vineri, 31 iulie 2009

Anticiparea unui refuz

Cum să gândeşti pozitiv în condiţiile astea?

Discuţie de care nu aveam niciun chef pentru că nu avea cum să-mi aducă ceva util. Pentru că vine întâmplător vorba de concediu arunc, aparent indiferent un "Să văd când îmi voi lua şi eu concediu..." şi imediat vine răspunsul "Nu cât e plecată doamna x". Ei bine, în momentul acela mi-au venit toţi dracii. Doamna x are concediu primele 3 săptămâni din august. Deci chiar dacă aş fi vrut să fiu săptămâna viitoare în Leaota, tot nu aş fi putut. Mereu trebuie să ţin seama de programul pe care şi-l fac două femei pe care le urăsc. Şi asta numai pentru că nu am pe cineva cu care să-mi gândesc concediul în comun. Unul din multele dezavantaje ale singurătăţii...

Devin incoerent aşa că rămân (de fapt deja eram) singur şi-ncerc să mă calmez.

Încă 3 săptămâni de coşmar, în care nu voi avea parte nici de micile mărunţişuri care mă ajutau totuşi să mă organizez. Ar fi frumos să ajung luni la servici şi apoi să mor subit. Numai aşa aş scăpa de nemulţumirile adunate în ultimii ani...

Să-mi fie cenuşa uşoară!

joi, 30 iulie 2009

Tură scurtă în Baiului (11- 12 iulie 2009)

Iată-ne sâmbătă dimineaţă 7 oameni plecaţi din Bucureşti şi doi din Ploieşti uniţi fie de o mai nouă sau mai veche prietenie, fie doar de pasiunea comună pentru munte. Eu mă băgasem în pat pe la miezul nopţii iar de trezit m-am trezit pe la ora 4. Puţin înainte de 5 porneam spre metrou, curând mă lătrau nişte câini care, ziua, nici nu mă bagă în seamă. Aşa ajung cu întârziere la staţia de metrou şi, din câte am sesizat eu, am ratat primul metrou al zilei. Nu-i nimic, îl iau pe al doilea şi, aproape de gară, îl observ pe Florin urcându-se mai în spate. Coborâm împreună la Gara de Nord, Florin găseşte o casă de bilete cu coadă mică, între timp mă sună Vasile şi mă anunţă că este deja pe peron. Ia Florin biletul (mie mi-l luase Daniel cu câteva zile în urmă, că tot mergea să ia bilete pentru tura în Făgăraş), ne îndreptăm spre peron, trenul era deja tras la linie iar Vasile cu Mădălina ne aşteptau. Eram deja 4, curând s-au adunat şi ceilalţi 3: Marcel, Sorin şi Marian. Până la Ploieşti ne lăsăm fermecaţi de poveştile lui Marcel. În Ploieşti se întregeşte echipa prin urcarea Alinei şi a lui Răzvan.

Remarcăm grupul de tineri adunat în coada vagonului. Oameni faini care aveau chef de cântat şi au preluat din zbor Râpa care se auzea la un moment dat din telefonul lui Răzvan. Am coborât înaintea lor din tren...

Sunt informat mai exact despre planul lui Răzvan, plan cu care nu eram total de acord dar nici în total dezacord. Nu prea mă încânta ideea de a campa (cu cortul, nu în cine ştie ce cabană inexistentă, paranteză făcută pentru cei care, asemenea lui Tănase, îşi imaginează că a campa nu e musai o chestie legată de cort) imediat după ieşirea din pădure.

OK, să recapitulăm. Mă culc la miezul nopţii, mă trezesc la 04:00, la 04:45 plec spre metrou, 05:05 ajung la metrou, 05:45 ajung cu Florin în gară, 06:13 plecăm cu personalul, 09:33 ajungem în Sinaia conform mersului trenurilor. În realitate am ajuns un pic mai târziu. Facem pauză în faţa gării pentru echipare/ dezechipare/ aprovizionare/ cafea. Mie nu-mi era nici foame, nici sete, doar dor de codrul verde aşa că am aşteptat liniştit ca ceilalţi să termine pregătirile de plecare, asta după ce îmi desfăcusem şi eu beţele. În ciuda prognozei, vremea era superfaină. Aşadar, să ne bucurăm!

Şedinţă organizatorică. Se stabileşte că eu deschid drumul iar Răzvan închide grupul. Se stabileşte că, atâta timp cât mergem pe marginea DN 1, mergem în şir indian. Alina pare nerăbdătoare. OK, pornim. Mi se pare imensă distanţa până la intrarea în marcaj, în acea curbă la stânga. Armata vine disciplinată în urma mea. Curând ieşim din oraş. Între timp reuşisem să adun şi semnal pe GPS. Merg eu în frunte dar mă trezesc curând depăşit cu un pas, ocazie cu care se fac glume. “Hei! Vezi că-l depăşeşti pe Adrian!” îi spune Marcel lui Vasile (sau invers, sau poate alţii sunt cei care dialogau). Deşi era de la sine înţeles, precizez că nimeni nu e absurd să ceară să rămână tot restul grupului între mine şi Răzvan, ideea de bază fiind aceea de a nu ne risipi prea tare şi de a şti permanent dacă avem oameni în faţă sau în spate, depărtaţi de nucleul grupului.

Intrăm pe drumul spre Piscul Câinelui relativ uniţi. Alina s-a dovedit foarte bine antrenată aşa că era mai mereu în fruntea grupului. Asta ne-a împins şi pe noi, ceilalţi, să “alergăm” un pic. Drumul prin pădure s-a parcurs fără emoţii, când ţinând linia marcajului, când ţinând direcţia generală a culmii. Mica problemă a fost poteca destul de noroioasă, semn al cantităţii mari de precipitaţii căzute în ultimele zile. M-am felicitat că am luat bocancii de iarnă (de fapt oricum nu aveam alţii cât de cât folosibili) cu care mergeam ca iarna, pe zăpadă, folosind canturile. Pentru o vreme, surprinzător, Florin a rămas în coada grupului. Din tura trecută trăsesem concluzia că e destul de bine antrenat dar uite că acum prinsese o zi mai slabă. N-a fost nicio problemă, în final a reajuns în mijlocul grupului. Iar Răzvan a avut permanent grijă să nu ne depărtăm prea mult cei din faţă de cei rămaşi mai în urmă. Deşi urăsc să ridic în slăvi oamenii, afirm aici că felul în care gândeşte Răzvan turele pe munte mi-a plăcut destul de mult încă din prima ieşire cu el.

Am constatat cu surprindere că punctul albastru este destul de uşor de urmărit până la ieşirea din pădure. Eu ştiam că se întrerupe sau devine greu de urmărit puţin mai sus de fosta cabană Piscul Câinelui (loc pe care acum marcajul îl ocoleşte). OK, deci ieşim din pădure, iau punctul cu GPS-ul, mai mergem câţiva metri şi, lângă o vatră fain amenajată alături de o masă şi două bănci ne oprim. Aici punem corturile? Din nou mă gândesc că e prea jos, prea înconjurat de pădure, prea expus urşilor. Studiem un pic terenul, constatăm că nu e chiar drept locul dar găsim locuri cât de cât decente pentru cele 5 corturi. Pe măsură ce se ridicau corturile începem să ne minunăm de cortul lui Florin (scump dar fain), al lui Marian (mic, uşor, mai încăpător decât ne aşteptam), al fetelor şi al meu (ambele imense). Cel mai neutru era Maine 2-ul locuit de Vasi şi Marcel. Deşi Răzvan gândise cumva împărţirea pe corturi, până la urmă s-a dormit cam care cum a vrut. Eu am zis că am loc pentru încă un om sau doi şi că se poate abona la loc/uri oricine vrea. Sorin a ales să doarmă cu mine, în dreapta a dormit Marian singur, în stânga a fost Maine 2-ul, în faţă a fost Florin cu Răzvan iar în faţă- stânga a fost cortul de Cora al fetelor.

După ce terminăm cu montarea corturilor, timp în care am făcut echipă bună cu Sorin (ceilalţi la rândul lor făcând echipe bune) încercăm să mâncăm. Dar mişcându-ne noi destul de greu cu masa (traseul fusese scurt, pofta de mâncare nu prea avea de unde să vină, cu vinul nu exagerase nimeni) a început să cadă peste noi prima repriză de ploaie. Dat fiind că prognozele spuneau că va ploua uşor încă de la plecarea în traseu nu ne-a supărat începerea ploii. Am pus pelerinele pe noi şi am mai stat la taifas pe-afară. La un moment dat dispare Marcel dar este imediat găsit în cort. Îi era somn omului iar noi l-am trezit... Printre reprize de ploaie mai şi mâncăm totuşi. Oamenii fac chiar supe pe primus. Eu eram în continuare lipsit de poftă de mâncare.

Plictisindu-mă până la urmă de succesiunea ploaie- uscat mă bag în cort. Am adormit, cred că pentru o oră. Între timp aproape toţi ceilalţi au strâns mâncarea şi au urcat-o în pom. Apoi au pocnit ceva petarde, moment în care Răzvan spunea că gălăgia aia mă va trezi. Bine, nu dormeam profund, eram cumva în stare de veghe... Hibernam. Când m-am trezit mi-am dat seama de mişcarea cu mâncarea dar mi-a fost ruşine să-i mai deranjez aşa că, oarecum temător, am decis să las mâncarea în cort, cât mai bine închisă în pungi de plastic. Dimineaţă aveam să constat că nici Sorin nu avea mâncarea în pom. Am tras concluzia că prin Baiului urşii sunt cuminţi şi n-au chef să atace corturile.

M-am trezit până la urmă în timp ce afară se pornise ploaia. Am stat o vreme cu cortul deschis pentru că era cald. Totuşi, văzând că pe sacii de dormit apar picături de apă am închis cortul, fără să întindem veranda (era mic locul dintre corturi şi ne gândeam că ne vom împiedica în sfori dacă le întindem cum ar trebui). Când ploaia a slăbit în intensitate am reieşit afară. Totuşi, nu a stat toată lumea închisă în cort. Alina am înteles că umbla prin iarbă descălţată, Marcel ieşise în ploaie înfăşurat în sacul de dormit. Ciudate specii! :) Miezul nopţii ne-a prins pe toţi afară, în jurul focului. Mai devreme se încercase şi o cântare la chitară dar Mădălina s-a dovedit că nu este suficient de avansată cu lecţiile pe care le ia iar Răzvan spunea că n-a mai pus mâna pe chitară de o grămadă de ani. Până la urmă Mădălina s-a ales cu o fotografie în care lua acordul corect. :)

Nu ştiu cu ce ocazie, în Sinaia s-a lăsat cu focuri de artificii. Se vedeau bine de la noi. Chiar glumeam că artificiile sunt în cinstea noastră.

După ore de stat la poveşti am început să ne băgăm în corturi. Mai întâi s-au retras fetele, apoi eu cu Sorin. Ceilalţi cred că au aşteptat să se poată stinge focul după care s-au băgat la rândul lor în sacii de dormit. Era în continuare cald. Am dormit in pantalonul ala hărtănit (treningul albastru despre care afirma cineva că arată sărăcăcios), tricou, hanorac, sac de dormit mai degrabă cu fermoarul deschis decât cu el închis. Reîncepe ploaia, constatăm că veranda trebuie totuşi întinsă pentru că luam apă pe acea latură. O întind, observând că în felul acesta nu deranjam ocupanţii cortului din faţă. Cortul a rezistat destul de bine la grămada de apă picată peste noi în timpul nopţii. Am luat totuşi puţină apă prin podea dar nu era deloc alarmant. Ne temeam un pic pentru cortul fetelor (care ar fi avut loc în celelalte corturi în caz că al lor ar fi luat prea multă apă) dar s-a dovedit în mare măsură alarmă falsă.

Dimineaţă, la 7:00, stabilisem trezirea. Eu cu Sorin eram deja treziţi puţin înainte de 7. Având mâncarea în cort ne-am hrănit apoi am început să facem rucsacii. Rucsacii erau gata, afară încă ploua... Ce facem? Sorin vine cu singura idee bună posibilă: ne punem hainele impermeabile apoi ieşim să strângem cortul, urmând să-i ajutăm apoi şi pe ceilalţi s-o facă. Răzvan a fost încântat de felul în care a gândit Sorin, având senzaţia că eu l-am învăţat să gândească aşa. Ei bine, Sorin venise singur cu idei, motiv pentru care am tras concluzia că nu este chiar la început cu muntele. Am aflat de-a lungul turei că a cochetat şi cu o trupă de teatru care apărea lunea în Iron City, am aflat că frecventa şi serile Folk Frate, am aflat chestii de bine despre el. Chiar mi-a plăcut omul! Se pare că-l voi revedea în următoarea tură pe Bucegi, tură propusă tot de Răzvan (culmea, în respectivul week- end mai e propusă o tură faină, tura lui Florin în Valea lui Stan).

Strângem deci şi apoi printre poze şi lenevit în ploaie mai dăm şi celorlalţi o mână de ajutor. Pe Vasi şi Marcel aproape că i-am dat afară din corturi cu forţa. Doar nu degeaba scrie pe cortul lor Maine 2 (deci, dacă nu-i scoteam afară cu forţa, mâine plecau de la locul de cort cei doi). :D

Înainte de a pleca de la locul de cort am observat că o parte dintre noi a adunat tot ce părea gunoi din zona de campare. Sunt de părere că nu toate chestiile, adunate şi cărate în Sinaia într-un sac de gunoi, erau generate de grupul nostru. Aşa cum am precizat şi cu altă ocazie, am tot respectul pentru cei care, în afara gunoiului personal, scot din munte şi cantităţi oarecare din gunoiul lăsat sus de diverşi nesimţiţi. Cândva am făcut şi eu treaba asta: http://adriannegoita.tripod.com/id36.html

Puţin după 9 era luată decizia de a ne întoarce în Sinaia pe acelaşi drum. Punem rucsacii în spate şi, în urma lui Răzvan, începem coborârea. Ne mişcăm destul de repede în ciuda noroiului (mai moale şi mai adânc decât în prima zi) pe care unii bocanci mai alunecau. Dintr-o astfel de alunecare, nepăstrând distanţa potrivită, Mădălina m-a lovit cu un băţ peste degete. A durut un pic dar a trecut repede aşa că nu era deloc motiv de supărare. Pentru că dorea să evităm nişte coborâri mai abrupte Răzvan ne-a condus chiar pe lângă fosta cabană. Aici doi câini fioroşi ne-au lătrat rău. Unul dintre ei a fost ţinut cu atenţie de stăpân, ca să nu ne trezim cu colţii lui înfipţi în nădragi. Răzvan a rămas ultimul, Marcel (parcă el se temea de câini) s-a strecurat în mijlocul grupului, ceilalţi ne-am prelins destul de relaxaţi pe potecă încercând să depăşim rapid zona în care ne simţeam ameninţaţi de câini. Curând dăm în drum şi pe el mărim viteza până în Sinaia. În oraş, profitând de apa scursă de pe un acoperiş, o parte din oameni şi-au curăţat bocancii de noroi. Ajungem curând în gară, aflăm că avem ceva ore de stat până la tren (ne-am retras spre casă cu personalul de 13:36 care avea aspect de rapid etajat) aşa că am mers pe rând la barul din incinta gării (eu am mers cu Florin, Răzvan şi Sorin) apoi am mers după bere la PET pentru tren.

Mi-a rămas în creier teoria aia cu atracţia sexuală urs- femeie. Cică genul acesta de atracţie ar fi dus, cu nişte veri în urmă, la moartea acelei americance pe platoul Bucegilor. Ideea continuă cumva discuţia de acum mulţi ani în care Andra spunea că eventualele tampoane folosite de tipe în ture trebuiesc arse după utilizare, altfel acestea riscând să atragă animalele. Bine, am eu o vagă senzaţie că nu de atracţie sexuală ar fi vorba aici, e vorba mai degrabă de un animal atras de sânge. Oricum, după astfel de discuţii, parcă înţelegi mai bine o tipă care refuză să meargă pe munte în zilele în care “e cel mai naşpa să fi femeie”, cu atât mai mult cu cât… poate nu trebuie dezvoltat subiectul…

Pe tren deja obişnuita porţie de bancuri. Printre altele, unul dintre noi zice, pe când o domnişoară trecea printre noi: “Colanţi. Fustă. Şi eu ce mai văd?” :D continuând apoi cu “Uite că m-aţi văzut şi beat”. Ajungem apoi la Ploieşti şi încep despărţirile. În Gara de Nord o nouă serie de despărţiri. Ultima despărţire a serii: Sorin.

Ar mai fi câte ceva de spus dar... şi aşa mi-a pierit cheful de scris şi de publicat...
Later edit (31 iulie 2009):
1) Duminică (12 iulie 2009) a fost ziua unei prietene cu care, cândva, discutam o mulţime de lucruri... Verificasem de acasă şi constatasem cu surprindere că mai am numărul ei în agendă. Îmi propusesem să-i dau un sms cu urări de bine (pentru că ideea de a suna pe cineva îmi provoacă tone de anxietate) dar, simţindu-mă bine printre acei oameni, am uitat cu desăvârşire de Vera. Când mi-am reamintit de ea am avut senzaţia că e prea târziu. Apoi mi-am spus că ea nu e decât încă o pagina din povestea aceea cu "a fost odată" şi, ca urmare, nu mai are sens să îmi impun să-mi amintesc de ea. Poate sunt un pic rău... Sau poate sunt mult prea realist...
2) Asta poate nu ar trebui s-o scriu. Aşa cum se vede în poveste, în tura asta au fost cu noi două fete. Una din ele spunea că, de n-ar fi venit cealaltă, nu venea nici ea. Iar eu, auzind asta, fără a avea intenţia s-o conving că poate merge liniştită cu noi la munte, chiar dacă e singura fată din grup (zicea chiar ea că nu am reuşit s-o conving), i-am spus foarte pe scurt despre turele cu Roxana. Poate că povestea mea ar fi devenit convingătoare dacă aş fi ajuns la dezvăluirea finală pe care o fac cu oarecare lejeritate în scris dar, vorbind cu cineva, mi-e aproape imposibil să spun ce stătea/ stă/ va sta între noi... Dar dacă Roxana a avut încredere în mine (sau poate a considerat doar că e suficient de puternică încât să-şi poată purta singură de grijă) atunci consider că oricare alta ar putea să facă la fel...

Îţi place să râzi de pozele mele?

Dacă-ţi place, mai uită-te la una aici.

marți, 28 iulie 2009

Nu mai înţeleg nimic!

Seara, plec de la muncă cu căştile în urechi. Îmi propun să-mi ocup mintea cu altceva decât de obicei. Încerc un amestec de folk cu psihologie. Ajung la Victoriei şi... da, fireşte, nu mai e nevoie să povestesc că, după dimineaţa cu Rox, seara am văzut-o pe "vecina". Fie ce-o fi! Mă ţin aproape şi... sesizez că a coborât la Iancului. Deci s-ar putea să stea totuşi în zonă şi să abordeze drumul către casă într-o combinată metrou+ RATB. La Piaţa Muncii nu coboară Rox dar am senzaţia că încep din nou să controlez lucrurile.

Cobor la Georgian şi, în drum spre casă, de pe o stradă laterală, cine apare? "Vecina" care mă "părăsise" la Iancului... Total surprins am aruncat o privire către ea apoi mi-am văzut de drum. După nişte metri am întors capul şi am constatat că a dispărut. Şi totuşi, stă în zonă... Oare chestia asta o să-mi servească la ceva?

De dimineaţă mi-am amintit că în 9 zile din 10 nu mă sună nimeni. Aşa că am repornit telefonul. Adevărat, am adunat deja cam multe sms-uri necitite dar... poate va veni vremea şi pentru ele... Momentan îmi provoacă anxietate ideea de a le citi...

Muzica adoarme obsesiile

Aseară, după "vecină" şi azi dimineaţă, după eterna domnişoară Roxana, mi-am înfipt căştile în urechi şi am dat volumul la maxim.

De dimineaţă mi-am amintit, datorită unei piese de munte, de o tură cu Alina, de tura în Rodnei, de căţelul din poza asta, de planurile de concediu povestite într-un sms vara trecută... Faţă de 2009 anul trecut pare să fi fost mult mai bun... Mare, munte cu săptămânile (Rodnei şi Godeanu), echipament de munte nou (bocanci, colţari, rucsac, costum de goretex), folk, tura în Diham, Piatra Mare de Revelion... Din 2009 nu cred că voi reuşi să rămân cu cine ştie ce amintiri... De munte parcă nu mai am chef, la mare n-ajung, cluburile de folk le-am cam abandonat de câteva luni, nu mai am chef nici de citit, nici de conversaţii pe mess, nici de propus întâlniri sau orice altceva. Să-şi vadă fiecare de viaţa sa! Nu-ţi pasă de mine, nu-mi pasă de tine...

Cerc vicios

Aseară, din nou "vecina". De data asta aş putea s-o aşez în 2 perechi de ghilimele. Am văzut-o la îmbarcare, m-am temut să urc aproape de ea astfel încât s-o pot ţine sub observaţie, odată ajuns la finalul călătoriei am constatat din nou că dispăruse. Nu ştiu de ce eram tentat să-mi imaginez că aş fi încercat să stau de vorbă cu ea odată ajuns oarecum pe teren propriu...

Azi dimineaţă părea ora potrivită. Încerc să nu mă concentrez pe chestia asta. Totuşi, îmi arunc privirea în jur şi, în ciuda faptului că mă aşteptam s-o văd atât de aproape încât s-o pot atinge cu mâna, m-am trezit cu ea destul de departe, pierdută în aglomeraţie. Primul gând a fost să ajung la ea şi să-i spun cu reproş: "Deci mă eviţi!"

Am încercat apoi să revin la citit şi am mai putut trece prin câteva pagini. Cobor, coboară... Încerc să mă păstrez relaxat şi să nu-ntorc capul după ea. Nici n-a fost nevoie. Am văzut-o la un metru în faţa mea cum dispare pe scara rulantă. Şi dusă a fost! Am mai apucat s-o văd cum trece prin porţile de ieşire din staţie şi apoi a dispărut în mulţime.

E clar că mă evită... :((

luni, 27 iulie 2009

Afirmare de sine nonasertivă

-Hai Buri afară!
-Nu pot.
-De ceeeee?
-Am treabă.
-Ce treabă? Las-o pe mai târziu şi hai la o ţigară!

Ea se retrage (probabil avea treabă în alt birou) iar eu, destul de furios, rămân cu el...

-Auzi? Voi nu reuşiţi să înţelegeţi că veniţi la muncă pentru a munci? Indiferent ce aţi face, oricând se găseşte ceva de făcut. Dacă nu e altceva poţi să speli geamurile sau să-ţi cureţi biroul.
-Nu vorbeam cu tine.
-Nu vorbeai cu mine dar discutai o chestie de care nu sunt străin.
-Hai că mă plictiseşti!
-Te plictisesc? Hai să vorbim de asta când va fi o discuţie despre probleme personale. Aici este vorba de servici.
-Auzi? Ţi-am greşit cu ceva?
-Dacă admitem că instigarea la nemuncă nu reprezintă o greşeală pe plan profesional, tot ai greşit cu ceva.
-Cu ce am greşit?
-Păi... cu cazul x. Eu ţi-am greşit, pe plan profesional cu ceva?
-Da.
-Cu ce?

Tăcere... Se implicase într-un dialog pe care nu putea să-l conducă.

-Te rog să nu mai foloseşti ideea respectivă în prezenţa mea.
-Nu mai vorbesc cu tine.
-Ba o să vorbeşti când o să ai nevoie de vreo hârtie pe care o întocmesc.

Vreo 3 zile nu a mai vorbit cu mine. Nu mă simţeam deloc vinovat. Îmi reproşam un pic lipsa de asertivitate dar eram încântat că mi-am spus punctul de vedere într-o problemă care mă durea de mult timp.

Povestea asta s-a întâmplat cu săptămâni în urmă. A trecut destul timp şi, din cauza asta, discuţia e reprodusă cu oarecare aproximaţie.

Ei bine, deşi nu mi-am dorit nicio clipă să iasă aşa, în câteva zile s-a demonstrat că acel caz s-a finalizat cu un client nemulţumit. Nemulţumire care nu are cum să-mi fie mie imputată. Mi-am făcut corect job-ul. Greşeala era clar în altă parte. Poate chiar la colegul meu...

Amestecate

Sincer să fiu, nu prea mai ştiu ce-mi fâlfâia prin creier de dimineaţă, în drum spre job... Dar e clar că era, ca în majoritatea zilelor cuprinse în ultimii ani, un amestec de gânduri care nu duceau nicăieri...

Poate mă gândeam la ziua de ieri... O zi banală şi, spre deosebire de sâmbătă, o zi mohorâtă. Am ieşit totuşi în parc şi am stat multe ore. De data asta am preferat un loc mai izolat, sau cel puţin aşa gândisem când m-am aşezat. Într-o mică măsură chiar era un loc retras, în sensul că nu au trecut la o distanţă mai mică de 5 m de mine decât vreo 5 oameni dintre care 2 cu barca. Totuşi, auzeam conversaţii, vedeam şi eram văzut într-o/ dintr-o mulţime de direcţii. Dimineaţă chiar am fost abordat de un tip cu chef de vorbă, venit din capătul celălalt al Bucureştiului, tip care, în lipsa mea, ar fi fost de mult plecat înapoi acasă dacă nu ar fi avut cu cine purta o conversaţie mai mult sau mai puţin convenţională. Până la urmă el a plecat (după ce răspunsesem negativ la ideea de a bea o bere) iar eu am rămas să continui lectura întreruptă într-o oarecare măsură de el. Totuşi, nu m-a deranjat că m-a scos pentru o vreme dintr-ale mele.

Spre deosebire de sâmbătă, privirea mea nu a mai rămas fixată pe vreun trup. Când mă întrerupeam din citit priveam cerul, norii, raţele, insectele, oamenii care se plimbau pe aleile situate aproape şi totuşi departe.

De citit am apucat să citesc aproape jumătate din cele 360 de pagini ale Călăului dragostei, o carte pe care am comandat-o la începutul lui februarie 2009 şi pe care am primit-o chiar pe 14... Cum de-am comandat-o? Era probabil perioada în care am comandat şi Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie, o carte pe care n-am reuşit s-o termin. Călăul este totuşi mult mai digerabilă. Deşi, comparând impulsul iniţial cu ce găsesc acum în ea, citind, cred că există o diferenţă imensă. Probabil, cu excepţia primei poveşti, restul se aliniază perfect unor "şi alte poveşti" oarecare. Până acum am rămas din cartea asta cu o întrebare... Şi dacă îi pasă??? Cui? Ei...

Azi, a patra zi cu telefonul închis şi off line. Mă trezesc aproape de ora la care, de obicei, îmi suna alarma telefonului. Fac un duş şi o iau din loc. Ajung la Piaţa Muncii la ora potrivită deşi nu mă mai orientasem după ora telefonului (iar ceasurile din casă sunt cam dereglate de felul lor). Îmi lungesc gâtul căutând-o cu privirea în toate părţile. Nu e. Mă simt trădat, furios, trist, destabilizat... Unde eşti? De ce nu ai apărut? Mă gândesc din nou să mă interesez pe unde circulă 45 şi apoi să dau o tură cu el încercând să ghicesc unde lucrează ea acum... Poate venea cu următorul metrou... M-am gândit pentru o clipă să aştept (oricum ajungeam devreme la birou) dar apoi am considerat că povestea asta e oricum suficient de absurdă şi aşa... Oricum, mai devreme sau mai târziu, o s-o revăd. Încerc să mă-mpac cu ideea că nu voi putea zâmbi de fiecare dată când o văd...

Tot azi, peste noapte, am un vis tâmpit. Se făcea că-mi sună telefonul. Un număr de telefon oarecare, pe care nu-l am în agendă. Răspund şi aud: "Sunt x, colega dumneavoastră". Ce-o fi însemnând visul acesta? O fi avut legătură cu faptul că-mi ţin telefonul închis? Sau o fi având legătură cu colega? La dracu! Oricum ar fi nu are cum să-mi fie favorabil. Mai bine rămân la toate rece... Şi de unde formula aia de adresare atât de ceremonioasă??? Admiţând că într-o zi chiar mă va suna, nu pare deloc genul de om care să se piardă în prea multe politeţuri gratuite.

Vineri dimineaţă, dialog (sau trialog) la birou:

-Ce-ai păţit?
-Nimic deosebit
-Ai păţit tu ceva că pari supărat.
-Să zicem. Oricum, sunt mărunţişuri.
-Nu eşti tu aşa cătrănit din cauza unor mărunţişuri.
-Mărunţişuri le-aţi considera voi. Dacă v-aş povesti.
-Păi povesteşte, poate îţi dăm vreun sfat.
-Nu puteţi.
-Aşa e. Nu putem să-l ajutăm. N-avem fanta roz.
-Tarzan puternic! Face fantă unde vrea el...

Şi aşa s-a strecurat o glumă absolut idioată într-o zi apăsătoare. Vineri... După o zi de joi încheiată într-un mod idiot... Fugă, de orice şi de oricine... Doar de ea nu fug, ba chiar o caut... Dar, pentru că (re?)întâlnirea în aceiaşi poveste e imposibilă, o văd şi, într-un târziu, tot fug... Era o idee interesantă în Călăul dragostei despre felul în care doi actori diferiţi trăiesc aparent aceiaşi poveste.

duminică, 26 iulie 2009

Excitant

Sâmbătă. Ies la plajă, pe o căldură infernală. Nu mai pun slipul pe sub pantalonii scurţi. Ajung într-un loc curat şi destul de plăcut, întind cearceaful şi... constat că e cam multă lume în jur. Cum să-mi pun slipul? Mai bine rămân în pantaloni scurţi. Curând constat că e totuşi prea cald... OK! Asta e! Câteva secunde n-o fi problemă. Scot slipul din rucsac, dau nădragii jos, rămân pentru câteva secunde complet dezbrăcat, pun slipul pe mine şi am rezolvat problema.

Aşa cum am făcut cam la fiecare ieşire la plajă de anul acesta, am suflecat (nu ştiu dacă e cuvântul potrivit) slipul astfel încât să stea pe mine şi în acelaşi timp să permită soarelui să ajungă la o suprafaţă cât mai mare de piele. Am mai întâlnit genul ăsta de păcălire a ideii de nuditate. De data asta am sesizat o chestie asemanatoare şi la slipurile unor tipe, slipuri care acopereau doar o dungă îngustă de la jumătatea feselor. Apetisant! Culmea, deşi stilul îndrăzneţ de a purta slipul te putea duce cu gândul la topless, fiinţele respective păstrau sutienele pe ele.

În câteva reprize de citit reuşesc să termin Yes Man. Trişasem deja cartea asta şi ştiam că Danny urma să rămână cu fata aia. Dar stilul în care s-a ajuns la deznodământul fericit mă face să spun că această carte merită citită de la cap la coadă.

Printre reprizele de citit arunc priviri şi spre oamenii din jur. În perioada cu căldură maximă nu prea se plimba lumea prin zonă dar mai târziu deja era ceva freamăt... Acele femei aveam să constat că veniseră la plajă cu mai multe costume de baie. Care costume au fost schimbate de câteva ori, motiv pentru care, cam de departe, am avut ocazia să văd, din spate, jumătăţi de trupuri goale. Prima dată când am sesizat că o fiinţă se dezbracă de slip cred că am rămas cu privirea fixată pe fesele ei. Sper că nu era atât de clar unde mă uit, cu chelarii de soare pe ochi...

Schimbarea sutienelor, văzută tot din spate, nu oferea un spectacol la fel de excitant. Dar repetatele schimbări de slip aveau să mă încingă fantastic. De parcă nu eram suficient de încins de la soare... Până la urmă m-a tentat din ce în ce mai tare să renunţ la slip. Era deja târziu, soarele nu mai încingea prea rău, o vreme am coborât, milimetru cu milimetru, slipul. Până când, cu câteva mişcări care mi le doream calme, l-am împins de-a lungul cearceafului şi am rămas din nou gol. De data asta am rămas gol mai mult decât la începutul zilei de plajă. M-am reîntins pe burtă şi am savurat razele de soare care mi se strecurau pe fese. Am stat aşa cale de vreo 15 minute, sau poate mai mult... De două ori am simţit un gen aparte de excitaţie. Am încercat să nu dau importanţă senzaţiei. Am şi reuşit într-o oarecare măsură. Dar când mi-am spus că sunt suficient de deshidratat încât să se impună retragerea spre casă, am observat semnul unei puternice excitaţii... M-am îmbrăcat având încă o senzaţie ciudată...

E clar că-mi lipseşte Vama Veche... Acolo, nud printre nuduri, rar mă "lovea" câte-o erecţie... Intervenea curând obişnuinţa şi relaxarea. Aici, un centimetru în plus de piele dezvelită provoacă reacţii intense... Acolo, nudurile erau doar un element de atracţie în plus pe lângă valuri, soare, bere, vânt, nisip... Şi aici, şi acolo, am fost la fel de lipsit de o prezenţă feminină apropiată. Cât de puternic schimbă câteva variabile modul în care percep aparent aceleaşi elemente...

vineri, 24 iulie 2009

Cu 5 minute mai devreme

Deci acesta ar fi secretul. Cu 5 minute mai devreme... 19:45 Piaţa Muncii... Am călătorit în acelaşi metrou dar, asta clar sună a strategie din partea ei, nu am văzut-o decât după ce a coborât iar metroul a închis uşile. Nu ştiu de ce dar am senzaţia că de data asta m-a văzut, stând la uşă şi lungindu-mi gâtul după ea... A aruncat o privire scurtă şi apoi a întors capul...

Am văzut-o de două ori într-o zi, pentru a se compensa poate lunga perioadă de roxenţă...

Normal că, în câteva secunde, eram din nou mai mult mort decât viu... Şi să mai vină cineva să-mi spună că există probleme mai mari decât să nu fi iubit... E treaba voastră de cine, când şi pentru cât timp vă ataşaţi. Eu ori mă ataşez pentru un sfert de veşnicie, ori nu mă ataşez deloc...

Vizitatori

Ori mi-am setat eu ceva aiurea la counter, ori lumea a încetat să mă mai viziteze. Nu-i nimic! Ştiu foarte bine că persoana mea nu interesează pe nimeni.

Revedere

Mai exact revederi...

Aseară, 18:35, Piaţa Victoriei. Prin urmare, o altă oră critică. Într-un grup de 3 femei, "vecina" pe care o recunosc după acei ochelari şi după tunsoarea aparte. Îmi propun să profit de ocazie şi să aflu mai exact unde stă. Cu ce scop? Nici eu nu ştiu. Oricum, nu cred că voi avea curaj vreodată să iniţiez o conversaţie cu ea. O caut cu privirea după ce cobor la Dristor şi n-o văd. Când cobor din celălalt metrou o caut iar. Nu e! Deci şi-a schimbat traseul şi asta... Mi-e ciudă! Povestea scapă de sub controlul meu.

Ajung acasă. Mă enervez dintr-un mărunţiş. Plec! Caut în agendă numerele de telefon ale celor cu care urma să plec sâmbătă în tură. Găsesc trei numere, le scriu sms în care anunţ că mi-au cedat nervii şi, în starea asta, prefer să rămân acasă. Închid imediat telefonul. Intuiesc că mi s-a pus deja etichetă de neserios. Oricum n-ar înţelege nimeni ce mi se întâmplă aşa că orice altă explicaţie e zadarnică.

Dimineaţă deschid telefonul după o revedere pe care simţeam că trebuie s-o localizez cât mai exact în timp. Sesizez 3 mesaje noi. Două ar putea fi confirmări de primire (a treia o primisem deja aseară) iar al treilea bănuiesc că e răspuns. Evit să-l citesc. Ajung la servici şi... sună telefonul. Apăs roşu apoi îl închid din nou. Pur şi simplu nu vreau să vorbesc cu nimeni! E jenant să încurc tura oamenilor dar n-am ce face. Aş vrea să pot fugi de tot! Oricum sunt străin de tot ce se-ntâmplă în jurul meu... Cred că voi ţine închis telefonul câteva zile, voi evita messengerul, voi evita să mă loghez pe unele site-uri unde aş putea fi văzut online.

Tot dimineaţă, ceva mai devreme (8:17), Piaţa Muncii. Sesizez la următoarea uşă o bluză roşie care-mi reţine atenţia. Pare a fi Rox. Se deschide unghiul, capul ei se întoarce cu câteva grade, mă conving că e ea. Încerc să schiţez un zâmbet. Cred că nu prea îmi iese. Nu mai pot să citesc. Bag cartea în rucsac şi încerc să îmi păstrez calmul.

Peste câteva minute. Piaţa Victoriei. Dinamica mulţimii mă aduce cu doi paşi în spatele ei. Consider că am o faţă suficient de tristă încât să nu merite s-o abordez. Deşi mi se părea OK s-o trimit mâine la munte în locul meu. Totuşi, tac. Pe scara rulantă rămân mult în urma ei. Sesizez când face stânga şi decid s-o urmăresc. Vreau să aflu în ce clădire intră. Se opreşte curând la un chioşc din staţia metroului. Încerc să nu fiu văzut cât timp a stat şi şi-a cumpărat nu ştiu ce. Întorc capul peste câteva secunde către acel chioşc şi văd că a plecat. În viteză avansez şi o caut cu privirea. Bluză roşie, geantă mică, neagră, blugi, o chestie (probabil eternele mărgele de lemn) atârnată de gâtul ei. O reperez rapid, măresc viteza păstrând cât de cât distanţa dintre noi. Dreapta, stânga, tot înainte... încerc să urmăresc intrările astfel încât să văd unde dispare ea. Culmea, merge tot înainte. Traversează în staţia lui 45, vine tramvaiul. Ea urcă. Se aşează pe scaun, probabil m-a şi văzut pentru că în acel moment eram total surprins şi descoperit. Era 08:40. Deci lucrează undeva pe linia lui 45 şi începe programul cel mai probabil la ora 9:00. De terminat cred că termină la 18:00. Dacă stă câteva minute peste program atunci, în funcţie şi de circulaţia tramvaiului, poate ajunge seara la Victoriei oricând între 18:30- 19:30. Aşa se explică faptul că n-am mai văzut-o seara de o grămadă de vreme. Şi totuşi, cum aş putea s-o urmăresc atât de mult timp? Cum aş putea să aflu unde coboară din tramvai fără a încerca (încercare imposibilă dacă ţin neapărat să nu fiu văzut) să urc în acelaşi tramvai cu ea? Se pare că de data asta nu mai pot afla unde lucrează. Din nou pierd controlul situaţiei. Mă întorc dezamăgit, supărat, nervos către metrou. Cobor în staţie. Îmi dau seama că nu pot nici acum să citesc. Noroc că pusesem dimineaţă în borsetă mp3 playerul. Îl scot, bag căştile în urechi, dau volumul la maxim. Aproape că nu conta ce auzeam. N-aveam niciun chef de Costică David dar l-am lăsat să-mi picure în ureche până am ajuns la birou.

Pare că a obţine informaţii despre viaţa Roxanei a rămas singurul meu scop serios. Restul sunt simple anexe care-mi ocupă timpul dintre revederi.

Iar acum jumătate de gând mă întreabă dacă mai plec la munte... Ei bine, mâine nu cred că voi pleca. Să afirm din nou că nu voi mai urca pe munte niciodată poate ar fi riscant, mi-am mai spus-o şi altă dată urmând să mă contrazic (săptă)lunile următoare.

E rău ce se întâmplă cu viaţa mea... Rău, rău! :(

Femeia cu penis

Cred că am început să recunosc nebunii după câteva cuvinte. O tanti care în mod normal nu ar fi reţinut atenţia nimănui urcă în metrou comentând de o alta. "M-am dat la o parte să-mi fac loc şi tot ea împinge." Până aici nimic anormal, se mai întâmplă să dai peste o cucoană nesimţită sau pur şi simplu obligată de aglomeraţie să dea din coate. Dar tanti asta revoltată continuă şi, în câteva minute, începe să-njure (îmi venea s-o întreb când i-a crescut penis dar mi-am dat seama la timp că e mai bine să tac în preajma nebunei) şi continuă "Să nu se pună cu mine! Că nu ştie cine sunt eu..."

Spectacolul s-a terminat curând. Am coborât. Deşi la început mă amuza discursul acestei fiinţe în câteva secunde deja mi-era greaţă. N-am mai putut nici să citesc... Totuşi, spre deosebire de nebunul violent de care am dat acum câteva săptămâni, asta era paşnică. Dar tot internată la psihiatrie o vedeam, dacă am fi trăit într-o lume normală. Şi starea asta nepotrivită pentru lectură avea să revină câteva minute mai târziu. Dar despre asta în altă postare.

joi, 23 iulie 2009

Există şi zile frumoase

Despre două zile pline de amintiri plăcute, atât de plăcute încât am simţit nevoia să scriu repede despre ele, citiţi aici (avem şi poze :D). Este vorba de prima mea tură în Parâng, pe un traseu superb, împreună cu o mână de prieteni şi puţin infinit...

Există şi zile mai urâte

Ieri, după câteva clipe plăcute la birou (păcat că aceste insule plăcute nu se pot transforma în continente), o caut în metrou cu privirea şi... constat că nu apare nici de data asta...

N-am mai văzut-o nici pe ea, nici pe "vecina", nici pe Suflet Bun... Mă întristează să văd că n-o mai văd. Ar putea să se fi întâmplat un milion de lucruri cu ea... Bine, intuiesc că nu i s-a întâmplat nimic rău. Şi am senzaţia că nu m-ar afecta în mod deosebit dacă aş afla că i s-a întâmplat ceva rău... Deşi... e clar că nici bine nu mi-ar face... Totuşi, am nevoie de informaţii despre noutăţile din viaţa ei... Este singura în viaţa căreia noutăţile sunt mai puţin previzibile... La ea nu are cum să apară căsătoria, un bebe, chestii comune... Ea e pur şi simplu altfel... La fel cum, pe alte coordonate, altfel sunt şi eu... Urăsc diversitatea dacă ajunge să despartă oameni...

Ajung acasă trist şi mă gândesc (parcă ar fi criza mijlocului de săptămână) că voi pleca din nou la munte fără ca treaba asta să aducă o schimbare esenţială în viaţa mea... Şi totuşi, au mai existat cupluri formate în munţi. Şi dacă va fi să mi se întâmple şi mie, trebuie să profit de orice zi în care pot fugi în munţi cu prieteni vechi, noi sau cu necunoscuţi... Totuşi, ştiu bine că nu mi se va întâmpla... Se pot întâmpla multe în munţi dar asta nu. Ştiu că voi rămâne singur pentru că nu voi mai fi niciodată în stare să mă implic într-o relaţie.

Mă aşez la calculator şi finalizez jurnalul turei din Parâng. Îl public apoi mă pun în pat. Adorm curând.

Dimineaţă mă trezesc relativ târziu, întind rufele pe sârmă şi mă pregătesc de plecare. O nouă zi de muncă. Doar că de data asta sunt trist şi bănuiesc că nu va exista şi azi insula de clipe plăcute. Călătoresc singur şi citesc. Nimic nu-mi reţine atenţia. E genul de zi în care aproape că nu am ochi nici pentru o femeie frumoasă. Cobor din metrou, mi se intersectează privirea cu cea a unei colege. Dialog banal până când... pomenesc ceva de un coleg de facultate... Se pare că trebuie să evit pe viitor astfel de referiri, nu am nici un chef să mi se spună din nou că am greşit. N-ar înţelege nimeni faptul că eu nu ar fi trebuit să ies viu din perioada aceea... Pentru că am ieşit viu acum mă simt străin atât în viaţa mea cât şi a celor, puţini, pe care-i mai pot considera prieteni vechi.

Sunt mai triste despărţirile dacă la mijloc nu se află moartea... Tocmai pentru că, în mintea despărţiţilor, ar putea stărui un sâmbure de speranţă pentru revedere, împăcare, evoluţii pozitive ale relaţiei... Dar nici chestia asta n-o poate înţelege nimeni, dacă n-a trăit-o... Mi-e dor de Roxana! :((

vineri, 17 iulie 2009

Roxana

-Aseară mă uitam după ea şi... m-am trezit că mă salută altcineva.
-Nu-ţi face rău să o tot cauţi? Nu-ţi face rău să o vezi?
-Îmi face în egală măsură de rău şi faptul c-o văd, şi faptul că n-o văd. Pentru că ea e doar suprafaţa problemelor mele, sub ea sunt chestii care mă influenţează (negativ) mult mai puternic.

Totuşi, dat fiind că n-am mai văzut-o de dinaintea primei ture cu Răzvan, atunci când am făcut doar un scurt schimb de zâmbete, având în vedere că de atunci a trecut mai mult decât orice concediu de odihnă pe care mi-l puteam imagina pentru ea, văzând că ea nu mai apare, la fel cum nu mai apare nici "vecina", încep să mă alarmez... Iar a dispărut? Oare ea şi "vecina" sunt bune prietene? O voi revedea? Voi reuşi într-o zi să citesc acel sms? Oare chiar e o problemă faptul că s-au adunat în telefonul meu 6 sms-uri pe care nu pot să le citesc deoarece îmi stârnesc puternice emoţii?

Yes Man de Parâng

După cum probabil ştiţi, în seara asta plec în Parâng. Despre tura asta, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul altora, aproape sigur nu voi găsi timpul şi starea necesare pentru a povesti. Dar, înaintea ei, mă trezesc blocat în Da-uri...

Cel mai rezonabil a fost Da, poţi ocupa al treilea loc în cortul nostru (parcă prea mare pentru doar două persoane, în Baiului cred că ar fi fost şi mai drăguţ dacă ar fi fost necesar să ne înghesuim un pic).

Zilele trecute mă gândeam că va trebui să urcăm cu telescaunul pentru a ajunge mai devreme la locul de campare. Mă mai gândeam că urăsc ideea de a merge cu telescaunul. Totuşi, pentru că va trebui să funcţionăm ca grup, voi spune şi eu Da dacă asta va fi decizia celorlalţi.

Ar mai fi un Da pe care, dacă nu mi-ar fi teamă că voi fi taxat (pe drept) ca neserios, l-aş fi transformat ieri într-un nu. Şi aş fi spus "Nu mai merg în tură pentru că nu am starea de spirit potrivită pentru a urca pe munte şi pentru a cunoaşte oameni noi".

Aşa că voi ajunge pentru prima dată în Parâng. Nu am avut timp şi stare pentru a mă documenta în legătură cu traseul propus şi am senzaţia că e prima dată când plec fără să fi studiat măcar o hartă înainte.

Tarja Turunen la Bucureşti- epilog

Sau de ce urâm potăile (3)...

Povesteam cândva despre singurul concert serios la care am participat anul acesta. Ei bine, după terminarea cântării, am prins metrou şi, pe drumul de la staţia metroului către casă, din cauza vitezei şi a neatenţiei, am dat cu capul într-o cracă crescută prea jos. Nimic grav, doar o scurtă sperietură. Mai târziu scot merdeneaua rămasă în rucsac nefiind hotărât dacă o voi mânca (deşi mi-o imaginam cam greu digerabilă rece) sau dacă o voi lăsa într-un coş de gunoi. Încercând să mă feresc de o căţea cu pui îmi modific un pic drumul spre casă. Proastă alegere! De sub o maşină zvâcneşte către mine o altă javră. Sunt tentat să caut o piatră pe jos şi să dau după ea. Dar mai la îndemână era punga cu merdeneaua aşa că am aruncat-o către câine. De data asta s-a dovedit bună alegerea, am captat atenţia câinelui care era acum preocupat să vadă ce miroase în pungă. A mai venit o javră încercând să-şi ia partea. Deci am avut linişte până am intrat în bloc.

Şi totuşi, revenind la căţeaua cu pui (care uneori mârâie ameninţător deşi nu ai nici cea mai mică intenţie să-i agresezi puii), cum dracu se mai nasc căţeii dacă oficialii spun că sterilizează/ castrează tot ce înseamnă patruped maidanez?

Danny Wallace- Yes Man

Este posibil să las baltă cartea asta. Lăsând la o parte faptul că nu o consider genul de carte care să-mi poată schimba viaţa, mai găsesc în ea şi faze gen plimbarea prin Amsterdam care cuprinde şi un episod care m-a cam scos din sărite (pagina 216 şi următoarele).

Sunt subiecte în faţa cărora nu voi reuşi niciodată să rămân relaxat... :(

De ce urâm potăile (2)

Deci câinii din vecini chiar au ceva cu mine... Şi adevărul e că nu găsesc o modalitate rezonabilă prin care să-i fac să dispară. Şi mă oftic! Cu atât mai mult cu cât azi am ajuns să urlu la una din cele două cucoane proprietare de câini. Şi nu mă oftic pentru că am urlat la ea, mă oftic doar pentru că am ajuns să mă gândesc că e ceva în atitudinea mea care aţâţă câinii, am ajuns să îmi acord singur o bilă neagră pentru fiecare enervare serioasă şi... uite că încă mă enervez din nimicuri...

Trecând mai departe, la un colţ de bloc, mă trezesc din nou lătrat. Ei bine, dacă tot aveţi grijă de câini, dacă tot umpleţi străzile cu excremente de patruped, dacă tot trăim în ţara în care omul are mai puţine drepturi decât animalul, măcar puneţi botniţe animalelor când le lăsaţi libere! Dacă nu mă latră sau muşcă puteţi să le pupaţi şi în bot!

joi, 16 iulie 2009

Limbaj

Dimineaţă, în drum spre birou, în metrou. Rar fac asta dar uite-mă aşezat pe un scaun. Lângă mine se aşează mai târziu o ea care poate nu mi-ar fi reţinut atenţia dacă nu ar fi trădat o oarecare agitaţie. A fost o călătorie plină de atingeri. Ba un mâner de geantă, ba o mână care aranja fusta, un cot, chestii... Nu m-au deranjat deloc chestiile astea, ba poate chiar mi-au plăcut un pic dacă ţinem cont de faptul că, în viteză, mi-am aruncat o privire către genunchii ei... Când a venit vremea să cobor am constatat că ea rămâne aşezată. Am privit-o un pic şi am constatat că nu arată rău deloc. De data asta o carte mi-a captat atenţia mai mult decât o femeie...

Mai târziu îmi vine mie rândul să fiu agitat. Cobor din metrou, urc rapid la suprafaţă, bag viteză pe stradă, mă împiedic şi mă redresez imediat. Aud că mă strigă cineva din spate, mă-ntprc, o aştept o secundă, mergem împreună până la firmă. Probabil mă-mpiedicasem exact când am trecut pe lângă ea. :))

Iar peste zi... nu mi-a mai zis nimeni să ridic mâinile sus. :D

În schimb mi-au cam venit dracii aseară din cauza unei e-conversaţii care nu pricep unde dorea să ajungă... Adevărul e că sunt limbaje pe care nu le înţeleg... Sunt chestii pe care trebuie să mi le desenezi ca să înţeleg ce vrei (să spui).

miercuri, 15 iulie 2009

Cine eşti?

În seara asta ajung la staţia în care, de obicei, mă uit atent după Roxana dacă ajung la o oră care-mi pare posibilă pentru ea. Acum privirii mele i-a răspuns o mână fluturată aparţinând unei fete pe care, după ce metroul a plecat din staţie, mi-am dat seama că nu sunt deloc convins că am recunoscut-o. Teoretic ar fi putut să fie Nicoleta, că doar stă în zonă. Dar practic sunt aproape convins că era Andreea, fata pe care n-am mai văzut-o de o grămadă de luni... Fata cu care, acum ceva ani, pe toamnă, m-am văzut la o bere în terasa aia demolată din spatele magazinului Bucureşti (La Ruine parcă o chema). O fiinţă faină despre care, în prima seară în care am văzut-o, în Vama Veche, gândeam că are nişte sâni teribil de faini. Au trecut ani până să-i scriu, într-un e-mail, ce am gândit atunci...

Deci... tu erai? Sau era o altă femeie? Parcă nu-mi vine să cred că mi se întâmplă asta! Parcă nu-mi vine să cred că m-ai salutat şi am răspuns. Oare ce-ş fi făcut dacă te-aş fi văzut înainte ca metroul să închidă uşile?

Iar asta se întâmplă în aceiaşi în care o altă ea îmi spune să ridic mâinile sus pentru că are ea chef să-mi dea chiloţii jos. :D Oare ar fi la fel de îndrăzneaţă dacă ne-am afla undeva, doar noi doi? Pentru că nu m-ar deranja deloc să mă dezbrace respectiva fiinţă, în definitiv nu arată deloc rău şi ar putea fi plăcut să ne satisfacem câteva fantezii. :))

Alb

Citesc (Yes Man) şi mă trezesc cu o persoană lângă mine. Destul de târziu o observ şi remarc că este o ea îmbrăcată în alb (sandale albe, pantaloni albi, bluză albă). Nu aveam unghiul potrivit pentru a-i observa chipul dar am remarcat părul ei care avea aspect plăcut. Cobor, o caut cu privirea şi sesizez că a dispărut. Nu credeam că voi ajunge să caut cu privirea pe altcineva... Fapt e că am trăit senzaţii plăcute lângă ea. Şi nu e prima dată când îmi captează atenţia o fată îmbrăcată în alb...

Asociaţia de pierdut timpul altora

Urmăresc blogul acesta de puţină vreme în ciuda faptului că e supercunoscut de o grămadă de timp. Normal, nu am timp să citesc rapid tot ce se scrie pe acolo. Azi am deschis o postare şi... mi-a plăcut destul de mult felul în care zoso şi ceilalţi discută pe respectiva temă. Postarea o găsiţi aici.

marți, 14 iulie 2009

Şi totuşi e rău

Da, e rău! Puţinele insule de relaxare sunt în continuare depăşite de lungile perioade de încordare. Abia întors de la munte am ajuns să mă gândesc din nou că am nevoie de altceva. Un altceva pe care, probabil, nu-l identific şi, nu numai din cauza asta, simt că nu-l voi ajunge vreodată.

Mi-e ciudă când văd că, de teama unui nou eşec probabil, fac eforturi pentru a nu mă mai ataşa de oameni. Şi totuşi, măcar pentru o clipă, tot simt că îmi place câte cineva din preajma mea. Dar îmi place degeaba, ştiu că sentimentul nu e reciproc aşa că e mai bine să tac şi să sufăr în tăcere.

Şi uite aşa îmi piere cheful de continuat jurnalul început mai devreme despre tura în Baiului, îmi piere entuziasmul legat de prima mea ieşire în Parâng şi de programata revenire la lacul Ţigăneşti, îmi piere cheful de citit, pofta de mâncare, dorinţa de a rezolva diverse mizerii... Se duce dracu tot.

Şi nu mai contează că dimineaţă am făcut un gest firesc pe care nu ştiu dacă l-am mai făcut vreodată deşi ocazii sigur au mai fost (inclusiv duminică).

Am râs la


Mă apuc zilele trecute să citesc Yes Man de Danny Wallace. N-apuc să citesc prea multe rânduri că mă trezesc zâmbind, poate chiar râzând.
"Şi încă ceva: fă-mi o favoare. În timp ce citeşti cartea asta -oricât ţi-ar lua, şi oriunde te-ai apuca s-o faci- fă-ţi o însemnare pentru fiecare din dăţile în care ai fi putut spune Da la ceva. Şi gândeşte-te unde te-ar fi putut duce Da-ul ăla. Într-o bună zi s-ar putea să-ţi fie de folos.
Arăţi foarte bine azi, apropo."
Ei bine, aici mi-a apărut pe faţă un zâmbet cât toate zilele. Am uitat pentru o clipă că nu fusesem prea atent dimineaţă când ieşisem din casă şi, din cauza asta, arătam destul de jalnic.
Este o carte faină. Deşi are o grămadă de pagini nu cred că voi regreta călătoriile cu metroul ocupate cu citirea acestei cărţi. Că sunt absolut convins de faptul că această carte nu mă va transforma într-un yes man e altă poveste...

vineri, 10 iulie 2009

Pendulul lui Foucault

Azi dimineaţă, în metrou, am citit ultima pagină din postfaţa la Pendulul lui Foucault. Pe 10 iunie primeam cartea, pe 10 iulie am terminat-o. Şi treaba asta ar merita sărbătorită cu un citat... Totuşi, din nou am citit fără a-mi pune semne şi iată-mă în imposibilitatea de a regăsi fragmente care m-au atins în mod deosebit.

Ieri

Primesc un telefon din clădire. "Vino până la mine!" mi se spune. Mă duc gândindu-mă că, iată, drobul de sare va cădea în capul meu. N-a fost aşa, a fost o insulă de "E OK ce faci!" concretizată într-o chestie utilă care m-a pus în faţa unor dileme. Ce fac cu insula de bine? În definitiv nu e decât o insulă... E sinceră? Nu cumva am fost ridicat un pic doar pentru a fi definitiv dărâmat mâine? Tremuram... m-am retras cât am putut de repede... Genul de întâlnire utilă, la care mă aşteptam dar care m-a prins într-o perioadă în care nu mă pot bucura, împresurat fiind de mulţimi de probleme.

miercuri, 8 iulie 2009

7 iulie

Cred că este al doilea an în care ziua de 7 iulie îmi provoacă o stare de spirit negativă. Adevărul e că nu găseşti prea des o zi cu 3 aniversaţi pe care, din diverse motive, să nu-i poţi iubi. Şi dacă o astfel de zi este completată şi de un dialog întâmplător care "degenerează" în "Dacă fac fapte bune poate mă ajută Dumnezeu" care se poate traduce printr-un reproş adresat pentru o vină pe care oricum n-o înţelege nimeni ajungi acasă total lipsit de chef. Ajungi, schimbi câteva vorbe pe mess despre o tură la munte (deşi în sinea ta te gândeşti că ar trebui să te-ncizi în casă pentru că aceste ieşiri nu reprezintă decât simple insule într-o existenţă mizerabilă, nereprezentând pe termen lung niciun câştig), te repezi de câteva ori la petul de bere, îţi înşeli stomacul cu nişte sticks-uri şi apoi adormi fără ca trezirea să-ţi ofere o senzaţie relaxantă.

Şi viaţa o ia de la capăt. Aceleaşi eterne mărunţişuri care îţi transformă existenţa în coşmar.

Obsesii muzicale

Cred că i se întâmplă oricui să se trezească "mârâind" un fragment de cântec sau un refren. Zilele astea mi-au zburat prin creier următoarele:

O mârâială după M-a vrăjit o stea (mârâială, pentru că nu-mi aminteam textul). Aş putea invoca vechi pasiuni dar am vaga senzaţie că nu ar avea niciun sens. Nu cred că e pe aici cineva care să mă cunoască de suficient de multă vreme încât să priceapă despre ce era vorba în amintirile mele.

"Trec ţiganii cântecul lor ascult
Sparg paharul, vreau să te uit"

Fără o adresă precisă... Chiar nu-mi mai stătuse de mult timp Cargo pe creier...

Fireşte, nu-mi putea lipsi din creier Bună varianta rea.

"Mă calci pe nervi şi mă înnebuneşti
Ai să mă faci, fierbinteo şi rebelo,
Cu-aceste negre mâini împărăteşti
Să-ţi nimeresc gâtlejul ca Othello.

Tu, am impresia, nici nu observi
Cu ce iubire te păstrez în mine
Pe inimă te port, te duc pe nervi
M-ai prefăcut în cioburi şi ruine"

Căutând (a câta oară?) textul la Bună varianta rea am avut surpriza să găsesc pe prima pagină cu rezultate ale căutării două trimiteri la bătrânul blog de pe Yahoo 360. Parcă-mi pare rău că, peste câteva zile, se strică o căsuţă în care, din când în când, mă simţeam bine. Rămâne, în altă prezentare, clona blogului pe Yahoo Profiles dar oamenii care mă citeau pe Y360 presimt că nu vor mai vizita acel blog abandonat, nu vor ajunge să mă frecventeze aici, vor dispărea în ceaţa din care au şi apărut... După singurătate mi-a venit rândul să experimentez şi e-singurătatea...

marți, 7 iulie 2009

13- 14 iunie 2009 în Bucegi

Am început un text (lung, ca de obicei) care să descrie respectiva tură... Dar până îl voi posta (dacă voi ajunge vreodată să-l termin), am scăpat de grija fotografiilor pe care le puteţi găsi aici.

Şi uite actul ratat! Ce credeţi că-mi scriseseră degetele în loc de vreodată?

luni, 6 iulie 2009

Nunta în cer

Dimineaţă, în metrou. Urcă o tânără care se rezeamă lângă uşă, umăr la umăr cu mine. Citesc. Citeşte. Eu Pendulul, ea Nunta în cer de Eliade. De obicei îmi plac oamenii care citesc Eliade aşa că mi-a reţinut atenţia şi ea. La coborâre o privesc mai atent. Îmbrăcată în negru... Nu-mi pot reţine un gând... nuntă în cer cu black bride... Ciudate asocieri face domnia sa, creierul...


Nebun...

Nu, nu este vorba de Nebunul de alb al lui Imre... Ieri mi-a ieşit în cale un nebun în carne şi oase. Plec spre parc gândind că nu mă va muşca în fiecare duminică potaia vecinei (pe care, de la muşcătură, n-am mai întâlnit-o). Dar fiecare duminică trebuie să aibă accidentul ei... De data asta mi-a ieşit în cale un nebun căutând într-un coş de gunoi. Aparent inofensiv până m-am apropiat. Nu ştiu ce dracu avea în mână (o bucată de plastic sau altceva) dar, când am ajuns în dreptul lui, a făcut gestul de a lovi. Nu ştiu de ce dar parcă anticipasem gestul său şi am tâşnit câţiva metri în fugă. Nebunul striga ceva în urmă dar cui îi mai păsa? Ceva metrii mai încolo mă ajunge un nene pe care acelaşi nebun încercase să-l lovească. Din câteva vorbe ne-am pus de acord că suntem suficient de grăbiţi aşa că nu ne complicăm cu un anunţ la 112. Indiferenţă care atrage indiferenţă. Din cauza asta am încetat să mai cer celorlalţi să mă înţeleagă sau să mă ajute.

Câteva ore mai târziu revin în zonă dar nebunul dispăruse. Sper să fi dispărut definitiv nu de alta dar trec des pe acolo şi nu mă încântă ideea unei reîntâlniri.

În orele trecute fusesem la plajă. Am încercat să ignor oamenii din jur şi să mă arunc asupra Pendulului... Într-o oarecare măsură am reuşit. Sunt acum la pagina 661 (din 740 incluzând şi postfaţa). E aproape ziua în care voi termina şi cartea asta. De ceva vreme mă gândesc că aş prefera să mă înţeleg mai rău cu cărţile în schimbul unei mai bune relaţii cu oamenii... Totuşi, cale de vreo 4 ore petrecute în parc, mi-au mai sărit în ochi din când în când trupuri, culori, gesturi, păsări, gâze... Un gest, mai degrabă închipuit decât văzut, mi-a stors emoţii rar trăite... Acelaşi gest, în alt loc, trezind alte emoţii sau cel puţin intensităţi diferite ale aceleiaşi emoţii...

vineri, 3 iulie 2009

Nu

Sunt agitat... Nu pot să mănânc (oricum nu e mare lucru în frigider iar de cumpărături nu era cazul dat fiind că mi-am uitat cardul la birou; oricum nu mai aveam mare rahat pe card; aş vrea să-l văd pe acela care se descurcă decent cu salariul meu...), nu pot să dorm, n-am ce să fut...

:((

Am de ce să mă bucur?

"c (02.07.2009 20:20:04): salut
c (02.07.2009 20:20:28): auzi, daca tot iti faci abonament, de ce nu iti faci pe card de plastic? (la metrou zic)
c (02.07.2009 20:20:50): ala se reincarca cand vrei, costa ca si cel de carton si este refolosibil
Adrian Negoita (02.07.2009 20:21:10): obisnuinta...
c (02.07.2009 20:21:20): merita
c (02.07.2009 20:21:28): io d'ala am de cateva luni bune
c (02.07.2009 20:21:37): si am abonament si la ratb pe el
c (02.07.2009 20:21:41): e practic
c (02.07.2009 20:21:47): si rezistent :)
c (02.07.2009 20:23:31): am luat primul ex de licenta (scris - 9.10)
c (02.07.2009 20:23:33): :)
c (02.07.2009 20:23:42): maine am sustinerea lucrarii
Adrian Negoita (02.07.2009 20:24:03): nu-i rau deloc
c (02.07.2009 20:24:13): multumesc :)"

1- S-a prins că mi-am deschis blog nou

2- A citit măcar începutul textului despre concertul Tarja Turunen (care text necesită o continuare pe care nu ştiu dacă voi apuca s-o mai scriu)

3- Deşi în mod normal ar fi trebuit să mă bucure succesul respectiv mă gândesc că viaţa mea va rămâne oricum la fel. Voi fi la fel de singur, voi avea acelaşi job de rahat (pe care oricum nu ştiu cât voi putea să-l mai păstrez), voi sta în aceiaşi cocină, voi trăi în acelaşi mediu care te îndeamnă la orice numai la dezvoltare personală nu... Remarcaţi vă rog faptul că am evitat să mai pomenesc de frustrări... Se pare că foloseam cuvântul în mod greşit. Ideea de frustrare descrie un pic altceva decât ceea ce simt eu... Mulţumesc, Mirela! Deşi te urăsc din prima clipă în care te-am văzut, recunosc că sunt faze în care chiar ai dreptate...

4- Dacă tot vorbim de licenţe, m-am tot gândit zilele astea la licenţa Alinei. Sunt convins că a luat-o cu notă bună. Nu m-ar mira deloc să aflu că a luat-o cu 10/ 10. Ştiu că evenimentul acesta s-a consumat deja de la Marian. Şi, dacă aş afla că Alina a luat-o cu 10 şi 10, cred că m-aş bucura. Deşi lucrurile nu au mers în direcţia în care speram eu, rămâne satisfacţia pentru faptul că, de la ea, am învăţat să merg iarna pe munte...

5- Cine mai ştie ce mai aveam de gând să scriu...

Azi dimineaţă speram s-o văd pe Rox. Se pare că am ajuns prea devreme pe traseul ei... Dar n-am avut răbdare să mai aştept un metrou... La fel cum n-am mai avut răbdare s-o aştept nici seara... Şi oricum, suna stupid planul de conversaţie pe care-l aveam în cap:

-Salut! Dă-mi şi mie o idee! Ce dracu` să fac cu viaţa asta de rahat?
-Ce-ai păţit?
-Scuze! Uitasem că oricum n-ai timp de mine. Ai lucruri mai importante de rezolvat. Pa!

Te pomeneşti că o fi plecată în concediu cu "vecina". Nici pe asta n-am mai văzut-o de ceva vreme...

6- Când aud pe cineva vorbind engleză mă apucă toţi dracii! E posibil să am mult de pierdut din cauza asta...

joi, 2 iulie 2009

3

Câteva seri în urmă. Mă îndrept spre casă şi, în metrou, am senzaţia că recunosc un chip de femeie... Un chip reţinut de la serile folk din 100 Crossroads sau de aiurea... N-o salut şi nu mi-a stat pată pe creier din cauza asta.

În seara asta. Piaţa Victoriei. Remarc un tricou aşa că privesc şi chipul de deasupra lui. Nu, nu e ea, una din fetele din tura lui Răzvan. Ciudat cum cele trei se contopesc în amintirea mea. Poate cu o excepţie reprezentată de una din Mădăline care mi-a rămas în amintire în special datorită conversaţiei din microbuz. Îmi plac femeile inteligente!

Tot în seara asta. Îmi dau seama că săptămâna asta n-am văzut-o pe Rox. O fi în concediu? N-oi fi fost eu la locul şi ora potrivite? Ar trebui să nu mă mai intereseze fiinţa asta dar... Bună varianta rea... Aşa cum discutam serile trecute cu o fată isteaţă pe care mă bucur că o am în lista de mess, era rău cu Roxana dar, cu timpul, se dovedeşte că e rău şi fără ea... :(