vineri, 31 decembrie 2010

Ultima obsesie muzicală a anului...

Plec azi de la birou, devreme, pe lumină... Probabil de aici a apărut în minte un refren vechi... Dimineţi cu ferestre deschise...



Ce tineri erau Şeicaru şi Hruşcă... :P

Şi nu uitaţi! Sărbătorile au început când şi-a acordat Hruşcă chitara! :D Nu am reţinut nici acum cum spunea Mysha că trebuie căutat site-ul cu glume la adresa lui Hruşcă...

Iar dacă cineva mă va considera acum anti-Hruşcă precizez că am crescut cu Un copac cu flori (am auzit piesa asta pentru prima dată pe la 10 ani), deci contrazic ipoteza! :)




Celor care trec pe aici des, rar sau absolut întâmplător le doresc ca anul 2011 şi următorii să le aducă echilibrul perfect între ce-şi doresc, ce au cu adevărat nevoie şi ce se împlineşte.

La mulţi ani!!!

Pornografie cu Moş Crăciun... :))

Ştiu, pe la voi Moş Crăciun a trecut deja... La mine pot spune că a ajuns mai des decât la voi, inclusiv azi... Partea proastă este că m-a vizitat doar la birou sub forma unor globuleţe în formă de moş aşezate în bradul artificial instalat în biroul meu. Ei bine, fiind pomul acesta făcut exact în spaţiul dintre birou şi fereastră (fereastră la care trebuie să ajung când binevoieşte administraţia să dea căldură pentru a porni termo-mama-lui), fiind încadrat de o masă şi de dozatorul de apă (cred că are o cracă exact în robinetul de apă fierbinte... dar ăsta e alt basm), ei bine, de acest pom m-am tot frecat (la propriu) în ultimele zile. Şi aşa s-a născut dialogul următor, cât se poate de real:

-Şi? I-ai dat m*** lui Moş Crăciun?
-I-am dat, ce era să fac? Doar sunt obligat să mă frec de el...
-Şi mie mi-a dat o limbă dar... are limbă de ţăran, aspră...

marți, 28 decembrie 2010

Frumuseţea cere frumuseţe sau Pentru imagine...

După ce, într-o mulţime de împrejurări, am simţit că sunt respins datorită aspectului, percepţie pe jumătate subiectivă, pe trei sferturi obiectivă, zic eu şi... pot confirma cei ce mă cunosc, m-am gândit uneori ce şi cum pot îmbunătăţi la aspectul meu... Tot întorcând gândurile astea pe toate feţele am ajuns la concluzia că senzaţia că aş fi respins se trage şi de la autopercepţie dar şi de la... prostiile din capul meu, cum s-ar exprima cineva. Eu încă nu am decis dacă mă războiesc întâi cu imaginea sau cu gândurile aiurea (sau autodevalorizante) dar este posibil ca această postare să tranşeze cumva acest mic- mare conflict interior.

Acum, terminând cu poveştile, să vă povestesc ce detalii consider eu că aş putea îmbunătăţi şi în ce fel.

Câteodată, gândindu-mă la acest subiect al dracu` de sensibil pentru mine, mă examinez ori dinspre picioare spre cap, ori dinspre cap spre coadă (pardon, spre picioare, că doar nu-s siren! :D) pentru că, ştim cu toţii, până şi peştele tot de la cap se împute.

Să începem de la cap totuşi... Undeva sus de tot ar trebui să fie o cantitate decentă de păr. Ei bine, la mine nu mai e de mult timp o cantitate decentă aşa că aş putea lua în seamă sugestia unei tipe care (în glumă, cred) îmi spunea că, dacă tot mă plâng de părul puţin, aş putea să îmi las pe cap şi mai puţin păr, chiar deloc... Prin urmare, mi se sugerează să apelez des la o maşinărie de genul acesta.

Mai departe îmi dau seama că, uneori, mă enervează părul din nas... Ei bine, am mai întrebat eu în stânga şi în dreapta după ce am aflat de maşinăriile care te ajută şi în această problemă şi am aflat că aparatele sunt sigure şi îţi îmbunătăţesc într-o oarecare măsură aspectul. Totuşi, să nu uităm că părul din nas mai poate să cadă şi singur, când simţi miros de homeless! :)) Admiţând totuşi că oamenii fără casă încep să se spele, nu-ţi rămâne decât să-ţi alegi ce crezi că ţi se potriveşte din lista de aici. Oamenii spun că un Philips este o alegere bună.

Trecând la barbă, unora le este cunoscut obiceiul meu de a-mi lăsa barbă cu zilele sau chiar cu săptămânile, uneori. În aceste condiţii, când vreo ocazie specială sau simplul fapt că nu mă mai suport aşa mă obligă să pun mâna pe aparatul de ras, apelez la un aparat banal, cu 2- 3 lame (depinde ce am prin casă) cu care mă străduiesc să nu mă masacrez prea tare. În aceste condiţii, se pare că nu mi s-ar potrivi un aparat electric care, la o barbă veche, citesc că începe să ciupească.

Ajungând la dantură descopăr acum nişte chestii care-mi par aduse de extratereştri. Mă întreb cine ar dori să facă duş în gură... Mie mi se pare culmea amuzamentului să-ţi treacă prin cap aşa ceva. Totuşi, dacă ţi se pare interesantă ideea, aruncă-ţi o privire aici. Ai garanţie 5 ani la jucăria asta! Totuşi, dacă vrei neapărat să automatizezi şi spălatul pe dinţi, cred că o idee mai bună este să-ţi cumperi aşa ceva.

Mai jos ajungem la obişnuitele mele tricouri şifonate, cu urme de cleşti de la statul la uscat pe sârmă, mototolite, înghesuite printr-un sac sau rucsac. În vară, stând la plajă, am auzit de un tip care nu iese din casă fără să-şi calce tricoul... Tipul e cam maniac, zic eu! :D Totuşi, ar putea fi un exemplu de urmat... În aceste condiţii, deşi am depăşit termenul până la care îmi propusesem să-mi cumpăr un fier de călcat, am încercat totuşi să-mi dau seama cam ce i s-ar potrivi unui tip nepriceput care doreşte să calce fără să se chinuie prea mult şi în acelaşi timp fără să-şi distrugă hainele...

O staţie de călcat nu cred că mi se potriveşte. Este prea scumpă şi pare să arate ca un OZN.

Deşi nu mă tentează varianta asta, văd că cineva recomandă un fier de călcat folosibil şi în voiaj. Eu nu o să-mi cumpăr aşa ceva pentru că îmi pare o variantă cam rudimentară pentru acasă iar în voiaj... nu o să-l car niciodată! La munte nu este atât de important să ai hainele călcate iar la mare... ce să calc? Papucii sau slipul? :D

Prin urmare, am cercetat varianta fier de călcat cu aburi. Pentru că nu am de gând să îmi cumpăr fier de călcat din 3 în 3 luni, este clar că nu o să-mi iau ceva ieftin, în genul acestuia. Totuşi, nu sunt nici atât de ataşat de ideea de eleganţă încât să dau 400 lei pe aşa ceva. În această situaţie fac o medie şi-mi propun să cumpăr un fier de călcat care să coste undeva între 200- 300 lei.

Un fier de călcat la 209 lei, pentru un mediu mai sănătos, pare destul de tentant. Sistem anticalcar şi antipicurare. Nu calcă vertical. Pare uşor de utilizat chiar şi pentru începători. Ecologistul din mine l-ar lua!

Un Tefal la 230 lei pare de asemenea tentant. Totuşi, nu scrie nimic despre sistemul antipicurare în descrierea lui deci, dacă mă orientez strict după aceste descrieri, risc să-mi pătez hainele folosindu-l. Prin urmare, nu l-aş lua.

Dat fiind că un amic mi-a tot lăudat un fier de călcat Philips pe care îl foloseşte de peste 10 ani, cred că m-aş orienta către modelul acesta, tot ecologist, cu sistem anticalcar şi antipicurare. Culmea este că, din punct de vedere al preţului, se află exact la jumătatea intervalului pe care sunt tentat să-l iau în seamă, 250 lei.

Totuşi, după părerea mea domeniul fiarelor de călcat este unul mai degrabă feminin. Din acest motiv, dacă vreo femeie are bunăvoinţa să-mi dea un sfat competent pe tema asta voi citi cu interes.

După ce găsesc o soluţie decentă pentru a introduce în înghesuiala din cameră o masă de călcat o să mă gândesc din nou la ideea de a cumpăra un fier de călcat. Asta în ciuda "încurajărilor" gen Tu eşti sigur că o să-l şi foloseşti? :))

Cine ştie? Poate haina chiar îl face pe om...

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Poveste NEtradiţională de Crăciun...

Aseară am stat un timp în faţa televizorului uitându-mă la un film despre un tip care nu se mai bucura de Crăciun.

De dimineaţă m-am trezit dintr-un vis plăcut pe care am simţit nevoia să-l prelungesc/ complic şi după ce mă trezisem.

Pe la prânz mi-am amintit ce făceam cu 7 ani în urmă. Chiar dacă nu era şi Crăciunul meu (pentru explicaţie, te rog să citeşti aici), în acea zi m-am simţit bine şi, mai important decât orice, am sperat că în viaţa mea o să urmeze o perioadă frumoasă. 25 decembrie 2003... Mi-ar fi plăcut ca acea dată să creeze o poveste fără sfârşit, nu o poveste scurtă şi tristeţea pe care o resimt acum amintindu-mi de ea...

Aşa am ajuns să mă gândesc cum am perceput eu Crăciunul de-a lungul celor 34 de ani...

În copilărie îmi amintesc cum în jurul datei de 25 decembrie apărea sacul de plastic cu cadouri de la Moş Gerilă... Nu cred că m-am bucurat vreodată de acele cadouri... Erau doar diverse ciudăţenii de plastic care ajungeau rapid să fie abandonate într-un colţ... Poate erau şi ceva dulciuri, poate chiar portocale (acum mă întreb unde găsea Moş Gerilă portocale în perioada aia) dar nefiind eu prieten cu fructele, acestea mă lăsau indiferent.

Urma, pe 7 ianuarie, al doilea Crăciun (nu cred să-mi fi explicat cineva, când eram mic, pe înţelesul meu, care-i treaba cu semnificaţia religioasă şi cu faptul că oamenii nu sărbătoresc în acelaşi timp) pentru care eram obligat să merg cu părinţii la bunici, acolo unde se aduna o mare parte a familiei... Chiar aşa mă simţeam, obligat... Pentru că nu mă simţeam prea plăcut la masă cu mulţimea aceea de oameni pe care-i vedeam doar de vreo 3 ori pe an, nu-mi făcea plăcere nici grija pe care mi-o arătau aceştia, nici atenţia acordată... În schimb ţin minte că-mi plăceau dulciurile făcute de naşul cu astfel de ocazii şi faptul că, spre finalul serii, atenţia tuturor se îndrepta spre o chitară pe care începeau să cânte pe rând bunicul, unchiul, un văr şi, cu timpul, un frate... Aceste seri de Crăciun cu chitară stau, probabil, la baza faptului că frecventez acum seri de folk...

Aceste zile de Crăciun m-au făcut să mă maturizez, din unele puncte de vedere, destul de repede... Am ajuns într-o zi să-i spun lui tata, înainte de a pleca spre bunici, că merg cu ei doar pentru a salva impresia de unitate a familiei... M-am simţit oribil când tata le-a povestit celorlalţi ce spusesem eu mai devreme... Probabil simţeam că mi-a fost încălcat în mod brutal spaţiul intim de gândire... Oricum, e clar că nu mă simţeam parte a unei familii unite...

Peste ani, în perioada adolescenţei probabil, aceste întâlniri de Crăciun deveniseră mai plăcute pentru că se formase obiceiul de a sta la mese diferite tinerii şi adulţii... Felul acesta de a organiza lucrurile mă făcea să mă simt în mai mică măsură agresat... Într-un fel, îmi găseam locul...

Devenit adult cred că am avut parte de Crăciunuri mai plăcute pentru că deja mă puteam implica în discuţii cu adulţii de la masă, oameni suficient de inteligenţi încât să păstreze un stil plăcut de discuţie... Suficient de inteligenţi dar nu în egală măsură de inteligenţi... Mai mereu se găsea unul care să strice atmosfera... De obicei responsabil cu stricarea atmosferei era tata dar într-un an îmi amintesc că atmosfera a fost stricată de un văr al mamei...

Cred că începuse să-mi placă să ascult amintirile din tinereţe ale bunicului, amintiri care aduceau o imagine despre lume mult diferită de ceea ce trăiam eu...

Au trecut anii şi... s-a terminat cu Crăciunurile în familie... Odată cu dispariţia bunicilor s-a diluat şi (aparenta) unitate a familiei... Eu nu-mi mai găseam locul acolo aşa că, treptat, am renunţat să mai accept ocaziile de a-mi întâlni rudele...

A apărut şi acel moment 2003 care m-a rupt între două Crăciunuri... Anii următori am ajuns să urăsc ideea de sărbătoare pentru că, din ce în ce mai puternic, simţeam că nu am ce să sărbătoresc... Începeam să percep falsitatea oamenilor în raport cu sărbătoarea şi cu oamenii din jur... Începeam să mă întreb de ce a trebuit să îmi fragmentez existenţa în două calendare... Începeam să mă întreb cum voi proceda când va apărea ea şi... ne va despărţi un calendar... Simţeam că undeva este ceva greşit... Dacă eu deţineam adevărul atunci cum m-aş fi putut însoţi cu ceilalţi, sclavi ai minciunii? Probabil aşa a început izolarea... Mă simţeam străin atât de lumea mea cât şi de lumea celorlalţi... Eu cui aparţin? Nimănui!

Acum încerc să mă adaptez... Nici nu mă declar de acord cu ceilalţi (în sensul că sunt în stare să protestez când în biroul meu se împodobeşte un brad dar sunt în stare şi să accept că acei oameni sunt convinşi că aşa e bine să faci), nici nu dau buzna cu urări şablon, nici nu mă simt obligat să răspund urărilor celorlalţi (dintre care, unii, ştiu că nu sărbătoresc nimic azi dar... aş putea să spun că mă discriminează, neacordându-mi dreptul să fiu altfel decât ei), nici nu îmi interzic cu desăvârşire să fac urări (m-am trezit aseară urându-i, din inerţie, Crăciun fericit unui tip cu care nu consider că am o relaţie amicală, relaţia noastră fiind una presărată cu contraziceri şi indiferenţă).

Până la urmă, pentru mine Crăciunul este o simplă zi liberă... Doar acel moment 2003 îl consider cumva sărbătoresc pentru că am făcut atunci, pentru prima şi, momentan, ultima dată în viaţă ceva... am condus la gară, într-o zi friguroasă, după ninsori abundente care paralizaseră circulaţia trenurilor cu o zi în urmă, am condus la gară o femeie pe care o plăceam şi care urma să-şi petreacă Crăciunul ei, în familia ei... familie în care, speram cândva, îmi voi găsi şi eu un loc... Am îmbăţişat-o atunci la despărţire şi... parcă este singura îmbrăţişare despre care îmi amintesc ca ea s-o fi acceptat...

Iar azi dimineaţă, după cum spuneam, am visat... Eram aşezat lângă o femeie (o ea fără nume, fără chip bine conturat) cu care purtam o discuţie pasionantă... Era plăcut... Atât de plăcut şi relaxant încât... într-o scurtă pauză, mă trezesc că-şi apropie încet capul de al meu, mă priveşte în ochi, zâmbeşte, mă sărută apoi, cu un aer nevinovat, mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva iar eu... nu pot decât să-i spun că este foarte frumoasă... Visul s-a terminat aici dar am simţit nevoia să-l prelungesc perfect conştient, încă câteva minute... Mi-ar plăcea ca atât visul visat cât şi visul gândit mai apoi să devină curând realitate...

Şi am încălecat pe-o ea (pardon, pe o şa) şi v-am spus, aşa incoerentă şi netradiţională cum e, povestea mea de Crăciun...

Revenind parţial în tradiţie închei spunându-vă că am găsit o formă de urare interesantă, folosibilă cam în orice ocazie:

Nu îţi doresc ceea ce-mi doresc şi mie pentru că între necesităţile şi dorinţele mele şi ale tale pot exista diferenţe majore. În schimb îţi doresc să ai parte de ceea ce TU ai nevoie, de ceea ce TU îţi doreşti!

vineri, 24 decembrie 2010

Help! :) Test de inteligenţă

Salutări vizitatorilor blogului meu, vizitatori mai inteligenţi decât cei care vizitează alte bloguri! :)

Am primit ieri invitaţia de a participa la un test de inteligenţă pe care un colectiv de psihologi români l-a adus deja în faza a treia de validare. Eu am acceptat să particip, acum cateva minute finalizând testul. În cazul în care doreşti să participi şi tu, rugămintea mea este să îmi transmiţi într-un e-mail (îmi poţi scrie pe adrian_negoita_2005@yahoo.com) prenumele, adresa de e-mail la care doreşti să fii contactat/ă de persoana care m-a invitat să particip la test, vârsta (anii deja împliniţi) şi ultima şcoală absolvită. Eu urmează să-i forwardez datele tale iar ea urmează să verifice dacă te încadrezi în categoriile pe care mai are nevoie să le testeze apoi să ofere toate detaliile care-ţi sunt necesare pentru a participa la test.

Mai multe detalii în corespondenţa pe care am purtat-o pe tema asta, corespondenţă din care citez mai jos. Poza ataşată postării descrie categoriile care trebuie testate. Cifrele înţeleg că arată numărul persoanelor din acea categorie care mai trebuie testate.

Le mulţumesc celor care vor accepta să participe la testare! :)

Totul a început cu un mesaj pe Facebook:

"Buna Adi! :)

Uite, eu am o rugaminte la tine..
De doi ani fac parte dintr-o echipa care lucreaza la crearea unui test de inteligenta.. Acum suntem in a treia faza de validare a lui, in care avem deja construita si o varianta electronica, a carei completare dureaza doar 15 minute si care ofera pe loc raspunsul cu nivelul de inteligenta obtinut in urma testarii.

Ei bine, noi trebuie ca in perioada asta sa testam 102 persoane, de diverse categorii de varsta, intre 20 si 64 ani, numar egal de fete si baieti, numar egal de absolventi de facultate, respectiv absolventi doar de liceu.. Si intrucat gasesc destul de greu aceste persoane si sunt mult limitata si de timp, apelez si la ajutorul tau.. :)

Asadar, te rog mult sa imi spui prin reply la acest mesaj daca vei fi dispus intr-o zi sa imi aloci 15 minute pentru acest test, sau cunosti pe cineva care m-ar putea ajuta. Eu cunosc destul de putine persoane cu varste peste 30 ani, deci ar insemna foarte mult pentru mine ajutorul tau! :)

Daca vei fi de acord, astept sa imi dai reply la acest mesaj cu adresa ta de e-mail, pentru a-ti putea trimite mail cu link-ul de unde poti accesa testul, respectiv, orice alte informatii e nevoie sa stii spre a-l completa. ;)

Iti multumesc frumos si o seara minunata iti doresc!
"

Raspunsul meu suna cam aşa:

"Salut! :)

Poti sa-mi trimiti link-ul, in seara asta cred ca rezolv testul.

Spui ca ai mai putine cunostinte peste 30 de ani. Este posibil sa gasesc prin listele mele astfel de persoane, situatie in care este necesar sa stiu daca pot completa chestionarul folosind link-ul pe care-l primesc eu sau este necesar sa primeasca fiecare participant link personalizat.

Eventual, daca crezi ca e util si acceptabil, pot scrie si pe blog despre asta in speranta ca cititorii mei sunt interesati sa participe la testarea organizata de voi.
"

Ea:

"Buna Adi!


Iti multumesc foarte mult pentru ca te-ai oferit sa ma ajuti cu testul! E foarte important pentru mine, si sper ca totodata va fi o experienta placuta si pentru tine completarea lui! Astept feedback-ul tau!

Legat de alte persoane dornice sa completeze testul, eu zic ca, din moment ce vorbesti si cu alte persoane despre ce e vorba cu testul, iar ei isi dau acordul ca doresc sa il completeze si ca vor putea sa il completeze in timp util (cel mult o saptamana), atunci, ai putea sa imi dai mie direct un mail cu prenumele lor, adresa de email, varsta si ultima scoala absolvita, pentru ca eu sa le pot da reply in care sa le spun ce sa scrie la ID si link-ul cu testul. (asta pentru ca trebuie sa ma incadrez in niste categorii si urmeaza sa verific in functie de datele trimise de tine daca fiecare persoana se incadreaza, si apoi, trebuie ca fiecarei persoane sa ii dau un ID personalizat; fiecare persoana are un ID propriu pe care doar eu il stiu si il ofer celui/celei care isi da cuvantul ca poate completa testul in timp util ). Iti multumesc din suflet ca ma poti ajuta si cu alte persoane!... Uite, in scopul asta iti trimit o poza in care vei vedea categoriile de persoane ce mai am nevoie a le testa.

Asadar:
Testul poate fi accesat de la linkul urmator:

(...)
Toate instructiunile de folosire si exemple de itemi ale testului vei vedea cand dai click la test, mai sus. :) O precizare importanta: butonul ”finalizeaza” nu se apasa decat daca e completat tot testul; daca doar un exercitiu din cadrul testului e completat, atunci se apasa ”mai inainte”.

Vei vedea acolo la inceput ca ai de completat ID...
Pentru tine iti dau in avans un ID, in eventualitatea ca vei completa testul in cel mult o saptamana - tu ai spus ca il poti completa chiar in seara asta... ID-ul tau este: (...)
Adi, te rog mult sa ma anunti printr-un reply la acest mail dupa ce vei completa testul, sa stiu sa fac niste salvari de care voi avea nevoie apoi.
Sa ma anunti te rog si daca nu mai doresti sa il completezi din orice motiv...
Pentru orice alte intrebari legate de test, iti stau la dispozitie! ;)

Iti multumesc din suflet pt ajutor! :)
Astept raspunsul tau! :)
O seara cat mai placuta iti doresc!
"

După ce am rezolvat testul i-am scris:

"Salut!

Imi cer scuze ca nu am reusit sa ma ocup de test aseara. M-am ocupat de el acum. Este rezolvat. 18 din 30. Peste 8 intrebari am sarit si nu am mai apucat sa ma intorc la ele (...). Rezulta ca am gresit 4 raspunsuri si nu m-ar mira sa fie raspunsuri din acelasi tip de intrebare. Poate obtineam un scor putin mai bun daca nu rezolvam testul la birou unde am avut 2- 3 intreruperi de maxim 30 secunde fiecare.

Acum voi trece mai departe, la cautarea altor posibili participanti.

Succes mai departe!
"

joi, 23 decembrie 2010

Folk frate din nou acasă- Iron City- 22 decembrie 2010

Ieri am ajuns din nou în Iron City. După ediţia de criză, ţinută prin vecini, Folk fraţii s-au întors acasă. I-am vizitat şi eu şi, după vreo 4 luni de absenţă, constat că atmosfera a rămas aproximativ aceiaşi dar că sunt şi ceva schimbări la nivel de glume spuse pe scenă şi de piese cântate. Spre exemplu, nu eram obişnuit să aud piese ale lui Mărgineanu în Iron City.

A fost lume multă. Până la 1 noaptea când, din cauza oboselii, am plecat spre casă, clubul rămăsese plin, oamenii cântau, barul vindea... Apropo de bar, constat că s-a schimbat din nou echipa.

Bodi părea în formă, apărând de câteva ori pe scenă împreună cu instrumentul său preferat.

Cristina Andrieş a stat pe scenă mult mai mult decât eram eu obişnuit. A contribuit atât la piese preluate cât şi la piese despre care eu ştiu că sunt ale ei. Mi-a plăcut asta pentru că, în perioada în care treceam eu des prin Iron City, Cristina cânta destul de rar.

În schimb, de data asta, am auzit piese la care de obicei contribuia Nicoleta Pălărie cântate în formule în care Nicoleta a fost înlocuită de Cristina. Presupun că Nicoleta a fost ocupată cu alte lucruri motiv pentru care nu ajunsese în Iron City. E clar că trebuie să trec mai des pe acolo pentru a mă obişnui din nou cu formulele în care se cântă.

Cumva în continuarea serii de marţi, am auzit şi în Iron City Anotimpuri. Am auzit şi Bună varianta rea în varianta Teddy (adică varianta cu text încurcat- scurtat). Dintre piesele dragi mie au mai fost Cântă cucul, Verginica, Pseudofabula, Broasca ţestoasă, Gândacul (chiar nu-l mai auzisem de mult timp...).

Mysha povestea cum, în Bucovina, când încerca să scoată de la public vreau, beau, stau, reuşea să obţină doar beau, beau, beau... Se pare că bucovinenii sunt mai beţivi în comparaţie cu bucureştenii! :))

În public am observat o persoană din cele care mă întristaseră în El Primer Comandante, sau cel puţin am avut eu senzaţia că e ea. Totuşi, în Iron City nu m-a mai apucat melancolia blegoasă. Tot în public, au existat câţiva oameni care le-au spus celor din Folk frate că se bucură pentru redeschiderea Iron City.

A fost, în felul ei, o ediţie Folk frate de sărbătoare. A contribuit la asta, în mare măsură (după părerea mea) revenirea în Iron City dar şi apropierea sărbătorilor de iarnă. Şi dacă tot e Crăciunul aproape (al unora, nu şi al meu), sugera cineva că publicul nu are forţă pentru că... a ţinut post. :D Totuşi, au existat destule domnişoare care au strigat destul de tare Vreau copii! aşa că Johnnie le-a povestit mai târziu cam ce-i aud urechile la teatrul de copii când un personaj de basm urmează să fie otrăvit, poveste după care a întrebat În condiţiile astea mai vreţi copii? :))

Pe scenă sau în imediata ei apropiere dar musai în scopuri sonore s-au văzut, rând pe rând, Mysha, Teddy, Johnnie, Cristina Andrieş, Fram Renul Polar, Vlad, Bodi. Probabil că după plecarea mea a cântat şi Dan Vasilescu pentru că l-am văzut în club. Am sperat că va ajunge acolo şi Ioana dar... cred că a fost ocupată şi de data asta...

M-am retras puţin după ce deja obişnuitul duet Cristina- Vlad a cântat Baby (Iris). Acum citesc versurile şi constat că regăsesc în ele, într-o oarecare măsură, povestea mea... Un taxi aştepta în faţa clubului, era liber aşa că am profitat de el şi, puţin după 1:00, eram acasă...

Şi pentru că, uneori, un sfârşit e un început, voi nota acum că, în drumul de la birou spre casă, cu câteva ore înainte de Folk frate, fiind întâmplător în trecere prin centru, am avut impresia că văd un chip drag... Surpriza a fost atât de mare încât, în loc să fac câţiva paşi rapizi şi să verific dacă e ea, am rămas blocat având doar timp să o văd cum dispare pe o stradă laterală... Cred că a trecut mai mult de un an de când nu am mai văzut-o şi parcă mi-e dor de ea... Mi-ar plăcea să simtă şi ea ceva asemănător... Mi-ar plăcea s-o revăd curând... Mi-ar plăcea ca acea ocazie să mă găsească suficient de relaxat încât să-i ofer, cu mai bine de trei ani întârziere, îmbrăţişarea pe care mi-am interzis-o la acea primă despărţire în zori... O plac... Şi aproape mă mir că am lăsat neexprimat acest sentiment mai bine de doi ani...

miercuri, 22 decembrie 2010

Folk cu dreadlocks...

21 decembrie 2010, a doua mea seară în El Primer Comandante. După seara de Kultură cu Diana Roşca a venit rândul unei seri de folk. Deloc întâmplător, a fost o seară cu Casa cu prieteni alături de cei doi (Cristi şi Andrei) pe care eram destul de convins că i-am văzut şi în Mojo şi de un nume despre care nu ştiam nimic, nume care a fost şi înlocuit până la urmă din cauza unor probleme personale ale lui Alex Porro, omul cu care începea afişul concertului.

Pentru că nu îmi mai place să car rucsacul prin cluburi, mi-am calculat timpul în aşa fel încât să trec pe acasă înainte de concert. Ajung, trec prin obişnuita serie de saluturi (Eugen, Mi, Sorin, oameni de pe carpaţi, oameni pe care nu mi-i aminteam, oameni pe care-i recunoşteam dar pe care nu mai ştiam cu ce ocazie i-am cunoscut), trec pe la bar şi apoi mă aşez la masă cu Sorin şi Ana. Cel puţin pe omul care m-a întâmpinat cu ceva de genul long time no see nu-mi aduc sub nicio formă aminte unde-l mai întâlnisem...

Se anunţa o seară calmă... Până începe concertul vorbim pe temele obişnuite (gen "scandalul" pe care l-am făcut în legătură cu Iron City, concertul Ţapinarilor, biciclete, antrenament pentru munte -pe tema asta s-ar putea să iau în serios ideea de a alerga în IOR pentru a-mi testa condiţia fizică-, ture carpaţi trecute şi viitoare). Nu ştiu cum mi-am amintit şi faza cu uşa de la El Grande Comandante aşa că ne-am amuzat puţin pe tema asta...

Sorin se mira că m-am reapucat de bere. Mirarea lui m-a pus pe gânduri ceva mai târziu. Mi-am dat seama că, în urmă cu nişte luni, încă eram convins că berea face din mine alt om. Următoarea fază am fost convins că voi fi alt om fără bere. Apoi mi-am dat seama că, cu sau fără bere, sunt acelaşi om. În situaţia asta, ştiind acum că nu este firesc să aştept miracole dinspre bere, mi-am dat seama că nu-i tragic nici dacă beau, nici dacă nu beau motiv pentru care îmi propun ca în viitor să beau bere sau suc, în funcţie de dispoziţia de moment.

La puţin timp după începerea concertului... apar 3 oameni care-mi aminteau de alţi 2 oameni cu care, într-o formă sau alta, am avut/ am relaţii tensionate... Culmea este că relaţia cea mai tensionată îmi era reamintită de doi oameni în timp ce relaţia mai calmă îmi era amintită, într-un mod mult mai plăcut, doar de o persoană. Deci 2-1 pentru rău... Mi se cam prăbuşise orizontul interior dar am încercat să las lucrurile să treacă... Mi-a reuşit asta într-o mică măsură, fiind suficient să-mi reapară în faţa ochilor persoana care semăna (din punctul meu de vedere, pur subiectiv) cu cineva ca să mă întristez... Şi aşa, am fost împărţit între calmul relativ şi starea de agitaţie surdă aproape tot concertul, până când respectivele persoane s-au retras pe rând din club.

M-am gândit să iau lucrurile aşa cum sunt, să accept eu în faţa mea că mă tulbură unele asemănări întâmplătoare şi, pentru situaţia în care aş fi ajuns să mă simt mult prea demolat pentru un astfel de context totuşi vesel, îmi propusesem să mă retrag din club dacă starea mea psihică s-ar fi înrăutăţit până la un nivel îngrijorător.

Casa cu prieteni a avut un recital scurt, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Au cântat câteva piese de-ale lor (Cine eşti tu?, Valeria, Nebunie...) câteva preluări de iarnă (care m-au lăsat rece), o preluare a preluării preluate şi de Omul cu şobolani. Chiar nu-mi imaginam că Anotimpuri (Vali Sterian) ar putea fi preluată de OCS.

În timpul recitalului o idee care suna destul de nostim: Le mulţumim celor care au asigurat baletul la piesa asta. Ei bine, eu aş fi înlocuit balet cu coregrafie dar, probabil, nici alegerea mea nu ar fi descris corect ce se întâmpla acolo. S-o lăsăm cum a picat! :D

Oricum, cu ocazia asta m-am gândit iar dacă aş exagera cu ceva dacă m-aş consulta cu Monica în legătură cu unele cuvinte pe care eu le percep cumva, sclavii DEX-ului le percep altcumva iar eu, din aceste artificiale războaie, ies supărat de fiecare dată... Deja am păţit-o de două ori în ultimele luni, cu empiric şi hipocondrie...

Recitalul celor care l-au înlocuit pe Alex Porro nu m-a impresionat în mod deosebit deşi, în timpul probelor de sunet, mi se părea interesant cum sună. Se pare că acele "vedenii" au influenţat puternic modul în care am perceput concertul...

Cel mai deosebit mi s-a părut de data asta recitalul dat de Cristian Stanciu şi Andrei Ivan. Aceştia, începând cu o mulţime de piese în engleză, preluări de la diverse trupe cândva celebre (dintre care mi-a lipsit preluarea din Nirvana pe care am tot sperat s-o ascult din nou), au continuat cu preluări româneşti care chiar au reuşit să mă bucure... La Ţurţuri metalici a mai apărut o undă de melancolie blegoasă, la 18 ani mi-am amintit de primul Stufstock, de Andreea care chiar avea 18 ani pe atunci, la Aproape de voi chiar m-am simţit bine (amintindu-mi şi senzaţia plăcută pe care mi-a lăsat-o piesa asta când a fost cântată la Folk frate de criză), la Ana, deşi am spus în treacăt că aş prefera-o pe Persefona (semimaneaua Folk frate), m-am trezit întrebându-mă câte litere îmi face plăcere să pun înainte de Ana, formând astfel alte prenume care înseamnă ceva important pentru mine. Aseară mă gândeam că între o literă şi trei litere aş prefera să adaug doar o literă. De dimineaţă mi-am dat seama că există şi cineva cu prenumele format din două litere+Ana. Prin urmare, în contexte diferite, prefer să o îmbunătăţesc pe Ana adăugându-i una, maxim două litere. S-o modific prin adăugarea a trei litere pare inutil şi de nedorit...

Nu prea a ieşit cronică de concert, a ieşit doar o poveste...

Am rămas de aseară cu impresia că aceste concerte folk sunt printre cele mai frumoase şi uşor de obţinut momente de viaţă. Aş avea nevoie şi de altceva pe lângă ele dar, decât să-mi consum toată energia regretând că nu se întâmplă şi altceva, încerc să accept această formă de bine incomplet şi să mă bucur de ea. Încerc să nu mai consider că e inutil să trăiesc din când în când pe o astfel de insulă...

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Ţapinarii în Cage Club- 17 decembrie 2010

Reîntors pe Facebook în urma evenimentelor legate de Iron City, evenimente care au stârnit atât curiozitate cât şi emoţie, au revenit şi anunţurile de concerte. Primul, un concert despre care deja aflasem, concertul Ţapinarilor din Cage. Suna tentant pentru că nu-i mai văzusem în concert din vară, de la concertul din Club A (cronică, aici). Caut zilele trecute o hartă pe care să localizez clubul, mă lămuresc unde e aşa că rămâne doar să decid vineri seară dacă merg sau nu la concert.

Împărţit între job, casă şi club, abia pe la 19:30 am decis să merg. Plec de la birou, mă opresc să mănânc ceva apoi mă-ndrept spre Titulescu 171. Ajung, sunt încântat de săgeţile care indicau drumul din şosea către gangul pe unde se intră în club, intru în club şi... găsesc ceva foarte potrivit pentru concerte rock. Nu-i de mirare că Metalhead a făcut o pasiune pentru acest club. Mă uit la preţurile din stânga barului (e fain când preţurile sunt aşa uşor de văzut), mă decid să încep cu o bere apoi îmi caut un loc. Mă aşez undeva pe latura stângă, pe singurul scaun înalt care rămăsese în zonă. Studiez locul şi remarc bune şi rele...

Prima impresie despre Cage Club

Pentru că prefer de la o vreme să caut întâi laturile pozitive ale locurilor şi oamenilor cu care interacţionez pentru prima dată, încep cu lucrurile care mi-au plăcut în Cage Club:

-Luminile

Mi-au plăcut atât luminile de pe scenă cât şi felinarele plantate pe pereţi.

-Muzica difuzată înainte de concert

Din acest punct de vedere, aproape că uitasem că am venit să ascult ceva destul de diferit de ce auzeam înaintea spectacolului. Printre altele, o piesă Zdob şi Zdub, vechea Videli noch. Firesc, mi-am amintit din nou de acea noapte a devoratorilor de publicitate din 2005, la câteva săptămâni înaintea ultimei ture cu ea. Totuşi, de data asta piesa a trecut destul de veselă pe lângă mine:



Mai târziu, "un val o să m-arunce în cortul ei (...) în vara asta am să mă îndrăgostesc...":



-Mi se pare un club OK chiar dacă eşti singur

-Sonorizare faină

Deşi eram pe partea stângă, am remarcat nişte efecte stereofonice drăguţe care, îmi imaginez eu, erau şi mai faine ascultate dintre boxe, la câţi metri în faţa scenei

-Angajaţii clubului sunt discreţi şi eficienţi

-Preţurile destul de mici, afişate foarte vizibil (am mai scris despre ele), pe un panou de plastic albastru, scris cu alb (parcă), luminat din spate

Acum să menţionez şi lucrurile mai puţin plăcute:

-Lipsa garderobei

Totuşi, recunosc că nu am întrebat dacă au garderobă dar, observând oamenii din jur, am tras concluzia că nu au.

-Poliţele puţine

Mă leg aici de faptul că, exceptând poliţa din două segmente prezentă pe peretele stâng, apreciez că puteau fi valorificaţi măcar pe două laturi şi stâlpii şi stâlpii dintre zona cu mese şi spaţiul liber. Totuşi, dat fiind că sunt stâlpi subţiri probabil nu s-ar fi câştigat mare lucru.

-Scaune înalte puţine

Aici mă refer la faptul că poliţa din stânga era prevăzută cu scaune doar pe partea dinspre scenă dar că, din aceste scaune, până la urmă rămăsese doar unul, cel pe care-l ocupasem eu. Celelalte 3 (da, doar 3...) au plecat două spre scenă, unul pe post de cuier pentru un grup care avea masă rezervată

-Toaleta

Un tip de înălţimea mea trebuie să facă pipi cam în sus. :)) În rest, relativ curat şi, un alt minus, o singură chiuvetă. Cât despre lipsa uşilor la cele două cabine unde până şi împăratul merge singur... am mai observat-o cu ani în urmă şi în alt club, nu reţin în care. Totuşi, nenumărându-mă eu printre cei care se simt confortabil chiar şi când îşi satisfac nevoile fiziologice într-un spaţiu semiprivat, mă bucur că nu am avut stomacul deranjat.

Tănase

Înainte de concert, apare Tănase în raza mea vizuală dar, fie pentru că şi-a schimbat puţin look-ul, fie pentru că nu-l mai văzusem de 4 luni, am fost foarte aproape să nu-l recunosc. Am schiţat totuşi un salut (în definitiv li s-a întâmplat şi altora să salute din greşeală necunoscuţi şi... un salut este oricum altceva decât o înjurătură :D) după care au urmat două reprize scurte de conversaţie.

Pe scurt, mi-a spus că s-a redeschis Iron City (ştiam dar m-am bucurat să aud şi de la el asta), că nu a putut să vină la Folk frate fără de Iron (cronici aici şi aici) motiv pentru care doar i-a încurajat pe băieţi pe blog, m-a anunţat că Ţapinarii au concert în e... Varză pe 31 decembrie, mi-a spus că el are multă încrede în Pick, trupa pe care au invitat-o din nou pentru deschiderea concertului, mi-a confirmat că este vorba de aceiaşi băieţi care le-au asigura deschiderea şi în Mojo (cronică, aici), îmi spunea că a citit una dintre postările mele legate de problemele (rezolvate, din fericire) clubului Iron City... Ca de fiecare dată când, în puţinele minute libere, Tănase a provocat o scurtă conversaţie, momentul mi-a făcut plăcere şi mi-a reconfirmat impresia bună pe care o am despre el nici eu nu mai ştiu de când... De fapt ştiu, mi-a lăsat o impresie bună de la primele seri Folk frate în care l-am auzit deşi, cu Ţapinarii, îl auzisem cu ceva timp mai înainte....

Dacă tot vorbim de Tănase la Folk frate, să reamintesc două filmări ale mele în Iron City:





Am mai comentat şi subiectul Om Bun, amintit şi la Folk frate de criză. E aiurea să scoţi concursul din Om Bun. Şi spun asta gândindu-mă la oameni faini care au avut prezenţe în concurs anii trecuţi: Ioana Munteanu şi Casa cu prieteni. Astfel de oameni merită şansa de a cânta în faţa unui public numeros şi cunoscător, moment după care cariera lor muzicală consider eu că are de câştigat.

Concertul

Acum a venit timpul să vorbesc şi despre concert. Probabil e inutil să precizez că m-am întors mereu mulţumit după concertele de club ale Ţapinarilor. În rezumat, aş putea spune că mi-a plăcut şi acum.

Deschiderea, aşa cum precizasem deja, a fost făcută de cei de la Pick. Dacă în Mojo cântaseră două piese, de data asta au cântat trei. Prima, o piesă proprie, Visare. Au urmat două preluări, Luna în cascade (mi-a plăcut tare mult cum le-a ieşit) şi deja obişnuita Dinţii cu tesla ţapinărească. La plecarea de pe scenă cei doi, confirmând emoţiile despre care vobea Tănase, au reuşit să trântească un microfon pe jos. :) Tănase, pe durata recitalului Pick, a fost aproape de scenă, aşezat pe micul postament pe care sunt mesele înşirate. Pe ultima piesă le-a şi strigat ceva dar nu am înţeles ce.

Am remarcat cum publicul i-a înconjurat pe cei de la Pick, de unde trag concluzia că sunt deja apreciaţi. În timpul recitalului Ţapinarii, i-am remarcat pe cei doi Pick cu un pui de coregrafie pusă la punct deşi cei doi se aflau în colţuri diferite ale clubului.

În sfârşit, Ţapinarii! Încep cu Pescăruş (cred că s-au adunat câteva concerte la care am asistat începute cu această piesă cumva tristă, am analizat-o cândva aici), din nou simt chestii stranii...

Puţin mai târziu, confirmând ce-mi spunea Tănase înainte de concert, au încercat să aducă publicul de la mese mai aproape de scenă. Covei spunea: "Dacă cineva ne place ar putea să vină mai aproape de noi, de scenă..." Vorbele lui au avut efect, spaţiul din faţa scenei a fost populat într-o oarecare măsură cu spectatori care fie şi-au luat cu ei scaunele de la mese, fie s-au aşezat direct pe podeaua de lemn. Chiar mi-a plăcut genul acesta de public aşezat pe jos ascultând Ţapinarii.

Înainte (sau după) În şuturi, Covei avea chef de glume şi spunea: "Va veni vremea când Ştefan Bănică va cânta în Cage!"

Pe Du-te naibii de aici am remarcat mimica expresivă, scârbită, a lui Tănase.

Pe Pentru voi publicul s-a auzit minunat.

Mai târziu o piesă din care am reţinut "pentru că aşa ştiu eu să iubesc şi poate să urăsc".

Un nou moment Covei: "Noi suntem profund anti Valentine' s Day", completat de Tănase care explica mai clar că "suntem anti Valentine' s Day dar nu suntem pro- fund". :) Cred că la aniversarea de 8 ani a Ţapinarilor am reţinut primele comentarii despre cei care se iubesc altfel... Cei care au chef pot să-şi arunce o privire aici.

După Un ungur mic mi-am amintit pentru o clipă de Cristina pentru că... Ţapinarii au venit cu o sugestie simpatică: "Mulţumim foarte mult, Peninsula!" :))

Ceva mai încolo, un moment în care s-a văzut, odată în plus, că Ţapinarii gândesc. Nu mai reţin în ce context din public s-a auzit acel deja mult prea auzit Nu ştiu... Tănase a considerat că se impun câteva vorbe: "Să n-o mai aud pe asta cu nu ştiu... Face mişto de un om handicapat, săracu'."

Îmi amintesc ca s-a discutat şi miercuri, la Folk frate pe tema asta. Cineva spunea că nu ştie despre ce este vorba, iar Mysha îi răspundea: "Sunt mândru de tine dacă nu ştii despre ce este vorba!" iar eu spuneam că, din păcate, aflasem despre ce e vorba...

Sunt fericit m-a găsit urmărind degetele pe chitară, moment în care am considerat că este o piesă destul de complicată. Găsisem cândva un blog pe care se comenta că sunt simplu de cântat la chitară cântecele Ţapinarilor... Deşi nu cânt la chitară (oare mi-ar plăcea? nu ştiu...) îndrăznesc totuşi să afirm că Sunt fericit contrazice cu succes părerea acelui blogger.

Pe Procust mi-am amintit de obsesia muzicală de zilele trecute şi m-am bucurat s-o aud din nou.

Spre final, pe Doi bani, mi-am amintit-o pe Cristina Andrieş cântând piesa asta în vară, în Iron...

Curând concertul s-a terminat... A urmat retragerea pe jos de casă, tip de retragere asumat după o obrăznicie de taximetrist de gară... Despre acel moment trist de vesel sau vesel de trist, într-o postare viitoare.

În aproximativ două ore eram acasă după un drum sub o lună plină superbă, pe o vreme rece dar calmă. Un termometru arăta -8 grade dar, până aproape de casă când, cred eu, obosisem un pic, n-am simţit frigul...

Regretând un pic că postez cam târziu această cronică şi că am omis cu siguranţă unele momente interesante din spectacol (de exemplu, nu am spus nimic de tatuajul abia ghicit în semiîntuneric de pe umărul drept al unei domnişoare din public) închei aici cu promisiunea că voi urmări în continuare concertele folk din cluburi şi că voi scrie despre ele când timpul îmi va permite să merg acolo apoi să scriu.

vineri, 17 decembrie 2010

Iron City îşi continuă existenţa! :)

Citesc pe blogul oficial Folk frate că "se intampla minuni, si pentru ca Iron City s-a redeschis" (pentru detalii şi fotografii click), situaţie în care nu am decât să mă bucur că lucrurile s-au rezolvat şi să-mi promit că voi trece mai des pe acolo, în special în serile de miercuri.

Deşi sunt o mulţime de probleme nerezolvate în viaţa mea, starea mea e îmbunătăţită de rezolvarea unei probleme de suflet.

Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo (mi s-a spus doar că sunt lucruri complicate care nu pot fi povestite în câteva minute) dar îmi pare bine că, începând de aseară, Iron City trăieşte din nou!

Să ne trăiască, club şi oameni, încă mulţi ani de acum încolo! :)

joi, 16 decembrie 2010

Folk Frate de criză sau Speranţa moare ultima...

După cum deja ştiţi, clubul Iron City are probleme, motiv pentru care, de luni începând, stă închis...

Azi, în seară de Folk frate, am trecut pe la 20:00 pe Blănari. Clubul era închis iar Bodi am avut senzaţia că este prin zonă. Mi-a fost jenă să-l abordez dat fiind că nu puteam schimba cu nimic situaţia tristă în care se afla Iron City, "copilul" său.

Ajung acasă trist, mă învârt puţin în jurul cozii apoi intru pe internet. Aici, surpriză! O referire la un eveniment Facebook care se petrece pe Blănari 21. Îmi reactivez contul de Facebook. Intru pe eveniment, nu înţeleg nimic dar, pentru că era deja 10 noaptea, regretam un pic că nu am rămas în zonă pentru a urmări cum evoluează lucrurile. Intru şi pe messenger şi sunt abordat de Ioana care-mi recomanda să merg la Folk frate dacă pot pentru că oamenii fac revoluţie pentru a opri desfinţarea clubului.

Cuget un pic apoi decid să plec acolo, deşi nu aveam nici cea mai vagă idee ce voi găsi. Era târziu aşa că am lăsat baltă autobuze şi tramvaie. Am mers la un bancomat, am scos nişte bani (rămăsesem în pană de numerar) apoi am zărit un taxi cu care am plecat spre centru.

Eram prea emoţionat ca să mă mai şocheze faptul că şoferul mi-a declarat senin că nu ştie unde e strada Blănari după care m-a întrebat pe unde vreau să mergem. Chiar m-am simţit bine pe traseu vorbind cu şoferul de biciclişti, motociclişti, poliţişti cu foamea în gât şi alte probleme de actualitate.

Ajung pe la 11 noaptea şi-l zăresc pe Orhan în faţă la Club A. Presupuneam că oamenii din Folk frate sunt şi ei pe aproape aşa că am mers spre Iron City în speranţa că voi găsi uşa deschisă şi voi auzi muzică de jos. Nu era aşa. Pe uşă era un bilet cu două numere de telefon.

Mă întorc spre Orhan, îl întreb dacă ştie ceva şi-mi spune doar că Iron City e închis. Acum e acum! Ce fac?

Revin la uşa Iron City şi sun pe unul dintre numerele afişate. Nu ştiu cu cine am vorbit, poate cu Bodi, poate cu Mysha. Mi se spune că se ţine o cântare "de cabană" într-o cârciumă care se vede din strada Covaci. Cer detalii, sunt îndrumat cu răbdare şi... iată-mă pornind într-acolo.

Ca teleghidat, intru în curte, cobor scările şi deschid exact uşa care dădea în sala unde se reuniseră Folk fraţii. Am mai prins cam o oră de cântare. Atmosfera era plăcută, echipa Folk frate zâmbea dar pe faţa lui Bodi se citea tristeţea.

Am reauzit cântece obişnuite precum Broasca ţestoasă, Ochiul dracului, Pseudofabula...

După cântare, Mysha mi-a povestit că seara asta a fost provocată de Bianca (ibibianca pe youtube, merită!), iniţiatoarea evenimentului Facebook. Era frumos dacă îi mulţumeam pentru iniţiativă când era la doi paşi de mine dar... dacă nu acolo, măcar aici să-i mulţumesc! Când au văzut Folk fraţii că "nebunii" vin la club s-au anunţat şi ei. Odată adunaţi acolo, au pornit în căutarea unui bar unde să poată cânta după care, pe o bucată de hârtie şi cu un pix găsit întâmplător la cineva, au lăsat mesaj pe uşă la Iron City. Şi aşa, datorită unui şir de coincidenţe norocoase, am ajuns şi eu la ediţia Folk frate de criză.

Vestea bună e că Folk frate nu moare dar... toţi speră să renască tot în Iron City. Până la apariţia unui anunţ clar pe IronCity.ro oamenii spun că mai putem spera. Prin urmare, sper...

Precum Edi cu aproape doi ani în urmă, şi Mysha mi-a sugerat să nu stau singur, moment în care am ajuns la masă cu el, cu Carmen (cred), Bodi, Jonnie şi încă cineva...

De dimineaţă Mysha va anunţa pe blogul Folk frate ce s-a întâmplat în seara asta. Urmăriţi-le în continuare blogul în speranţa că vor apărea noutăţi îmbucurătoare! Ni se promit şi câteva poze! :)

Îmi pare bine că i-am revăzut, îmi pare bine că Ioana m-a convins să plec de acasă... A fost scurt dar frumos!

Mulţumiri! :)

miercuri, 15 decembrie 2010

Cu părere de rău, despre Iron City...

Ieri citesc şi sper să nu fie adevărat. Aseară cineva-mi garanta că s-a închis Iron City, sursa omului fiind chiar Bodi. Acum, deşi în continuare mi-ar plăcea să nu fie adevărat, sunt în mare măsură dispus să accept că Iron City s-a închis. Este genul de moment în care te gândeşti la bilanţuri. Dimineaţă, când m-am trezit din somn, mi-am dat seama că sunt trist gândindu-mă la Iron City, parcă a curs şi o lacrimă. M-am întrebat ce a însemnat Iron City pentru mine şi, în câteva minute, mi-am dat seama că era un loc special.

În Iron City am avut oameni frumoşi lângă mine (Oana, Sandra, Alexa, Florin, Ştefan...), am făcut schimb de zâmbete (devenise un obicei schimbul de zâmbete cu Cristina Andrieş), am fost ţinut minte de oameni de folk (Edi, Tivodar, Tănase...), am zâmbit la piese vesele, am aşteptat piese dragi mie pentru a fi şi eu printre vocile din public care aveau chef de cântat, am plâns când textul unor cântece îmi stârnea amintiri care dureau, am filmat (şi aşa am cunoscut-o pe Mi, a doua voce feminină din Casa cu prieteni), mi-am exersat capacitatea de a scrie cronici de concert, am purtat discuţii plăcute (cu Oana, cu Sandra, cu Mysha... cu acesta din urmă, în aprilie sau mai 2010, cu ocazia unui concert de joi, am avut o discuţie pe care mi-o amintesc şi acum cu mare plăcere), am avut parte de multe saluturi, de urări, de stare de bine, de calm, de armonie, am ascultat-o pe Ioana Munteanu, l-am ascultat pe Emeric Imre, am ascultat-o pe Magda Puskas, am avut plăcerea să-l aud pe Tănase comentând frumos despre cronica mea pentru un concert de-al lor din Green Hours, am ascultat muzică până târziu în noapte, am băut bere, am privit femei frumoase, m-am identificat nu odată, deşi cumva din sens opus (în sensul că el e solid, eu slab), cu Johnnie când spunea, văzând vreun decolteu provocator sau nişte picioare frumoase, ceva de genul "Deşi nu par, sunt şi eu om."

Cu atâtea părţi bune e loc şi de o mică tristeţe care, este necesar să precizez, nu a fost provocată în mod direct de oamenii din club. Mica tristeţe se leagă de faptul că, după atâtea seri minunate, nu m-am ales şi cu o prezenţă feminină care să rămână în viaţa mea, cu care să formez un cuplu, cu care, vorba basmelor, să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi...

Sunt multe lucruri care-mi vor aminti de Iron City. Sper să reuşesc zilele următoare să scriu mai mult despre ce a însemnat acest loc pentru mine.

Deocamdată, pentru mulţimea de seri petrecute acolo, le mulţumesc celor de pe scenă, celor de la bar, celor din public, celor care au scris pe bloguri despre club, celor care au citit cronicile mele, celor care au comentat la ele, celor care au vizualizat clipurile filmate acolo, postate de mine pe youtube, celor care, sub o formă sau alta, întăresc legătura dintre mine şi club.

Fie să renască!

Am scris iar despre Iron City pornind de la ideea că tot ce e bun pare să dureze, din păcate, doar trei ani... 2007- 2010... Atât a trăit Iron City... În amintirea lui, o captură de pe site-ul clubului (din câte ştiu site-ul a apărut cu doar câteva luni în urmă şi, probabil, va dispărea odată cu clubul, deşi mi-ar plăcea ca măcar site-ul să rămână, cu afişele de concert şi cu fotografiile de pe el) şi o captură după cuvintele după care, cu regret o spun, a fost găsit blogul meu azi.

Sper să revăd oamenii de acolo...
Acum îmi dau seama că acest text va trebui editat mai târziu pentru a-l completa cu mulţimi de link-uri...
A fost frumos... Păcat că s-a terminat... Dacă aş fi ştiut că miercurea trecută este ultima seară Folk frate din Iron City aş fi ajuns acolo... Aşa rămâne unda de regret...
Un lucru e sigur. Chiar dacă uneori am lipsit multe săptămâni la rând de acolo, faptul că citeam din când în când că viaţa în Iron City e la fel de frumoasă precum o ştiam îmi dădea o stare de linişte. Acum am rămas fără o ancoră sufletească...
Încerc să nu fiu patetic dar trist sunt... :(

marți, 14 decembrie 2010

Obsesia muzicală a serii de luni...

Ieri seară m-am trezit în minte cu "Fă-mă şi desfă-mă în mii de bucăţele/ Nu voi fi niciodată altceva decât sunt" motiv pentru care mi-am amintit de Ţapinarii. Cum în astfel de împrejurări dau cât pot de repede un search pe youtube, am făcut şi de data asta la fel... Şi am găsit un clip drăguţ cu vizualizări puţine. Mi-am dat seama că merită promovat pentru că are în el fotografii din Vamă şi... din Iron City, două locuri care-mi sunt dragi. :)

Prin urmare...

Ţapinarii- Procust

Taie-mi mâinile, taie-mi picioarele
Taie-mi gândurile toate în două
Dar nu te face că plouă
Taie-mi pletele, scoate-mi ochii
Astupă-mi urechile cu dopuri
Dar nu calcă pe nervii mei cu tocuri
Potriveşte-mă şi împotriveşte-mă
Fă-mă şi desfă-mă în mii de bucăţele
Nu voi fi niciodată altceva decât sunt
Un om ce se zbate între cer şi pământ

Taie-mi visele, rupe-mi ridurile
Îndreaptă-mi nasul, fă-l şi mai strâmb
Dar nu te atinge de visul meu nătâng

Sursa textului: versuri.ro



Sper să vă placă şi vouă! :)

Later edit: tocmai am citit pe blogul Folk frate că s-a închis/ se va închide Iron City, nu reuşesc să înţeleg exact. Sper să fie o eroare la mijloc, altfel este posibil să ajung să regret fiecare seară de miercuri în care nu am fost acolo, din 2008 de când am avut norocul să descopăr acest club. Îmi face plăcere să-mi amintesc de Tănase (tocmai am citit că Ţapinarii au concert pe 17 decembrie, în Club Cage- Bd. Nicolae Titulescu nr. 171) care mi-a explicat pe blogul lui (de pe fosta mea casă virtuală, yahoo360) unde e clubul (şi aşa îmi amintesc din nou că nu am ajuns până acum la un concert Semne) şi de Adriana cu care mă văzusem înainte de prima mea seară Folk frate... Muzici şi munţi...

La aşa veste, este necesar să merg mâine în Iron City unde va cânta Alina Manole cu Teddy şi Adrian Cristescu. Ar fi păcat să fie ultima seară în Iron City...

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Cum aleg aparatul foto?

Postare actualizată- 5 februarie 2012

Pentru că mă frământă totuşi din când în când lipsa unui aparat foto pe care să-l car după mine aproape tot timpul, încerc să-mi dau seama ce aş cere de la un aparat foto... În primul rând, mi-e clar că nu mi-aş permite şi, probabil, nu aş folosi la adevărata valoare un DSLR. Prin urmare, ar rămâne să mă orientez către un alt aparat foto compact, asemănător cu cele trei cu care am avut ocazia să lucrez în ultimii ani, aparate cu care poţi face fotografii destul de bune precum cele de aici şi chiar filmări (modeste, e adevărat) precum cele de aici.

Ce aş cere aparatului? I-aş cere un zoom optic cât mai mare (zoom-ul digital nu mă interesează), i-aş cere să filmeze, cu sunet, preferabil stereo, preferabil full HD (ca să-l pot folosi când mai ies în cluburi, la folk), i-aş cere să funcţioneze cu baterii (reîncărcabile) AA, nu cu cine ştie ce model special de baterie, i-aş cere să aibă o carcasă solidă cu display-ul cât mai mic (pentru că, pe munte, se întâmplă să-l mai loveşti iar display-urile mari am constatat că sunt mai uşor de spart), i-aş mai cere o valoare cât mai mare pentru ISO, i-aş cere un preţ sub 1000 de lei şi... cam atât îmi trece prin minte acum.

Să nu uit! Admiţând că aş avea acum banii potriviţi i-aş mai cere să fie pe stoc pentru că, atunci când am strâns banii pentru un obiect dorit, prefer să îl am în mână cât mai repede. :)

Citind despre câteva zeci de aparate foto constat că perfecţiune nu există, motiv pentru care am redus importanţa unor criterii din cele menţionate mai sus, situaţie în care, insistând pe preţ, pe filmarea cu sunet şi pe funcţionarea cu baterii AA constat că aş putea alege aparatul următor:

Foto: emag.ro

Nikon Coolpix L120, cu 21x zoom optic, filmare HD720p cu sunet, alimentare cu baterii (reîncărcabile) AA (pe tema bateriilor recomand produsul de aici, cu care am făcut de curând peste 400 de fotografii la temperatură sub 0 grade Celsius; ca încărcător îl recomand pe acesta), display de 3``, ISO până la 6400 şi un preţ de 999 lei, redus în prezent la 899 lei.

Alte avantaje: garanţia de 24 de luni care se poate extinde cu 1 (69 lei) sau 2 ani (109 lei), condiţiile bune de reparaţie post- garanţie despre care poţi să citeşti aici, costurile rezonabile ale diagnosticării şi manoperei pentru reparaţie post- garanţie (vezi aici).

Bani să fie! :)

Un an cu bune şi rele...

Poate este devreme să fac un bilanţ dar, pornind de la o listă cu chestii pe care, pe 31 decembrie 2009, consideram că este de preferat să le fac observ că, din 29 de puncte de pe listă, am rezolvat într-un mod satisfăcător doar vreo 3...

Îmi propusesem să:

-cresc puţin în greutate şi să menţin constantă greutatea obţinută (îmi propun să ajung la 48- 50 kg până-n iunie iar finalul anului să nu mă găsească mai jos de 47 kg, greutate pe care acum o ating rar)

-
mă perfecţionez în domeniul comunicării asertive

-nu renunţ la psihoterapie decât din motive serioase (înregistrarea unor progrese de care să fiu mulţumit şi pe care să le consider suficiente sau probleme financiare care să nu-mi mai permită investiţia)

Ei bine, în a doua parte a anului am constat că mi-am stabilizat greutatea pe la 50 kg. Aş putea considera chestia asta cel mai mare mic succes al anului. Chiar acum, urcându-mă pe cântar, văd că am 49,5 kg deşi cu lipsa de poftă de mâncare din ultimele zile mă aşteptam la o scădere în greutate...

Cu asertivitatea nu pot spune că stau extraordinar dar au existat momente în care am fost destul de încântat de felul în care am menţinut unele discuţii pe limita aceea fragilă dintre părerea mea şi părerea celuilalt, limită care putea fi depăşită agresiv de una dintre părţile implicate în conversaţie, moment în care discuţia ar fi putut degenera în ceartă. Am trecut de la situaţia de aici la situaţia de aici. Dacă aş putea aplica varianta a doua de discuţie în fiecare situaţie de interacţiune socială m-aş declara extrem de mulţumit. Totuşi, în momentul în care miza este foarte personală, sunt mai degrabă tentat să gândesc rigid şi să ţin cu dinţii de punctul meu de vedere.

La psihoterapie nu am renunţat. Aici lucrurile pot fi interpretate atât pozitiv (în sensul că am fost suficient de responsabil din punct de vedere financiar încât să-mi calculez bugetul în aşa fel încât să am tot anul bani de psiholog) dar şi negativ (în sensul că, în ciuda funcţionării mai bune la anumite nivele -job, familie-, încă există situaţii în faţa cărora mă simt aproape handicapat).

Iar pentru cei care şi-au imaginat că în planurile pe 2010 aveam multe aspecte legate de bani recitesc acel text şi notez aici dorinţele costisitoare rămase mai degrabă neîmplinite:

- să merg minim 25 zile pe munte; edit 2 ianuarie 2010: să organizez 2- 3 ture pe carpaţi.org, prima tură organizată să fie de o zi, de iarnă, preferabil în ianuarie

- să merg minim 5 zile la mare

- să-mi cumpăr un aparat foto care să-mi stea oricând la dispoziţie

- să rezolv zonele dureroase ale danturii; să îmbrac la loc pivotul de pe care a căzut "smalţul"

În rezumat, pe munte am mers doar 2 zile (din care una a fost tură carpaţi.org), la mare nu am ajuns, dantura am rezolvat-o parţial (în sensul că am tratat o zonă dureroasă care-mi strica buna dispoziţie dar, în nişte împrejurări care mi-au accentuat fobia socială, nu am reuşit să şi îmbrac pivotul) iar la un aparat foto doar al meu cred că deja renunţasem pe la jumătatea anului. Acum revine dorinţa de a-l cumpăra, motiv pentru care am făcut un mic studiu din care a apărut textul de aici.

vineri, 10 decembrie 2010

Crezi că mă interesează?

Dimineaţă îmi piere somnul destul de devreme. Cobor din pat mai devreme decât de obicei. Plec de acasă la ora obişnuită, ieşind astfel în evidenţă obişnuita lipsă de chef şi de motivaţie... Pe drum reapare dilema... Să cer sau nu concediu? Deşi sunt sătul de muncă, am decis să nu cer... În definitiv, de ce ar conta că în acest moment aş mai avea de luat 12 zile din concediul pe 2009? Alţii au probleme de rezolvat aşa că mi se pare firesc să-i las în continuare să calce pe cadavrul meu... Doar pot să-mi iau concediul pe 2009 şi în 2011... Mi-a confirmat cea mai spurcăciune dintre spurcăciunile cu care colaborez... Cea mai şmecheră dintre şmecherele pe care nu merită să cheltui nici măcar o flegmă...

Ajung la birou...

-Să-ţi dau o veste bună!
-Nu există veşti bune pentru mine!
-Nu mai trebuie să mă sinucid pentru că oricum mor.

(...)

-A venit y?
-Da.
-Cum se simte?
-Nu ştiu.
-Are probleme...
-Şi crezi că mă interesează?
-Păi ar trebui să te intereseze.
-De ce?
-E posibil să se interneze şi-i părea rău că trebuie să pleci tu în concediu.
-Nu-mi iau niciun concediu! N-am făcut cerere...

Nivelul furiei creştea cu fiecare replică... Urăsc să aud de probleme ale aşa- zişilor colaboratori pentru că astfel de faze mă fac să mă leg mai puternic decât ar fi cazul de nenorocitul ăsta de birou din care uneori îmi doresc să fiu dat afară... Nu mai am de mult timp ce să caut aici dar nu am forţa de a le spune, după ani de chin, ADIO!!!

Îmi venea să-i spun celui care murea de grija altuia că din partea lui mă aşteptam să caute o soluţie pentru o problemă de serviciu care deja îmi măcinase suficient nervii, nu să-şi dea cu presupusul în problema personală a altcuiva dar... uneori chiar nu ai cu cine să vorbeşti...

Mi se pare firesc să nu moară nimeni de grija mea dar... nici n-aş vrea să-mi ceară cineva să mor eu de grija celorlalţi... De ce? Pentru că, cu excepţia unor din ce în ce mai puţine persoane, oamenii fie nu-mi mai stârnesc sentimente (cu aceştia probabil mă port corect, neutru, politicos dar oarecum rece), fie mă lasă indiferent, fie stârnesc în mine valuri de ură... Singura parte bună în situaţia asta este că oamenii pe care-i urăsc sunt la fel de puţini ca cei pe care simt o chestie apropiată cu iubirea... Doar apropiată cu iubirea, pentru că iubire nu cred că am simţit cu adevărat vreodată...

joi, 9 decembrie 2010

Încă una de pe trilulilu...

taxi-te vad in toate femeile

Asculta mai multe audio diverse

Vise, gânduri, căderi...

În urmă cu doar câteva nopţi, două vise total diferite întrerupte de o repriză de somn din care nu mi-am mai amintit niciun vis...

Vis 1: o cameră din apartamentul în care stau, mă trezesc în miezul nopţii, merg în acea cameră şi, peste pătura care acoperă cei doi oameni care dorm, văd trecând o armată de gândaci care ajung aproape să acopere pătura...

Vis 2: o văd în metrou, alerg după ea şi am surpriza să o văd oprindu-se lângă o maşină. Rămân blocat când o văd scoţând cheile şi deschizând maşina. Îmi revin într-o clipă şi mă aud spunând: Ţi-ai luat maşină până la urmă... Ea tace, se aşează în maşină cu genunchii ridicaţi îndreptaţi spre mine... Îi văd chiloţii pe sub fusta scurtă... Mmmmm, îmi place ce văd, mă aud spunând... Câteva clipe mai târziu se ridică şi, între cele două maşini (a ei şi cea parcată alături), o văd cum îşi schimbă chiloţii după care explică: Lângă maşina mea sunt ca şi acasă. Probabil ai fi făcut la fel dacă aş fi venit la tine acasă când îmi propuneai asta... Visul se termină brusc...

Despre visul 1 nu vreau să comentez nimic deşi pare să aibă legătură cu o postare încă nepublicată, o postare pe care nici nu sunt convins că o voi publica...

Despre visul 2 în schimb pot spune că îmi stârneşte într-o oarecare măsură mirarea... În realitate nu am văzut niciodată femeia din vis îmbrăcată în fustă. Uneori am senzaţia că ea nu s-a îmbrăcat niciodată în fustă. Cât despre chiloţi, rar se vedeau profilaţi pe sub pantaloni în rarele ocazii în care era îmbrăcată ca pentru plimbare/ sport. În schimb este adevărat că, la puţine săptămâni de când o cunoscusem, îmi dorisem să mă viziteze şi îi spusesem asta... Atunci doream şi spuneam treaba asta, acum deşi mi-ar plăcea să mă aflu acasă, din când în când, cu o femeie în pat, nu aş mai invita nicio femeie să mă viziteze...

Din visul 2 au apărut gândurile care mi-au parazitat noaptea trecută... M-am gândit că şi-a luat maşină deşi îmi spunea cândva că o sperie traficul (nu este nici prima, nici singura posibilă sau dovedită minciună pe care am auzit-o din gura ei), m-am gândit că din acest motiv nu am mai văzut-o de ceva vreme şi tot din acest motiv este posibil să o fii văzut de câteva ori într-un interval scurt în cursul toamnei (presupun o tamponare minoră care s-a soldat cu o vizită prelungită a maşinii în service, perioadă în care ea s-a întors în metrou), m-am gândit că astfel ajung aproape de zero şansele de a o întâlni din nou în drumul meu şi... m-am trezit într-o imensă dilemă... Voi fi, cu fiecare zi trecută fără să o văd, mai liniştit? Sau voi fi neliniştit dacă ea nu va reapărea o perioadă lungă în drumul meu?

Mă întreb în ce măsură a reapărut, în vis şi gând, în viaţa mea doar pentru că, în curând, e ziua ei... Mă întreb dacă voi scăpa vreodată de amintirile, visele şi gândurile care o conţin... Eram convins că am ajuns să gestionez destul de bine nonrelaţia cu ea dar prezentul îmi demonstrează că era exagerată convingerea mea...

Mă simt din nou demolat. Ştiu că nimănui nu-i pasă de asta şi, mai mult decât atât, sunt foarte convins că e firesc să nu-i pese nimănui. Fiecare are viaţa lui, proiectele sale personale, familia şi pasiunile lui... Este firesc să nu am şi eu loc în viaţa lor atâta vreme cât nu există un puternic proiect comun la care să mă pot ataşa...

Chiar aşa? Cine şi-ar face proiecte cu mine? Mi se pare firesc ca nimeni să nu facă planuri de viitor care să mă includă...

Mă simt obosit, stors, a dispărut din nou pofta de mâncare, sunt trist şi descurajat... Mi se pare că viaţa, aşa scurtă cum o consideră unii, este deja prea lungă pentru mine... Cu atât mai lungă cu cât nu mă simt în stare să îmi construiesc un puternic proiect personal care să mă captiveze, în care să sper, care să aducă în viaţa mea doza de bine de care unii sugerează că am deja parte dar pe care eu o identific foarte rar şi pentru foarte scurtă vreme, mult prea rar faţă de nevoia de bine pe care o trăiesc...

miercuri, 8 decembrie 2010

A trecut o lună...

de la seara în care, cine mai ştie din ce motiv?, am decis că mă pot lipsi de Facebook pentru o vreme...

Coincidenţă...

Zilele trecute plec de acasă având în cap acest cântec... Mare mi-a fost mirarea când, undeva pe drumul meu, l-am auzit într-o boxă... Ciudată faza! :D

luni, 6 decembrie 2010

Nu visa...

Dintr-un playlist de trilulilu...

Cantece de munte - Nu visa la multe lucruri

Asculta mai multe audio diverse



M-a gâdilat plăcut la urechi de prima dată când am auzit-o... :)