sâmbătă, 31 decembrie 2011

Vreau doar să dorm...

Pentru o parte a populaţiei noaptea asta e pretext pentru distracţie. Pentru mine, nu este decât o noapte în care nu reuşesc să adorm deşi aş vrea.

Mă ţine treaz un destul de puternic sentiment de furie la adresa:

-tatălui meu (nemernica asta de birocraţie m-a adus din nou la mâna lui iar el probabil nici nu-şi imaginează câte încurcături îmi provoacă pasivitatea lui)

-şefilor mei (şi asta nu numai pentru salariul de rahat pe care mi-l dau, salariu pe care, oricum l-aş împărţi, tot îmi dă cu minus)

-a două gagici care au grijă să reapară în viaţa mea exact atunci când cred că au dispărut definitiv, cu bunele şi relele lor...

M-am tot gândit cum să transmit Alinei şi Nicoletei să nu mai insiste cu semnele de viaţă. Nu reuşesc să produc un mesaj care să spună într-un mod decent asta. Nu-mi trec prin minte decât varianta Lasă-mă în durerea mea! şi Acum nu mă mai interesează decât banii, haleala şi sexul. Subiectele pe care le discutam cu tine nu mă mai interesează DELOC!

Singurul meu noroc este că majoritatea oamenilor îşi aduc aminte de tine doar de Paşte şi de Crăciun. Aşa că, în curând, voi avea din nou linişte...

vineri, 30 decembrie 2011

Stop joc!

Ar mai fi un milion de lucruri de spus despre 2011. Poveşti despre femei proaste, eşecuri, planuri lăsate baltă, speranţe şi căderi, pasiuni lăsate la dospit, oameni, despre cât şi pentru cine sunt important... Dar pare prea târziu să mai faci rezumate...

Acum, în nişte zile cum rar am avut la final de an (în sensul că s-au adunat lucruri care n-au reuşit parcă mai multe ca altădată, lucruri care compun cel mai prost final de an din ultimii 4, poate mai mulţi), încă întrebându-mă ce stare de spirit voi avea mâine (altfel spus, dacă voi avea sau nu starea potrivită pentru a ieşi în oraş sau mai degrabă pentru o porţie de somn, chinuită poate), îmi propun să închei într-un stil plăcut.

Închei deci cu proaspăta descoperire, premiata de la Om Bun 2011, Adela Ţiţescu care, alături de Puiu Creţu, cânta despre Crăciun cu 3 luni în urmă, la început de toamnă:



Mai spun doar că o formă foarte elegantă de a sări peste şabloanele sărbătorilor de iarnă a găsit o tânără cu care întâmplarea face să mă văd destul de des. Spunea ea, în urmă cu câteva zile:

Adi, ştii tu... alea, alea...

Cel mai bun mod de a spune că oamenii au obiceiul de a folosi cuvinte care, probabil într-o majoritate a situaţiilor, nu au prea mult sens. Cel mai bun mod prin care poţi trasa limita dintre a ignora obiceiul majorităţii şi a-l traduce în cuvinte simple.

Prin urmare, nu urez nimic special... Spun doar, în stilul ei...

Ştiţi voi! Alea, alea...

joi, 29 decembrie 2011

Fiecare călător ia în fund un brădişor...



Aseară mi-am dat seama că una dintre piesele care se aud la Folk frate, cu obişnuita prelucrare, îi aparţine lui Daniel Iancu. Deci, chiar dacă nu eram conştient de asta, Daniel Iancu îmi stătea în urechi din când în când cu Înfloreşte mazărea. Interesant...

Şi tot răsfoind prin internet am mai făcut o constatare... Iancu a făcut cântec din Acuarela lui Ion Minulescu. Şi ce fluturaşi îngreţoşati îmi treceau cândva prin stomac când auzeam de Acuarelă...

Trecut-au anii...

miercuri, 28 decembrie 2011

Muzică veche

Făcându-mi periodicul drum pe blogul lui Teo Negură am redescoperit o trupă pe care am ascultat-o pentru prima dată cu vreo 10 ani în urmă, la sugestia unui coleg de muncă cu gusturi muzicale interesante.

Despre coleg nu mai ştiu nimic de o grămadă de ani dar, din când în când, revine în diverse amintiri.

Pentru voi, de la Teo, de la fostul meu coleg şi de la mine, Creedence Clearwater Revival:

marți, 27 decembrie 2011

Variante de singurătate (sau Like pe FB)

Serile trecute dau o tură scurtă pe Facebook. Pe pagina lui Ovidiu Scridon am găsit ceva urări de Crăciun şi o părere: De Crăciun nimeni nu trebuie să fie singur.

După ce am citit chestia asta au început să mă mănânce degetele aşa că am dat cu comentariul care suna ceva de genul acesta: În funcţie de felul în care defineşte fiecare singurătatea, pot exista destui oameni care să se simtă singuri chiar şi de Crăciun. Acestora nu pot să le doresc altceva decât să supravieţuiască până vin vremuri mai bune şi pentru ei. :)

Interesant a fost că în puţinele minute pe care le-am mai stat pe FB comentariul meu a primit două like-uri de la persoane pe care nu le cunosc dar care, probabil, s-au regăsit într-o oarecare măsură în "publicul ţintă" sau cunosc oameni aflaţi în acea situaţie sau pur şi simplu au apreciat modul în care am abordat problema. Chiar dacă vin de undeva din necunoscut, acele două click-uri (urmate probabil şi de altele, nu am mai intrat să văd dacă există noutăţi pe tema asta) arată că nu abordez lucrurile acestea într-un mod absurd. Altfel spus, gândesc bine deşi, am câteodată impresia, încă acţionez prost...

Acum să fac mai pe îndelete teoria singurătăţii de sărbători.

Una dintre situaţiile cele mai rele este cea a bătrânilor care locuiesc singuri, sunt vizitaţi rar sau deloc, trăiesc stresul singurătăţii alături de neputinţa din ce în ce mai prezentă pe măsura înaintării în vârstă. În oraş am putea crede că vecinii (de cartier, de scară, de etaj, de bloc) sunt suficient de prezenţi încât acei bătrâni să nu se simtă singuri. Totuşi, dacă întrebi un astfel de bătrân, cred că sunt şanse destul de mari să se plângă de singurătate, de senzaţia că este abandonat.

O altă singurătate grea este a aceluia, de orice vârstă, care se închide în lumea lui pentru că este mult prea dezamăgit de oameni ca să le mai acorde încrederea, ca să le mai caute prezenţa. Acesta, cred eu, ar aprecia un semn de bunăvoinţă din partea semenilor dar, în acelaşi timp, ar aborda cu prudenţă un astfel de gest, convins fiind că în spatele zâmbetului stă un cuţit gata să înjunghie.

O formă de singurătate mai uşor de suportat este aceea a savantului sau artistului care, dedicat fiind cercetării sau operei de artă care stă să se nască, nu simte nevoia prezenţei celorlalţi, uneori fiind chiar incomodat de puţinii oameni care-i distrag atenţia (familie, colegi). Acesta poate experimenta fericiri de moment după ce finalizează opera de artă sau teoria/ experimentul/ invenţia la care lucrează după care acesta poate trece rapid la alt subiect de cercetare care să-i acapareze din nou majoritatea timpului.

Consider că există şi o formă de singurătate medie ca intensitate a trăirii neplăcute, singurătatea parţială, singurătatea de non- cuplu.  În această formă pot exista episoade de intensitate mare în care însinguratul să sufere şi să reducă la minim contactul cu ceilalţi dar şi episoade în care singurătatea de non- cuplu să fie moderat resimţită, fiind anulată într-o oarecare măsură de non- singurătatea amicală.

Comentariul meu de pe profilul lui Ovidiu Scridon se referă în special la această ultimă formă de singurătate, cea pe care o resimt eu cel mai puternic, cea care totuşi îmi permite să mă bucur măcar din când în când de unele relaţii amicale. Totuşi, este genul de singurătate care, în episoadele cele mai triste, te aruncă în subsolul cu melancolie în serile în care, ajungând acasă, constaţi că vei dormi din nou singur în pat, constaţi că doar perna "răspunde" îmbrăţişărilor tale, că doar plapuma îţi oferă din căldura ei. Atunci ajungi să te simţi ca tristul cel mai singur dintre toţi (parcă aşa spune Ducu Bertzi într-un cântec), atunci ai senzaţia că orice prezenţă feminină amicală (sau masculină, funcţie de genul şi orientarea persoanei singure) este mult prea vagă pentru a umple golul de singurătate de non- cuplu, ajungi la concluzia că dacă nu i-o tragi amicei te poţi pur şi simplu lipsi de ea.

Cred că la singurătatea de non- cuplu se refereau băieţii de la Antract când cântau chestia de mai jos:



Piesa asta-mi aminteşte de Iulia, puştoaica cu care, cândva, am avut un interesant schimb de mesaje după ce descoperisem participarea ei la o ediţie Fotogeografica...

Voi vă imaginaţi şi alte tipuri de singurătate?

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Om Bun 2011, ziua a treia

INTRODUCERE

Cu o mare şi regretabilă întârziere, câteva vorbe şi despre seara a treia de la Om Bun 2011...

Plec de la serviciu la o oră şi în nişte condiţii nu tocmai ideale. Ajung la Nottara, sesizez diferenţa imensă de confort dintre locurile de jos şi cele de la balcon (unde am avut bilet în a treia seară, dovadă că cel puţin ultima seară de festival se anunţa încă din 6 decembrie, când am luat eu bilele, un mare succes), îmi imaginez că o să fie destul de greu să notez în acel spaţiu îngust.

CONCURSUL

A venit vremea pentru festivitarea de premiere. Părerile mele legate de cei pe care-i consideram demni de un premiu sunt deja amintite în secţiunea de concurs din postările de aici şi aici.

Seara premierii a avut un alt prezentator, unul dintre membrii juriului, probabil. După obişnuita introducere s-a anunţat...

Premiul 3, împărţit între Folk `n Roll şi Ştefan Tivodar. Două nume din concurs care-mi plăcuseră. Totuşi, sistemul meu de valori a fost un pic zdruncinat pentru că, deşi îmi place cum sună muzica lor, am considerat că Folk `n Roll sunt mai puţin ancoraţi în genul folk. Reauzim, pe rând, Oda trubadurilor şi Lumina.

Poate suna jenant dar eu sunt destul de refractar la amintirile cu Revoluţia din 89... Prin urmare, am strâmbat un pic din nas când Tivo a prezentat din nou Lumina. De ce refractar? Poate pentru că, în aceşti 21 de ani care au trecut de la momentul 89 eu am cam stat pe loc. Ca să zic aşa, nu este la mijloc decât foarte multă frustrare.

Locul 2 în concurs a fost din nou sursă de destructurare a propriului meu sistem de valori care trasează folk-ului graniţe destul de stricte care rar permit mai mult de om+ chitară+ vioară (un exemplu în care folk-ul meu permite altceva este formula Maria Gheorghiu cu Radu Graţianu care mi-a plăcut din prima seară în care am auzit-o, neexistând niciun moment în care să consider că în formula asta Maria Gheorghiu nu mai cântă folk): Dac` art.

Văzând cum şi-au aşezat oamenii instrumentele mi-am dat seama imediat că vom auzi a doua piesă din concurs- Inia Dinia. Pentru că mă intrigaseră cei doi oameni din trupă care în mijlocul piesei schimbaseră instrumentele acum am privit atent pentru a sesiza cum procedează. Am constatat că schimbul a decurs coerent, întâi fiind schimbul chitărilor (moment bine susţinut de chitara cealaltă şi de vioară) după care omul din mijloc a schimbat chitara pe fluier pe un fragment susţinut puternic de vioară.



Dac`art au plecat greu de pe scenă. Înainte de a termina, la sugestia prezentatorului, ne-au prezentat finalul de la Visul nostru de altădată.

DAC`art - Timp
    
  Asculta  mai multe  audio   folk


A venit rândul premiilor acordate de Radio România, premii constând în înregistrări şi difuzări ale pieselor participanţilor câştigători. Am fost extrem de emoţionat auzind că premiul este împărţit între doi concurenţi tineri. M-am gândit imediat la Vladimir Chiurlea şi Ştefania Iacob. M-am înşelat doar pe jumătate. Vladimir Chiurlea se va auzi la radio (un bun motiv pentru ca eu să încerc să ascult vineri seara emisiunea lui Ducu Bertzi în săptămânile următoare) alături de Ana Maria Dumitru.

Cu ocazia asta am auzit din nou Mi-e dor (Vladimir Chiurlea) şi Paiaţa (Ana Maria Dumitru).

Următorul premiu, din nou primit de mine cu puternică emoţie, oferit de Fundaţia Tatiana Stepa, a revenit... Ştefaniei Iacob. Unde percepusem că este nedreptăţită câteva minute mai devreme, mi-am revenit auzind că a fost totuşi remarcată. Şi, dacă mă gândesc puţin, cred că este într-adevăr cel mai potrivit premiu pentru ea.

Am auzit din nou, pe versurile lui Spiridon Popescu şi pe muzica Ştefaniei Iacob, Doamne, dacă-mi eşti prieten.



A venit şi momentul în care Horaţiu (Bebe) Paraschivescu, autorul recitalului surpriză din prima seară, recital prost primit de mine, a anunţat premiul întâi: Adela Mihaela Ţiţescu. După ce scrisesem în cronica primei seri, se mai miră cineva dacă spun că m-am bucurat foarte mult de această decizie a juriului?

Mi-a făcut mare plăcere să aud din nou De ziua ta şi Vino aproape



După acest concurs mi-au trecut câteva lucruri prin cap...

Dacă piesele premiate în concurs au fost ţinute minte de o parte a publicului până la gala laureaţilor (cum mi s-a întâmplat mie- într-o oarecare măsură mi-au rămas în cap din primele seri toate piesele reauzite în seara a treia) este un lucru bun care le permite premianţilor să spere că acest public îi va căuta, urmări, asculta şi în viitor. Eu spre exemplu este puţin probabil să uit definitiv de Vladimir, de Ştefania sau de Adela. Deşi nu au fost premiaţi, este la fel de puţin probabil să uit de interesantul instrument la care cânta Rodica de la Aud.

Văzând acei concurenţi foarte tineri premiaţi am trăit şi secunda de frustrare în care mi-am imaginat că, de-aş fi trăit între alţi oameni, de-aş fi fost mai corect îndrumat, aş fi putut şi eu trăi astfel de momente emoţionante din postura de concurent, nu doar din postura de spectator relativ bine informat despre mişcarea folk de la noi.

RECITALURI


După aşa rezultate ale jurizării eram suficient de bine dispus încât să sper în momente extrem de plăcute şi pe durata recitalurilor.

Elanul s-a dus temporar pe apa Sâmbetei (altă mică frustrare... după 25 de ani de munte nu am apucat şi eu să urc Valea Sâmbetei) în timpul recitalului lui Nelu Roşca. Ca să zic aşa, pe Nelu Roşca l-am considerat Bebe Paraschivescu al serii a treia. În afara faptului că Nelu Roşca locuieşte într-un oraş (Turda) pe care mi-ar plăcea să-l vizitez cândva, în rest nu mi-a mai spus mare lucru. Înţeleg că a fost invitat în recital doar pentru că, acum 7 ani, a fost şi el în concurs la Om bun. Ce-o fi cântat atunci şi ce rezultat o fi avut nu ştiu...

Al doilea recital al serii deja a încălzit frumos atmosfera. Andrei Păunescu însoţit de o parte a trupei Totuşi (Mihai Napu şi sârboaica JElena Milovanovic, o foarte bine lucrată voce) trecând prin Mă îndoiesc deci cred (versuri paradoxale scrise în 1998 sau 2008 -nu am reţinut exact ce spunea Andrei- de Adrian Păunescu). Te văd (piesă pe care a fost introdusă Jelena), Vai ce mic oraş, Amor cubist (anunţată ca piesă de încheiere), Doamne ocroteşte-i pe români (care chiar a încheiat recitalul) şi alte piese pe care probabil nu le-am reţinut.

Am apreciat efortul făcut pe Andrei pentru a antrena publicul care deja începuse să sune foarte fain, treabă care mi-a lipsit mult în primele două seri în care sunetul se auzea aproape strict dinspre scenă. Refrenele de la Vai ce mic oraş, Amor cubist sau Doamne, ocroteşte-i pe români s-au auzit splendid dinspre public.

Te văd:



Andrei Paunescu - Vai ce mic oras
    
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Amor cubist:



*Îmi pare rău pentru volumul redus dar... am ales varianta asta pentru vocea Tatianei Stepa.

Andrei Paunescu - Doamne, ocroteste-i pe romani
    
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Jelena Milovanovic:



Auzind ce voce plăcută are o domnişoară care, doar 90 de minute mai devreme, îşi chestiona cu neîncredere prietenul pe tema unor ore suplimentare lucrate de acestea (eram suficient de aproape încât să aud tot), mi-am dat seama din nou că oamenii nu sunt perfecţi. Este imposibil să stai la fel de bine la frumuseţe, voce, încredere, inteligenţă... M-am gândit mai târziu că, în locul discursului acelui tânăr (care încerca în fel şi chip s-o împace), neîncrederea ei merita un discurs gen

Nu, dragă! Nu am stat la serviciu. Am fost la altă femeie cu care-mi place să mă f** mai mult decât îmi place s-o fac cu tine.

A urmat Doru Stănculescu pe care nu-l mai auzisem de o grămadă de vreme... A venit fără Sorin Minghiat care avea în acea seară altă obligaţie. Ai, hai a deschis recitalul şi s-a auzit superb atât dinspre scenă cât şi dinspre public, în piano (Aici se cuvine o precizare: deşi am mai folosit şi cu alte ocazii termeni care aparţin de teoria muzicală nu am nici cea mai vagă idee dacă i-am folosit corect sau nu. Prin urmare, simte-te liber să mă corectezi în cazul în care greşesc.). Publicul s-a auzit cam ca în înregistrarea de mai jos:



Minutele de emoţie au apărut din nou pe Ecou de romanţă. Te-am aşteptat în lung suspin/ Tu n-ai venit/ Tu n-ai venit... M-am simţit "răzbunat" de intervalul 4:00- 4:20 care a sunat şi la Om Bun la fel ca mai jos:



Pe Şambala, introdusă printr-un comentariu care a scos din nou în evidenţă faptul că o bună parte dintre români sunt inculţi (cum să te gândeşti că versurile de la Şambala au fost extrase, nu doar inspirate din nuvela lui Eliade Secretul Doctorului Honigberger?), am avut senzaţia că vocea lui Doru Stănculescu a început să zgârie. Dacă a fost vorba de vreo răceală, de evoluţia vocii odată cu vârsta sau cu auzul meu care s-a înşelat nu ştiu...

Pe Circul Doru s-a încurcat puţin la text dar a revenit şi a salvat situaţia. În plus, la, la-ul unui copil din public a aruncat în uitare mica gafă, stârnind un val de râs. Eu nu am uitat pentru că am notat. :D

Încheierea a fost Fără petale piesă pe care, deşi nu-i deloc simplu, publicul s-a descurcat destul de bine cântând în contratimp. Mie nu-mi ieşea, la exact acelaşi moment m-am înnecat şi redus la tăcere de câteva ori. Poate m-ar fi ajutat să-mi amintesc cum spunea Ovidiu Crăciun că se poate păstra un sunet din public chiar şi atunci când publicul este neantrenat şi nu-şi poate seta corect respiraţia.

Recitalul următor, un nou recital din seria "să ne râdem" i-a aparţinut lui Daniel Iancu. Ce este interesant la "relaţia" mea cu Daniel Iancu este că, deşi m-a făcut măcar să zâmbesc de fiecare dată când l-am ascultat la Om Bun (nu-mi amintesc să-l fi ascultat şi în altă parte), nu l-am ţinut minte, situaţie în care mi s-a părut cam de fiecare dată un element de noutate.

În recitalul Daniel Iancu au fost atât cântece deja ştiute de mine (Vine valu, îmi ia calu, Patria, Muri-ţi-ar capra, Ofiţerul Radu, Albă ca zăpada- post scriptum la poveste) cât şi noutăţi (doar pentru mine, piesele sunt vechi dacă e să mă orientez după youtube).

Una din noutăţile tari a fost Tavanul Senatului:



Pe mine m-a încântat cu piesa cu defrişări, cu strofă contra naturii şi strofă pentru natură (înţelegeţi voi ce vreţi apoi ascultaţi şi vă lămuriţi), Mi-a bătut dealu` la poartă:



Cyber Love:



Să fie şi una veche...



Finalul a aparţinut unei piese cu un text într-o combinaţie de rongleză şi fritaliană printre care se strecurau şi fragmente pur româneşti, cât să fie clar ce vrea să transmită cântecul. Să văd un tricolor legat pe grif, în aşa fel încât să modifice într-o oarecare măsură sunetul obişnuit care iese din chitară, nu m-am aşteptat... Dar pentru O la la... la la era musai să se întâmple aşa.

[Later edit (28 decembrie 2011): despre Om Bun, de la Daniel Iancu, aici.]

Ultimul recital al ediţiei 2011 a Om Bun a aparţinut lui Vasile Şeicaru. Vine pe scenă pe la 21:44, însoţit de o clapă şi de un muzician de jazz despre care am reţinut că organizează la Făgăraş un festival. Scriam exact în momentul în care începea să cânte Şeicaru: Cred că sunt masochist. Am mai plecat cândva de la Şeicaru. Iar acum ar trebui să fiu în Iron City.

Ceva mai târziu Şeicaru îl pupă în fund pe Hruşcă după ce cântase o piesă pe care ei doi o cântau împreună cândva. La vorbele lui Şeicaru nu mi-am imaginat că pot răspunde altfel decât prin piesa Truda pe care am mai postat-o şi zilele trecute:



Ca să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva lui Şeicaru în general, am ceva doar cu mizeria pe care o promovează Hruşcă în ultimii ani şi cu cei care refuză să înţeleagă că există şi alte păreri poate în egală măsură de corecte ca părerea (şi ea subiectivă, desigur) lui V. S. şi a altor fani convinşi Hruşcă.

Gata cu cearta, pe moment! Să revenim la Rânduri pentru Moş Crăciun în varianta Şeicaru.

Iartă-mă că te primesc numai din uşă
Te-aş primi şi-n casă, dar mi-e teamă
Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă
şi acelaşi vechi ecou de panoramă
Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă
şi acelaşi vechi ecou de panoramă

Iartă-mă că-ţi spun acestea, Moş Crăciun.
Dar eu nu-nţeleg de ce mai vii.
Ce folos că eşti bătrân şi-ai suflet bun
Dacă-n sac ai jucării pentru copii?

Mie-mi trebuie-o păpuşă-adevărată
Nicidecum minciuni de Nuremberg
Ţine minte, Moş Crăciun şi altădată
Să-mi aduci ce vreau şi ce îţi cer

Iată, asta este tot ce-am vrut să-ţi spun
Ţi-aş mai spune, dar te-ai supăra
Ţine minte, ţine minte, Moş Crăciun:
şi la anul, dacă vii, să vii cu ea!
Ţine minte, ţine minte, Moş Crăciun:
şi la anul, dacă vii, să vii cu ea!
 
Sursă text, tabulaturi.ro

 
Unul dintre puţinele momente în care l-am apreciat pe Şeicaru 
este cel vizibil în clipul de mai sus şi în cel de mai jos 
(piesă pe care eu n-o ştiam şi care pare să aibă un text 
interesant), ambele înregistrate şi postate de un binevoitor.
 
 
Cel mai mult am apreciat totuşi finalul cu piese de pe
vechiul vinil Aruncarea în valuri: Antiprimăvară, 
Aruncarea în valuri, La adio, toate împărţite cu publicul 
care, la fel ca şi mine probabil, s-a apropiat de Şeicaru
prin acele vechi piese, nu prin cele mai noi şi, zic eu,
mult mai puţin reuşite.
 
La adio, cel puţin, pare mai digerabilă prin modificarea 
de la finalul textului dar totuşi, mesajul iniţial mi se
pare grav alterat....
 
Final de Om Bun, o ediţie în care, total surprinzător 
pentru mine, nu s-a cântat deloc piesa lui Dan Andrei 
Aldea. În aceste condiţii simt nevoia să închei măcar
eu cu ea:
Să vedem dacă o să existe şi gala Om Bun din mai 2012...
Poate o să fie...

vineri, 23 decembrie 2011

Mai bine cu coadă...

Ieri am avut o zi proastă. Îmi luasem concediu în special pentru a rezolva o problemă dar... m-am lovit de două obstacole pe care, în ciuda eforturilor făcute în acest sens, nu reuşisem să le prevăd. Într-un fel oarecum norocos am reuşit să îl depăşesc pe primul dar cu al doilea mi-am luat-o-n freză... A rezultat o amânare nedorită şi implicarea într-o problemă care pare mai complicată decât ce aş fi eu în acest moment dispus să abordez. Dar îmi sunt dator să nu mă împiedic aşa că, în loc să mă plâng de ţara asta în care trebuie să ştii, ai, faci una şi alta (aşa cum aş fi făcut dacă scriam aseară) prefer să apelez la Andrieş care descrie o situaţie cumva asemănătoare cu a mea apoi să caut soluţia la această nouă lebădă neagră...

Alexandru Andries - Mai bine cu coada

Asculta mai multe audio diverse

Eşecul de ieri este singurul motiv pentru care nu am apucat să scriu cronica pentru a treia seară Om Bun continuată (de mine) cu două ore de Folk frate. Legat de Folk frate îmi face deosebită plăcere să spun că Revelionul 2012 îl petrec în Iron City unde vor cânta pentru cei care vor alege să sară în următorul an acolo. Intrarea este liberă dar organizatorii îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clienţii. Dacă mă va prinde noaptea în centru nu exclud posibilitatea de a-i vizita şi eu pentru o nouă porţie de muzică bună şi berea cea frumos curgătoare pe gât... :) Creangă, sper să nu mă-njuri prea tare pentru această adaptare a cuvintelor tale... :P

joi, 22 decembrie 2011

Om Bun 2011, premiile acordate

Sunt mai multe lucruri de spus despre a treia seară Om Bun 2011 dar, pe moment, ţin neapărat să amintesc câştigătorii. Despre restul ceva mai târziu, spre finalul zilei.

Premiul 3 a fost împărţit între Folk `n Roll şi Ştefan Tivodar


Premiul 2 a fost acordat celor de la Dac`art

Premiul Radio România a mers către Vladimir Chiurlea şi Ana Maria Dumitru

Premiul Tatiana Stepa- Ştefania Iacob

Horaţiu Paraschivescu (cel cu recitalul surpriză din prima seară, recital care nu mi-a plăcut mie) a anunţat că juriul a decis că Adela Mihaela Ţiţescu merită Premiul 1.

Despre cum am perceput eu gala laureaţilor, despre recitaluri şi ce a mai urmat în acea destul de rece seară de decembrie în postarea următoare.

miercuri, 21 decembrie 2011

Om Bun 2011, seara a doua

INTRODUCERE

După ce, folosind pentru asta mai mult timp decât m-am aşteptat, am reuşit să finalizez cronica pentru prima seară Om Bun 2011, după nişte reproşuri aruncate la birou pe drept dar într-un limbaj şi pe un ton nepotrivit, am fugit din nou spre Nottara. Urma seara a doua, seara pe care, după cum mai scriam în cursul acestei luni, mi-am dorit-o cel mai mult.

Ajung la timp, îmi ocup locul şi aştept...

CONCURSUL

Prima prezenţă din a doua zi de concurs a reprezentat o foarte interesantă surpriză. Trupa Aud, un el şi o ea, el cu chitară şi voce, ea cu un instrument indian (Maria Gheorghiu, -da, tot ea a prezentat- spunea că această tânără este singura din România care cântă la acel instrument) şi voce. Prima piesă, Musca, a fost numai bună ca deschidere pentru o seară de folk amuzant. A doua piesă din concurs, Când tac.

La o rapidă căutare pe youtube nu dau de ei dar poate se găseşte şi de data asta un binevoitor care să posteze un link la comentarii, în cazul în care a reuşit să-i găsească. Oricum, instrumentul ei, care sună cumva asemănător cu vioara, sună tare fain. Prin urmare, dacă auziţi pe undeva de un recital Aud, merită să mergeţi!

Cu numărul doi în concurs, prezentat într-un mod promiţător de Maria Gheorghiu, micuţul Vladimir Chiurlea. Prima piesă din concurs, Bivolul, s-a menţinut în zona amuzantă, textul fiind tocmai bun pentru un copil. A doua piesă, mai complicată atât ca text cât şi pe chitară, Mi-e dor.

Plăcută evoluţia lui Vladimir.



Numărul trei, din nou o trupă, Dac`art. O persoană din trupă (Valentina Stafie) are un nume care, pentru o clipă, mi-a sunat cunoscut. Încurcate-s căile folkului... Cei trei oameni cântau la chitară (el), chitară, voce şi fluier (prima ea), vioară şi voce (a doua ea). Am fost atenţionaţi că muzica lor are un aer arhaic iar versurile folosesc româna veche. Prima lor piesă din concurs a fost Spirit iar a doua a fost o piesă căreia nu i-am înţeles titlul. Am reţinut în schimb că, undeva în mijlocul ei, doi oameni din trupă au schimbat instrumentele (el dând o chitară pe altă chitară şi prima ea dând chitara pe fluier). Cred că aceşti oameni ar avea succes într-un festival de muzică medievală.



Cu numărul patru în concurs, o doamnă profesoară aflată, după părerea prezentatoarei, în plină maturitate artistică: Felicia Popescu. După mici probleme tehnice (reglaje pe chitară) am avut parte de Palide umbre (pe versurile lui Macedonski) şi de o piesă pe versurile lui Nichita Stănescu. Despre vocea ei aş spune că este sfredelitoare.



Cu numărul cinci în a doua seară de concurs, o reprezentantă a foarte tinerei generaţii: Ştefania Iacob, 13 ani. A fost prezentată ca având vocea cumva legată de a Tatianei Stepa. Auzind-o pe Ştefania, am fost de acord cu comparaţia făcută de Maria Gheorghiu. Prima piesă, Când ninge, beneficiază de versurile lui Sorin Poclitaru (amintit şi cu o seară în urmă). Piesa a doua: Doamne, dacă-mi eşti prieten.



Dacă e să folosesc stilul în care Dan Loghin comentează pe alpinet aş putea spune doar atât: DA!

Numărul şase, o participantă de 16 ani care m-a pus în faţa propriilor prejudecăţi, în faţa propriei tendinţe spre etichetare. Dacă arăţi aşa şi cânţi aşa atunci eşti... Este dificil uneori să uiţi experienţele care au creat idei fixe... Cu versuri şi muzică proprii (probabil şi la ea făcea referire mai târziu Adrian Ivaniţchi când comenta despre tinerii care au talent la muzică dar cântă pe versuri proprii, destul de banale), Maria Zgârcitu (dacă am înţeles corect numele; la început ar mai putea fi Sc sau Sg; dacă cineva ştie varianta corectă îl rog să mă corecteze) ne-a cântat Familiar şi Despre război.

În sfârşit, cu numărul şapte în concurs, îi vine rândul lui Ştefan Tivodar. Un nume destul de des întâlnit în postările mele, nu-i aşa? :) O cunoştinţă veche, mi-l aminteam destul de vag de la cenaclul 3 Ceasuri bune care se ţinea cu câţiva ani în urmă în Preoteasa. Am avut plăcerea să interacţionez mai mult cu el de când l-am auzit în Iron City, de când ne-am descoperit cunoştinţe comune, de când l-am auzit preluând multe piese care, în anumite compartimente de timp (noţiune împrumutată de la Carnegie, desigur), m-au marcat profund.

M-am bucurat când amicul Facebook mi-a spus că Tivodar participă în concurs la Om Bun. I-am urmarit participarea cât am putut de atent. Sunt de părere că a ieşit bine. A cântat Aievea şi Lumina.

În legătură cu Tivodar am constatat nu odată o chestie cumva paradoxală. Deşi sunt atâţia ani de când îl ascult (nu foarte des, nu în porţii mari dar, din când în când, profit de ocaziile în care pot să-l aud), am doar o extrem de vagă idee despre textele pe care cântă. Ca să zic aşa, îmi place ce şi cum cântă dar sunt foarte departe de acea extremă la modă în adolescenţa mea, acea clasică "poveste de dragoste" dintre Michael Jackson şi mulţimea de puştoaice isterizate. Ciudată comparaţia, ştiu... Doar că nu am găsit o formă mai potrivită pentru a descrie felul în care-l percep eu pe Tivodar.



Fără legătură cu concursul Om Bun, doar pentru că am întâlnit de curând pe un blog o referire la piesă, varianta Tivodar pentru Iluzia unei insule:



Sunt de părere că oamenii care au participat la a doua seară de concurs sunt vizibil mai buni în comparaţie cu cei ascultaţi luni (cel puţin ca medie, extremele pozitive le-am menţionat explicit). În aceste condiţii, mi-e greu să spun cine ar merita premii... Spun doar că două nume mi se par mai puţin premiabile, fata care mi-a stârnit prejudecăţi (da, strict din cauza prejudecăţilor, ca evoluţie muzicală a fost cât se poate de OK) şi Dac` art (pentru că îmi este greu să trasez bariera dintre muzica medievală şi folk-ul comun).

RECITALURI

Porţia de recitaluri a început cu un mai vechi premiat la Om Bun (îmi aduc aminte ediţia în care am auzit pentru prima dată Cântec pentru tine, fără ca în acel moment să ştiu de Eugen Avram), Cristi Dumitraşcu, venit să-şi aniverseze mai vechea victorie şi să-şi promoveze proaspăt lansatul album Goală prin casă.

A fost un prim recital plăcut dar scurt. Am rememorat Cântec pentru tine, am auzit piesa care dă titlul albumului lansat, s-a mai auzit încâ un cântec şi... gata! Cristi cu chitara alături de un tip care scotea sunete interesante din contrabas (m-am tot întrebat dacă nu se foloseşte şi la contrabas un arcuş, omul s-a folosit doar de degete) s-au retras în aplauzele publicului. Faţă de prima seară, în a doua seară mi-a plăcut recitalul surpriză (în sensul că nu era trecut pe afiş, în schimb Maria Gheorghiu îl anunţase deja la finalul primei seri).

Recitalul doi a fost al ciudăţeniei de pe afiş: New Horizons Family. Nu ştiam prea exact la ce să mă aştept dar la final i-am descris într-un stil aparent ilogic: sunt penibili, ştiu să-şi promoveze iniţiativa (umanitară, dacă mai e ceva non- profit pe lumea asta...), bătrânul de la saxofon e simpatic, a recitat interesant din Coşbuc, foloseşte o ro-ngleză haioasă, ştiu să acceseze sufletul, au zâmbete plăcute, româna prinsă de 3 oameni din grup este mai degrabă neacademică.

După colindătorii de la NHF ne întoarcem la folk prin Adrian Ivaniţchi care a început comentând despre stilul în care prezenta în acei ani în care a avut şi acest rol. Cred că a făcut asta şi ca răspuns la părerile destul de proaste legate de prestaţia sa ca prezentator la ediţia 20. Nu am fost acolo deci prefer să nu comentez.

Despre Ivaniţchi n-o să scriu prea mult. I-am dedicat deja două cronici pe care le puteţi citi aici şi aici. Spun doar că a fost un recital fără Scrumbia afumată şi Făt Frumos în meniu. În schimb, noutate pentru mine, am auzit o piesă pe textul lui Brumaru. Textul mi s-a părut destul de interesant, contrazicând-o parcă pe Satanic Vals care, cândva, după o lansare de carte, era foarte acidă la adresa lui Brumaru.

M-am bucurat să-l revăd pe Ivaniţchi!

După el, în formula om+ chitară+ suport pentru textele pe care le încurcă chiar şi când vine cu ele scrise (cel puţin aşa a avut grijă să se prezinte)........

Alexnadru Andrieş (intenţionat scris aşa, imitând felul în care a ales să-i fie scris numele, pe proprie răspundere şi cu semnătură la tipografie, pe afişul de la concertul Incorekt) care a încercat să înceapă cu Un om fericit dar... după cum ar spune Ada Milea, împăratul furios i-a dat textele pe jos. :)) A fost bine primită faza. Cred că a fost momentul în care s-a râs cel mai intens... Numai Andrieş putea să provoace aşa ceva! :)

Textele sunt puse la locul lor, strânse bine, apoi Un om fericit este reluată. Pentru prima dată am fost atent la text şi am prins substratul... Să călătoreşti doar pentru a cânta nu pare o treabă foarte veselă...

Mai departe, deja pornită de o parte a publicului (totuşi, sunt nevoit să constat că, în general, publicul nu prea s-a auzit la Om Bun), Dimineaţa devreme.



Mai departe, nimic anormal... Mie mi-a reţinut atenţia La Rovine, piesă pe care n-o prea conştientizasem până acum.



Ceva mai târziu, o piesă pe care nu am mai auzit-o până acum în concertele Andrieş, Pofta vine mâncând, o piesă de pe primul album Andrieş cu care am luat eu contact. Un bătrân vinil din anii `90, din vremea în care Holografii nu deveniseră prea siropoşi şi scoseseră Banii vorbesc (în memoria mea cele două albume sunt conectate datorită faptului că le-am cumpărat din Muzica în aceiaşi perioadă). Mi-a plăcut că am avut ocazia să-mi reamintesc acel album pe care... acum nu mai am pe ce să-l ascult.

Azi a fost un fel de zi... continuată cu Ada Milea şi Bobo Burlăcianu.

Prima parte a recitalului, o parte din Insula, un proiect care descrie în stilul Ada Milea insula lui Robinson Crusoe. Aici nu este vorba de prea multă muzică. În schimb, calităţile de actor ale lui Bobo Burlăcianu sunt serios puse la încercare. La ce am văzut aseară, nu mă mai miră să aud că acest spectacol are mare succes inclusiv în străinătate, cu varianta în engleză. Deşi îmi era dor şi de alte haioşenii marca Ada Milea nu m-aş fi supărat dacă tot recitalul s-ar fi bazat pe Insula, la fel cum, cu ani în urmă, cred că se întâmplase cu Nasul lui Gogol, tot într-un recital de la Om Bun.

Una dintre cele mai faine faze s-a petrecut pe Rodica... Un om din sală era întâmplător în picioare şi Ada Milea, pe fază, l-a "penalizat" Rodica e-n picioare... S-o jupuim şi s-o facem drapel! Omul, la rândul lui pe fază, s-a ascuns după un scaun. Şi nu l-am mai jupuit. :)) Ceva mai târziu, deşi cânta cu totul altceva, văzând o tânără în picioare, o auzim pe Ada din nou: Rodica e-n picioare şi o vedem arătând cu degetul spre spectatoare... Întorc capul şi o văd pe "Rodica" continuându-şi drumul nepăsătoare. Dacă el a intrat în joc şi s-a crezut pentru o clipă Rodica, ea era 100 % convinsă că se numeşte, să zicem, Marcela. Sunt şi oameni cu simţul umorului mai puţin dezvoltat... :)



Ceva mai devreme, după aplauze pe Ceauşescu n-a murit, Ada Milea se "miră" de reacţia publicului şi strigă încet: Elena! Era interesant să răspundă o reală sau ipotetică Elenă din sală...



Ada a fost obligată să revină pe scenă pentru un bis. Cineva din sală a cerut-o pe Andreea... Şi a primit-o! :)



Pe la 22:00 s-a terminat şi a doua seară de Om Bun pentru că, nu-i aşa? Suntem prea puţini aici să ne-omoare mina...



La final... o scurtă menţiune despre o puştoaică din public, delicioasă prin agitaţia care o caracteriza uneori (ajungând la un moment dat s-o ridice şi pe mami de pe scaun pentru a urmări împreună spectacolul de pe margine). Probabil că, peste 10- 15 ani, va merge singură la folk... Că doar n-o zăpăceşte degeaba acum pe mami. :D Copilul acesta a apărut parcă special pentru a mă împiedica să spun că, în comparaţie cu prima seară, am avut în jurul meu oameni mai puţin frumoşi.

Peste două ore începe ultima seară Om Bun 2011... După care, dacă mă voi simţi cât de cât odihnit (după două nopţi la rând în care am dormit doar câte 6 ore din porţia mea obişnuită de aproximativ 8), este posibil să cobor în Iron City unde, dincolo de obişnuita seară Folk frate, urmează premiera videoclipului la Catrene.

marți, 20 decembrie 2011

Om Bun 2011, prima seară

INTRODUCERE

Până şi cumpărarea biletelor a fost o mică aventură... Uitasem să iau la mine cardul aşa că am spus pa, bilete! până în următoarea seară...

După plăcerea resimţită în seara în care m-am văzut cu biletele în mână a urmat şi starea aia vecină cu indiferenţa, pe alocuri chiar cu regretul...

Dar aseară, din instinct, de plăcere sau doar pentru a ocupa timpul, am plecat spre Nottara. Ajung devreme, urmăresc cum, încet dar sigur, mica sală aproape s-a umplut, "tropăi" de nerăbdare în faţa micii întârzieri cu care a început spectacolul, observ ceva oameni frumoşi, sesizez cu plăcere prezenţa unor copii în sală, copii de 4- 7 ani după estimarea mea, copii aduşi la spectacol de părinţii care, fără îndoială, ascultă folk din perioada cenaclului Flacăra... Îl văd întâmplător pe Tivodar, mai târziu îl observ şi pe Puiu Creţu. Îmi dau seama că, în seara a doua de concurs, în seara în care, sper, Tivodar va avea una dintre cele mai apreciate momente din concurs, am loc destul de în faţă. Aproximativ la fel de în faţă cum am avut în 2007 sau 2008 (nu mai reţin exact), an în care am ales să merg la Om Bun din două motive care s-au dovedit mai puternice decât inerţia mea: Ioana şi Nicoleta...

În sfârşit, apare pe scenă Maria Gheorghiu. Nu ştiu de ce, mă aşteptam ca prezentarea să fie făcută tot de Ivaniţchi, aşa cum s-a întâmplat în anul participării Ioanei. Neavând prejudecăţi legate de prezentatori am luat lucrurile cum au picat şi am ascultat ce avea de spus Maria Gheorghiu.

CONCURSUL

Anul trecut, la Folk frate de criză, s-a comentat critic la adresa ediţiei 20 a festivalului Om Bun, ediţie desfăşurată într-o singură seară, fără concurs. Am fost de aceiaşi părere cu Folk fraţii care regretau atât lipsa concursului cât şi lipsa Om Bun after party-ului din Iron City. În aceste condiţii, cred că o bună parte din decizia de a merge la Om Bun ediţia 21 am luat-o datorită concursului.

Primul concurent, David Lăpădat, a început prost cu sonorizarea. A trecut fără prea mult stres peste cele două porţii de microfonie în urma căreia şi-a întrerupt (da, de două ori... culme a ghinionului, ar spune unii) prima piesă. Deşi probele de sunet am înţeles că ieşiseră bine, în spectacol a fost nevoit să spună aşa: Îmi spuneţi şi mie când pot să cânt.

În sfârşit, a putut să ducă la capăt prima piesă, pe versurile lui George Ţărnea, Cântec de speranţă. Cred că e inutil să menţionez că mă dusesem deja cu gândul la alt Cântec de speranţă, cel de la Casa cu prieteni.

Despre a doua piesă cântată de el nu mi-am notat nimic...

Pentru curioşi, omul ştie să cânte cam aşa:



A doua participare în concurs a fost a unei trupe din Bacău cu 5 membri care adunau un total de 3 voci, două viori şi o chitară. Suflete senine au început cu un colind, Seara de har. Cele două viori au avut momente bune. Un moment bun pentru toată trupa a însemnat şi al doilea cântec al lor, Inimă curată.

Cu numărul trei în concurs, din nou un om cu chitara: Ion Mielcioiu Boştină. A început cu o piesă pe versurile lui Eminescu (nu am recunoscut poezia) şi a continuat cu o piesă pe versurile lui Dan Enache. Când l-am auzit cu Hai murgule, du-mă acas mi-am amintit de varianta pe care o auzeam cu mulţi ani în urmă, cântată în familie. Cred că era una din intrările din primul caiet de cântece pe care l-am văzut, caiet copiat cu pixul, în vremea în care nu era disponibilă tehnologia modernă care ar face ca acea multiplicare să se facă acum mult mai simplu. Am vaga senzaţie că acea copiere de caiete, în trecutul nu chiar recent, era o problemă tratată cu ceva mai mult suflet decât acum, în era PC-ului, a xerox-ului şi a scanner-ului.

Pe youtube am l-am găsit cântând aşa:



Numărul patru, prezentat de Maria Gheorghiu drept un folkist cunoscut deja prin cluburi, Marius Daşcău. Eu nu-mi aduc aminte să-l fi ascultat până acum dar cine ştie? La cum a fost prezentat Marius, m-am gândit o clipă că este vorba de Ştefan Tivodar despre care deja aflasem că este programat să intre în concurs marţi.

Piesele cântate de Marius Daşcău la Om Bun sunt pe tub, înregistrate în alte festivaluri:



şi



Cu numărul 5 în concurs, prima prezenţă feminină în formula om+ chitară: Adela Ţiţescu. Am notat despre ea că a folosit versurile lui Sorin Poclitaru pentru cele două cântece: De ziua ta şi Vino aproape. Pe Vino aproape am observat că ştie bine chitară, mult mai bine decât alţi pasionaţi de folk care nu reuşesc să sară de şablonul cu 3 acorduri şi-o zdrăngăneală.

Din partea mea, un mare plus pentru Adela Ţiţescu! Pentru voi, De ziua ta:



Numărul 6, o mai veche cunoştinţă (vezi un concert Maria Gheorghiu în Mojo, concert în pauza căreia am ascultat-o pentru prima dată), Ana Maria Dumitru. A început cu deja cunoscuta Paiaţa:



Piesa a doua a fost Dacă.

Notam despre Ana Maria Dumitru că are voce bună dar că ştie mai puţină chitară comparativ cu Adela Ţiţescu.

Cu numărul 7 în concurs, din nou o trupă: Folk `n Roll din Brăila. A doua trupă din concurs, după Suflete senine. 4 oameni, 3 chitări, două voci, mi-au sunat mai degrabă a rock melodic decât a folk. Vocile s-au îmbinat plăcut, chitaristul din stânga (cum priveam eu scena) mi s-a părut că este mai avansat cu cunoştinţele de chitară comparativ cu ceilalţi. Au cântat două compoziţii proprii, a doua, Oda trubadurilor, (mulţumesc pentru corectură, Folk `n Roll!) conţinând un bun moment piano.

Later edit (21 decembrie): Mulţumesc anonimului comentator pentru link-ul cu Folk `n Roll! :)



După criteriile mele, din prima seară de concurs ar merita premiaţi Suflete senine, Ion Mielcioiu Boştină şi Adela Ţiţescu. Despre Folk`n Roll am vorbe bune dar nu i-aş premia datorită acelei percepute aplecări către rock-ul melodic.

Anticipând a doua seară, sper într-o evoluţie bună a lui Ştefan Tivodar pe care de asemenea mi-ar plăcea să-l ascult din nou şi la gala laureaţilor.

RECITALURI

Aproape de 19:30 au început recitalurile care aveau să dureze până spre 22:30.

Primul, destul de emoţionant prezentat de Maria, a urcat pe scenă Cătălin Stepa. Cu o oarecare modestie, Cătălin a cântat patru piese: Chemare (versuri: Topârceanu), Am fost (versuri: Tatiana Stepa), Cum voi trăi şi, cumva presat de public, Copaci fără pădure. Deşi Cătălin dorea să audă şi publicul, sala era încă amorţită... Este prima dată când ascult Cătălin Stepa şi, fără a mă declara extaziat, afirm totuşi că e un nume care merită urmărit.

Recitalul al doilea a adus-o pe Maria Gheorghiu în rolul obişnuit. Aşa cum ne-am obişnuit de mai bine de un an, Maria Gheorghiu a cântat alături de Radu Graţianu. Recitalul ei a început cu Floare de vârtej după care nu am mai notat nimic... Câteva piese mai târziu aud un poc lângă mine. În secunda următoare am constatat că pixul cu care scriam decisese de capul lui să mă părăsească... Se pare că nu numai oamenii aleg să mă părăsească strict de capul lor. :D

Pipăi pe beznă pe sub scaun, pixul nu apare aşa că mai ţin notesul la îndemână pentru o vreme apoi îl ascund într-un buzunar.

Final de cronică?

Deşi ultima dată când o ascultasem pe Maria Gheorghiu, tot în Mojo, pe la începutul acestui an (începusem atunci o cronică cu de ce-uri dar nu am apucat s-o şi termin), ajunsesem la concluzia că e bine s-o evit o vreme pe Maria Gheorghiu datorită încărcăturii emoţionale prea mari din cântecele ei, la Om bun am auzit alte piese decât cele care mă aruncau în prea adânci butoaie cu melancolie blegoasă. N-am auzit nici Uşa ce-o încui deşi un moment am avut senzaţia că asta e piesa tocmai începută.

Deşi piesa asta mi-o doream, nu am auzit aseară nici Vara întâmplător.

A urmat recitalul lui Ducu Bertzi. De data asta publicul a fost mai atent, Ducu Bertzi, la rândul lui, a întins câteva "capcane" publicului, aproape tăcând uneori pentru a auzi, calm, publicul care, deşi nu se simţea, totuşi cânta. Pe Şi de-ar fi mi-a revenit în minte varianta porno Şi de-ar fi, când va fi iar duminică într-o zi/ Tu când sugi priveşti la mine...

Finalul, cu M-am îndrăgostit numai de ea, m-a pus un pic pe gânduri în sensul că, inclusiv prin cântec, mi-am dat seama de jumătatea de poveste de dragoste pe care o trăiam cândva... Ca să rămân în spiritul recitalului Ducu Bertzi, era în perioada în care Fost-am omul pădurii...

Din punctul meu de vedere, recitalul Bertzi a avut odată în plus de câştigat prin Pe podele de nuiele, o piesă pe care, cu ani în urmă, o trimisesem unui grup de cunoscuţi pe post de colindă...



Surpriza serii, neanunţat pe afiş, un bătrân care a atras atenţia unora dar mie nu mi-a provocat decât o mică doză de dezgust. S-a scos cu Săraca irima me... Asta chiar a sunat bine deşi un pic altfel faţă de forma în care se aude la Ducu Bertzi. În rest, acest bătrân, plecat în SUA prin 1980, după ce i-ar fi pus chitara în mână lui Socaciu (şi nu numai lui), a cântat simplu (cu chitara) pe nişte texte care m-au dus cu gândul la muzica uşoară relativ stupidă din anii `80. Deşi nu-i chiar un capăt de ţară, îmi pare rău că nu i-am reţinut numele întreg acestui Bebe nu ştiu cum...

La final, cumva nemeritat (pentru că, după părerea mea, finalul ar fi sunat mai bine dacă i-ar fi aparţinut lui Ducu Bertzi cu Mihai Neniţă), Victor Socaciu. Recitalul Socaciu m-a dezamăgit într-o oarecare măsură. Au fost cam multe cântece cu iz de campanie electorală (printre altele, acel Nu te lăsa), au fost cântece cu orchestraţia de pe bandă (pentru că, faţă de trupa cu care a venit cândva la Folk You, de data asta a apărut pe scenă doar cu omul de la clape), am avut uneori senzaţia de playback, uneori mă gândeam că Socaciu pur şi simplu îşi bate joc de noi. Unde mai pui că, pentru o clipă, mi-am amintit cum stătea Socaciu lângă Adrian Năstase într-o filmare pe care am văzut-o întâmplător cu câteva zile în urmă... După cum zice Andrieş, o fi politica bună, nu-i vorbă dar nu e digerabilă şi pentru mine.

A avut totuşi şi momente bune, acel moment cu vocea lui Pittiş, auzită dinspre scena aflată în beznă, vechea piesă Oameni de zăpadă (care mă impresionează de mulţi ani), Charlie Chaplin (o piesă bună pe care, prin 1986, o ascultam de pe vinilul Roata) şi chestia aia oarecum ciudată cu scara respecabilă (într-adevăr, o poveste de dragoste neconvenţională).

Legat de Socaciu, am ajuns la concluzia că festivalul în întregul lui are mai multă valoare decât recitalul organizatorului.

Revenind o secundă la Maria Gheorghiu, nu ştiu de ce mi-e greu să cred că a debutat la Om bun, în 1990. Sau poate am înţeles eu greşit discursul ei...

Mai este puţin şi plec spre centru pentru Om bun, seara a doua.

Îi doresc preferatului meu din concurs să aibă o prestaţie suficient de bună încât mâine să aibă parte de un premiu.

Baftă maximă, Ştefan Tivodar!

duminică, 18 decembrie 2011

Bună varianta rea...

Una dintre piesele lui Imre pe care le-am descoperit cu nu mai ştiu câţi ani în urmă, în timpul uneia dintre nu puţinele discuţii lungi pe messenger. Uite că, peste ani, a ajuns obsesia muzicală a zilelor trecute.



Îmi pare bine că am descoperit varianta asta în care vocea lui Krivach completează fain obişnuita voce a lui Imre.

Şi dacă tot vorbim de folk, am primit iar o invitaţie care nu merită ignorată. Folk frate, în Iron City, miercuri, în aceiaşi zi cu ultima seară Om Bun, lansează videoclipul pentru Catrene. Nu odată am scris de bine despre piesa asta aşa că, după Om bun, este posibil să cobor şi eu în Iron... După cum văd că scrie şi altcineva, nici eu nu am mai trecut de mult timp pe la ei...

Să fie Bună varianta rea şi împreună cu tot Set-ul! :)

joi, 15 decembrie 2011

Happy thursday...

Happy thursday to you
Happy thursday to you
Happy thursday dear găinaţ
Happy thursday to you...

Cam aşa i-aş putea cânta găinaţului de pe uşa firmei, găinaţ pe care l-am remarcat joia trecută, de dimineaţă, iar azi dimineaţă a împlinit frumoasa vârstă de 1 săptămână.

Să-i urez la cât mai multe săptămâni în care să nu fie băgat în seamă nici de femeia de serviciu, nici de vreo ploaie care ar putea fi suficient de imprudentă încât să-l şteargă??? :D

Cumva în ton cu postarea asta, la câteva zile după concertul Hruşcă pe care intenţionam să-l "popularizez" astfel, o Colindă de la Truda:



Cu două zile mai devreme decât ar trebui, la aproximativ un an de când i-am ascultat prima dată (pe youtube, nu live... totuşi, nu-i timpul trecut nici pentru un concert cu ei prin Bucureşti)...

La mulţi ani, Truda!!! :)

marți, 13 decembrie 2011

Atitudine proactivă

Sâmbătă seară am trăit o fază care mi-a plăcut. Întorcându-mă spre casă, aflându-mă într-o staţie de metrou, i-am observat din nou pe cei care strâng semnături pentru Roşia Montană, împotriva proiectului RMGC. Privirea mea s-a întâlnit cu privirea ei. Ea s-a apropiat şi mi-a vorbit. Eu, am devenit atent şi am ascultat. Am fost întrebat dacă doresc să semnez, i-am răspuns că o făcusem deja, mi s-a mulţumit, m-am depărtat zâmbind.

Un pic mai târziu mi-am dat seama că oamenii trecuseră de la aşteptarea pasivă a indivizilor (nu puţini, din fericire) care ştiau ce e de semnat şi se îndreptau singuri spre măsuţa lor (cum se întâmpla în ziua în care am semnat eu) la o chestie despre care mi-am adus aminte că se numeşte atitudine proactivă, concept despre care am citit în diverse materiale dar pe care nu cred că l-am înţeles cu adevărat decât sâmbătă, după acea scurtă conversaţie cu acea tânără căreia îi pasă (cinste ei!) de Roşia Montană.

Mi-a plăcut schimbarea modului în care voluntarii abordează problema. M-am trezit dorindu-mi să ajung şi eu în stare să am această frumos exemplificată atitudine proactivă. Sunt de părere că, fiind proactiv, ai mai multe şanse de succes în orice domeniu care implică relaţionarea (afaceri şi dragoste, de exemplu).

Acum, scriind, îmi dau seama că, pentru următoarea perioadă, mi-aş putea propune să găsesc contexte în care m-ar putea ajuta o atitudine proactivă după care, în cea mai bună variantă posibilă, să şi pun în practică respectiva atitudine.

Un simplu vis frumos sau viitoare realitate?

---------------------------------

RECOMANDARE CARTE:

Prieteni buni, dusmani aprigi - Michael Thompson, Catherine O Neill Grace, Lawrence J. Cohen


Cartea se refera la rolul atitudinii proactive in viata sociala a copiilor. Poate fi cumparata AICI.

----------------------------------


Înţelegând amatoarele de telenovele

Probabil nu vă spun ceva nou dacă afirm că eram total împotriva telenovelelor care încă-mi par seriale gândite pentru minţi simple, pentru gospodine neocupate, pentru femei proaste, ratate, ghinioniste, manipulabile.

Totuşi, ieşind sâmbătă de la film (New Year`s Eve), după ce experimentasem emoţii puternice în unele momente ale filmului, amintindu-mi şi de felul în care am perceput Din dragoste cu cele mai bune intenţii, mi-am dat seama că acelaşi stimul poate să stârnească trăiri diferite sau măcar de intensitate diferită în funcţie de bagajul emoţional adunat de persoana stimulată. Mi-am dat seama că o majoritate a spectatorilor au fost departe de a simţi emoţii puternice urmărind un film în definitiv destul de comercial. Ei bine, făcând comparaţii, am ajuns la concluzia că, la rândul ei, mama este într-adevăr emoţionabilă în faţa telenovelelor pentru că acela este nivelul ei de (i)maturitate emoţională la fel cum nivelul meu este într-un stadiu ceva mai apropiat de nivelul "adult" dat fiind că sunt emoţionat de secvenţe ceva mai inteligente.

Prin urmare... mi-am relaxat un pic schema critică (acţionează altfel?) şi am ajuns la concluzia că nu mă deranjează atât de mult faptul că mama urmăreşte telenovele cât mă deranjează motivele pentru care urmăreşte ea aşa ceva şi, mai mult, faptul că văd/ aud reacţiile ei în faţa unor secvenţe care mie mi se par previzibile, seci, stupide.

luni, 12 decembrie 2011

Muzica trecutului

În ultima săptămână am avut trei momente care mi-au amintit într-un fel sau altul de muzica pe care o ascultam intenţionat sau din întâmplare în urmă cu nişte ani...

UNU

După ce mi-am luat biletele la Om bun (moment de care, în ultimele zile, nu m-am mai bucurat, ajungând să-i găsesc suficiente neajunsuri) mi-am amintit de o duminică în care, exprimându-se într-un fel care sugera că-mi face un mare favor, Roxana a acceptat să mergem să bem ceva în Expirat.

Pe atunci, dacă nu ar fi existat perioada Putin (care, ca oricare altă perioadă, are bunele şi relele ei), mi-e greu să cred că aş fi ajuns să merg la serile folk cu Supă şi Vampy din Expirat.

Gândindu-mă la acele seri am insistat pe lângă Roxana în speranţa că, într-o oarecare luni seară, va accepta să mergem acolo. Ea... se vede treaba că nu înţelesese nimic aşa că am fost cu ea acolo dar întâmplarea asta nu a însemnat aproape nimic pentru mine.

Era vara 2004. Pe atunci nu eram decât un anonim ascultător de folk.

4 ani mai târziu, începând să merg miercurea în Iron City, aflându-se că am început să scriu despre folk, am început să cunosc/ să fiu cunoscut de oameni implicaţi în folk. Acum, dacă mă orientez după lista Facebook, aş putea spune că oamenii de folk reprezintă majoritatea cunoştinţelor mele. Dacă asta s-ar fi întâmplat în 2004 mă întreb uneori cum aş fi fost influenţat de situaţie... Aş fi insistat mai mult pe lângă Rox? Aş fi reuşit s-o las baltă?

DOI

Merg la New Year`s Eve (cu Bon Jovi printre actori) şi, la ieşire, îmi amintesc că Bon Jovi era foarte ascultat în perioada liceului. Mi-am amintit de un Always ascultat la nu ştiu ce adunare organizată de liceu, întâlnire la care, fără să-mi fi dat atunci seama, nu mă încadram aproape deloc în peisaj...

TREI

Sinuciderea zilei, Mălina... Nu mai am nici cea mai vagă idee despre motivul pentru care se întâmpla asta dar mi-am amintit că, cine mai ştie câţi ani în urmă?, urmăream Şcoala vedetelor...

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Piaţa Marius Matache :)

Proaspăt întors de la spectacolul organizat de Teatrul Masca în metrou, din seria Oraşul de sub oraş, doresc să-mi declar încă odată aprecierea pentru modul în care Alex Nichita, vioara din Folk Band Imperfect, îşi "gâdilă" instrumentul. :)

A fost aproape o oră cu Make şi trupa lui (din care, nici de data asta, nu am reţinut cum îl cheamă cu omul de la tobe), oră în care s-a trecut atât prin piese marca Marius Matache (mai vechi şi mai noi) cât şi prin piese ale altor folkişti (Amintiri cu haiduci şi Tânăr şi liber). Sunetul a fost bun, publicul a curs în valuri în funcţie de sosirea şi plecarea metrourilor, unii am rămas (aproape) tot recitalul.

Mâine, de la 12:00, în faţa Teatrului Masca, Make şi Folk Band Imperfect vor asigura programul de colinde iar mâine seară, cred, Alex Nichita va cânta alături de Ştefan Tivodar în Regie, la Mâini pentru mâine.

Pentru voi, Marius Matache cu prima compoziţie a lui (aşa ţin minte că a prezentat-o mai devreme) şi piesa La piaţă (piesă în prezentarea căreia Make a sugerat că, peste 20 de ani, actuala Piaţă Matache cu statut controversat se va numi Piaţa Marius Matache).



joi, 8 decembrie 2011

La aniversare...

Edit 9 decembrie: venind spre serVICIU, văd la doi paşi de mine o tânără care citea Cum să uiţi o femeie a lui Dan Lungu. Coincidenţe...

Pe 12 este ziua cuiva, să nu uit să-i dau un telefon, aud...

Mă uit pe calendar şi constat că mai e puţin până pe 10 decembrie când... e ziua altcuiva. Aş fi preferat să uit cu desăvârşire de acest 10 decembrie dar... este foarte simplu să asociezi un stimul aparent fără legătură cu un moment care-ţi spune ceva.

Şi dacă tot mi-am amintit m-am trezit compunând mental un posibil mesaj de "felicitare":

Salut! Mai trăieşti? Da? Păcat! Totuşi, nu te îngrijora! Tocmai mi-am cumpărat un briceag şi vin peste câteva ore să-l încerc pe gâtul tău. Aaaaaa, stai că am încurcat mesajele, la tine trebuia să ajungă altceva... La mulţi ani, gagico! :))

Oare ce i-ar trece prin cap dacă i-aş trimite/ ar citi acest mesaj?

De rahat...

Dimineaţă ajung la serviciu, observ că o vrabie s-a găinăţat pe uşă şi zic: până şi vrabia şi-a dat seama că asta este o firmă de rahat!

Mai târziu îmi pică în mână nişte înscrisuri, văd nişte contradicţii între acte şi situaţia "din teren" şi zic din nou că lucrez într-o firmă de rahat.

Se termină ziua şi, după nişte discuţii care mă privesc în mică măsură, aud concluzia: ne-am făcut de rahat!

O zi sub semnul rahatului...

Să mai zic că găinaţul este în continuare pe uşă? :))

miercuri, 7 decembrie 2011

Anotimpul picioarelor frumoase

Sau ce-i scapă lui Mil, cel din Balada lui Mil pe care au o ştiam din interpretarea lui Adrian Ivaniţchi (variantă care mă obseda de dimineaţă). Asta-i scapă, faptul că un anotimp precum cel pe care-l trăim acum, ceva între toamnă şi palidă iarnă, este anotimpul potrivit pentru etalarea picioarelor frumoase. Apărute la capăt de fuste, ghicite de sub dresuri sau pantaloni, parcă niciodată nu au fost mai frumoase picioarele femeilor pe care le întâlnesc... Am zis! :D

Şi dacă tot trec atâţia ascultători de folk pe aici... îmi permit să fac şi o sugestie de cadou, numai bun de oferit ca de la folkist la folkist. :) Cine are puţină răbdare găseşte posibile cadouri muzicale şi din alte genuri.

marți, 6 decembrie 2011

Om bun 2011



Au trecut câteva zile de când am văzut prin oraş afişele festivalului Om bun. Aflându-mă într-o perioadă în care mi-am propus să experimentez (în mai mică măsură) şi să revin în lumi pe care le-am mai frecventat cu destulă plăcere şi cu alte ocazii (în mai mare măsură), mi-am făcut şi refăcut calcule(le)le (pe care le-am băut) după care, în seara asta, am mers să-mi iau suficient de doritele 3 bilete.

Am zâmbit aflând că mai sunt bilete, am zâmbit aflând că, în seara a treia, nu mai erau disponibile bilete în faţă, am zâmbit când doamna de la casă comenta despre cât de nepretenţios sunt eu în comparaţie cu alţii care vor întotdeauna alt loc. :)

În drum spre casă mi-am dat seama că cel mai în faţă loc l-am prins la seara a doua, seară pe care mi-o doream mai mult decât pe celelalte. Prin urmare, voi asculta de pe rândul 3 recitalurile haioase (Andrieş şi Ada Milea despre care sper că va veni din nou împreună cu Bobo Burlăcianu despre care am aflat azi că prestează şi într-o piesă de la Teatrul Foarte Mic) şi recitalul combinat ca emoţii al lui Ivaniţchi pe care mă voi bucura să-l ascult din nou şi despre care sper că-şi va aminti de Scrumbia afumată care mi-a plăcut tare mult când am auzit-o în Mojo sau Music Hall în primăvară.

Dacă o să fiu în formă vor urma şi nişte cronici de festival...

Dar până la Om bun este foarte posibil să revin printre folkişti dragi duminică seară, pentru a reasculta alţi oameni buni. Detaliile pentru duminică seară vă invit să le citiţi pe blogul Ioanei.

Şi dacă am noroc să îmi amintesc la timp, nici sâmbătă nu mă voi lipsi de folk. Make va cânta în metrou la Unirii de la 12:30, în cadrul spectacolului celor de la Masca. Am bănuiala că în Folk Band Imperfect va cânta şi mai vechea mea cunoştinţă, Alex Nichita.

De ne vom vedea pe acolo... să ne simţim bine!