederi nu sunt întâmplătoare, ele petrecându-se pentru a aduce, cu timpul, un ceva bun pe care nu-l pot acum defini.

Mi-ar plăcea să (re)apară altcineva în viaţa mea care să stea suficient de mult în gândul meu încât să găsesc din ce în ce mai greu starea în care gândurile fug către trecut şi aduc melancolii blegoase...

În timp ce scriu mă întristez din nou... :(

marți, 24 august 2010

Otto F. Kernberg- Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie


Pe 20 august am început din nou singura carte de psihologie pe care am abandonat-o pentru că mă chinuiam să înţeleg câte ceva din ea dar efortul se dovedea zadarnic. Acum, fără să fi anticipat o perfectă înţelegere sau un nou eşec, constat că mă simt un pic mai apropiat de carte şi că avansez cu lectura (deşi, din câte îmi amintesc de la precedenta încercare, încă nu am ajuns în locul în care hotărâsem acum câteva luni să abandonez) chiar dacă încă există în ea noţiuni care-mi sunt neclare sau cărora nu reuşesc să le reţin sensul (identitate nucleară de gen, identitatea rolului de gen, identitatea esenţială de gen, alegere dominantă de obiect, instinct, pulsiune, afect, relaţie de obiect, zonă fiziologică, stimulare anală plăcută şi câte altele s-or mai aduna până termin cartea).

Am mers mai departe cu lectura şi după hopul reprezentat de paginile 26- 27 despre care nu-mi aminteam nimic. Totuşi, în ziua în care ajunsesem la acele pagini, am întrerupt lectura pentru câteva ore. Citind, mi-am amintit cuvinte care mi-au fost scrise cândva şi, în contextul acelor cuvinte, mă întrista ce citeam fiind într-o oarecare măsură tentat să acuz oamenii care au influenţat în acel fel acea persoană...

O carte de Otto F. Kernberg, aici.


luni, 23 august 2010

Despre PC, cu furie...

Aseară am fost destul de furios când mi s-a reconfirmat că am de reinstalat Windows-ul. Dat fiind că reinstalasem de curând, pe 4 aprilie, iar problemele în urma cărora am ajuns la ideea reinstalării au apărut pe 12 august în urma, cred eu, a unei erori de utilizator (nu a mea, nu că aş fi eu utilizatorul perfect dar se pare că sunt totuşi suficient de atent şi de instruit), consider că furia era în mare parte îndreptăţită. Există şi o soluţie pentru a evita pe viitor astfel de probleme cu utilizarea neatentă, chiar sinucigaşă dar, pe lângă disconfortul meu în acea situaţie se adaugă şi dificultatea cu care aş putea impune soluţia.

Bănuiala mea pleacă spre un website cu conţinut periculos, aseară am vrut să verific pe ce se navigase pe 12 august dar, nu ştiu dacă din întâmplare sau intenţionat, fusese şters istoricul. Mi se părea util să îi spun utilizatorului neatent că, după părerea mea, site-ul x sau z este preferabil să nu mai fie vizitat pentru că eu îl suspectez că ar avea conţinut periculos. Totuşi, probabil şi cu o astfel de demonstraţie, tot un răspuns genial aş fi primit. Auzi vorbă!

Dacă se strică la fel de uşor Windows-ul şi data viitoare vând calculatorul pentru că mai mult îmi fac nervi cu el...

Nu ar recunoaşte în ruptul capului că a fost prost şi a intrat unde nu trebuia... Trist, atât pentru el (pentru că eu sunt de părere că ai de pierdut în viaţă dacă nu-ţi recunoşti niciodată greşeala) cât şi pentru mine (care capăt de muncă pe când dumnealui umblă prin munţi).

Din toată povestea asta rezultă că sunt nevoit să pierd nişte ore pentru a repara din nou, ca şi data trecută, greşeala altcuiva. Nu critic omul care greşeşte, critic în schimb omul care refuză să înveţe din greşeli. Ei bine, cu un astfel de utilizator se pare că interacţionez... Data trecută calculatorul a funcţionat cât de cât decent (cel puţin din punctul meu de vedere) vreo 2 ani. Acum a fost distrus după nici 5 luni. Oare data viitoare va fi distrus în mai puţin timp???

Şi când te gândeşti că mie îmi venea să intru în pământ de ruşine când picasem în capcana acelor troieni pe care eu i-am băgat în calculator, eu i-am scos (recunosc, cu suportul teoretic al unei amice pricepute)... Povestea troianului meu aici, aici, aici. Ar mai fi trebuit o postare la început de iunie dar fie nu am găsit-o, fie nu am mai scris şi despre momentul în care, la o lună de când îl contactasem, virusul reapăruse în calculator şi, mergând din nou la devirusare.com, fiind mai atent, am reuşit să-l scot definitiv.

miercuri, 18 august 2010

Gata cu Dylan!

Ieri, după 22 de zile trecute de când o începusem, seara, am terminat Cronica vieţii mele de Bob Dylan. Deşi am citit-o lent, evitând-o în week-end în dorinţa de a nu-i dizolva lipiciul legăturii sub căldura de până la 55 de grade din parc, m-am bucurat de ea şi, în destul de multe situaţii, am fost chiar încântat de câte o descriere sau idee... Îmi propusesem, aşa cum am mai păţit şi cu alte cărţi, să o recitesc cu pixul în mână şi să notez aceste mici dar dese fragmente. Dar probabil nu voi avea timp...

Pentru că precedenta referire la această carte, din ziua în care o începusem (27 iulie 2010), a cuprins şi un citat, vă ofer acum rândurile din final care mi s-au părut destul de interesante:

"Eu am mers drept la ţintă. Pentru mine, poarta era larg deschisă. Dar, cu siguranţă, nu numai că această lume nu era condusă de Dumnezeu, dar nu era condusă nici măcar de Diavol..." (pag. 184)

Bob Dylan, Cronica vieţii mele, vol. 1, Editura ALLFA, 2007

Oare există şi un volum 2???

marți, 17 august 2010

Soare şi nemulţumiri...

Au trecut două week-enduri în care mare parte din timp am fost la plajă şi, în timp ce mă "prăjeam", citeam Dileme vechi şi, din când în când, priveam oamenii din jur.

Despre 7- 8 august nu am reţinut nimic deosebit. În schimb, week-endul tocmai trecut a fost mai interesant.

Vineri seară sunt anunţat că voi dormi cu lumina aprinsă. Drăguţ! Dacă eşti acasă toată ziua şi nu ai timp până noaptea să-ţi faci bagajul pentru două zile înseamnă fie că eşti dobitoc, fie că ai aflat târziu de tură, fie că e prima dată când pleci într-o astfel de tură...

Adorm, dorm incredibil de bine în condiţiile date. Vine ora plecării lui, vine ora la care, ca de obicei, e în întârziere, vine ora la care se plânge de viaţa nenorocită... Mă întreb în ce măsură aş putea să mă plâng eu de aşa ceva dat fiind că am adunat doar două zile de munte pe 2010 (de 5 ori mai multe el), nu am adunat niciun succes pe care să-l percep ca fiind serios şi promiţător tot anul, pe bicicletă am avut doar câteva ieşiri mai interesante (el a umblat mai mult şi mai departe de casă cu bicla), concediu pot să-mi iau dar îl transform în concediu de plimbat prin parc, nu în concediu de călătorit (el s-a tot plimbat, ba la munte, ba la mare), nu am ajuns la niciun concert mare anul acesta (cum a fost concertul Tarja Turunen anul trecut), nu iau nicio zi de fără plată dar cu banii tot greu mă descurc (el a luat câteva săptămâni fără plată), renunţ să cumpăr noi cărţi, răresc ieşirile la concerte mici, nu m-am mai întâlnit cu o femeie din 11 aprilie şi nici nu mai am curaj să-i spun vreuneia că vreau s-o (re)văd, de câteva zile am probleme cu calculatorul din cauza cărora m-am enervat un pic, nu mai vrea aproape deloc să meargă messengerul (nu că aş avea în listă prea mulţi oameni cu care să-mi facă plăcere să conversez), la birou sunt intoxicat cu miros de acetonă şi încă multe alte motive pentru a considera, cu oarecare îndreptăţire zic eu, că am o viaţă mai degrabă neplăcută decât plăcută... Totuşi, în comparaţie cu viaţa mizerabilă a altora, se pare că în viaţa mea e numai lapte şi miere... Mica problemă este că eu mă compar mai degrabă cu oamenii care îmi sunt în preajmă decât cu cei bănuiţi ca fiind nefericiţi dar pe care nu îi cunosc...

Câteva ore după plecarea lui cobor şi eu din pat, mănânc apoi ies la plajă. Aveam să-mi dau seama mai târziu că sunt destul de obosit motiv pentru care nu prea aveam spor la citit. În schimb am auzit o discuţie purtată la câţiva metri de mine între un om care pleca din parc şi cei rămaşi. Celui care pleca i se spunea să ia într-o pungă pet-urile pe care, cred, le folosise. El insista să le lase pentru că mai sunt câteva zeci în jur. Ceilalţi au precizat că nici celelalte nu ar trebui să fie acolo. Până la urmă cred că cel plecat a fost convins să ia pet-urile cu el şi să le lase într-un coş de gunoi (aflat în afara parcului, sper eu).

Am avut termometrul cu mine aşa că am văzut cum temperatura a urcat de la 45 de grade la 13:30 către 51 de grade la 13:45 continuând către 55 de grade (poate şi mai mult, la 55 de grade mi se termina mie termometrul) urmând să coboare la 40 de grade la 16:45 şi apoi la 34 de grade la 17:30.

Duminică vremea a fost mai puţin caldă. La 11:30 erau 32 de grade, la 12:05 temperatura ajunsese la 39 de grade iar la plecarea mea din parc, în timpul unei slabe ploi, erau 33 de grade.

A fost suficient de cald încât să-mi imaginez că ar fi fost mult mai plăcut să fiu în Vama Veche...

Legat de plajă, anul acesta am constatat că nu am mai luat ochelarii de soare cu mine. Presupun că anii trecuţi luam ochelarii nu pentru a-mi proteja ochii ci pentru a putea privi fără ca cineva să-şi dea seama încotro privesc... Acum nu mai sunt atât de dornic să privesc dar, în acelaşi timp, sunt mult mai relaxat atunci când se întâmplă să privesc oamenii aflaţi mai aproape sau mai departe de mine, rămânând relaxat chiar când îmi pică în ochi un trup frumos de femeie. Probabil aş fi şi mai relaxat dacă aş împărţi cearceaful cu o femeie (sau, dimpotrivă, asta mi-ar provoca o stare de încordare?) dar... vrabia mălai visează, nu-i aşa??? :))

Şi gata!

luni, 16 august 2010

Maratoane montane

Am citit azi câteva poveşti despre maratoane montane. Aş putea să mint ascunzându-mă după ideea că, în viteză, nu văd muntele aşa cum îmi place mie să-l văd, mergând încet. Totuşi, deşi nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să am suficientă încredere în mine şi să mă simt corespunzător antrenat, recunosc că mi-ar plăcea cândva să particip şi eu la un maraton sau semimaraton, la fel cum mi-ar plăcea să îmbunătăţesc experienţa de la prima evadare. Dar deocamdată nu am motive serioase pentru optimism...

joi, 12 august 2010

Din nou folk...

Îmi propusesem ca miercuri să trec prin Iron City să văd cum mai arată serile Folk frate. Dar marţi am citit pur întâmplător de concertul Ţapinarii din Club A şi am intrat în dilemă... Unde să merg? În A sau în Iron City? Dar dilema era destul de aproape să fie rezolvată printr-un drum direct către casă pentru că ieri mă cuprinsese din nou o stare fără stare... Am depăşit-o tratând-o cu o doză suficient de mare de indiferenţă. Îmi mai intrase şi invitaţie pe Facebook de la Ţapinari...

Totuşi, după ce am ajuns acasă am făcut un duş şi apoi, lejer echipat, m-am îndreptat spre centru. Mi-am dat seama că neglijasem masa de seară aşa că m-am oprit la o fornetărie pe care am avut noroc să o găsesc deschisă. După ce am mâncat m-am îndreptat spre Iron City unde am coborât puţin după 22:00. Aşa cum mă aşteptam, spectacolul deja începuse. Erau puţini spectatori, atmosfera era foarte respirabilă, chipuri cunoscute nu prea vedeam. La bar, un tip nou sosit probabil în lunile în care nu am trecut eu pe acolo. Ultima dată cred că trecusem prin Iron City pentru concertul Negru Latent din primăvară. Ţinându-mi promisiunea de a nu bea bere, am căutat cu privirea frigiderele cu sucuri. Se pare că voi găsi ceva de băut chiar dacă nu vreau nici alcool, nici cofeină.

Nu mai ştiu pe ce piesă am intrat în club. Ştiu în schimb că m-a surprins prezenţa lui Teddy pe care-l credeam în Vama Veche, la Baza Sportivă. Poate la anul voi ajunge şi eu pe-acolo la ceva concerte... Anul acesta e criză...

După porţia de Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina Andrieş a urcat pe scenă Comănel. A cântat trei piese bine alese: Umbre pe cer (Holograf), Inima mea (Antract), Ţi-am dat un inel (Holograf). Pe ultima au fost amuzante momentele de tăcere pe care Comănel le lăsa în secvenţele cântate de obicei de public.

După asta, atât cât am stat, până puţin după 23:15, au revenit Mysha, Teddy, Jonnie şi Cristina. Legat de Cristina, mi-a plăcut cum au sunat Nebun de alb şi Bună varianta rea cu vocea ei. Legat de piesele astea, deşi cândva îmi provocau furtuni de gânduri, acum am constatat că versurile îmi treceau prin creier şi rămâneau neprocesate. Pare ciudat să nu mai ai la cine/ce să te gândeşti...

Tot cu Cristina a sunat bine şi Cea mai frumoasă zi plus vreo două piese pe care nu-mi aminteam să le fi auzit şi altă dată. Într-una era vorba de femeia copac, mi-ar plăcea s-o mai aud cândva...

Un moment tare, marcat şi de Jonnie (cred) a fost încercarea de Doi bani eşuată în prima fază şi reluată după ce Cristina a anunţat că ştie versurile şi... a urcat pe scenă. Nici eu nu mi-aş fi imaginat-o pe Cristina cântând din Ţapinarii... Cu atât mai puţin mi-aş fi imaginat-o cântând Doi bani... Interesant moment prin care s-a anunţat concertul care urma să înceapă vis-a-vis, concert după care Tănase şi Covei erau aşteptaţi şi prin Iron.

Nu ştiam ce-o să fac dar până la urmă am decis să migrez în Club A aproape de ora la care urmau să cânte Ţapinarii. Am plecat din Iron după ce, tot cu Cristina pe scenă, s-a cântat o piesă la care, de obicei, contribuia Nicoleta. Şi mi-am amintit cu ocazia asta senzaţia penibilă trăită în urmă cu ceva săptămâni... Deşi era greu de ales, m-am îndreptat spre A unde a urmat un alt şir de amintiri...

Pe treptele de la intrare am remarcat afişele pentru următoarele concerte de miercuri, tot în cadrul manifestărilor aniversare Club A 40 de ani. Pe 18, tot de la 23:30, Mircea Vintilă şi Brambura iar pe 25... Travka!!! Mi-am propus să mă duc să-i văd pe cei de la Travka.

Concertul Ţapinarii s-a lăsat puţin aşteptat. Până să înceapă am ascultat câte ceva şi am urmărit chipuri... Mi-am amintit de o ediţie Fotopractica la care mă invitase Andreea dar la care nu am participat. M-a ajutat să-mi amintesc de asta atât un chip care eram destul de convins că e al Elizei pe care, de atunci, nu-mi aduc aminte s-o fi revăzut, cât şi Lemon Tree, piesă pe care o auzisem şi atunci, stând la bere în Hanul cu Tei.

La urcarea Ţapinarilor pe scenă am aflat că era dublă sărbătoare, a clubului A şi a lui Tănase... Interesantă coincidenţă! Concertul, întins pe circa 90 de minute, a fost unul obişnuit, cu piese destul de cunoscute, cu poveşti inserate, cu momente în care era aproape imposibil să nu te amuzi. La Pescăruş, piesă cu care, cred, au început, au existat versuri care mi-au stârnit o neclară emoţie... Asta aşa, că mă lăudam cu faptul că pot asculta Imre fără să mă mai apuce melancolia blegoasă... :D Acum, recitind textul, nu-mi mai amintesc ce fragment mă emoţionase. Oricum, a fost unul dintre extrem de rarele momente în care Ţapinarii mă întristează...

Pe Piesa serioasă, cred, am auzit din nou vorbele pe care mi le aminteam de la concertul din primăvară, din Mojo: fac cunilingus bine şi laba uneori... cu colegii mei de joacă de ce-ai vrut să te f***. Ştiu să se joace cu vorbele băieţii! :)

La Unde eşti s-a modificat un pic povestea... Fata supraponderală găsise un negru care nu avea 60 de kg (jumătatea ei) ci 60 de cm... că doar era negru! :))

În timpul obişnuitelor referiri la antiValentines Day s-a auzit şi dacă data viitoare veniţi cu prietenele (vorbesc de băieţi când mă refer la venit cu prietenele), moment în care mi-am amintit că nu este prima referire a Ţapinarilor la minorităţile sexuale. Şi dacă tot am amintit minorităţile sexuale să notăm şi confuzia pe care o fac ziariştii de la Ring între orientarea sexuală şi competenţele în domeniul consilierii psihologice şi psihoterapiei. Ziariştii afirmau că un ONG care susţine minorităţile sexuale nu ar avea dreptul să consilieze copii abuzaţi sexual. Eu nu mă aşez pe poziţia total opusă dar nuanţez puţin lucrurile... Mi se pare mai puţin important dacă este homo sau heterosexual omul care consiliază, mi se pare mai important ca acesta (omul, nu ONG-ul din care face parte) să fi dobândit cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru consiliere şi psihoterapie participând la formele de instruire agreate de asociaţiile profesionale. Atâta timp cât oamenii au dreptul să practice profesia nu cred că este firesc să vorbim de prozelitism homosexual.

La bis, deja obişnuita Eşti frumoasă dar te strică faţa, Covei a întins de câteva ori microfonul în public după ce Tănase aprecia că, din cauza autocenzurii, publicul se încurca la Avea şi craci şi ţâţe şi cur. Pe piesa asta este tare simpatic gestul lui Covei la Dar fata se intoarce cu fata.

Publicul nu mi s-a părut foarte numeros deşi, din câte-am văzut, mai migraseră câţiva din Iron City. Unii păreau total străini de muzica Ţapinarilor dar, înspre scenă, s-au adunat suficienţi oameni care cunosc piesele suficient de bine încât să creeze o atmosferă faină.

Deşi mă gândisem să revin în Iron City după concertul Ţapinarii, la ieşire am constatat că sunt destul de obosit aşa că am luat-o spre casă... Aveam şi o vagă senzaţie de vomă pe care alte dăţi o puneam pe seama berii. Acum m-am gândit la fum. Până la urmă sper să-mi dau seama de la ce e şi, în măsura posibilului, să frecventez în continuare cluburi evitând în acelaşi timp elementul care-mi face rău. Am luat-o spre casă, pe jos, mergând mai încet decât de obicei. Peste o oră şi jumătate, pe la 3:00, eram în pat...

Probabil mai sunt lucruri de spus dar aseară nu plecasem pregătit pentru a lua notiţe, uitând cu siguranţă o parte dintre elementele pe care mi-ar fi plăcut să le notez.

Mă trezesc dimineaţă, nu foarte obosit... Ajung la birou şi, printre alte treburi, m-am apucat să scriu... Curând am avut parte de un moment după care, pentru câteva minute, am fost supărat. Constat că e destul de greu să trasezi o limită dincolo de care să nu-ţi mai asumi responsabilităţi. Şi când te trezeşti (neoficial) responsabil cu o chestie neplăcută şi un şef îţi aminteşte că "te-a lăsat x responsabil cu încasările" nu ştii dacă e bine să laşi sămânţa de furie să rodească (pentru că, nu-i aşa?, mulţi ştiu să-ţi delege responsabilităţi dar puţini ştiu să te şi recompenseze pentru asta) sau să tratezi relaxat problema după ce ai făcut o precizare calmă gen vedem ce se poate face...

Şi n-am încălecat pe o şa, că-i bicla defectă...

PS: Anul viitor, în GreenHours, bănuiesc că se va ţine concertul aniversar Ţapinarii 10 ani. Aniversarea de 8 ani am văzut-o, cea de 9 ani am ratat-o, sper să ajung la cea de 10 ani.

marți, 10 august 2010

Durere de cap...

Pentru o destul de lungă perioadă scăpasem de problema asta. Dar azi, în drum spre serVICIU, gândurile au început s-o ia razna şi au lăsat în urmă o persistentă durere de cap.

Se pare că reuşesc din ce în ce mai bine să mă detaşez de problemele de la birou după ce plec din firmă. Prin urmare, nu m-au deranjat gânduri legate de facturi sau cine ştie ce alt aspect legat de job deşi azi dimineaţă am început munca cu o treabă pe care nu-mi face deloc plăcere s-o rezolv.

Care a fost conţinutul gândurilor? A fost un amestec de amintiri, trăiri, vise moarte, speranţe...

Eram, aparent inexplicabil, trist... Apoi mi-am dat seama că vara, indiferente la dorinţa mea de a ascunde amintiri sub preş, gândurile fug către vara 2004 (când viaţa părea frumoasă), către vara 2005 (când visele agonizau, urmând să moară curând), către verile 2008- 2009 (amintiri despre Tatiana Stepa, despre Folk You, despre Iron City), către ultima zi în care am vorbit cu ea şi către ultima zi în care am văzut-o, către faptul că, timp de 6 ani, am fost convins că nu-i place la mare, crezând copilăreşte în poveştile spuse de ea, către bănuiala că, de data asta, a plecat definitiv depărtându-se de mine atât în mediul real cât şi în mediul virtual, către dorinţa mea de a face suportabilă această depărtare şi către dificultatea cu care uneori îmi pun în practică dorinţa... Recunosc, uneori mi-e greu să nu mă gândesc la ea, să nu vorbesc sau scriu despre ea, să nu-i confund profilul sau chipul cu al unei trecătoare oarecare... Într-o oarecare măsură e firesc să se întâmple aşa pentru că perioada aceea a scrijelit urme adânci în mine... Dar zău că am nevoie să mă gândesc mai degrabă la ziua de mâine şi la felul în care aş putea să mi-o fac mai frumoasă...

La Victoriei mă gândeam să mă opresc la automat să iau un RedBull dar o combinaţie de factori (e-mail-ul de la Victor, incompatibilitatea dintre ameliorarea TAG şi consumul de cofeină, convingerea căpătată în ultimele luni cum că RedBull este o falsă soluţie pentru starea de tensiune, faptul că mi-am mai destabilizat cândva bugetul exagerând cu consumul de RedBull, faptul că metroul s-a grăbit să intre în staţie nemailăsându-mi timp de gândire) m-a făcut să-mi "uit" gândul şi să bifez cu succes a zecea zi în care, cu excepţia micilor porţii de alcool din dulciuri, am ocolit atât cofeina cât şi alcoolul...
Ştiu, anticipez, ziua încă nu este terminată... dar nu cred să mă răzgândesc până la miezul nopţii şi nici mâine seară când am de gând să revin în Iron City şi să văd cum mă simt pe acolo consumând doar suc. :))

Nu pot spune că este extrem de supărător dar durerea de cap persistă...

vineri, 6 august 2010

Un necaz nu vine niciodată singur- interpretare mai puţin pesimistă

Îmi povestea un amic cum, cu câteva luni în urmă, a avut parte de un şir de necazuri. Întâi i-a fost lovită maşina. Mai târziu, supărat din cauza accidentului, era să facă la rândul lui accident. Întâi a observat târziu o trecere de pietoni, frânând brusc. Apoi, din cauza legăturilor neatent făcute, obiectele transportate pe portbagajul de deasupra, sub influenţa frânei, au luat-o la vale şi au fost la un pas de a lovi pietonul care scăpase nelovit datorită frânei. Trăgea el concluzia că un necaz nu vine niciodată singur.

Eu am avut un punct de vedere mai realist şi am afirmat că necazul 2 şi 3 nu au legătură directă cu necazul 1, legătura fiind mai degrabă indirectă şi exprimându-se prin faptul că atenţia omului a slăbit datorită supărării post-tamponare, motiv pentru care nu a văzut trecerea de pietoni la timp, nici nu a ancorat bine produsele transportate. Dacă supărarea iniţială era tratată punctual, neafectând atenţia acordată celorlalte aspecte, era mai puţin probabil ca acest şofer să ajungă atât de aproape de a accidenta pe cineva. Concluzia mea este că necazul nu vine singur dacă noi îl lăsăm să facă aşa, amestecând trăirile negative legate de evenimente fără legătură directă între ele.

joi, 5 august 2010

41.666666666666666666666666666667

Uneori mă mir şi eu că încep să fac socoteli care mă duc la rezultatul din titlu... Mai păţisem ceva asemănător cu vreo 6 ani în urmă... Doar că atunci situaţia părea mai puţin pesimistă.

De data asta am plecat de la următoarele date ale problemei:

-nu cred că am motive realiste să sper că îmi vor creşte veniturile în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat

-în acest moment nu pot face economii (pentru că, după părerea mea, a rămâne cu 20- 30 lei de la un salariu la celălalt nu înseamnă economie)

-peste 1- 2 ani apreciez că este posibil să pot economisi maxim 100 Euro/lună

-preţul unui apartament cu 2 camere, văzut întâmplător pe un afiş, este 50000 Euro

De aici a rezultat următorul calcul:

50000 Euro, împărţit la 100 Euro/lună rezultă 500 luni reprezentând aproape 42 de ani. Asta admiţând că situaţia mea financiară nu s-ar înrăutăţi şi că preţul locuinţei nu ar creşte. Începând să strâng banii peste 2 ani, la 36 de ani, ar rezulta că aş termina de strâns banii la vârsta de 78 de ani. Prea târziu ca să mai folosească la ceva...

Acum 6 ani făceam o socoteală care părea mai simplă. Pentru a obţine creditul necesar pentru jumătate de locuinţă (pe atunci speram într-o contribuţie egal împărţită între mine şi ea) aveam nevoie de dublarea salariului. După atâţia ani nu cred că s-a dublat venitul meu, a dispărut şi ea, convingerile mele sunt puţin diferite, situaţia pare mai neplăcută. Iar dacă atunci speram, acum s-a cam terminat rezervorul de speranţă. Un motiv, printre altele, pentru a-mi cere dreptul la nefericire.

50 % dintre români...

Îmi căzuse sub ochi zilele trecute un ziar care publica rezultatele unui sondaj despre care nu ştiu cât era de credibil dar care avea un rezultat incredibil:

50 % dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Terrei

Mi se pare cu atât mai neplăcut rezultatul cu cât, dacă viaţa mea ar fi evoluat într-un mod mai puţin zbuciumat, aş fi putut ajunge profesor de geografie.

Indiferent de motivele pentru care aceşti 50 % cred într-o idee contrazisă de ştiinţă, sunt de părere că situaţia este greu de acceptat, ca să nu exagerez afirmând că este o situaţie gravă.

Nouă porţie de amestecate sau... Lasă-i să fie!

Un şef are un necaz iar subordonaţilor le face plăcere să ajute... Da? Plăcere? Nu cumva e mai realistă părerea celui care spune că subordonaţii sunt nevoiţi să ajute că altfel li se transformă viaţa ca angajat în coşmar? Celei care a debitat absurditatea din prima frază i-am explicat că pe şef îl ajuţi din interes iar şeful pe tine nu o să te ajute niciodată, teoria ei cu plăcerea nefuncţionând decât pentru firile slabe din cadrul subordonaţilor şi niciodată în cazul şefilor.

Un şef comentează despre conflictele dintre subalterni. Spune că fiecare vede avantajele celorlalţi dar nu vede şi propriile avantaje. Are sens să întrebi dacă fiecare subaltern are un cât de mic avantaj? Sau e de preferat să te împaci cu gândul că avantaje au doar protejaţii, tu nenumărându-te printre aceştia?

Sunt frustrat şi mă răzbun pe cine pot. Da? Serios? Consideri că sunt suficient de fericit încât să suport şi frustrările tale? Crezi că tăcerea mea se datorează unei supradoze de fericire? Nu-i aşa, omule! Doar am constatat că nu pot obţine sub nicio formă ajutor din partea ta, motiv pentru care consider că e inutil să îţi mai povestesc problemele mele. Tu le poţi povesti pe ale tale dar aş prefera să te exprimi într-un mod cât de cât constructiv. Iar despre comportamentul meu ciudat... află că e ciudat mai degrabă în raport cu alţii decât în raport cu tine. Oricum, aş aprecia dacă mi-ai explica cum defineşti tu comportamentul ciudat pe care, spuneai, l-ai observat la mine în ultima vreme...

Nu-ţi mai faci bicla? Atunci vinde-mi mie accesoriile! Asta pare din seria ucide-l doamne ca să profit de pe urma lui...

Tu ai nevoie de ajutor, eu am nevoie de ajutor, eu nu pot să te ajut, eu nu-ţi cer ţie ajutorul. Pare un schimb corect atâta vreme cât nici eu, nici tu nu facem reproşuri celuilalt.

Se plânge de bani dar, în comparaţie cu mine, e mai degrabă bogat. Să mă plâng şi eu nu am loc, să-i explic că e imoral ce face nu are sens. Nu o să poţi explica nimănui că eşti nefericit pentru că nu ai bani de concediu, de o bicicletă, de o casă, de un concert sau mai ştiu eu ce altceva, o să ţi se spună mereu că eşti fericit pentru că ai ce mânca şi unde locui, ceilalţi nesesizând că au condiţii vizibil mai bune ca ale tale şi, fie şi doar din acest motiv, nu ar avea dreptul să comenteze despre cât de fericit sau nefericit e firesc să fii tu. Ei nu te-nţeleg... şi nici măcar nu încearcă să-ţi acorde dreptul la nefericire.

Cea mai plăcută încăpere... Definiţi încăpere plăcută! Temperatura atunci. OK.

Nu era normal să treacă pe la mine întâi? Nu ştiu, eu execut, nu impun reguli. Hai să stabilim preţul, de aici am vrut să pornesc discuţia...

Eu cheltui mai mult decât produc, afirmă amuzată. Ei bine, eu nu aş fii atât de vesel în aşa situaţie. Totuşi, unii îşi pot permite să trăiască pe banii altora, făcând excese chiar... Alţii nu au în jur niciun om cu bani dispus să le sponsorizeze NEVOI cât de mici. Viaţa e dreaptă, zici?

Fatoooo, îmi pui mâna pe ţâţe? Nesimţito!!! Eu încep să am îndoieli cu privire la orientarea ta sexuală. Nu e cazul să ai îndoieli, ţi-am spus ce scârbos m-am simţit când s-a dat la mine o lesbiană. Nu-ţi rămâne decât să te gândeşti că se dăduse la ea o femeie urâtă sau că între vorbă şi faptă există uneori o distanţă ca de la cer la pământ.

miercuri, 4 august 2010

La FânFest pe biciclete...


Organizatorii FânFest au avut o idee tare faină, un marş pe biciclete între Cluj Napoca şi Roşia Montană. Detalii despre acţiune, aici.

marți, 3 august 2010

Obsesia muzicală a dimineţii

Casa cu prieteni, E toamnă:



O altă interpretare, în varianta Sânziana cu Mi, mi se pare că se aude mult mai bine:

luni, 2 august 2010

Că tot îmi aminteam de el zilele trecute...

Dacă tot îmi aminteam de el zilele trecute, postez acum şi o piesă a lui Ştefan Tivodar:

Obsesia muzicală a serii

Mă apropiam de casă când a apărut ea, obsesia muzicală...

Versiunea de mai jos, printre multe altele, postate inclusiv în zilele care au urmat morţii ei, mi se pare mai plăcută în special pentru felul în care Tatiana Stepa comunică cu publicul.



În schimb, varianta de aici, mi se pare destul de penibilă din cauza animatoarelor care, zic eu, ar fi trebuit să dispară din platou pe durata apariţiei Tatianei Stepa. Mi-ar plăcea să aflu şi părerea voastră...

Altfel, la aproape un an de la dispariţia Tatianei Stepa, pe care o marcam mai mult sau mai puţin evident aici şi aici, evitând din nou patetismul, mi-am dat totuşi seama că această piesă, Copaci fără pădure, pare să cuprindă un simbol interesant... Cu ce am putea compara copacii fără pădure? Poate cu oamenii care şi-au pierdut rădăcinile, care şi-ai pierdut grupul de apartenenţă, care sunt pur şi simplu singuri sau cel puţin se simt aşa? Poate greşesc dar... m-a lovit ideea asta şi am considerat că nu-i deloc rău să o scriu...

duminică, 1 august 2010

Miros de ploaie...

Azi, întorcându-mă acasă pe ploaie, fără să mă mai obosesc să scot umbrela, mi-a pătruns în nas un miros care a stârnit amintiri, mirosul prafului ud de pe asfaltul oraşului.

-Îmi place mirosul prafului ud. Îmi aminteşte de mirosul de la ţară.
-Vrei să scot umbrela?
-Pentru mine nu, ajung repede acasă. Dacă vrei scoate-o pentru tine.
-Mai stai un minut, am ceva pentru tine...

A urmat, câteva secunde mai târziu, obişnuita despărţire care, consider acum, părea a fii o simplă repetiţie pentru Marea Despărţire care urma să se petreacă peste câteva luni.

Dar nu despre tristeţea unei despărţiri vreau să mă leg acum ci de speranţa că voi redescoperi cândva în mine senzaţii şi gesturi de care mi-e dor, senzaţii şi gesturi care să semene cu cele de anii trecuţi doar atât cât trebuie pentru a reprezenta o fărâmă de evoluţie, nu o întoarcere în timp, la eroarea de atunci...