miercuri, 30 iunie 2010

Duminică...

Uneori, zile de la care nu aştepţi nimic special îţi oferă o stare de bine greu explicabilă.

Mă trezesc mult mai devreme decât de obicei (era vreo 8 dimineaţa, în alte duminici mă găseşti dormind şi la 10 sau 11), merg la cumpărături, am surpriza unor reduceri venite cam la momentul potrivit (unii cunosc genul acela de situaţie în care te bucuri că ai în buzunar 10 lei în plus), mă întorc acasă, citesc câteva pagini din Dileme vechi, vechi.

Mai târziu adorm... Când mă trezesc fac puţină ordine prin haosul de acasă apoi constat că e târziu, tare târziu... Totuşi, mai răsfoiesc odată acele Dileme, reţin câteva pagini pe care-mi subliniasem câte ceva apoi adun într-o pungă resturile rezultate. Acum, dată fiind ora târzie (nu foarte târzie, era aproape 8 pm), mă întrebam dacă mai am chef să ies până la un container de hârtie sau arunc respectivele fragmente de ziar la grămadă cu gunoiul menajer.

Ajuns la acest punct, profit de ocazie ca să-mi fac autocritica. Deşi mi-ar plăcea ca la mine acasă deşeurile să fie aruncate în containerele potrivite, datorită lipsei de organizare (poate şi de voinţă comună) majoritatea gunoaielor se aruncă la grămadă. Cred că sunt singurul care, din când în când, îmi mai pun în rucsac pet-uri sau hârtii şi le arunc în containerul care îmi este în drum aproape zilnic. Odată, după ce poftisem la nu ştiu ce sticlă de bere cu tequila, ţin minte că am cărat la un container potrivit sticla aceea.

Revenind la seara de duminică, mi-am spus că pot profita de acele câteva ziare pentru a face o plimbare pe bicicletă. Planul era să trec pe la Titan, să arunc hârtia acolo apoi să vin acasă după o scurtă plimbare prin IOR. Dar de la plan până la realitate e ceva distanţă.

Pornesc deci spre Titan, sesizez cât de bine plasate sunt gurile containerelor de acolo (am putut să mă opresc cu bicicleta lângă bordură, să scot ce aveam de aruncat, să arunc şi apoi să-mi văd de drum fără să mă fi dat jos de pe bicicletă sau să mă fi urcat pe trotuar) apoi decid să-mi continui plimbarea. Am pornit mai departe cam fără ţintă. Absolut întâmplător m-am trezit pe Dudeşti şi, inevitabil, am trecut prin pasajul Mărăşeşti. Dacă tot eram acolo m-am gândit să dau o tură prin Parcul Carol dar, ajuns în faţa lui (amintindu-mi cu ocazia asta de încercările făcute cu peste 10 ani în urmă pentru a-mi lua permisul de conducere, permis pe care nu-l am nici acum... din nou autocritică), am constatat că nu am chef să traversez în stânga. Am trecut pe lângă nişte copii care se jucau cu mingea cam în mijlocul şoselei (probabil că, locuind în zonă, aflaseră că în acea suprafaţă rar intră o maşină), am continuat pe 11 Iunie, am revăzut Fabrica (amintindu-mi de acel DarkFest), am ajuns la Unirii apoi am decis să fac o scurtă plimbare prin Tineretului. Intru, mă plimb puţin, aud un tătic spunându-i copilului că trebuie să-i pună şi lui lumini pe bicicletă (uneori chiar e plăcut să te dea cineva drept model), mă întorc spre intrare cu gând să mă uit la meci câteva minute, meciul nu începea la ora aia aşa că ies. Pe trecerea de pietoni, aşteptând verde, mă trezesc în stânga cu un decolteu care mi-a atras atenţia. Depăşesc momentul (gândindu-mă, probabil, că simplul fapt că îţi place ceva la o femeie întâlnită pe stradă nu înseamnă nici că ti-ar plăcea din mai multe puncte de vedere, nici că te-ar plăcea la rândul ei), traversez, pe Şincai aproape acroşez o altă fată care mergea pe lângă bicicletă (eu neatent, ea insuficient atentă), trec fără să ne ciocnim, pedalez mai departe spre Nerva Traian- Piaţa Alba Iulia şi, încet- încet, ajung acasă. 25 km, 2 ore de pedalat, ajung acasă pe la 10 seara după care, bănuiesc, am fugit la somn.

Exact asta o să fac şi acum, public acest text apoi fug la somn pentru că mâine, la acest rău necesar numit serviciu, s-ar putea să mă aştepte nişte momente nu prea comode pentru felul meu de a fi.

Obsesia muzicală revine

În ultimele zile au existat vreo 4 genuri de obsesii muzicale...

Am început cu o piesă idioată pe care o să încerc totuşi să aflu cine o cântă... Aia cu azi poţi să mă cumperi ieftin, mă simt prea bătrân să-ţi mai cer ceva...

A doua zi mi-au trecut prin creieri linii melodice de la diverse cântece de munte de la care nu cred că am ştiut vreodată pe de rost versurile... O formă de dor probabil... Pentru o vreme nu prea cred că voi mai ajunge pe munte... N-ar fi exclus ca anul acesta să rămân doar cu cele două zile pe Baiului petrecute în iarnă... Descrierile lor aici şi aici.

Ieri seară mi-a stat insistent pe buze un fragment cântat de Pasărea Colibri, piesa aia cu nu ne-om minţi noi niciodată, nici alţii a ne minţi nu pot şi la fel ca tine gândul nu mi-i nici să urăsc, nici să iubesc...

În seara asta a revenit o bucată din Andrieş, cea cu Marea Neagră e albastră, şi pe mal cartofi prăjiţi... Mă mai atacase piesa asta cândva, cu ani în urmă, în nu ştiu ce excursie...

Uneori e bine să nu te grăbeşti să exprimi ce gândeşti...

Acum aproximativ o săptămână am remarcat cum două seri la rând un container pentru colectarea plasticului devenise inutilizabil pentru că era plin până la refuz. Ei bine, în a doua seară, printre pet-urile din gura containerului, văzusem şi o doză de aluminiu. Chestia asta mă iritase imaginându-mi un idiot care a aruncat doza acolo fără să-şi dea seama că nu e locul potrivit pentru ea.

Totuşi, în seara asta, întâmplător, am văzut un afiş, parte a unei campanii de informare organizată de nu ştiu ce liceu, afiş pe care scria că metalul şi plasticul se colectează în acelaşi container, de culoare galbenă. Deci idiotul eram eu de data asta... Pentru că a-ţi recunoaşte greşeala şi a învăţa ceva din ea mi se pare o treabă bună public textul acesta.

Totuşi, din povestea asta rămân nişte întrebări:

După golirea acelor containere se face şi reciclarea deşeurilor respective? Sau se întâmplă ca în Braşov, cum comenta cu tristeţe Emi Cristea într-un articol de pe alpinet, deşeurile colectate selectiv fiind adunate de-a valma în maşina care le colectează după care, cel mai probabil, ajung la o groapă de gunoi?

Dacă sesizez mai multe zile la rând un astfel de container plin, pot sesiza undeva faptul că la adresa x containerul pentru y trebuie golit? În cazul sesizat de mine era vorba de seara de duminică şi de luni, marţi seară observând că acel container nu mai era plin dar... dacă văd o astfel de situaţie la mijlocul săptămânii aş simţi nevoia să anunţ undeva eroarea.

Şi dacă tot vorbim de colectare selectivă, de-a lungul ultimelor luni am văzut că bucureştenii încep să bage în seamă acele containere venind cu deşeurile separate pe tipuri în sacoşe sau portbagaje de maşină şi aruncându-le în containerul care le este destinat. Mi se pare o treabă lăudabilă şi îmi exprim speranţa că autorităţile tratează problema cu aceiaşi seriozitate cu care o tratează aceşti bucureşteni despre care povestesc. Cel mai înduioşător a fost momentul în care am văzut un bătrân, venit de la cine ştie câte blocuri depărtare, aruncând pe categorii cele câteva ambalaje pe care le adusese în sacoşă.

Penibil...

Aseară, într-un exces de stare de bine venită de niciunde, mă bărbieresc după ceva vreme la lumina chioară din baie. Până aici nimic extraordinar dar azi, ajuns la muncă, mă văd într-o oglindă luminată şi... constat că erau zone vizibil nebărbierite pe faţa mea. Dat fiind că nu aveam, tehnic vorbind, cum să intru în pământ sau să mă teleportez acasă, m-am făcut că nu am sesizat nimic deosebit şi mi-am văzut în continuare de treburi. Totuşi, senzaţia de penibil a stăruit pentru o vreme motiv pentru care o ucid scriind despre ea.

sâmbătă, 26 iunie 2010

45 km

După cum spune Andrieş într-un cântec,

Azi a fost un fel de zi
Niţel cam aşa:
Un fel de soare puţin obosit
Cu raze-n pijama...

Şi dacă l-am pomenit pe Andrieş, auzind pe acasă piese de-ale lui într-una dintre serile trecute, m-am surprins gândind că, în decembrie, aş putea merge din nou la concertul lui... Asta aşa, că tot nu am mai ascultat Andrieş live din 2008...

Gata cu acolada despre Andrieş, să revin la ziua de azi...

A început aşa cum au început aproape toate zilele de sâmbătă din august până acum. Revin acasă şi... găsesc factura de telefon. Chiar speram s-o primesc azi pentru că mi-e mai comod să o plătesc sâmbăta. Cobor s-o plătesc şi am parte de o fază interesantă. Casierul emite bonul de casă apoi... îşi dă seama că nu are să-mi dea restul... Prin urmare, am vrut, n-am vrut, m-am dus să schimb şi am revenit pentru a-l scoate din rahat pe casier. Este genul de incident care mă face să mă gândesc din nou la internet banking...

Reajuns acasă mă mai învârtesc în jurul cozii vreo 2 ore apoi, pe la 3 pm, îmi iau bicicleta şi, pentru vreo 4 ore, mă duc şi mă tot duc... Nu mai pedalasem de vreo 2 săptămâni şi se pare că mi-a lipsit activitatea asta...

Îmi propusesem să merg prin Tineretului pentru a coborî panta pe care, săptămâna trecută, stăteam la plajă. Văzând atunci câţiva biciclişti coborând pe acolo mi se făcuse poftă. Aici deschid o nouă paranteză. Atunci, duminica trecută, la câţiva metri de mine, un grup de oameni în vârstă la plajă. La un moment dat înţeleg că, spre grupul respectiv, cineva a aruncat cu ceva. Am sesizat nervozitatea grupului din care au început să se audă înjurături. După câteva clipe, tensiunea fiind eliberată, şi-au adus aminte să verifice dacă e cineva lovit. Mintea mea spune că era mult mai eficient să fii verificat asta din prima, sărind peste episodul cu înjurăturile. Din fericire nimeni nu era lovit. Paranteză închisă.

Plec spre Bd. Basarabia, continui din Piaţa Muncii către Piaţa Unirii (între Muncii şi Unirii m-am surprins gândind că denivelările neplăcute din zona canalelor sunt făcute cu intenţia de a alunga bicicliştii de pe şosea). În Unirii modific planul pentru că nu am avut chef să mă complic cu virajul stânga. O iau spre nord şi ajung în Herăstrău. Aici mă gândesc să reeditez tura de lac făcută cu acei oameni după ultimul Bikewalk. Zis şi făcut! Păstrez şi sensul de mers aşa că, odată ajuns pe malul lacului, fac dreapta. Prima parte a turei e pe o alee largă şi netedă. Mai târziu, după Şoseaua Nordului, începe zona cu acele dale hexagonale pe care, pentru o vreme, le-am păcălit mergând pe pista de alergare. Totuşi, după ce m-am intersectat cu câţiva ciclişti dintre care am auzit o chestie gen E fain în Anglia am priceput sugestia şi am continuat să mă zdruncin pe dreapta (nu mă mir că s-a retras Dan atunci, după Bikewalk).

Curând au început să apară obstacolele pe care grupul de noapte le-a depăşit în siguranţă datorită atenţionărilor venite de la cel care ne-a condus. Primul obstacol, acea groapă de pe dreapta, acoperită cu un grilaj metalic cu ochiurile suficient de mari încât să nu fie de trecut cu bicicleta peste ele. Mai încolo, două mici trepte peste care am coborât acum cu bicicleta dar pe care le-am ocolit pe poteca de pământ în noaptea Bikewalk-ului. Următorul obstacol, stâlpişorul metalic din mijlocul aleii...

La calea ferată m-am uitat curios la amestecul acela de alei vechi şi alei în construcţie. După ce am trecut podul, amintindu-mi că noaptea am coborât până la asfalt pe lângă bicicletă, mi-am propus să cobor pe ea. Totuşi, părea destul de accidentată coborârea aşa că am plecat cu ezitări, am coborât frânat şi, ajuns jos, am constatat că a fost un sector interesant. Prin urmare... să-ncerc să-l şi urc! Pedalez pe alee până schimb vitezele, mă întorc, pornesc vitejeşte în sus dar, după câţiva metri, eşuez şi mă dau jos de pe bicicletă. Jenant dar... bine că nu m-am lovit! :D Urc înapoi în calea ferată şi, ca înlocuitor de urcare, mai fac o coborâre. Ezit la plecare şi de data asta, mă şi dezechilibrez un pic pe parcurs dar... din nou scap nevătămat! Probabil voi mai exersa pe panta asta şi în alte plimbări.

Următoarea amintire este din zona Pieţei Presei Libere unde se auzea muzică de la Sonisphere. M-am gândit o clipă să mă apropii de Romexpo pentru a asculta o vreme dar m-am răzgândit.

Ajung înapoi în Piaţa Aviatorilor şi o iau înapoi spre Unirii. Pe drum decid să ajung totuşi şi în Tineretului. Din Tineretului nu e de notat decât că, la centrele de închiriat biciclete (Cicloteque şi I Love Velo) era coadă. O grămadă de biciclete brăzdau parcul. Pe iarbă, puţini oameni. Frig! De data asta chiar alegeam prost dacă în locul plimbării pe bicicletă îmi propuneam să ies la plajă.

Retragerea am făcut-o pe Şincai- Nerva Traian după care am intrat pe pista de pe Bd. Unirii continuată spre Piaţa Muncii. Pe sectorul acesta am studiat posibilele locuri în care se poate lega bicicleta pentru că, la un moment dat, este posibil să trec mai des cu bicicleta prin zonă şi să am popasuri de făcut. Nu este perfect ce am văzut dar, cu puţin spirit de observaţie, găseşti un stâlp sau pom potrivit. Rasteluri n-am observat.

În Piaţa Muncii aş fi putut să-mi prelungesc un pic traseul mergând şi spre IOR. Totuşi, de data asta am fost tentat să mă-ntorc direct acasă pentru că deja adunasem peste 41 km de pedalat. În aceste condiţii m-am întors acasă prin Iancului.

După 4 ore şi câteva minute eram din nou în faţa blocului. Ciclocomputerul arăta că am parcurs 46,52 km în 3 ore 32 minute 50 secunde (rezultând opriri însumând circa 30 minute) cu o viteză medie de 13,54 km/oră (am fost cam leneş de data asta) şi o viteză maximă, pe care iar nu ştiu exact unde am prins-o, de 32,4 km/oră.

După plimbarea asta mă cam durea fundul dar a meritat. M-am întors mult mai relaxat decât am plecat. Măcar să dureze starea asta de relaxare! Totuşi, la cum mă cunosc, nu este de mirare dacă mâine pic din nou în butoiul cu melancolie blegoasă...

vineri, 25 iunie 2010

Asta da glumă bună! :))

Primită pe messenger zilele trecute:

Un turist creştin merge pe munte şi se întâlneşte cu un urs.. Neştiind ce să facă, începe să se roage tare:
- Doamne, Te rog să dai ursului gânduri creştine!!!!
La care ursul îsi împreunează labele şi zice:
- Doamne, binecuvântează această masă...

:))

Îi mulţumesc expeditoarei! :D

Slogan care mă irită...

Aseară, întâmplător, am văzut un panou de reclamă pentru nu contează ce brand. Textul care mi-a sărit în ochi într-un mod destul de deranjant este:

Te îngrijorează prezentul? Atunci să vorbim despre viitor.

Ei bine, mi se pare lipsit de logică mesajul. Dacă mă îngrijorează prezentul nu cred că am resursele psihice necesare pentru a discuta cu cineva despre o achiziţie de loc ieftină din viitor. Prin urmare...

Ar mai fii ceva, chestia cu îngrijorările legate de viitor am întâlnit-o în diverse contexte, chestia cu îngrijorările legate de trecut am auzit-o dar îngrijorarea legată de prezent mi se pare un pic ciudată. Prezentul se trăieşte, în prezent stai sau acţionezi, dacă stai poţi foarte bine să te odihneşti... Sunt de părere că îngrijorările despre prezent sunt un pic absurde... Deşi, dacă mă îngrijorez pentru ce am fost ieri sau pentru ce o să fiu mâine, aceste îngrijorări au un punct comun, prezentul...

Cred că sunt un pic incoerent. Nu reuşesc să construiesc un text elegant care să pornească de la iritarea resimţită aseară.

miercuri, 23 iunie 2010

Vreme de tăcere...

Pentru că, pe moment, nu mai găsesc nicio plăcere în citit mail-uri, scris poveşti sau participat la diverse evenimente (concerte, plimbări cu bicla, ture la munte sau alte chestii de genul acesta) se pare că a sosit vremea să tac. Prin urmare, cred că va fii linişte pe aici o vreme...

Se pare că a revenit vremea amintirilor pline de poveşti pe care voi le ştiţi deja, poveşti care insistă să revină în memorie în perioadele în care sunt mai mult trist decât vesel, mai mult descurajat decât curajos, mai mult pesimist decât optimist...

Cu ani în urmă aş fi vorbit într-o astfel de situaţie de o nouă prăbuşire. Acum e un pic altfel, nu mă mai simt prăbuşit dar... nici bine nu îmi e...

sâmbătă, 19 iunie 2010

Deşi e încă sâmbătă, consider că săptămâna-i gata...

Se termină o săptămână care m-a epuizat. Au fost momente la muncă în care capacitatea de adaptare mi-a fost pusă din nou la încercare (până la urmă toată întâmplarea a "degenerat" într-un mic succes), au fost dificultăţi pe acasă, au fost momente bune şi proaste legate de bicicletă (până la urmă bicicleta asta chiar e bătrână aşa că nu ştiu cât o să mă mai ducă... dureroasă constatare... este posibil ca în curând să fiu nevoit să mă lipsesc de distracţia asta), a fost o săptămână cu bani puţini (totuşi, în ultimele două luni am trăit şi crize mai mari), a fost o săptămână în care un apropiat a avut un atac de panică, ocazie cu care am aflat cum se manifestă chestia şi altfel decât din cărţi, o săptămână în care alt apropiat povestea despre atacul de panică unei persoane care, din ce am înţeles, suferă de sindromul de stres posttraumatic (gafă de proporţii, după părerea mea; în loc să linişteşti omul îi explici că mai sunt stări negative pe care le poate trăi), un telefon din Ardeal de la o fiinţă cu care nu simt că aş mai avea ceva în comun.

Tăceri care dor... Cât e de trist să vezi că doar unul din cei 6 oameni implicaţi într-un conflict surd face eforturi pentru a limita pe cât posibil influenţa negativă a conflictului... Oare ce şanse are să facă pace cu ceilalţi 5?

Vineri a fost o zi mai specială. Ajung la muncă trist. Fără să-mi fii propus asta ajung să povestesc. Mă dezbrac de probleme, un om se oferă să-mi dea o mână de ajutor (într-o problemă rezolvată într-o oarecare măsură, acum, în momentul în care scriu) iar eu, mult prea agitat , nu cred că am apucat să-i mulţumesc pentru intenţie, un altul, după ce-l ucid cu o poveste lungă şi epuizantă, trage o concluzie de care nu-l credeam în stare: acum înţeleg de ce eşti uneori atât de nervos. Deci, dacă ajungi să exprimi ce trăieşti, unii oameni înţeleg. Mă dezbrac de probleme dar... nu este genul acela de dezbrăcare relaxată, ca în Vama Veche, unde hainele nu se revoltă când le laşi multe ore pe zi singure în cort. Vineri, hainele- probleme s-au revoltat şi m-au îmbrăcat la loc aproape imediat după ce le dădusem jos.

Prin urmare, nu-i de mirare că un telefon primit vineri seară, pe când un aspect esenţial pentru următoarele zile nu fusese încă lămurit (s-a lămurit aproape de finalul zilei dar... deja era prea târziu), m-a enervat şi... am închis telefonul...

Sâmbătă, cumva regretând furia de aseară, deschid telefonul să văd dacă e vreun sms intrat. Era... Finalul său îl percep ca fiind sarcastic, mă gândesc să-i răspund cu un du-te naibii de aici (Ţapinarii!!!), nu las instinctul să se impună, cuget un pic, găsesc un limbaj mai apropiat de ceea ce doream să exprim, trimit, primesc curând răspunsul (m-am aşteptat ca răspunsul să fie în stilul în care fusesem tentat să-l scriu eu, un banal mai lasă-mă!), incredibil! nu suna rău, fiind mai degrabă împăciuitor. Ce bine e uneori ca singura miză să fie o simplă plimbare cu bicicleta!

Totuşi, în ultimii ani am învăţat că un răspuns care nu sună rău nu este obligatoriu să sune bine. Am avut parte de atâtea surprize plăcute care, mai devreme sau mai târziu, s-au transformat în surprize neplăcute...

Seara... ies puţin din casă... IOR-ul nu foarte populat dar gălăgios mă deranjează dar totuşi rămân. Stau pe iarbă şi, după ce citesc câteva pagini, încep din nou să mă întreb (alimentat fiind în acest sens şi de discuţia de ieri în care mi se sugera ce e de căutat pentru a-mi îmbunătăţi viaţa, sugestii cărora le-am răspuns opunându-mă şi explicând de ce nu le consider ca putând fi puse în practică) cât de raţionale sunt convingerile care mă bântuie de câteva zile...

Peste toate rămâne ideea pe care o exprimam în sms: Fără ca asta să aibă vreo legătură cu tine (aici, probabil, minţeam un pic), trec printr-o perioadă proastă în care n-am chef nici de biclă, nici de prieteni, nici de discuţii sau socializare (ce stupid mă exprimam! de parcă discuţiile nu sunt o formă de socializare). Îmi cer scuze dacă ţi-am încurcat programul dar te asigur că azi n-aş fii un partener plăcut de plimbare ori discuţii şi răspunsul Fă-te bine şi când ai chef ieşim.

Oare voi mai avea vreodată chef? Sau se va atrofia de tot organul răspunzător cu relaxarea, aşa cum sugeram de curând? Poate că exagerez când îmi imaginez că am şi eu dreptul la relaxare. Poate pur şi simplu acest drept mi s-a interzis din naştere. Vi se pare imposibil? Mie nu!

joi, 17 iunie 2010

Vorbind în pustiu...

Cu unii oameni este destul de greu de convieţuit...

Te trezeşti că de nervi, din invidie, prostie sau răutate ţi se murdăreşte sacul de dormit pe care ţi-ai promis că nu îl speli decât după mult timp de utilizare, dat fiind că o parte a echipamentului de munte pierde din calitate după fiecare spălare. Normal, te superi. Doar ai plătit jumătate de salariu pentru el.

Aştepţi momentul potrivit şi explici persoanei pe care o bănuieşti că ar fi făcut greşeala că unele lucruri este de preferat să nu fie făcute sub un impuls de moment, fiind mai bine să fie făcute, după o consultare prealabilă, de cineva care ştie ce e de făcut.

Ţi se răspunde cu tăcere. Te bucuri puţin sesizând că cel puţin nu ţi s-a răspuns într-un stil furios, aşa cum păţeai de obicei. Totuşi, tăcerea nu garantează faptul că rugămintea ta a fost înţeleasă. Şi atunci, ce soluţie să mai cauţi? Ajungi din nou să te gândeşti că lucrurile tale nu sunt deloc în siguranţă atâta timp cât o persoană care se lasă mânată de instinct are acces la ele. Te gândeşti să-ţi încui camera şi-ţi dai seama că, înainte de a face asta, este necesar să găseşti loc în camera şi aşa mică tuturor lucrurilor tale. Îţi dai seama că, punând încuietoare, te izolezi odată în plus de ceilalţi. Ce alegi? Te expui celorlalţi sau te închizi?

Timpul pare să nu mai aibă răbdare. În ultimii ani au existat deja 3 momente critice. Odată s-a dereglat "singură" o bicicletă, existând riscul unui accident dacă bicicleta nu era întâmplător verificată înainte de plecarea de acasă. Mai târziu un aparat de fotografiat a fost atârnat de o sfoară care, atunci când am trecut pe lângă ea având şansa de a salva aparatul, era la un pas să se desprindă de suport la unul din capete. Acum este murdărit sacul de dormit.

Eşti prea raţional, îţi dai seama că în această situaţie nu rezolvi nimic exprimându-te furios. În acelaşi timp eşti suficient de pragmatic încât să-ţi dai seama că este posibil să vorbeşti degeaba atât de constructiv cât eşti în stare, dat fiind că celălalt nu se schimbă decât dacă vrea, nefiind obligatoriu să-l schimbe vorbele tale. Îţi dai seama că există o problemă şi, indiferent cât ţi-ai stoarce creierii, nu găseşti o variantă de rezolvare acceptabilă pentru toată
lumea.

De parcă viaţa nu ar fii suficient de complicată şi în lipsa unor astfel de incidente...

miercuri, 16 iunie 2010

Stare fără stare...

În ultimele zile am observat diverse chestii mai mult sau mai puţin interesante dar nu mai găsesc starea potrivită pentru a scrie despre ele.

duminică, 13 iunie 2010

Cum era să ratez Bikewalk-ul din 12 iunie 2010

Înainte să-ncep mica poveste despre Bikewalk-ul nocturn organizat de Ariel să vă povestesc de ce, ieri, se dusese dracu starea de Bikewalk ajungând să mă gândesc că nu voi mai scrie despre plimbarea respectivă.

Dialog...

-Ai folosit lista de întrebări?
-De data asta nu.
-Se vede.

Puţin după 11:00 mă opresc pe o bancă şi caut lista. În rucsac nu părea să fie. Îmi amintesc că, în urmă cu câteva zile, tot uitându-mă pe ea, mă enervasem şi am aruncat-o într-un colţ de birou. Mă gândeam atunci că lista aia e o prostie care nu duce nicăieri. Genul de gând cu care m-am obişnuit în ultimele luni pentru că, pentru mai mult sau mai puţin timp, vine să-mi stea pe creier după care pleacă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Uite că de data asta ceva părea să se fi întâmplat. Datele din prezent sugerau că e posibil să fi pierdut lista. Caut destul de agitat în rucsac, nu o găsesc, îmi imaginez unde aş putea s-o mai caut şi apoi, cu planul de căutare făcut, mă îndrept spre casă destul de trist.

Ajung acasă, caut în celălalt rucsac, nu găsesc lista. Descurajat, mă gândesc că mai am de căutat luni la birou când... îmi aduc aminte că e posibil să o găsesc într-o agendă. Caut într-un loc precis în paginile agendei şi... o găsesc. Amintirile m-au ajutat de data asta... Culmea este că acea agendă era în rucsacul în care căutasem stând pe bancă. Căutasem neatent, doar lângă coperţi. Iar lista, drăgălaşa de ea, stătea între două pagini dinspre sfârşit.

Şi cu asta termin cu mica paranteză care s-a transformat într-o acoladă în toată regula.

Acum să vorbim despre Bikewalk. Joi dimineaţă, oarecum întâmplător, citesc de Bikewalk-ul de vineri noapte pe bikepress (vezi blogroll). Suna tentant, cu atât mai tentant cu cât îmi amintea de ideea de Ciclopromenadă nocturnă. Totuşi, pentru că nu eram sigur că voi ajunge la acţiune, am evitat să anunţ că voi fi acolo. Vine vineri, acasă, se executau nişte lucrări, finalizate pe la 11 noaptea. Tocmai la timp! Am vreme să mă pregătesc şi să plec spre parcul Grădina Icoanei pe care avusesem grijă să-l localizez pe o hartă găsită pe internet.

Pe la 23:30, simţindu-mă oarecum în întârziere, plec de acasă după ce-l întreb pe Daniel ce drum scurt îmi sugerează până acolo. Cobor în faţa blocului, resetez ciclocomputerul, aprind farul şi stopul (prima dată când le-am folosit mai serios, în sfârşit, după peste o lună de când le-am luat, chiar m-am bucurat de ele) şi pornesc pe Pantelimon- Iancului- Carol- Traian- Dacia- Polonă. Pe Dacia, într-o întersecţie cu linie de tramvai în lucru, pentru că am sesizat cât de rău e drumul destul de târziu, am avut parte de o zgâlţâială nu tocmai plăcută. Totuşi, scăpând întreg atât eu cât şi bicla, am mers mai departe încercând să nu ajung în parc dincolo de miezul nopţii. Până la urmă, fiindu-mi un pic teamă să bag viteză noaptea, am ajuns pe la 00:02 în parc. Am văzut biciclişti, l-am văzut pentru o clipă şi pe Ariel aşa că lucrurile stăteau bine. Ies din parc printre alte biciclete, casc ochii pe stradă, caut cu privirea grupul masiv de biciclişti care urma să plece dar... parcă era mult prea linişte. După câteva minute reintru în parc, mă bucur de atmosfera plăcută generată de tinerii care, fiind întinşi pe iarbă printre biciclete, cântau la chitară. Eram destul de nelămurit când un tip mi-a atras atenţia că grupul mare de biciclişti a plecat deja. Încotro? Nu eram deloc convins că vor ajunge în Dacia pe Polonă, pe unde venisem eu. Pornesc totuşi pe acolo, la ghici. Ca mine mai erau câţiva, până la Piaţa Victoriei am pedalat în grup oarecum compact dar nu am schimbat o vorbă. În Piaţa Victoriei, în continuare nedumerit, îl aud pe George Culda că se retrage spre casă pentru că nu vede grupul de biciclişti. S-a retras George, eu rămăsesem cam mult în urma celor cu care pedalasem până aici aşa că mi-am spus că pot avea Bikewalk-ul meu personal dacă nu reuşesc să mă grupez cu ceilalţi. Prin urmare, am continuat, aproximativ pe traseul anunţat de Ariel, spre Gara de Nord.

Într-o intersecţie, o fată pe bicicletă vorbea la telefon. Am bănuit că vorbeşte despre Bikewalk dar n-am intrat în vorbă cu ea. M-am gândit o clipă că aş putea suna la rândul meu pe cineva dar... pe cine? Numărul lui Ariel nu-l notasem, Andrei nu eram convins că participă la acţiune, numărul lui Bogdan trebuia să-l caut prin sms-uri că nu îl salvasem altfel... Ghinion! Am continuat oarecum orbeşte. Până la gară am dat de alte lucrări pe străzi. Nu mai trecusem de mult prin zonă şi par să se fi schimbat multe...

Ei bine, ajung şi la gară. În intersecţia de dinainte aud zgomot în spate şi, întorcând capul, sesizez o armată de biciclişti care veneau spre mine. Nu puteau să fie decât ei, cei care răspunseseră apelului lui Ariel. Pedalez în continuare lejer, îi las pe ceilalţi să mă înconjoare. În sfârşit! Revin la Bikewalk! Probabil că, până aici, pedalasem mult în faţa lor.

În faţa Gării de Nord se face pauză. Ocazie bună pentru câteva poze şi pentru o privire aruncată în mulţime. Recunosc un singur chip, al lui Iulian (Mătăsari 17). Pornim mai departe. Următorul popas l-am făcut la Cotroceni în poartă. Mă-ntreb acum, oare Băsescu are biclă?

După pozele de la Palat am continuat către Piaţa Unirii. Aici, eu cel puţin, am traversat greu. Am senzaţia că ar fi necesare nişte semafoare sub Dealul Mitropoliei. Reuşesc totuşi să trec şi pornesc în urmărirea grupului pe care aveam să-l regăsesc curând. Punctul final al plimbării a fost în Piaţa Universităţii. Ne-am oprit în parcul de lângă spitalul Colţea, am făcut alte poze, am stat de vorbă cu câţiva cunoscuţi (Dan, Andrei) şi cunoscuţi ai cunoscuţilor, am primit deja obişnuita întrebare legată de numărul de la Prima Evadare, mi s-a propus să merg duminică la Cornetu la cartarea pentru Let`s Do It Romania. Pentru plecarea de la Universitate păreau să se facă două grupuri, unul care avea chef de continuarea plimbării spre Herăstrău, alţii care se adunau la "peronul de Militari". Deşi sâmbătă urma să mă trezesc devreme, îl întreb pe Dan dacă îl tentează şi Herăstrăul. Zice da aşa că ne lipim acelui grup care, în câteva minute, avea să pornească.

Dar până la Herăstrău, câteva precizări despre Bikewalk:

-Pe traseu, am sesizat o ciocnire între două sau mai multe biciclete, undeva în spatele meu. Acolo grupul s-a rupt în două pentru o vreme, o parte în faţă, cu care am mers şi eu, şi altă parte care s-a oprit să vadă ce se întâmplase în ciocnire.

-Pe bucata de traseu pe care am pedalat în grup am observat cum Ariel încerca să supravegheze grupul pedalând când în coada lui, când în faţă, când trecând cu viteză de-a lungul lui.

-Deşi grupul era mare şi relativ indisciplinat, aproape permanent era cineva pe stânga care ne atrăgea atenţia să pedalăm în şir indian, pe dreapta. Bine, eu aşa pedalez mai mereu dar, pe lângă mine, mai fugeau oamenii şi spre mijlocul şoselei.

-În unele intersecţii, câte un participant cu iniţiativă se posta în mijlocul intersecţiei astfel încât şoferii să se simtă obligaţi să ne lase să trecem uneori pe roşu. Deşi senzaţia de moment e plăcută, mai târziu îţi dai seama că ar fi corect să stăm la roşu şi să regăsim grupul după intersecţie, după ce ne vine rândul s-o traversăm.

-În ciuda rugăminţii lui Ariel, au participat şi câteva biciclete nedotate cu lumini.

-Nici de data asta nu a lipsit Dinu Lazăr care a postat fotografiile făcute în plimbare aici.

Cam astea ar fi de spus despre Bikewalk, de aici încolo vorbim despre continuarea neoficială a cursei, către Herăstrău.

Mă lipesc cu Dan de grupul care porneşte spre Herăstrău. Ajungem la intrarea în parc după un traseu lejer, parcurs calm, fără grabă. Aici cineva propune să facem o tură de lac. Peste 20 de oameni sunt de acord aşa că intrăm în parc în căutarea unei ţâşnitori de unde să umplem bidoanele de apă. Până la ţâşnitoare, o nouă mică ciocnire de biciclete. De data asta eram aproape de ei, o faţă şi un băiat. Nu părea să se fi întâmplat nimic grav cu oamenii sau cu bicicletele dar totuşi cei doi s-au întors. Şi am rămas, după numărătoarea celui care a dirijat grupul, 20 de oameni, o fată şi 19 băieţi. Cum pare să se obişnuiască în astfel de ocazii, a apărut întrebarea: Nu te simţi ciudat singură printre noi? urmată de precizarea că nu se întâmplă nimic rău. Normal, nu se simţea ciudat, nu se simţea în pericol, părea să se simtă chiar bine şi să se bucure de plimbarea oarecum neaşteptată.

Am pornit-o spre lac apoi am început tura către dreapta. Între timp, celor fără lumini, li s-a recomandat să se strecoare printre cei cu lumini astfel încât să vadă traseul care, am fost avertizaţi, cuprinde şi denivelări sau gropi.

Fata care a mers cu noi (nu i-am reţinut chipul, nu am întrebat-o de nume dar, destul de probabil, i-aş recunoaşte bicicleta dacă aş revedea-o prin oraş) a avut parte de o căzătură mică din care a scăpat cu bine. Nu mi-am dat seama dacă se dezechilibrase şi agăţase bicicleta de lângă ea sau bicicleta de lângă ea o agăţase. Oricum, dat fiind că nu s-a lovit nimeni, s-a glumit din nou: Uite ce fac unii pentru a intra în vorbă cu o fată! E singură iar noi, în loc să avem grijă de ea, o schilodim?

Mergem mai departe, apar denivelări, gropi, stâlpişori în mijlocul aleii. Obstacolele ne sunt anunţate şi luminate la timp de cei din faţa grupului. Deşi, formal, nu exista un lider, a existat un om care a încercat să ne facă tuturor plimbarea plăcută.

La calea ferată ne dăm jos de pe biciclete, trecem podul, revenim pe aleea din jurul lacului. La trecerea podului, în timp ce eu mă chinuiam să aşez cumva aparatul foto, cineva a sugerat să ajutăm fata la trecerea asta. Ea a dovedit că nu are nevoie ridicându-şi singură bicicleta peste micile obstacole.

Mai încolo am avut o zonă cu hopuri pe care bicicleta lui Dan nu părea să se simtă prea bine. Prin urmare, fără să ne fi dat şi noi seama, Dan s-a retras cu discreţie către ieşirea din parc, folosind până acolo o alee cât mai bine asfaltată.

Herăstrăul era plin de oameni. Biciclişti (noi şi alţii ca noi), oameni pe role, oameni la plimbare, oameni pe banci şi la terase, oameni la discoteca din parc. O atmosferă foarte plăcută pentru vineri seară. Nu m-am gândit atunci (eram prea ocupat să trăiesc clipa) dar, acum, mă gândesc că ar fi fost perfect dacă ar fi existat şi o componentă romantică...

Ne-am dat seama de absenţa lui Dan abia aproape de ieşirea din parc când am făcut o mică pauză în care am văzut care în ce direcţie merge mai departe. Grupul de Militari ne-a lăsat fără fată! :) Eu am rămas în grupul care avea ca direcţie generală Dristorul. În fruntea acestui grup acelaşi om care ne purtase de grijă şi până acum. Am pedalat mai departe către Piaţa Romană- Foişor- Bd. Carol. Intrăm toţi cei patru rămaşi pe Carol şi, curând, rămân singur. Ceilalţi au făcut dreapta, eu, aşa cum mă atenţionase liderul, continuam înainte. Ne salutăm din mers, le strig că mi-a plăcut plimbarea şi că-mi pare bine că am mers cu ei.

Cam la intersecţia cu Mătăsari, o maşină oprise pe mijlocul sensului de mers iar ocupantul negocia cu o prostituată. Depăşesc pe dreapta, ajung curând la Iancului iar de aici... deja eram ca şi acasă.

Pe la 3:00, încă proaspăt (probabil datorită dozei de Red Bull pe care o băusem când veneam de la muncă), ajung acasă. Trecuseră 3 ore şi jumătate de la plecare iar ciclocomputerul indica 41,65 km parcurşi în 2 ore şi 40 de minute, cu o viteză medie de 16,22 km/oră şi o viteză maximă de 32,6 km/oră.

Despre poze, anunţ cu regret că nu au ieşit toate. Printre pozele neieşite (aparat vechi, defectat şi renăscut fără intervenţia unui service) se numără, din păcate, şi poza cu Dan din Herăstrău, poză despre care îi spuneam că arată bine datorită vestei reflectorizante pe care o avea pe el. Prin urmare, toate pozele sunt cele prezentate în slideshow-ul de aici.

Bine că a renăscut Bikewalk-ul stradal! :)

Dintr-o veche Dilemă veche

Azi, plictisindu-mă oarecum de temperamente şi alte noţiuni din acelaşi domeniu, mi-am pus în rucsacul cu care am ieşit la plajă un număr oarecare din teancul de Dileme vechi necitite încă. Iar în numărul pe care l-am citit, în parte, azi, întins la soare, am găsit o poezie de Bacovia pe care o reproduc aici pentru cei care se plâng de căldură.

Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar...
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar...
Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular...
Cu pene albe, pene negre...
În parc fantomele apar...
Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar...
În parc ninsoarea cade rar...

Găsită în Dilema veche (rubrica lui Eugen Istodor, literatură română. pentru firme), nr. 190, 27 septembrie- 3 octombrie 2007

sâmbătă, 12 iunie 2010

Bikewalk nocturn, 12 iunie 2010

Deocamdată postez fotografiile:



Dacă voi avea starea potrivită voi scrie şi o mică poveste despre 3 ore şi jumătate de pedalat în miezul nopţii. Pe scurt, a fost mai mult decât fain! :)

vineri, 11 iunie 2010

Enervarea de dimineaţă

S-a nimerit să parcurg ultima parte a drumului de la metrou spre firmă împreună cu un coleg. Încercând noi, mai degrabă de formă decât pentru a ne transmite ceva, să facem conversaţie ajungem la ideea de a muri sau de a fi afectat de suprasolicitarea de la locul de muncă. Ei bine, el, deşi nu pare un Dobitoc, afirma că poveşti în genul celei de la E & Y din vara trecută nu reprezintă dovezi ale faptului că se poate muri muncind. Eu îi spun doar că între cele scrise prin ziare şi situaţiile efectiv trăite de unii indivizi poate fi o diferenţă destul de mare. El nu s-a arătat dispus să continue discuţia aşa că nu am mai avut ocazia să-i spun că, aceiaşi solicitare, poate acţiona diferit asupra fiecărui individ în parte. Spre exemplu, un individ care munceşte cât mine pe, să dăm o sumă oarecare, 1000 de Euro va fi mult mai puţin afectat decât sunt eu. Motivul? Mie mi se pare stupid de banal: la mine suprasolicitarea de la muncă se suprapune peste diverse alte lipsuri pe care un individ corect plătit nu le resimte.

Cât de uşor se stârnesc amintirile...

Cred că era primăvara 2004 când mi s-a oferit o mică promovare la job. Dintr-un fund de firmă ajungeam la aer, scăpam de munca fizică, ajungeam din nou să interacţionez cu clienţi (începuse să-mi lipsească asta, mă săturasem să interacţionez aproape strict cu colegii de care, cel puţin în parte, mi se cam acrise), ajungeam să împart biroul cu o persoană plăcută pe care am apreciat-o în diverse situaţii petrecute în anii (vreo 5) care trecuseră, mai picau câţiva lei în plus la salariu (pe atunci plusul la salariu reprezenta, cu aproximaţie, contravaloarea a două bilete de teatru).

Lucrurile păreau să devină plăcute, cu atât mai plăcute cu cât, atunci, ca şi acum, nu mă mai aşteptam la nimic bun de la firma asta.

Ei bine, cu 6 ani în urmă, aflând ce îmi pregătise conducerea, am simţit nevoia să mă laud şi, în acelaşi timp, să-mi exprim şi temerile legate de noua situaţie faţă de tânăra cu care mă vedeam pe atunci. Ei bine, aceasta, dincolo de cuvintele serioase legate de schimbarea care apăruse, a făcut şi o comparaţie glumeaţă (sau cel puţin aşa am crezut că o consideră ea) între ce urma să fac eu şi un job de secretară care, din lipsă de creier sau de ocupaţie, stă toată ziua şi-şi face manichiura.

Mi-am amintit de vorbele ei (fiinţa asta, între timp, a cam dispărut din viaţa mea şi încă nu îmi dau seama dacă dispariţia ei e o treabă bună sau o treabă proastă pentru mine) azi când actuala colegă (incomparabil mai puţin competentă, mai critică şi mai puţin interesată faţă de prima colegă cu care am lucrat în acest birou), a umplut biroul cu miros de ojă.

Nu m-a deranjat mirosul, la fel cum încep să mă deranjeze din ce în ce mai puţin şi celelalte exagerări ale ei (pe care şi le permite pentru că, nu-i aşa? corb la corb nu-şi scoate ochii) dar uite ce amintire a renăscut?

joi, 10 iunie 2010

Iar pe două roţi

Dat fiind că diseară, de la 18:00, cu plecarea din Parcul Tineretului intrarea Şincai, porneşte marşul Cicloteque, iată-mă pedalând din nou până la birou.

Imediat după plecarea de acasă (8:35), pe când coboram scările blocului (doar când sunt extrem de obosit iau liftul, în rest, cu sau fără bicicletă, urc şi cobor scările) mi-am dat seama că schimbarea de rucsac nu o făcusem complet, uitând în rucsacul lăsat acasă încărcătorul telefonului care are bateria pe moarte.

Ajung jos, resetez ca de obicei ciclocomputerul, încep să pedalez, după câţiva metri mă latră doi câini (cunoştiinţe vechi, cândva un trecător îmi sugera că aceşti câini chiar mă vor muşca) care sunt apoi admonestaţi de o tanti cu un De ce sunteţi răi? Îmi venea să răspund eu în locul lor cu Pentru că suntem din fire agresivi şi, din cauza asta, ar trebui să fim eutanasiaţi.

Vin perpendicular pe Şoseaua Pantelimon, trebuie să o traversez şi să continui în stânga. De obicei manevra asta îmi punea răbdarea şi nervii la încercare. Acum a fost mai simplu. Acelaşi lucru urmau să-l facă trei maşini şi, undeva pe lângă ele, m-am strecurat şi eu. N-am mai apelat la trecerea de pietoni. Manevra n-a mers perfect dar oricum, m-am simţit mult mai puţin stresat decât de obicei, în aceiaşi împrejurare.

Mai pedalez un pic şi-mi dau seama că mi-am uitat ochelarii. De obicei îi uit, încă nu m-am obişnuit să-i am la îndemână lângă restul echipamentului.

Pe Fundeni scap nelătrat. În schimb, în două situaţii în care şoferii au dovedit bunăvoinţă unii faţă de ceilalţi (cei încadraţi pe bandă îi lăsau să intre pe cei care plecau din parcare), manevrele lor m-au luat un pic prin surprindere, eu fiind tentat să îmi păstrez viteza şi să ocolesc prin stânga. Totuşi, nemergând eu cu viteză exagerată, am frânat, am lăsat maşina să se încadreze şi apoi mi-am văzut de drum în urma ei.

Urma o nouă intersecţie în care de obicei mă simţeam incomod. Ei bine, acum am trecut relaxat şi prin intersecţia Fundeni cu Colentina. Până la Doamna Ghica s-a mers încet fiind, ca de obicei, coloană de maşini. Canalul parţial descoperit despre care povesteam în urmă cu nişte săptămâni era acum acoperit cu un model nou de gură de canal.

Odată ajuns în Petricani am apelat la altă strategie pentru a traversa. Pentru că traficul mi-a permis am abandonat dreapta şoselei, m-am oprit pe stânga sensului de mers la axul drumului şi, când s-a ivit ocazia, am traversat şi celălalt sens. Intru pe trotuar, merg relaxat până când mă obligă să mă dau jos de pe bicicletă îngustarea provocată de pământul rezultat în urma veşnicelor reparaţii.

La intrarea pe Fabrica de Glucoză era, ca de obicei, înghesuială. După câteva clipe de aşteptare trec şi eu, în două etape, pe partea unde aveam nevoie. N-am mai fost obligat să urc pe trotuar, ca în ziua cu greva metroului, aşa că am continuat fluent până la birou. Am ajuns la 9:15 rezultând că, din clipa în care am ieşit din casă până în clipa în care am intrat în birou au trecut fix 40 de minute din care am pedalat efectiv 30 minute şi 38 secunde, cu o viteză medie de 18,53 km/oră, o maximă de 32,9 km/oră pe care nu ştiu unde am prins-o pentru că nu am simţit nicăieri că aş merge atât de repede (e posibil să fi atins viteza maximă la una din coborârile de pe Fundeni), parcurgând ca distanţă 9,12 km.

A fost prima plecare pe bicicletă de când a apărut căldura. Ei bine, am pedalat în blugi (toamna trecută, când veneam cu bicicleta la job, îmbrăcam un pantalon de trening), nu m-am topit de cald, tricoul nu s-a udat mai rău decât într-o zi obişnuită cu rucsacul în spate, am ajuns relaxat. Totuşi, în ciuda senzaţiei de bine care se simte de aici, mă tot gândesc că ar fi interesant să postez o listă cu plusurile şi minusurile care apar, din punctul meu de vedere dacă, în sezonul fără zăpadă, renunţ la metrou în favoarea bicicletei. Ar fi un punct de vedere extrem de subiectiv pentru că, la fel ca oricare, percep lumea în felul meu.

Diseară, în funcţie de ora la care voi pleca de la birou (a cere o oră de învoire, asta-i problema zilei, deşi nu reuşesc să găsesc o logică pentru asta, mi-e în continuare aproape imposibil să cer aşa ceva), voi pedala direct spre casă sau voi participa la marşul Cicloteque. Dat fiind că m-am pregătit cu aparatul foto, mi-ar plăcea să ajung la marş.

Later edit: mâine noapte e Bikewalk. Detalii, aici.

marți, 8 iunie 2010

Grevă la metrou- 1 iunie 2010, actualizare

Articolul iniţial a primit şi fotografiile care se cuveneau. Îl puteţi (re)citi aici.

Pentru cei care preferă formatul slideshow afişez şi aici fotografiile.

Au trecut ani...

Săptămâna trecută pun mâna întâmplător pe o veche agendă. O răsfoiesc şi, imediat după copertă, găsesc o fotografie. Una dintre cele două fotografii pe care, cu nişte ani în urmă, le prezentam ca fiind singurele fotografii portret făcute de mine de care să fiu mulţumit. O fotografie din vara 2004, o fiinţă importantă, o poveste lungă şi un final în care fiecare a continuat pe alt drum dar, ironic, drumurile, deşi păreau paralele, uneori se mai intersectează.

Duminică ajung la o altă zonă de vechituri şi descopăr un bon de casă pe care nu credeam că l-am păstrat. Martie 2005, unul dintre rarele momente în care am simţit nevoia să fac un cadou. O relaţie care începea să se răcească, nu înţelegeam de ce. Reuşind să citesc, deşi era aproape şters după atâţia ani, cuvântul plus nu înţelegeam despre ce e vorba. Apoi, în câteva secunde, mi-am amintit că era vorba de pluş. Mi-am amintit de discuţii lungi şi argumentate logic purtate cu o prietenă cu care mă consultam atunci (interesant e că, peste ani, de la aceiaşi prietenă, am primit acel virus de messenger de care povesteam la final de aprilie). Mi-am amintit apoi cum, pe o ploaie uşoară care lăsa în urmă miros de praf urban umezit, am mai reţinut-o câteva secunde pentru a-i oferi, cu un gest stângaci probabil, poate mult prea gânditul cadou.

Peste două luni lucrurile aveau să se schimbe într-un mod şocant. Poveste tristă şi iremediabilă... Mâine se împlinesc 5 ani şi o lună de atunci...

sâmbătă, 5 iunie 2010

Miercuri, concert şi joi marş pe biciclete...

Pentru săptămâna viitoare mi-am notat două momente la care mi-ar plăcea să particip:

Concertul Magda Puskas, Vali Moldovan şi Vanghele Gogu din Iron City (Folk frate, miercuri 9 iunie 2010 ora 21:43, 10 lei intrarea)

şi

Marşul Cicloteque (Parcul Tineretului- intrarea Şincai de unde, joi 10 iunie 2010, la ora 18:00, se pleacă către Piaţa Unirii- Universitate- Piaţa Victoriei- Herăstrău)

Detalii despre concert, aici şi aici iar despre marş, aici şi aici.

Cronici de concert cu Magda, Vali şi Vanghele Gogu aici şi aici.

Sâmbăta în detalii

În zona Unirii, pe la prânz, un moment enervant strecurat între minutele în care am ascultat pianul instalat în staţia de metrou. Faină iniţiativa asta cu transformarea staţiei de metrou de la Unirii care, cam sâmbătă de sâmbătă (cred că, în ultimele luni, de fiecare dată când am ajuns sâmbătă pe la prânz la Unirii acolo se petrecea un moment cultural) găzduieşte ba teatru, ba un mic concert de muzică clasică.

Enervarea a venit auzind un moş idiot, vânzător ambulant, care făcea o generalizare gen: Tinerii nu sunt interesaţi să ia puterea în România pentru că se mulţumesc cu ce primesc de la părinţi. Ei bine, aici consider eu că există două erori de gândire. În primul rând cred că e aproape imposibil să iei puterea din mâna puternicilor de alaltăieri, ieri şi azi. În al doilea rând, nu cred că majoritatea tinerilor se mulţumesc cu ce primesc (dacă primesc) de la părinţi.

Mai târziu, după un popas acasă, mi-am luat slipul şi cearceaful şi am fugit în Parcul Tineretului să văd dacă, pentru vara asta, Parcul Tineretului poate reprezenta o variantă la fel de bună sau mai bună decât IOR-ul pentru plajă. Ei bine, se pare că răspunsul e pozitiv. Parcul pare mai mare, densitatea celor ieşiţi la plajă este mai mică, iarba e plăcută, este cât de cât curat. Si singurul inconvenient detectat, care are totuşi şi o parte bună (din cauza asta circulaţia în zonele de plajă e redusă) ar fi faptul că majoritatea zonelor înierbate şi expuse soarelui sunt în pantă. Şi ce pantă! :D Dacă nu eşti cât de cât atent se poate întâmpla să o ia la vale, pe rând, rucsacul, sticla cu apă, cearceaful şi, odată cu el, chiar tu. :)

La intrarea în Tineretului am remarcat mulţimea de biciclete de la I Love Velo pe care pedalau atât de mulţi oameni încât, pentru o clipă, regretând un pic că nu am venit şi eu cu bicicleta, m-am gândit să închiriez şi eu o bicicletă pentru o plimbare prin parc. Până la urmă am renunţat la idee şi am intrat în parc în căutarea zonelor de plajă pe care le remarcasem în turele cu bicicleta. Chiar mă gândeam în plimbările cu bicicleta prin parc că nu este recomandat să priveşti din şa oamenii aflaţi la plajă pentru că se poate întâmpla să-ţi rămână fixată privirea pe un trup frumos şi, neatent, să tragi o porţie de downhill pe nepregătite. :)

Îmi găsesc un loc, oarecum izolat între nişte bălării, cu o plantă cu spini la cap, întind cearceaful, mă dezbrac, scot bidonul de Nestea (pe care, gol, l-am luat înapoi cu mine şi l-am aruncat într-un container de colectare selectivă), îmi pregătesc cartea (pentru că mi-a oferit surprize interesante îmi propun să scriu zilele următoare şi despre cartea pe care o citesc în prezent) şi, vreo două ore, cu ceva întreruperi, citesc. Asta a fost prima zi de plajă pe 2010. Dat fiind că sunt slabe speranţe să ajung şi anul acesta în Vama Veche sau în 2 Mai, probabil voi reveni pe aici, şi pentru plajă.

Retrăgându-mă din Tineretului observ coada la închiriat biciclete, semn că bucureşteanul chiar e dornic de puţină mişcare. Chiar auzeam o domnişoară biciclistă plângându-se că, în ciuda plimbării cu bicicleta, este la fel de grasă. :) Bine, mie nu mi s-a părut inestetic proporţiontă dar... cu autopercepţia e greu să te pui! Tot la intrarea în parc dinspre Şincai se va deschide în curând şi centrul de închiriere al Cicloteque. Despre marşul pe biciclete orgnizat cu ocazia asta, aici. Sper să pot ajunge şi eu la marş.

Pentru că era încă devreme şi cald, am mai făcut o pauză până acasă, trecând oarecum în fugă şi prin IOR unde am găsit Dealul cu Dor într-o situaţie destul de jalnică. După ce m-am plimbat un pic am renunţat să mai rămân şi aici la plajă.

Iar seara, acasă, nu s-a întâmplat nimic special...

Să vedem cum va fi mâine...

vineri, 4 iunie 2010

Câinele şi durerea

Un câine latră, aiurea, aşa cum face de obicei...

El: Nero, taci! Du-te în durerea mea!

Câinele pleacă la plimbare...

Eu: Cred că a plecat să-ţi caute durerea...

El: ?!?

Eu: Îţi caută durerea, să se ducă în ea.

Ea: Hai că asta e tare! Îţi caută durerea... :)

marți, 1 iunie 2010

Grevă la metrou- 1 iunie 2010

Uite că a mai trecut o grevă a metroului. De data asta, ştiind că nici RATB-ul nu funcţionează normal, în ciuda prognozei pline de ploi, am plecat spre job cu bicicleta (rezultând în felul acesta postarea anterioară). Şi nu mi-a părut rău. Cred că a fost cea mai relaxantă plimbare spre birou pe care am făcut-o până acum.

Deşi eram treaz de pe la 6 dimineaţa (rar mă trezesc atât de devreme), am apucat să plec de acasă abia pe la 08:40. Mi-am propus pentru plimbarea cu bicicleta două lucruri: să fotografiez (câteva intrări în staţii de metrou şi atmosfera din jurul lor) şi să ajung cât de cât la timp la muncă.

Când am coborât din bloc ploua încet. Constatasem de acasă că nu pot aşeza gluga pelerinei peste cască aşa că am pus pelerina pe mine mai degrabă pentru a nu mă umple de noroi decât pentru a mă proteja de ploaia care nu a insistat prea mult dar tot a strecurat câţiva stropi pe gâtul meu.

Pornesc pe Vergului, ajung la prima staţie de metrou din program, două ieşiri, pe cea din stânga o las baltă, pentru cea din dreapta trebuie să mă-ntorc puţin din drum, pe trotuar.




Câteva poze, continuăm (eu şi bicicleta) spre Titan, alte poze la intrarea dinspre intersecţie.



Înainte de prima poză de la Titan constatasem că muriseră acumulatorii, ştiam că HP-ul este mare mâncător de curent, luasem acumulatori de schimb dar, cu umezeala de afară, mă temeam să nu cedeze şi aceştia după 2- 3 poze. La Titan au mers, au mers şi mai departe, aveau să mă lase exact când doream să fac poză cu bicicleta în faţa firmei.

Ne strecurăm mai departe, pe la 9:00 eram lângă parcul Cuza, mă miram de aglomeraţia din zona podului apoi mă prind că era examen pentru permisul categoria B. Mă strecor pe trotuar, printre instructori şi candidaţi, sau pe şosea până la o intrare în parc unde era aglomeraţie aproape imposibil de depăşit. Un motociclist încerca şi el să se strecoare, ca biciclist m-am gândit aproape instantaneu că pot traversa parcul (deşi, după părerea nu ştiu cui, în jumătatea de parc care mă despărţea de bustul lui Cuza nu sunt permise plimbările cu bicicleta- în 2004 se putea pedala pe acolo, am şi pedalat, tot într-o zi de mai, cu o tipă despre care nu mai ştiu nimic de vreo 6 luni) aşa că am făcut mişcarea asta şi, culmea, în intersecţia următoare am regăsit motociclistul pe care-l lăsasem la intrarea în parc. Traversăm împreună intersecţia, era cam aglomerat şi dezorganizat traficul, ezit, ezită, găseşte o idee, îmi sugerează şi mie printr-un semn că a găsit un traseu, apreciez ideea şi îl urmez (era prea rapid totul ca să mai apuc să şi mulţumesc dar, la cât de mică e lumea, n-ar fi imposibil să citească textul acesta şi motociclistul), el trece pe stânga, eu rămân pe dreapta. Până să ies în Basarabia ne-am pierdut, el a luat-o la stânga, probabil. Poate a luat-o chiar pe o stradă care, cândva, era plină de simboluri pentru mine. Mă strecor din nou, când pe trotuar (unde e şi pistă de biciclete impracticabilă pentru că pe ea mişună mai degrabă pietonii) când pe marginea şoselei atunci când spaţiul o permitea iar pietonii de pe pistă mă obligau să cobor.

Ajung în Piaţa Muncii, din nou două intrări, cea pe care circul de obicei nu îmi era la îndemână, aleg să fac poze la cealaltă, pe care nu am intrat sau ieşit niciodată (dar aproape de care, pe peron, pe 25 decembrie 2003, eram aşteptat).



Merg câţiva metrii ca pe trotinetă, cu un picior care împingea în bordură, ezit un pic cu mersul înainte când am constatat că maşinile erau tentate să facă dreapta pe o stradă pe care, probabil, şoferii o considerau un pic mai liberă.

Mă tentează să fotografiez stickerul de pe bara din spate a unei maşini, sticker care grăia "Atenţie la motociclişti" şi care era însoţit de altul, cu "Biker inside". Merg totuşi mai departe, acea bară de maşină rămâne în urmă sau mă depăşeşte, nu am urmărit exact. Culmea, cam în acelaşi moment detectez în trafic un nou motociclist. Cred că am ajuns să simpatizez motocicliştii după dimineaţa de azi!

Ajung şi la Iancului, staţia de metrou nu-mi era la îndemână aşa că-mi propun să fac următoarele fotografii la Obor. Dus de trafic, evit Mihai Bravu şi apuc pe Avrig. Din Avrig intenţionez să fac stânga pe Ferdinand dar din nou aglomeraţia şi inspiraţia de moment m-au făcut să continui înainte şi să intru în Mihai Bravu abia în faţa primăriei. Aici mă opresc, aştept un verde de pietoni şi trec spre staţia de metrou. Ezit cu pozele pentru că sesizez o echipă de ziarişti oficiali. Îmi îndrept atenţia spre aglomeraţia de la tramvai (două tramvaie, ajunse în staţie imediat unul după celălalt, păreau pline până la refuz de călători) apoi mă întorc cu gând să las baltă pozele cu staţia de metrou. Totuşi, ceva mă reţine, văd ziariştii ieşind, câţiva lucrători ieşiseră la aer, un nu ştiu ce aspect îmi dă curaj, intru în vorbă cu muncitorii, fac poze, le propun şi lor să-mi servească drept modele, se arată interesaţi de numărul de la Prima evadare, se miră că am participat cu aşa bicicletă modestă, acceptă să fie fotografiaţi, fotografiez şi anunţul cu greva, aproape călcat în picioare, căzut în umezeală, la despărţire mă asigură că mâine e program normal la metrou. Interesant moment.









Dau să traversez dar două tramvaie au blocat temporar trecerea de pietoni. Aştept răbdător, oricum depăşisem deja ora la care speram să ajung deja la birou.

Depăşesc intersecţia, continui pe Colentina, mă strecor relativ lejer între trotuar şi coloana de maşini, în două intersecţii sesizez agenţi de circulaţie care dirijau şi păreau chiar să fluidizeze traficul, după ce depăşesc intersecţiile mă opresc să fac poze.




Stânga la Doamna Ghica, aglomeraţie, mă opresc din nou pe margine să pozez apoi mă încadrez în trafic.


Pe trotuar, o domnişoară pe bicicletă. Nu ştiu dacă mergea spre job sau era doar în plimbare. Evit să urc din nou pe trotuar dar o fac până la urmă, aproape de intrarea pe Petricani. Aici aş fi dorit să mă bag pe banda betonată de lângă linia tramvaiului. Nu reuşesc, mă menţin pe dreapta dar, într-un moment în care maşinile păreau mai degrabă înţepenite, mă strecor cu oarecare eleganţă spre stânga, mă asigur, trec, ajung lângă linia de tramvai, merg pe felia aia de asfalt îngustat de mormanele de pământ de pe marginea şanţurilor care brăzdează zona.

Ezit din nou cu traversarea de la Fabrica de Glucoză, nu se calmează traficul nici la trecerea unui tramvai, până la urmă trec şi eu, rămân blocat în coloană pentru că trotuarul părea inabordabil, urc totuşi pe trotuar, fac poze.

Bună, Roxana! :D

Mai pedalez un pic apoi ajung în firmă.



Era destul de aproape de ora 10:00 şi, spre mirarea mea, am constatat că eram ajuns înaintea multor altor colegi. Dacă aş fi urmat drumul meu obişnuit aş fi ajuns cu vreo 30 de minute mai devreme dacă nu cumva încă mai devreme de atât.

Dau să fac poza de final, acumulatorii nu mai reuşesc nici măcar să deschidă aparatul, alt set de acumulatori nu mai aveam, renunţ la poza finală. Cristinei îi vine ideea de a mă fotografia cu telefonul (se pare că vor ajunge şi la mine pozele, pe un drum puţin ocolit), stau la pozat apoi intru în birou, îmi aşez bicicleta, dezbrac pelerina, constat că sunt incredibil de curat pe pantaloni, schimb tricoul (mai degrabă transpirat din cauza căldurii de sub pelerină şi rucsac decât ud de la ploaia prin care mersesem) (şi) la sugestia unui coleg.

1 oră şi 20 de minute, 53 minute şi 53 de secunde de mers efectiv (restul staţionări la semafoare, în micile blocaje din trafic sau pentru poze), 13,10 km, 15,8 km/oră viteza medie, 34,3 km/oră viteza maximă (fără să fi avut vreo coborâre deosebită; oricum, prinsesem 32 în dreptul parcului Cuza).

La birou am ajuns mai binedispus ca niciodată. Şi starea de bunădispoziţie a persistat, cu mici întreruperi, până seara.

Ceva mai târziu, după ce ajung acasă, sper să apuc să descarc pozele în calculator şi să le inserez în text sau să concep obişnuitul slideshow.

Greva asta de la metrou, de data asta, nu a pus nicio amprentă negativă pe viaţa mea. Aş spune că a fost chiar frumos. M-am simţit interesant ca individ care reuşea să se mişte mai tot timpul satisfăcător de rapid. Dacă aş fi avut maşină probabil aglomeraţia mi-ar fi măcinat nervii. Aşa doar ploaia şi bălţile de pe drum m-au deranjat un pic.

A fost frumos!

Acum mă pregătesc să plec spre casă, tot în şa, deşi plouă şi mi s-a propus să plec cu o maşină spre metrou. Nu-mi las eu bicicleta aici! Mi-e suficient de dragă încât să mai îndur nişte stropi până acasă!

Grevă la metrou, efecte colaterale

Despre felul în care am ajuns azi la birou voi scrie mai târziu. Acum mă leg de un mic incident banal cu un subşef care gândea în numele unui mare şef.

Întreabă a cui e bicicleta parcată în biroul meu. A mea, fireşte! Sugerează că ar putea deranja pe cineva şi că aş putea s-o parchez în depozit. Nu se poate, fireşte! Depozitul se închide la 6 fără câteva minute iar eu plec mai mereu mult după 6. Vin şi plec pe bicicletă, de plăcere sau când mă obligă câte-o grevă. Dă înapoi şi afirmă că l-ar putea deranja pe directorul general care patrula prin firmă. Zic că, dacă se va demonstra că bicicleta mea îl deranjează, voi cere să vin la muncă cu maşina directorului general (care, întâmplător,mi-e aproape vecin) în zilele cu grevă la metrou.

Mă întărât şi continui să vorbesc... Aş pedala mai des până la birou pentru că, mergând lejer până aici, fac mai puţin decât cu metroul sau tramvaiul. Dar pentru a pedala trebuie să fii alimentat cumva. Ca să te alimentezi cumva este nevoie de un salariu bun. Iar faptul că am un salariu mizerabil l-aş reproşa şefilor oricând mi s-ar ivi ocazia.

Subşeful dă înapoi lăsând impresia că într-adevăr nu făcuse altceva decât să "ghicească gândurile" generalului.

Terminăm discuţia fără a rămâne certaţi. Parcă am şi glumit un pic. Totuşi, peste toate astea, pe lângă discriminarea (sau cum s-o putea numi situaţia asta) indusă de absenţa rastelurilor pentru bicicletă în firmă (parcare există, aşa cum e, mai mică sau mai mare, mai eficient sau mai prost folosită), rămâne problema banilor. Încerc să-mi dau seama de câteva zile câte chestii inutile am cumpărat luna asta, câutând (am prea multă bunăvoinţă, ştiu) un alt motiv pentru faptul că, după ce am scăzut cheltuielile absolut necesare, m-am trezit având în buzunar 50 de lei de cheltuit în 2 săptămâni. Motivul real este că, deşi muncesc şi sunt competent, sunt plătit mult prea prost...

Genul de incidente banale, absurde, stupide, tembele de-a dreptul, incidente care, din păcate, încă mă deranjează... Incidente care, în plus, mă fac să mă gândesc la una din realele probleme cu care mă confrunt...

Şi când singura ofertă pentru a-ţi suplimenta veniturile vine dintr-o direcţie în care ţi-ai demonstrat în urmă cu câţiva ani că eşti prea puţin competent ca să merite să intri din nou în acel sistem te cam apucă furia, disperarea, tristeţea... Iar toate astea sfârşesc apoi într-un extrem de neplăcut sentiment de neputinţă.

Ce să le faci???