sâmbătă, 31 iulie 2010

Uneori sunt bune drumurile cunoscute...

Actualizare 1 august 2010: Aseară, în IOR, poliţia şi SMURD-ul veniseră pentru un înecat. Am auzit asta în timp ce, printre reprize de ploaie, făceam plajă. Deci, contrar celor afirmate de mine aseară, prezenţa acelor maşini în parc avea sens. Accidentul avusese loc între (pen)Insula Vacilor şi cealaltă (pen)insulă. Prin urmare, azi, cei de la BGS încercau să nu mai permită scăldatul pentru că, ziceau, li s-a atras atenţia să fie atenţi în special la pescari şi cei care vor să se scalde. Dacă te-ai întrebat vreodată care-i rolul lor, ai aflat acum...

Am făcut aşa, din comoditate sau din alte motive, de nenumărate ori... Am aşteptat până am simţit că problema trebuie rezolvată repede, foarte repede...

Am pornit săptămâna trecută pe drumuri mai rar bătute sau chiar nebătute (de exemplu, nu-mi imaginam să merg prea curând într-un magazin Hervis). Am fost urmărit de ghinion... Prin urmare, pentru săptămâna asta mi-am propus să termin cu experimentele şi să mă-ntorc unde ştiam că este aproape imposibil să nu am succes. Revin la Grisport, producătorul de încălţăminte care l-am utilizat cel mai des în ultimii vreo 6 ani. Şi aici, firesc, la un preţ corespunzător bugetului meu (cealaltă pasiune a mea, marca Bestard, pe care o recomand în special pentru bocancii de iarnă de care sunt superîncântat, îmi este pe moment mai greu accesibilă), mi-am găsit pantofi de trekking cu care să-i înlocuiesc pe cei vechi, tot Grisport, care începuseră să dea semne de slăbiciune la ceva timp după ce i-am chinuit la Prima evadare, prin bălţi şi noroaie. În sfârşit, am scăpat de o grijă, cel puţin pentru o vreme!

Revin acasă, mănânc, mă mai învârtesc în jurul cozii apoi încerc să profit de căldură şi fug în parc pentru două ore de plajă. În parc, linişte, suficient de linişte încât să pot parcurge câteva pagini de Dilema veche. Singura chestie care mi s-a părut exagerată şi fără rost a fost faptul că poliţia şi pompierii/ SMURD au dat o tură prin parc deşi, după atâţia ani în care am bântuit prin IOR, nu cred că era necesară prezenţa maşinilor respective. Altfel, am avut ocazia să privesc o mulţime de biciclete ieşite la plimbare. Am identificat o familie (cred) de 5 persoane, toţi pe biciclete. Am găsit în parc şi un motiv de tristeţe, am văzut prea târziu un afiş care anunţa o seară cu filme proiectate de GreenPeace. Mi-ar fi plăcut să le văd şi eu dar... poate s-o repeta evenimentul şi, din nou poate, mă va anunţa şi pe mine cineva de el... Păcat că am lăsat să se dilueze relaţia cu oamenii apropiaţi de GreenPeace cu care mă vedeam cu ani în urmă...

Întorcându-mă de la plajă, în metrou, aruncat pe jos, un Adevărul de seară care, pe ultima pagină, avea un titlu care m-a făcut să zâmbesc: Ariel Constantinof sună adunarea, un articol despre Bikewalk, desigur... Pentru că nu am găsit articolul pe site, vă las link către alt articol legat de Ariel.

Ajung acasă gândindu-mă că oamenii din GreenPeace, cei care participă la Bikewalk şi alte plimbări în grup pe biciclete, cei care ascultă folk sau merg pe munte sunt oameni frumoşi pe care merită să-i frecventezi. Totuşi, îmi dau seama că acum am nişte necesităţi care, fără să excludă legătura cu oameni precum cei pomeniţi mai devreme, mă fac să relaţionez mai rar cu ei pentru că, dincolo de pasiunile promovate de ei (comune cu marile mele pasiuni), nevoile mele sunt un pic mai complexe şi, în acelaşi timp, dificil de satisfăcut...

vineri, 30 iulie 2010

Gândire rigidă vs gândire flexibilă

Un caz în care, deşi este posibil să nu folosesc postura, tonul şi volumul vocii cele mai potrivite, cel puţin cuvintele care-mi ies din gură mi se par potrivite... Totuşi, dat fiind că discutam cu un om despre care consider că mă percepe de obicei într-un mod eronat, este posibil să nu greşesc cu nimic.

El: Ştii ce mă deranjează pe mine nu numai la aceştia ci şi la restaurante de multe stele, cu preţuri mari?
Eu: Ce te deranjează?
El: Mă deranjează că trec în meniu o mulţime de produse dar când vrei să comanzi primeşti răspunsuri gen: Asta s-a terminat, asta nu avem, vă propunem asta în loc. Eu consider că, dacă e trecut în meniu, trebuie să mi se servească ce cer.
Eu: Înţeleg nemulţumirea ta dar asta lucrurile ar putea avea o explicaţie rezonabilă.
El: Nu sunt de acord!
Eu: Cu ce nu eşti de acord?
El: Nu sunt de acord cu faptul că ar avea dreptate.
Eu: Eu am înţeles că nu eşti de acord cu părerea mea, deşi nici nu am apucat s-o exprim. În aceste condiţii tac.
El: Ia-o uşor, nu te enerva.
Eu: Nu sunt nervos, dar consider că nu are sens să vorbesc dacă nu eşti dispus să mă asculţi.
El: Te ascult, spune-ţi părerea.
Eu: Eu cred că meniurile neactualizate nu sunt făcute pentru a enerva clienţii. Mai degrabă cred că este la mijloc un criteriu economic. Dat fiind că aprovizionarea nu merge tot timpul ca pe roate, se întâmplă din când în când să nu se poată servi un produs sau altul din meniu. Probabil este foarte costisitor să se tipărească meniuri noi de fiecare dată când un produs nu poate fi servit, motiv pentru care se utilizează cele vechi. În schimb consider că ai avea dreptate să te superi dacă, în mod repetat şi pe un interval de timp de câteva luni, ai constata că un produs nu mai este servit dar nu a fost eliminat din meniu.
El: S-ar putea să ai şi tu dreptate.
Eu: Nu ţin neapărat să am dreptate, încerc doar să văd lucrurile şi din punctul de vedere al celuilalt.

Poate nu am reţinut exact cuvintele folosite de mine şi de el dar mesajul transmis este aproape identic cu cele reproduse mai sus. Încep să mă fascineze întorsăturile de situaţie născute din gândirea flexibilă. Pentru că asta este părerea mea, în exemplul dat am dat dovadă de flexibilitate iar celălalt, cel puţin la începutul discuţiei, era mai degrabă rigid.

Din păcate nu pot aplica acelaşi gen de gândire oricărei situaţii, mă lovesc şi eu de diverse enervări mărunte (spre exemplu, mă deranjează faptul că, de câteva zile, intrarea la metrou pe care o foloseam des este închisă, obligându-mă la o traversare inutilă, după părerea mea). Totuşi, inconştient probabil, exersez când se iveşte ocazia şi, cu puţin noroc, reuşesc să ameliorez felul în care gândesc/ mă exprim într-o gamă variată de situaţii.

Voi în ce stil de gândire/ exprimare vă regăsiţi mai des? Ce tip de situaţii vă stârnesc rigiditatea? În ce situaţii sunteţi flexibili?

joi, 29 iulie 2010

Miniatură


Mă lovesc periodic de acest tablou... În seara asta îl văd în lista de messenger... De obicei îl văd pe un perete, într-o cameră... Uneori tabloul mă duce cu gândul la Ştefan Tivodar, nu ştiu de ce...

marți, 27 iulie 2010

Azi, mai mulţumit de mine...

Din păcate nu s-a întâmplat nimic într-atât de extraordinar încât să-mi imaginez că voi fii şi mâine în egală măsură de mulţumit. Dar azi e mai plăcut decât de obicei... Poate şi pentru că, aseară, am avut surpriza să aflu prenumele unei fiinţe cu care schimb mesaje de câteva zile... Ei bine, deşi în primul moment am rămas puţin şocat aflându-i prenumele, mi-am dat seama apoi că persoanele sunt suficient de diferite iar eu sunt la rândul meu suficient de diferit faţă de cel de acum x ani... Tot aseară m-a tentat să încep să scriu un basm dar... m-am oprit după câteva rânduri pentru că nu prea ştiu câte personaje să folosesc în rolurile principale... Principale al fii două dar... în egală măsură de principal este şi al treilea, din cel puţin un punct de vedere...

Totuşi, să revenim la ziua de azi.

Primul moment, m-am apucat să citesc o carte nouă: Bob Dylan, Cronica vieţii mele, vol. 1, Editura ALLFA, 2007. Genul de carte pe care e preferabil să o citeşti prin cluburi de folk, înainte de concerte. Momentan o citesc în metrou şi constat că-mi place cum începe... O cumpărasem din 15 noiembrie 2008 dar, până azi, aproape uitasem de ea. Când am scos-o dintr-un teanc am constatat că trebuie ştearsă de praf înainte de a o băga în rucsac.

"Asta era perfect adevărat, nu îmi găseam deloc echivalentul. Restul discuţiei, totuşi, erau simple vorbe în vânt, aruncate la mişto." (pag. 12)

Al doilea moment, încercarea reuşită de a reproduce în MS Office foaia de răspuns pentru Inventarul Temperamentelor Keirsey II. M-am chinuit un pic, eram aproape gata să renunţ la unele elemente dar o sugestie făcută întâmplător m-a făcut să găsesc exact elementele care-mi trebuiau. De ce nu întrebi pe cei care predau Office? Pentru plăcerea de a învăţa şi a descoperi singur... Sunt destul de încântat de rezultat! :)

luni, 26 iulie 2010

Mici enervări şi alte poveşti...

Sâmbătă, după ceva socoteli, am considerat că e vremea potrivită pentru cumpărături. Deşi nu mă caracterizează asta, am ales un magazin pe care, dacă m-ai fii întrebat cu o săptămână în urmă, aş fi jurat că n-o să-l vizitez. Ajung, nu mă simt nici rău, nici bine, nu găsesc ce-mi trebuia (aşa sunt eu, ghinionist, îmi spun). Dau să mă retrag spre casă apoi mă gândesc la un compromis şi mai vizitez câteva magazine. Totuşi, rămân cu banii necheltuiţi.

Pe drum spre casă abonamentul de metrou îmi este refuzat în două staţii, ajungând din cauza asta să folosesc agenţii de pază pe post de cititor de cartele. Expiră pe 12 august dar nu merge. Ciudat... zice el. Păi asta zic şi eu, tare ciudat... Deja mă gândeam cu groază că, încă trei săptămâni de acum încolo, va trebui să mimez surpriza în urma refuzului aparatului de a-mi accepta cartela şi să întreb cum trec spre peron... Totuşi, cel puţin am noroc că, la prima utilizare, am trecut abonamentul printr-un aparat cu ribon care mi-a scris pe abonament până când este valabil. Dacă ribonul ar fi fost uzat sau inexistent (cum am prins de nenumărate ori. RUŞINE, Metrorex!!!) mi-ar fi fost imposibil să demonstrez că am abonament valabil.

Ajung acasă dezamăgit, fiind tentat să fac generalizări de genul niciodată nu găsesc să cumpăr ce-mi trebuie.

Cuget oleacă, îmi arunc o privire şi pe internet, nu sunt încântat de preţurile peste care dau dar marfa arată bine... Totuşi, următoarea zi posibilă pentru cumpărături ar fii sâmbătă. Cam târziu. Nu mi-ar strica o rezolvare mai rapidă... Caut în continuare apoi îmi spun că mă pot întoarce pe căi bătute.

Încerc duminică la un magazin cu care eram obişnuit. Închis... Rămâne varianta cumpărăturilor făcute dis de dimineaţă. Găsesc şi magazinul potrivit pentru asta, tot un magazin cunoscut. Luni, la 8:30, voi fii acolo, îmi spun...

Mă-ntorc acasă, mănânc, fug la alte cumpărături (frecvente) şi, terminând cu ele, constat că plouă... M-am blegit de tot dându-mi seama că s-au dus orele de plajă pe care le plănuiam...

Luni, mă trezesc suficient de dimineaţă dar sesizez că ploua... Nu aveam niciun chef să mă plimb prin ploaie aşa că am amânat cumpărăturile. Plec spre birou un pic mai devreme decât de obicei. Ajung la metrou, constat că abonamentul e acceptat de aparat (probabil se umezise un pic de la transpiraţie sâmbătă iar faptul că l-am ţinut presat într-o carte l-a ajutat să se usuce şi îndrepte), ajuns pe peron aud că sunt probleme iar metroul nu merge între Grigorescu şi Timpuri Noi. Până să-mi dau seama că nu-i recomandat să insist să merg cu metroul a trecut ceva timp. Deja avansul pe care-l aveam s-a dus dracu. Urc la suprafaţă, văd coadă la bilete, sentimentul de furie era suportabil dar totuşi creştea în intensitate. Sunt obligat să plătesc două călătorii deşi nu cred să-mi trebuiască prea curând biletul băgat pe gât. În tramvaiul care m-a scos pe magistrala de metrou unde se circula era aglomeraţie. Totuşi, am revenit la o stare acceptabilă pentru că, a nu ştiu câta oară în ultima perioadă, m-am întâlnit cu Dan şi am stat la poveşti până la Victoriei. Printre altele, mi-a povestit cum fu la Bikewalk-ul de sâmbătă... Ajung la birou nu foarte târziu dar mult mai târziu decât speram.

Printre acestea, telenovela... Încercând să nu mă înfurii, m-am gândit că ar fi amuzant să notez comentariile pe care le aud în timpul telenovelei... Viaţa trăită printre oftaturi şi printre astfel de absurde, stupide, penibile, enervante, neconstructive şi inutile comentarii... Să nu-ţi vină să fugi de acolo mâncând pământul??? Dar unde să fugi???

sâmbătă, 24 iulie 2010

Încă o carte terminată...

Credeam că am notat undeva data la care m-am apucat de cartea asta... Ei bine, se pare că nu notasem dar bănuiesc că au trecut nişte luni de când m-am apucat de ea. După o lungă perioadă în care rar am avut dispoziţia necesară pentru citit, a venit momentul să mă gândesc la o nouă carte.

Ce am terminat azi? David Keirsey, Personalitate şi temperamente. Descriere şi compatibilităţi, Editura Polirom, 2009.

În măsura timpului disponibil voi încerca să scriu câte ceva despre cartea asta în care nu am reuşit să mă regăsesc...




vineri, 23 iulie 2010

O tură lungă...

3 omuleţi cu care am o relaţie de un gen sau altul au plecat aseară spre Băile Herculane cu gând să parcurgă creasta Meridionalilor până-n Bucegi. Plecarea a fost, aşa cum mă aşteptam, cu emoţii. Un rucsac rupt în ziua plecării (se discutase deja soluţia de urgenţă astfel încât a plecat în tură rucsacul meu), un stomac deranjat, un om aparent întârziat şi sigur nervos. Bănuiesc că s-au regrupat la tren. Momentan nu am nicio veste din partea lor dar, dacă apar noutăţi, încerc să le notez aici.

Amintiri 22 iulie 2010. Daniel pleacă de acasă. Curând îl sună Ionel pe RDS-ul lăsat acasă. Îmi explică faptul că a plecat târziu de acasă şi că va ajunge mai târziu la gară. Pe la 22:30 primesc apel de la Ruxi. Nu l-am văzut decât târziu în noapte. Bănuiam că sunt deja toţi trei în tren şi că Ruxi sunase la mine văzând că Daniel, cu telefonul încurcat pe gât, nu răspunde.

23 iulie 2010. Pe la 18:45 mă sună Ionel. Îmi spune direct să mă uit în RDS-ul lui Daniel după un număr de telefon. Îi spun că ajung acasă abia peste o oră. Peste jumătate de oră mă sună iar, îi spun că-l sun când ajung acasă. Ajung acasă, nici nu intru bine în cameră şi sună iar. Sincer să fiu eram exasperat! Vorbesc cumva la grămadă cu Ruxi, Daniel şi Ionel (vestea bună fiind că sunt împreună), mă enervez că nu nimeream să deblochez RDS-ul, până la urmă intru în agendă şi nu găsesc numărul pe care mi-l cereau. Ori nu-l salvase, ori era unul dintre numerele care nu aveau nume ataşate, numere pe care le-am descoperit după ce închisesem conversaţia cu ei. Sun la Ionel cu gând să întreb dar deja închisese telefonul.

Din ce mă interesa pe mine am aflat că nu au ajuns în Poiana Lungă, fiind la o intersecţie de trasee dintre care unul duce la 7 Izvoare. Înţeleg că erau undeva în Poiana Cicilovete.

Un pic mai târziu, pe o listă cu numere de la Salvamont din 2008, găsesc şi numărul de la Herculane şi-l trimit oamenilor pe sms. Bănuiesc că nu-l vor primi prea curând deoarece, în scopul păstrării bateriilor, şi-au închis toţi telefoanele.

27 iulie 2010. Nicio noutate dinspre cei plecaţi în munţi. Ştiu doar că, pe măsură ce-şi deschideau telefoanele, primeau mesajul meu cu numărul de la Salvamont Herculane. Eu presupun că sunt acum undeva în Godeanu urmând să ajungă în Petroşani spre finalul săptămânii.

În cazul în care are altcineva noutăţi poate să le expună sub formă de comentariu.

27 iulie 2010 ora 15:40. SMS de la Daniel: Zi-ne şi nouă vremea în Cernei, Godeanu.

16:03, le-am transmis prognoza până vineri. Marţi şi miercuri îi plouă un pic, joi şi vineri vremea se anunţă aproape perfectă. I-am întrebat unde se află acum, sper să răspundă.

16:38- SMS de la Daniel: Suntem între Vf. Bandiolu şi Vf. Cailor, în Cernei.

19:06, nou SMS de la Daniel: Naşpa vremea, tare îmi e că va trebui să abandonăm. Eu am sacul fleaşcă.

Aşa rău să fie, acolo, la ei? Sau să fi fost la mijloc vreo neglijenţă? Să fie acesta începutul sfârşitului turei?

29 iulie 2010, ajung seara acasă şi dau de Daniel. S-au întors noaptea trecută. Au cedat barele cortului...

FINAL DE TURĂ...

Tristeţea unei biciclete...

Zilele trecute, cu ocazia schimbării stăpânului unei biciclete, am auzit o poveste tristă...

Vânzătorul trebuia să scape de bicicleta pe care nici nu apucase să pedaleze prea mult pentru că bicla nu îşi găsea locul în casa omului. Locuind 3 oameni în 2 camere, una dintre femei protesta de fiecare dată când se "împiedica" de bicicletă. Prin urmare, aceasta a fost exilată şi, cu prima ocazie, vândută.

Ei bine, comparam cazul acesta cu situaţia mea. Cu unele compromisuri, la mine îşi găsesc locul 3 biciclete în 2 camere, cu 4 oameni care convieţuiesc destul de paşnic printre ele.

Revenind la bicicleta omului, sper ca aceasta să se acomodeze cu noul stăpân (reciproca fiind de dorit în egală măsură) iar stăpânul să se bucure de biclă încă multă vreme de acum încolo... Pe noul stăpân aud că este posibil să-l întâlniţi la Bikewalk. Eu nu cred că voi ajunge sâmbăta asta pentru că am nişte treburi pe care este posibil să le finalizez suficient de târziu încât să nu am timp să rezolv problema bicicletei. Dar mă bucur oricum de succesul obţinut de organizatorii Bikewalk. Acum, aşa cum deja au scris şi alte bloguri, Bikewalk a crescut mare!

marți, 20 iulie 2010

Oameni diferiţi...

Deschid messengerul şi se nasc discuţii interesante...

m (20.07.2010 21:01:05): hey
m (20.07.2010 21:01:14): ce faci?
Adrian Negoita (20.07.2010 21:04:12): ce sa fac? nici bine, nici rau... tu?
m (20.07.2010 21:04:18): :)
m (20.07.2010 21:04:31): ma uitam la tine la status
m (20.07.2010 21:04:39): sa nu -mi zici ca ai deja un "pitic" bebe
Adrian Negoita (20.07.2010 21:05:14): bre! in halul asta ma urasti? :))
Adrian Negoita (20.07.2010 21:05:34): l-as face eu dar... exista doua mici- mari probleme :D
Adrian Negoita (20.07.2010 21:05:47): nu cred ca mi-as permite sa-l cresc si...
m (20.07.2010 21:05:45): ;;)
m (20.07.2010 21:05:52): nu te urasc...este timpul
Adrian Negoita (20.07.2010 21:05:59): nici cu cine sa-l fac nu am deocamdata :D
m (20.07.2010 21:06:02): :D
m (20.07.2010 21:06:21): credeam ca te-ai asezat la casa ta
Adrian Negoita (20.07.2010 21:06:41): as vrea eu dar nu pare chiar simplu :P

Discuţia plecase de la piesa Alinei Manole, Am un pitic:



Din altă conversaţie eram aproape să mă retrag nervos dar... dracul nu-i chiar atât de negru! :D

Adrian Negoita (20.07.2010 22:44:01): spun doar ce inteleg eu din cuvintele tale
D (20.07.2010 22:44:09): intelegi prost

(...)

D (20.07.2010 22:47:18): eu si acum pot sa ma consider o persoana fericita
Adrian Negoita (20.07.2010 22:47:44): foarte bine :)
D (20.07.2010 22:47:51): asa ca nu stiu in ce lume traiesti tu
D (20.07.2010 22:47:56): dar este prea neagra
D (20.07.2010 22:48:11): incearca sa vezi si sub un alt unghi
Adrian Negoita (20.07.2010 22:48:17): o decolorez de la o vreme :D
D (20.07.2010 22:48:18): probabil vei atrage de la sine
D (20.07.2010 22:48:22): fericirea
Adrian Negoita (20.07.2010 22:48:57): ce pot recunoaste oricand, fara teama ca as/ m-as minti este faptul ca imi sta in fire sa complic lucrurile
Adrian Negoita (20.07.2010 22:49:16): de aici poate aparea felul intunecat in care consideri tu ca gandesc
Adrian Negoita (20.07.2010 22:49:37): cat despre relatii trecute, nu stiu daca imi face placere sa discut despre
Adrian Negoita (20.07.2010 22:49:52): cel putin una a fost de-a dreptul nemernica :))
D (20.07.2010 22:50:18): aham
D (20.07.2010 22:50:26): eu nu am avut astfel de relatii nemernice
Adrian Negoita (20.07.2010 22:51:27): in cazul acesta incep sa inteleg de ce ti-e mai simplu sa vorbesti despre fericire :)

Pare inutil să încerci să dovedeşti că ai milioane de motive pentru gânduri întunecate, pentru a trăi într-o lume neagră... Unii nu au "glanda" potrivită pentru a înţelege aşa ceva...

Studii superioare???

Uneori, citind Dilema veche, îmi dau seama ce chestii interesante se pot întâmpla celor care fac facultate în România...

Poţi să ajungi în ultimul an de facultate şi să nu ştii care este diferenţa dintre a cita şi a plagia. Mi s-a întâmplat mie... A trebuit să citesc acum câteva săptămâni nişte articole din vechi numere de Dilema veche ca să mă lămuresc cât de cât.

Poţi să ajungi în ultimul an de facultate şi să-ţi surprinzi coordonatorul de licenţă prin faptul că nu ştii că un profesor doctor este mai înalt în grad faţă de un conferenţiar doctor. I s-a întâmplat unei studente a lui Codrin Liviu Cuţitaru. Povestea poate fi citită aici.

Excitant...

Un nou episod din seria e nedrept faptul că, odată ajuns acasă, îţi găseşti patul gol...

În metrou, de dimineaţă, apare exact în faţa mea o tânără scundă şi moderat de frumoasă. Poate nu i-aş fi acordat atenţie dacă nu aş fi remarcat cablul de la căşti ieşind dintre sânii ei. Nu purta o bluză extrem de decoltată, mai degrabă aş spune că era îmbrăcată decent, neprovocator. Totuşi, pornind de la ideea atingerii dintre cablu şi pielea ei, imaginaţia a început să zburde... Coborând mai jos privirea... a intervenit o doză în plus de tensiune sesizând cum cablul, trecând pe sub bluză, ieşea la lumină printre nasturii pantalonilor ei, permiţând astfel imaginaţiei să alerge pe un nou drum "interzis". Cred că mi-ar fi plăcut să o dezbrac... În încercarea de a elibera cablul, fireşte! :))

Fără bere...

Ieri am întrerupt şirul zilelor fără bere. Din 1 iulie nu mai pusesem botul pe bere. A fost pură întâmplare după care mă gândesc, la fel ca în cazul cofeinei, că este preferabil să încep prin a consuma mai rar şi în cantităţi mai mici şi mai târziu să reuşesc, dacă asta nu va reprezenta un disconfort major şi dacă voi ajunge la concluzia că e într-adevăr o idee bună, să renunţ definitiv.

Oricum, vinerea trecută am depăşit cu succes un episod care, în alte perioade, m-ar fi făcut să mă refugiez în bere. Faptul că vineri nu am băut mă face să cred că întâmplarea de aseară va rămâne la stadiul de întâmplare, nu se va transforma din nou în obicei.

luni, 19 iulie 2010

E ud oraşul...

Actualizare:

Când am plecat de la birou am sesizat că intersecţia Fabrica de Glucoză cu George Constantinescu era impracticabilă pentru pietoni. Baltă până la trotuar... Aveai nevoie de cizme de cauciuc pentru a trece... Prin urmare, am făcut un mic ocol până la metrou, ocazie cu care am observat aranjamentele vegetale făcute pe Petricani.

În plus, am mai observat un biciclist şi o biciclistă.

Biciclistul am senzaţia că nu-l văd pentru prima dată pe vreme nefavorabilă. Acum priveam cum mergea încet, prudent, prin baltă. Ce nu puteam trece eu ca pieton trecea el pe bicicletă. Toată stima! Cu bălţile alea cred că-mi lăsam bicicleta la birou în locul lui...

Aproape de metrou, o biciclistă. Pedala relaxată...

Sunt curios cum o să arate George Constantinescu mâine...
____________________________
Nu ştiu în alte părţi ale oraşului cum e dar aici, în nord, mai devreme ploua cu găleata, bătea un vânt suficient de puternic încât să rupă crengi din copaci şi chiar copăcei cu totul. A fost şi ceva grindină. Rar mi-a fost dat să văd aşa perdea compactă de apă...

Dimineaţă mă trezesc aproape plângând...

Ar putea fi o postare doar cu titlu, fără conţinut... Un titlu care exprimă în puţine cuvinte şi cu maximă precizie starea în care eram de dimineaţă.

Dacă este să intru în detalii aş putea scrie despre gândurile triste pe care îmi pare rău că nu le-am reţinut pentru a le putea analiza ulterior, de lipsa totală de bucurie în faţa unei noi dimineţi, despre senzaţia că orice aş încerca să construiesc acum ar fi tardiv de târziu...

Peste toate astea mi-am dat seama că, în prezent, nu mai există niciun om căruia să-i pot comunica, la orice oră, gândurile care mă întristează. Cândva existau 2- 3 oameni spre care puteam trimite oricând un sms (inclusiv în miezul nopţii) şi dinspre care în majoritatea situaţiilor primeam cu rapiditate un răspuns care reuşea să dilueze starea neplăcută pe care o trăiam. Aşa se poate naşte o posibilă definiţie pentru ideea de prietenie...

Consideri prieten acel om căruia poţi absolut oricând să-i transmiţi un mesaj fără teama că vei deranja, că ţi se va reproşa faptul că ai deranjat la ora nepotrivită, că ţi se va răspunde pe un ton critic sau nu ţi se va răspunde deloc...

duminică, 18 iulie 2010

Casa cu prieteni la În căutarea folk-ului pierdut

Emisiunea s-a terminat... Aproape o oră cu Mi, Sânziana şi Dragoş în emisiunea Mariei Gheorghiu.

Ce s-a povestit este greu de redat dar mi-am notat succesiunea cântecelor auzite în emisiune:

Cu tine



Cântec de speranţă



E toamnă



Strop de Paradis



Cine eşti tu



Hai vino (la cântarea din evarză am fost şi eu...)



Lacrima (pentru piesa asta nu găsesc înregistrare pe youtube)

Suntem vise



Felicit Casa cu prieteni pentru prima apariţie TV! :)

Mi se vede la teveu :D

Asta da veste faină! :) Casa cu prieteni este azi invitată pe TVRM, la emisiunea Mariei Gheorghiu.

Prin urmare, duminică 18 iulie 2010, la ora 16:00, vă invit să intraţi pe http://tvrm.ro/initialeducational.htm, să daţi click pe TVRM educaţional în direct şi să vă bucuraţi de muzică bună cântată de oameni faini. Ni se promit 8 piese şi, cred eu, o discuţie plăcută.

Pentru cine nu cunoaşte Casa cu prieteni, un clip:



Pentru mai multe clipuri, aici e profilul Mihaelei de pe youtube.

Felicitări, Casa cu prieteni! Sper să fiu acasă la 16:00 să urmăresc emisiunea. :)

sâmbătă, 17 iulie 2010

Două grenade pe Insula Vacilor... Sau cum poate apărea o ştire...

Azi, după ce am revenit acasă pe la prânz, mi-a luat ceva timp până să mă conving să ies din nou. Plecând târziu de acasă am ales apropiatul IOR în dauna mai depărtatului Tineretului. Şi se pare că am ales bine! :))

Ajung pe la 5 pm în parc, mă aşez la plajă pe una din (pen)insule şi încerc să citesc. Nu mergea pentru că era multă agitaţie în jur. Citesc totuşi câteva rânduri şi în rest las privirea să fugă în jurul meu. Printre altele, de data asta am văzut o raţă luându-şi zborul de sub un copac aflat la câţiva metri de mine.

Deşi ajunsesem acolo pe soare, până la urmă au apărut ceva nori din care chiar a început să plouă. Totuşi, majoritatea celor aflaţi la plajă au stat pe loc pentru că atmosfera era plăcută chiar şi pe ploaie.

Peste aproximativ 2 ore sesizez mai multă agitaţie dar nu-mi bat capul cu ea. Într-un târziu, după ce văd un BGS agitându-se prin zonă aud şi eu din gura acestuia că zona trebuie eliberată. Accept dar, incredibilă idee pe capul meu, întreb care este motivul. Mi se spune că s-a întâmplat ceva şi că a apărut acolo şi poliţia. Nu am fost satisfăcut de răspuns dar nici chef de conversaţie suplimentară nu aveam. Mă retrag, văd şi eu maşinile poliţiei la intrarea pe peninsulă, îmi amintesc că cei "goniţi" înaintea mea pomeneau ceva de o posibilă explozie, rămân nelămurit dar plec din zonă. Peste câteva momente aud întâmplător, exact în faţa mea, un tip vorbind la telefon cu un nu ştiu ce şef. Omul comunica faptul că, pe Insula Vacilor (eu insist să-i zic peninsulă despre care care chiar nu bănuiam că are un nume) au fost găsite două grenade şi că la faţa locului se află poliţia şi o maşină a geniştilor.

N-am mai stat în zonă să urmăresc ce se mai întâmplă. Nu sunt convins că au fost evacuaţi de pe peninsulă şi cei doi îndrăgostiţi pe care-i sesizasem în timp ce parcurgeam aleea din jurul lacului. Ştiu doar că totul părea să se petreacă în linişte, fără agitaţie suplimentară sau panică. BGS-ul şi poliţiştii păreau bine pregătiţi pentru astfel de situaţii.

Probabil voi trece mâine prin IOR ca să caut eventuale urme ale posibilei explozii din seara asta.

Probabil în unele ziare va apărea o ştire pe tema asta.

Eu nu sunt ziarist (deşi de câteva ori am fost suspectat că aş fi), deci ştirea nu e scrisă de mine.

Totuşi, am fost acolo...

Folk You 2010- aproape mă bucur că nu am ajuns acolo...

Later edit:

S (18.07.2010 20:50:20): doar ce am venit de la folk you
Adrian Negoita (18.07.2010 20:50:33): si cum a fost cu momentul sponsorului?
S (18.07.2010 20:50:55): nu stiu despre ce vb
Adrian Negoita (18.07.2010 20:51:19): m-a scos din sarite prezenta rmgc-ului printre sponsori...
Adrian Negoita (18.07.2010 20:51:30): ai remarcat cum a reactionat publicul cand erau pomeniti?
S (18.07.2010 20:53:18): mda..
S (18.07.2010 20:53:24): nu foarte vehement
S (18.07.2010 20:53:32): destul de timid chiar
Adrian Negoita (18.07.2010 20:54:22): ori nu stiau despre ce e vorba, ori le era indiferent ce se intampla in rosia...
Adrian Negoita (18.07.2010 20:54:28): ciudata tara avem...
S (18.07.2010 20:56:06): se mai organizeaza vre-un eveniment la rosia?
Adrian Negoita (18.07.2010 20:57:11): fanfest 13- 15 august...
Adrian Negoita (18.07.2010 20:57:19): http://www.fanfest.ro/

_______________________


Neplăcuta surpriză a dimineţii a fost un e-mail cu tema Roşia Montană. Citeam şi eram aproape să rămân blocat... RMGC sponsorizează Folk You. Nu ştiu dacă exista un sponsor mai nepotrivit ca acesta pentru un festival care, acum doi ani, mi-a oferit nişte seri plăcute. Mă bucur că nu am ajuns şi anul acesta la Folk You. Aş fi suportat greu să aud, de câteva ori pe seară, RMGC-ul pomenit printre sponsori.

Echipei care a acceptat această mizerie ar trebui să-i fie ruşine!

Spectatorii îmi place să cred că au reacţionat în genul în care se sugera în acel e-mail care suna aşa:

"Boicot FolkYou2010 pentru ca sunt sponsorizati in acest an de RMGC!

Dragi prieteni,

Festivalul Folk You are in loc in perioada 15-18 iulie la Vama Veche (este
in curs de derulare la momentul trimiterii acestui mesaj). Festivalul este
organizat in cadrul campaniei de publicitate “Miscarea de Rezistenta” a
cotidianului Jurnalul National.

Aceasta campanie cam atat e: publicitate. Altfel, organizatorii nu ar
accepta ca
Folk You sa fie sponsorizat de Gold Corporation, cei care vor sa puna capat
adevaratei Miscari de Rezistenta de la Rosia Montana. Si mai vor sa arunce in
aer muntii din jurul localitatii. Iar apoi sa utilizeze 200.000 de tone de
cianura pentru extragerea aurului.

Legatura cu spiritul din Vama Veche? Nici una! De aceea, rugam spectatorii
festivalului sa huiduie impreuna cu noi de fiecare data cand este prezentat
sponsorul Gold Corporation. Ne place Folk-ul, nu Gold-ul.

PS: Rugati-va sa nu fie aur in nisipul din Vama Veche. Gold Corporation va
primi
fara licitatie licenta de exploatare, va interzice turismul pentru a cauza
somaj
70%, iar apoi va spune ca au solutia pentru rezolvarea problemei: cianura,
distrugerea patrimoniului, dezbinarea oamenilor si foarte mult PR.

Gasiti mai jos adresele de email si date de contact ale organizatorilor si
artistilor invitati in acest an la Folk You. Va rugam trimiteti scrisoarea
de jos catre acestia:

marius.tuca@jurnalul.ro, contact@alexandraungureanu.ro, stefan@hrusca.com
alifantis@alifantis.ro, tiberiu@celelalte-cuvinte.ro,
calin@celelalte-cuvinte.ro
info@gheorghe-zamfir.com, albertducu@yahoo.com, vale@seicaru.ro

http://www.mirceabaniciu.ro/blog/contact/
http://mircearusu.blogspot.com/
http://www.adamilea.ro/
http://alexandries.free.fr/
http://alinamanole.ro/index.php/Contact/
http://www.zoiaalecu.ro/contact.htm
http://www.chilian.ro/contact.html

Domnule Folk You, Doamna Miscarea de Rezistenta si Domnilor Artisti invitati
ai acestora,

Catre primii doi:

Va citam: acest festival este un "proiect de ecologie a spiritului", o
incercare de a curaţa sufletele oamenilor, de a le reaminti ca sunt
liberi
şi ca trebuie sa aiba curajul de a se exprima exact aşa cum
simt, dincolo de
stereotipurile mediocre pe care societatea de consum le impune. Dupa aceea
ne uitam pe afisul vostru, stam si ne intrebam: cum au putut, oare,
cuvintele, sa se goleasca in asa hal de continut? Cum e posibil ca tocmai
niste ziaristi, si inca unii cu greutate, sa fie, in actiune, atat de
departe de idee? Cum poti vorbi de ecologizarea spiritului si sa te
infratesti cu Rosia Montana Gold Corporation? Cum poti sa critici
stereotipurile mediocre ale societatii de consum si sa te lafai intr-unul
din ele, batandu-te pe burta cu ditamai corporatia hrapareata?...
Acestea nu sunt niste intrebari retorice, ci, pe bune, chiar asteptam
raspuns la ele. Dar, va rugam, fara apeluri la criza economica, presupusa
prezumtie de nevinovatie (falsa, de altfel) a firmei canadiene sau texte
lacrimogene cu valoarea sentimentala pe care acest festival o are pentru X
sau Y. Valoarea sentimentala a unui lucru, apropos, nu se intretine luand
parte la distrugerea valorii de patrimoniu, culturala, de mediu, istorica,
arheologica, sociala si nationala a unei zone. A, si nici scuza cu lipsa de
informatie sa n-o auzim – in cazul vostru, ar fi chiar o prostie…
Pentru a ramane legati de citatul de mai sus, va anuntam ca, prin
parteneriatul incheiat cu Rosia Montana Gold Corporation, sunteti pasibili:
sa curatati 4 munti de tot ce inseamna viata, istorie, obiceiuri si religie
(sunt si biserici acolo), si chiar moarte (cimitire); sa le reamintiti
romanilor - si mai ales celor din Rosia Montana – ca nimeni nu e liber in
fata banului si ca orice constiinta poate fi cumparata; sa va pierdeti
demnitatea si curajul de a va exprima, odata cu un extras de cont care vi se
va lipi peste gura, pix sau tastatura, dupa caz.


Catre Artisti:

stim: nu mai aveti cum sa va retrageti, ati semnat deja contractele si va
nenorocesc astia de va merg fulgii daca nu cantati. Poate unii dintre voi
simt o frustrare, poate ati fi vrut sa stiti despre parteneriatul Folk You
cu Rosia Montana Gold Corporation inainte sa semnati ceva. Poate unii dintre
voi, nu, poate putin va pasa, unora, de Rosia Montana.
Acelora dintre voi carora le pasa, nu le vom spune sa nu cante. stim ce
inseamna valoarea unui contract si nu dorim sa facem astfel de presiuni. Am
dori, insa, sa va ganditi ce ar fi facut, intr-o asemenea situatie, idolii
vostri: ce ar fi facut Bob Dylan, Joan Baez, Donovan, John Lennon, Melanie,
Led Zeppelin, Pink Floyd, Jimi Hendrix, Creedence Clearwater Revival, Eric
Clapton, Johnny Cash si atatia altii? si va rugam sa va mai ganditi ce au
cautat colegi de-ai vostri, mai tineri si mai putin tineri, la Rosia
Montana, la festivalul FanFest, din 2004 pana in 2007. Ce credeti ca vroiau
A.G. Weinberger, Ada Milea, Zdob si Zdub, Sensor, Vita de Vie, Ombladon,
Luna Amara, Altar, Implant Pentru Refuz, Bitza, Zale, K-gula, Coma, Travka,
E.M.I.L., Kumm, Iordache, Blazzaj, Survolaj, Da Hood, Grimus, Butterflies In
My Stomach, The Others, Slang, Bio, Du-te Vino, Oliver, Target, Dance
Trauma, Agent MC, DJ Snow, MC Tina, Blanoz, Mara, ZUM, Guerrillas, Rock
House, Mauser, Bucium, B.A.U., Tep Zepi si sigur am uitat cativa artisti?
Asta e singura noastra rugaminte: sa va ganditi la aceste doua intrebari. si
poate ca, odata cu raspunsurile, pe scena lui Folk You, va veni si un gest
de sustinere pentru oamenii care, de mai mult de 10 ani, se opun lacomiei,
minciunii, coruptiei politice si distrugerii naturii la Rosia Montana.


Semnatura,"

Despre sinuciderea săptămânii...

Nu am avut nici chef, nici vreme să caut articole pe tema sinuciderii Mădălinei Manole. Şi simt că nu am pierdut nimic după ce citesc două texte care conţin idei cu care sunt în mare măsură de acord. Le puteţi citi aici şi aici.

Redescoperind un parc...

Vineri seară, înfuriat fiind de un comportament pe care nu îl înţelegeam, după ce m-am lămurit că este preferată absenţa mea în dauna prezenţei şi intervenţiei, am ieşit la plimbare... Pentru că era aproape 11 pm am pornit pe jos cu gând să rămân în apropierea casei.

Cu ocazia asta am redescoperit Parcul Florilor. Era destul de aglomerat, probabil pentru că era vineri seară, urmând o zi liberă. Faţă de ce-mi aminteam eu dintr-o altă noapte (au trecut ceva ani de atunci) când m-am oprit acolo cu un prieten să bem bere şi să stăm de vorbă, acum parcul părea mai elegant aranjat. Iluminat destul de bun, alei dese, bănci (cam scorojită vopseaua pe ele, ce-i drept), plăcuţe prin care se interzicea accesul câinilor pe iarbă (oamenii au voie?), statuia aia cu 1907, bine pusă în valoare de restul decorului.

La întoarcere, undeva în faţa mea, două biciclete. Pentru că mergeau încet aproape le-am ajuns din urmă, suficient cât să îmi dau seama că era vorba de un cuplu. Doi oameni frumoşi... Imaginea asta m-a relaxat aşa că acasă n-am mai resimţit nicio tensiune...

vineri, 16 iulie 2010

Amestecate (3)

Convorbiri telefonice despre care credeam că se vor încheia printr-un mulţumesc, sau cel puţin aşa consideram eu că e firesc să se întâmple.

Un biciclist care-mi mulţumea aseară pe malul Dâmboviţei pentru că i-am făcut loc să treacă spre Timpuri Noi. Gestul meu fusese întâmplător, nu-l văzusem pe biciclist înainte de unde imposibilitatea de a face intenţionat loc. Am rămas blocat...

Alţi biciclişti care, cred eu, vor convinge până la urmă Metrorex că o bicicletă este mai curată şi mai puţin deranjantă în comparaţie cu un homeless. Pe mine mă deranjează să văd sau simt aurolaci, bicicliştii în schimb nu mă deranjează şi nici nu cred că mă vor deranja vreodată.

Ai vreo întrebare care să aibă sens?

Să scriu sau să nu scriu cât de neclare îmi sunt intenţiile şi gândurile unei persoane care, de-a lungul timpului, m-a şi răsfăţat, m-a şi înfuriat?

Sinucidere intens mediatizată. Dincolo de aspectele aproape pornografice ale acestei exagerate atenţii acordate subiectului, mă gândesc că şi de data asta familia, prietenii, cei care o cunoşteau foarte bine pe moartă afirmă că nu şi-au imaginat că fiinţa este deprimată, că are probleme, că este expusă riscului autodistrugerii. Oamenii se cunosc atât de "bine" unii pe alţii. Din cauza asta ajungem să ne surprindem unii pe alţii, atât pozitiv cât şi negativ, prin cine ştie ce comportamente şi vorbe...

Îmi pasă de tine, auzi uneori... Poţi să crezi, poţi să nu crezi, poţi pur şi simplu să nu auzi. Sau poţi să te întrebi, aşa cum am făcut eu ieri, de câte persoane ţi-a păsat ţie de-a lungul anilor... Ei bine, folosind un singur criteriu principal, am tras concluzia că mi-a păsat de doar doi oameni care, într-un fel sau în altul, au dispărut acum din viaţa mea. Nu, nu au murit, pur şi simplu au plecat sau ni s-au despărţit drumurile... Ei bine, consider că era semn clar că-mi păsa faptul că, atunci când am aflat sau am bănuit că acele fiinţe sunt bolnave, m-am gândit că le-aş vizita şi aş încerca să le ajut cumva...

joi, 15 iulie 2010

Mediu... ministru la mediu...

Serile trecute găsesc întâmplător televizorul lăsat pe o emisiune a lui Tatulici. Se discuta despre inundaţii şi despre măsurile care se pot lua pentru a limita pagubele data viitoare când mai plouă posesiv/ obsesiv/ intensiv. În studio, un specialist în hidrotehnică. La telefon, ministrul mediului.

Hidrotehnistul, fără să lase impresia că vrea să-l umilească pe ministru (monstru de bun simţ l-aş fi numit în altă etapă de viaţă), îi dă acestuia o lecţie despre amenajările care pot fi făcute pentru a limita pagubele.

Nu, soluţia nu e o ţară de diguri, cum aud că ar fi sugerat Boc, soluţia este puţin mai complicată... Acumulări frontale, acumulări laterale, renaturarea râurilor, abia după acestea şi doar pe sectoare scurte diguri...

Ei bine, minutele acelea de emisiune mi-au amintit cursul de riscuri hidro care trata exact astfel de probleme... Minutele acelea m-au făcut să mă întreb ce căuta la mediu acel individ care, după săptămâni de precipitaţii intensive, încă nu ştia aspectele teoretice expuse de specialist. Probabil urcase acolo pe criterii politice... tembele criterii... Aud că în subordinea lui se află acum şi pădurile... Trist... Altul care suge pixul, ca să zic aşa... Cu ani în urmă l-am fi servit cu acadele...

Un articol cam pe aceiaşi temă, aici.

Totu-i drum, numai drum...

Grabă dar nu foarte, un schimb rapid de saluturi, un trup îmi atrage atenţia prin mişcările ritmate, aud apoi şi muzica, zâmbesc exact în spatele ei, coboară şi fuge ca din puşcă, te-am ajuns... discutăm din nou despre biciclete, bube, pietoni şi maidanezi... unii sunt mai ghinionişti ca mine, prin urmare nu mă plâng că am mâncărimi pe cele două mici răni se săptămâna trecută...

Fug în trecut, la un vis de drum, visat cu ochii deschişi, înainte de a ajunge acasă... Acasă nu am atmosfera potrivită pentru visat dar...

Termin munca, mă îndrept spre casă într-o dispoziţie neutră. Ajung, intru în sufragerie iar pe pat... surpriză!, stă ea... Ridică privirea din carte când intru în cameră. Mă-ntreb cum de a ajuns aici, dat fiind că nu avem în mod direct o cunoştinţă comună care să ştie unde stau... Ne salutăm, schimbăm drăgălăşenii, îi cuprind palmele între palmele mele, mai trec câteva clipe, câteva priviri şi apoi gândul fuge în altă parte lăsând visul visat cu ochii deschişi fără continuare... Cred că va rămâne fără continuare şi în realitate... Aş putea fi trist din cauza asta dar încerc să nu fiu aşa...

miercuri, 14 iulie 2010

Amestecate- 2

Ascult întâmplător cântece de munte şi-mi amintesc voci şi chipuri. Ce am eu în comun cu acestea? Probabil suficient de puţin... Totuşi, parcă simţi ceva deosebit când poţi spune l-am întâlnit/ am întâlnit-o măcar odată în viaţă...

Du-te-n căcat! Dă filmul odată! Dă-i una fă! Minţi, nenorocito! Cam aşa ceva aud aproape seară de seară, în timp ce lumea se uită la o telenovelă indiană... O vreme m-a enervat dar... acum dau mai puţină importanţă acestor zgomote de fond...

Lebăda neagră prezentată într-o Dilemă veche, Lebăda neagră citită de un tip zilele trecute în metrou, Lebăda neagră revenind periodic în discuţii... Viaţa, ca o lebădă neagră...

Numărând Diane... Se pare că doar eu percep stupizenia momentului pe care, dacă e să fiu sincer, tot eu l-am provocat...

Ajung acasă iar pe ultimii metri mă udă ploaia puternică declanşată aproape din senin... Deşi ploaia era rece, mi-a plăcut s-o simt cum mă udă aşa că nu am scos umbrela...

Ne place mai mult udă, nu-i aşa?

Ce zici? Reuşesc s-o hipnotizez? Mai repede te hipnotizează ea... Nicio şansă, nici nu se uită la mine... Păi nu cu ochii... Şi recunosc că eram un pic hipnotizat! :))

Pe cât de perfect logic credeam cu 6 ani în urmă că este să mă iubească până la urmă pe atât de convins sunt acum că ar fi total ilogic să mă iubească cineva... Progres sau regres?

Blestem... Să găseşti una nici prea frumoasă (să nu ţi-o f*** alţii), nici prea deşteaptă (să nu impună ea reguli) dar cu bani ca să scapi tu de-o grijă... Cică... ai grijă că se împlineşte! Aiurea... cine are timp să creadă? Abia am timp să ţin minte astfel de idei ciudate...

Ai aflat ultima bombă?, mă întreabă un el care vorbeşte mult, prost, fără rost (lasă-l să fie!), consideră că mă enervez de fiecare dată când folosesc un ton mai dur (dar eu, în dialog cu el, nu mă mai enervez de mult), încearcă să facă mişto când găsesc ceva de râs în discursul lui (dar nu mai reuşeşte nici astfel să mă enerveze) etc... Ei bine, ultima bombă era moartea Mădălinei Manole din care părea să facă o tragedie... Ei bine, deşi era un eveniment trist, nu am devenit patetic nici la moartea Tatianei Stepa, cu atât mai puţin mă impresiona moartea Mădălinei Manole. Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva special pentru a o asculta pe MM. Deci, fără a afirma astfel că fiinţa nu avea valoare ca muzician, spun că Mădălina Manole nu a însemnat nimic pentru mine. Poate abia acum să însemne ceva... Nu e un gest des întâlnit să te sinucizi de ziua ta... Despre motivele gestului probabil voi găsi presupuneri în presă, dacă voi avea timp şi chef să caut. Momentan mă declar profund mirat de faptul că Metalhead a trimis un mail în care menţiona moartea Mădălinei Manole... Ce avea MM cu rock-ul nu ştiu...

Oricum, am senzaţia că presa şi-a amintit de Mădălina Manole acum cam la fel cum şi-a amintit cu ceva vreme în urmă de Laura Stoica (iar Laura... chiar însemna ceva pentru mine...).

Probabil mai sunt zeci de frânturi de gânduri sau amintiri dar... mai lăsăm şi pentru amestecate 3, nu-i aşa?



Amestecate...

Dacă e haos, haos să fie... Frânturi de zile...

2004, Printre nori, amintirea unei urcări pe Take Ionescu, un pic de ploaie, popas pentru masă în Omu, te simţi rău sau eşti doar obosită? de ce eşti tu tentat să crezi tot ce auzi? a doua zi, printre nori, coborâm în Bran, castel, grabă, mai vine autobuzul ăla? mai prindem microbuz din Braşov? nu trebuia să filmezi asta...

Miros de vrăbii în putrefacţie...

Zile calde fără aer condiţionat... Mulţumim pentru condiţiile create, partid iubit!

Nu vă dăm afară dar, dacă ne obligă criza, reducem salariile... Serios? Şi de înjurat nu v-a înjurat nimeni pentru astfel de zvonuri? Sunt obişnuit să rabd (asta am făcut toată viaţa) dar ar fi de preferat să mai şi evoluăm din când în când, nu-i aşa?

Prin metrou, ora aproape exactă, ea nu mai apare...

Între blocurile din preajmă nişte metri de spaţiu verde sunt sacrificaţi pentru locuri de parcare...

La soare mă pot uita dar la tine nu... serios? chiar crezi că am timp să te cred? oricum viitorul a demonstrat altceva... aş prefera să nu fiu minţit frumos... parcă a fost mai cinstită S care sugera că ar trebui să arăt cumva ca să... în situaţia asta parcă nu-ţi mai pare rău că se termină... ai puterea de a înţelege felul în care se impune distanţa...

Poftă de mâncare? S-a dus de tot... mănânc mai degrabă din instinct decât de poftă sau pentru că aş simţi foamea...

Unde-ai dispărut, fiinţă? masochistul din mine vrea să te revadă...

Iar o să plouă în week-end?

Zilele trecute, câteva vorbe schimbate cu un om... te-am deranjat din citit... nu-ţi face probleme... poveşti... parcă ne-am cunoaşte de-o veşnicie...

Mi-ai făcut sexul? dacă e să mă exprim vulgar, aspect care nu-mi este specific, pot să spun că sexul ţi l-a făcut mă-ta! chiar e de interes pentru mine să aflu ce tip de personalitate ai? să fim serioşi!

Te-aş lăsa să agonizezi în miros de putred...

Dacă viaţa nu ar fi de rahat ar fi haios să petreci timpul cu voi...

Hai să te otrăvesc! ia un măr! şi ce crezi? că mă prinzi cu aşa ceva?

Maşina de spălat n-o să te facă mai curat... dar măcar îţi curăţă hainele, cât va mai avea viaţă în ea... cum, tu ştii să speli de mână? dar ce crezi, că m-a născut mama în maşina de spălat? imaginează-ţi cum arăta o cămaşă după ce a fost purtată permanent o săptămână...

Nu ştiu dacă regret cu adevărat că nu ajung în Vamă anul acesta... experienţa de anul trecut, pe care am recitit-o zilele trecute, probabil că nu m-ar mai încânta în aceiaşi măsură...

Nu mai încerca tu să-ţi depăşeşti condiţia îmi spune ea în glumă dar eu mă gândesc la asta cât se poate de serios...

Binele şi răul în jurul tău se vor juca...

luni, 12 iulie 2010

Încă două? Dar nu-i voie... :(

După două zile în care mi-am omorât timpul dormind cât am putut de mult mă trezesc dimineaţă, destul de nervos, şi mă pregătesc să plec la muncă deşi nu aveam niciun chef să-mi încep ziua cu telefoane şi mail-uri schimbate cu clienţii. Genul de zi în care ai prefera un job de backoffice...

Pe drum gândurile dau năvală. Sunt trist şi aproape că-mi dau lacrimile. Îmi trec prin cap o mulţime de lucruri pe care ceilalţi, chiar dacă le-ar auzi, cred că nu le-ar înţelege. Până ajung la birou beau două doze de Red Bull. Păcăleala funcţionează şi de data asta, îmi revin cât de cât...

Chiar aşa, cum îşi imaginează ceilalţi că e să treci prin diverse întâmplări din care, într-o formă sau alta, pierzi doar pentru că nu ţi-ai exprimat o dorinţă sau nemulţumire, de teamă că celălalt s-ar supăra, s-ar îndepărta de tine, te-ar critica sau ar avea cine ştie ce altă reacţie neplăcută?

Cum crezi că este să nu poţi dormi şi să taci, încercând să ţii seama de nevoia celuilalt de a rezolva cine ştie ce treabă aparent urgentă şi importantă?

Cu e să rabzi bombăneala inutilă a celuilalt, bombăneală care te scoate din sărite, încercând să ţii cont de faptul că celălalt este, sărăcuţul, al dracu de nervos?

Cum e să ai impresia că orice gest ai face e greşit şi va fi criticat de ceilalţi?

Cum e să fi minţit, fie şi prin omisiune, şi să nu poţi să-i spui deschis celuilalt în ce moment şi din ce motiv te-a înfuriat sau dezamăgit?

Cum e să te streseze intens simpla idee de a merge într-un magazin pentru a-ţi cumpăra cine ştie ce de îmbrăcat?

Cum e să renunţi la un tratament stomatologic doar pentru că celălalt are nevoie de timp liber exact atunci când aveai şi tu? Cum e să convieţuieşti în continuare, aparent paşnic, cu persoana respectivă şi să nu poţi să-i faci niciun reproş gândind că, în definitiv, vina sa este destul de greu demonstrabilă, în ciuda faptului că, de fiecare dată, anunţasei din timp că ai nevoie de nişte nenorocite de ore libere? Cum e să-ţi dai seama că toată paguba se datorează unei schimbări în program care nu era sub controlul tău?

Cred că fiecare dintre voi ar fi încântat să trăiască aşa ceva, nu-i aşa?

Şi atunci chiar încep să mă mir că mă încăpăţânez să caut resursele pentru a reacţiona mai potrivit în astfel de situaţii, în aşa fel încât pe lângă nevoile celuilalt să mai fie satisfăcute, măcar din când în când, şi ale mele...

Ar fi mult mai frumos să-mi recunosc condiţia de om veşnic bun de călcat în picioare şi să mă bucur de ea... Poate aşa spuneţi voi dar eu nu mai sunt de aceiaşi părere. Aşa că-mi încerc şansa şi încerc să-mi construiesc mecanismele potrivite pentru a mă apăra în astfel de situaţii...

Ei bine, toate nenorocirile astea mi se întâmplă din cauza unei sensibilităţi exagerate descrise de două cuvinte destul de simple: fobie socială.

Şi, scriind despre asta, îmi aduc aminte de felul pozitiv, dar totuşi nedocumentat, în care a fost tratată mărturisirea pe care am făcut-o unui prieten cu ceva vreme în urmă:

Adrian Negoita (20.01.2010 22:21:01): ce-mi place e ca am doar doi oameni pe care-i cunosc deja, asta nepunandu-l si pe fratele meu la socoteala :D
SC (20.01.2010 22:21:13): e un lucru bun
SC (20.01.2010 22:21:22): mie imi place sa cunosc oameni
Adrian Negoita (20.01.2010 22:21:37): este unul din scopurile pentru care am decis sa postez tura
SC (20.01.2010 22:22:07): de fiecare data, intalnesc pe careva interesant
Adrian Negoita (20.01.2010 22:22:16): sa stii ca da :P
Adrian Negoita (20.01.2010 22:22:31): oricum, la mine este si o problema de psihologie...
SC (20.01.2010 22:23:20): pai ..
SC (20.01.2010 22:23:40): la toata lumea este ..
SC (20.01.2010 22:23:47): sau la ce te referi
Adrian Negoita (20.01.2010 22:23:49): :D ca bine zici :P
SC (20.01.2010 22:23:51): faci ceva studii
SC (20.01.2010 22:23:55): :P
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:00): poate o sa fac candva...
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:12): deocamdata incerc sa-mi ameliorez eu niste belele...
SC (20.01.2010 22:24:32): :)
SC (20.01.2010 22:24:36): succes
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:46): o forma idioata de fobie sociala, daca-ti vine sa crezi :))
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:55): sa fie!
SC (20.01.2010 22:25:17): pai la ce societate avem..
SC (20.01.2010 22:25:19): nu ma mira
SC (20.01.2010 22:25:36): cred ca fiecare dintre noi suferim de asa ceva
SC (20.01.2010 22:25:41): mai mult sau mai putin
Adrian Negoita (20.01.2010 22:26:21): bine, la majoritatea sunt limite care nu ajung in patologic...
Adrian Negoita (20.01.2010 22:26:34): dar mie, uneori, aproape ca nici nu-mi mai vine sa ies din casa :D
SC (20.01.2010 22:27:33): si eu stau cu zilele in casa
SC (20.01.2010 22:28:01): imi place sa stau singur
Adrian Negoita (20.01.2010 22:28:17): de la o vreme mie nu-mi mai place...
SC (20.01.2010 22:28:19): fara s avb cu nimeni
SC (20.01.2010 22:28:30): sau sa vad pe nimeni
Adrian Negoita (20.01.2010 22:28:31): doar ca nu mi-e simplu nici sa gasesc oameni intre care chiar sa ma simt bine
SC (20.01.2010 22:29:14): eu nu cred ca e nimic patologic in asta
Adrian Negoita (20.01.2010 22:29:32): patologic sau nu, uneori e tare deranjant :D
SC (20.01.2010 22:30:34): probabil in alta viata am stat f mult printre oameni si acum spiritul meu simte nevoia de solitudine
SC (20.01.2010 22:30:48): :D
SC (20.01.2010 22:30:58): sunt un spirit taare batran
SC (20.01.2010 22:30:59): ;))
Adrian Negoita (20.01.2010 22:31:05): deci te-ai reincarnat intr-un solitar :D
SC (20.01.2010 22:31:10): da
SC (20.01.2010 22:31:35): desi nu dau dovada de prea multa intelepciune
SC (20.01.2010 22:31:36): :P
Adrian Negoita (20.01.2010 22:31:52): pai... batranii mai repede dau in mintea copiilor :))

Profit de ocazie pentru a-i mulţumi omului cu care am purtat acea conversaţie. Repet, punctul său de vedere nu este aproape deloc documentat dar mi-a prins bine să ştiu că unii oameni nu te trec din start în rândul nebunilor dacă apuci să le povesteşti aşa ceva. Şi dacă tot vorbim de nebunie, probabil unii nu ştiu că nebunia începe acolo unde apare delirul. Spun asta o grămadă de cărţi de psihologie...

duminică, 11 iulie 2010

Ziua a treia, şi ultima (cred) sau Cu bicla la psiholog...

Poţi să te gândeşti că a mea bicicletă a picat în depresie sau tocmai a descoperit că e maniaco- depresivă sau suferă de anxietate de performanţă (când era mai tânără făcea mai des trasee lungi, acum nu mai poate, săraca...). Mai poţi să te gândeşti că micul accident de joi a avut loc datorită instinctului de sinucigaşă pe care nu-l bănuiam la bicicleta mea.

Până la urmă un pic de adevăr este în presupunerile astea doar că... problemele bicicletei sunt cât se poate de fizice... un joc în ghidon şi frânele pe spate mai puţin eficiente decât aş dori. Cum nu sunt mecanic de felul meu, cred că problemele astea mă vor determina să mă întorc în metrou de luni... Şi cât de bine era pe bicicletă, om printre caroserii fără chip, fără personalitate...

Aşa păţeşti când te ancorezi în trecut. Nu mai găseşti piese pentru bicicletă (eu nu mă pricep dar aşa mi s-a spus) sau găseşti piesele care nu sunt tocmai potrivite montarea lor necesitând compromisuri (asta e tot din auzite), nu reuşeşti să faci planuri de viitor, rămâi ancorat în amintiri cu oameni care ţi-au fost cândva dragi, cu alţii pe care îi apreciai dar pe care ai ajuns cu timpul să îi urăşti, cu alţi oameni despre care, deşi te-au dezamăgit cândva, mai păstrezi amintiri plăcute.

Ei, gata cu pălăvrăgeala! Era vorba de bicicletă... Ei bine, m-am obişnuit ca la întoarcerea acasă să atârn casca pe cadrul bicicletei, astfel devenind aproape imposibil s-o mai uit acasă. Prin urmare, drumul dus- întors pe care l-am avut de făcut a decurs fără incidente. Doar la întoarcere am avut un insight. Depăşind pe stânga o maşină care făcea dreapta mi-am amintit fulgerător de căzătura de joi seară. Când am trecut pe lângă aripa spate- stânga a maşinii m-am imaginat căzând din nou şi, odată trecut, am răsuflat uşurat. Deci asta s-a întâmplat, nu am frânat când omul a făcut dreapta în faţa mea, nici direcţia nu am schimbat-o suficient...

Prin urmare, pe vreme bună la dus şi pe un pic de ploaie la întors, am adunat pe ciclocomputer următoarele detalii:

Dus- 5,55 km parcurşi în 20 minute şi 36 secunde cu o medie de 16,81 km/oră şi o maximă de 26,2 km/oră. Am mers foarte lejer pentru că, făcând pentru prima dată sectorul respectiv de traseu pe bicicletă, nu ştiam cât voi face pe drum.

Ajung, leg bicicleta (deşi sunt şi eu tentat să afirm că cel mai bun antifurt eşti tu, după cum citeam într-un articol de pe bicla.ro), rezolv ce aveam de rezolvat apoi...

Întors- 5,52 km parcurşi în 21 minute şi 41 secunde, cu 16,23 km/oră viteza medie (cred că se simţea ploaia şi indiferenţa faţă de ora la care urma să reajung acasă, cei doi factori m-au făcut să nu mă grăbesc deloc), 25,4 km/oră viteză maximă şi, după resetul de miercuri seară, 49 km odometer.

Aproape de 11:00 eram deja acasă, mă aşezam pe pat şi cădeam într-o melancolie blegoasă de zile mari... Mai târziu m-am întins în pat, am adormit şi, pentru câteva ore, am scăpat de gânduri. Gândurile au revenit pe la 16:30 când m-am trezit, mi-am amintit că am rufe de spălat, m-am gândit cu o undă de regret că nu ajung nici azi la Lecturi urbane. Nu-mi dau seama ce se întâmplă dar e a nu ştiu câta oară când îmi propun să merg la Lecturi urbane şi mă răzgândesc până la ora evenimentului... E şi asta o problemă, printre altele...

Care altele? Păi... m-am cam săturat să mă ascund după deget aşa că o să vă spun. Voi scrie atât pentru cei care bănuiesc câte ceva cât şi pentru cei care nu şi-au bătut capul pe subiectul acesta. Voi scrie cât pot eu de simplu şi de clar despre nişte probleme destul de supărătoare încât ameliorarea lor să constituie o prioritate pentru mine. Da, chiar este o prioritate deşi a lucra la asta este uneori dureros, aşa cum s-a dovedit azi şi, de-a lungul vremii, în alte zile de sâmbătă...

Concret, este vorba de nişte boli (din păcate sunt chiar boli, apar în diverse sisteme de clasificare ale problemelor de sănătate, nu sunt, aşa cum ar fi fost mai puţin trist, simple mofturi) care se cheamă cam aşa: fobie socială, TAG, personalitate dependentă. Cei care şi-au bătut cât de cât capul cu psihologia înţeleg despre ce e vorba. Cei care se declară împotriva psihologiei pentru că "prea au psihologii convingerea că le ştiu pe toate" probabil nu vor înţelege niciodată. Cei aflaţi între cele două "extreme"... despre ei nu ştiu acum ce aş putea să scriu. Ei bine, pornind de la aceste denumiri destul de tehnice, am parte de o grămadă de probleme în viaţa de fiecare zi. Mi-ar lua o veşnicie să vă dau doar câteva din mulţimea de exemple care dovedesc cât am de pierdut dacă las situaţia să degenereze... Prin urmare...

Acum o să înţelegeţi probabil de ce am consumat (precizare importantă, am consumat timp, nu am pierdut timp) o grămadă de timp citind sute, chiar mii de pagini de psihologie. Este firesc, atunci când ajungi să conştientizezi o problemă, să cauţi soluţii pentru rezolvarea ei. Cu greu, lovindu-mă de diverse idei preconcepute şi alte dificultăţi, am început şi eu să caut soluţii prin toamna lui 2007. Atunci, din diverse motive (acum aş vorbi de rezistenţă la terapie şi de o alianţă terapeutică care nu s-a putut stabili), am renunţat după câteva luni. Un scurt rezumat al acelei perioade, aici şi aici.

Acum, mai exact în trecutul recent, m-am întors la ideea de psihoterapie în urma unor incidente nu tocmai plăcute. Adevărat, am schimbat tipul de psihoterapie. La fel de adevărat este că, de data asta, am ameliorat până la a o face suportabilă o problemă care mi-a stricat 3 ani şi ceva din viaţă. Prin urmare, deşi nu e deloc uşor, mi-am propus ca măcar de data asta să merg înainte, să am răbdare, să fiu cât mai activ posibil în direcţia ameliorării diverselor probleme care, din când în când, mă reîntorc în plin coşmar.

Deşi nu mi-e întotdeauna uşor să accept asta, consider că merită să sacrific câte ceva pentru a-mi apropia relativul succes. Prin urmare, las mai jos pe lista priorităţilor dorinţe care, pe moment, sunt dificil de împlinit. Ies mai rar pe munte, renunţ pentru o vreme la ideea unei biciclete noi, cumpăr mai rar cărţi, ies mai rar la concerte (asta nu e o treabă chiar bună pentru că, în contextul fobiei sociale, o ieşire în club poate aduce diverse oportunităţi pentru a experimenta contactul cu ceilalţi)... Ca simplu exemplu, calculând cu oarecare aproximaţie, constat că o bicicletă aşa cum am ajuns să-mi doresc după Prima evadare m-ar costa cam 6 luni de psihoterapie sau salariul pe 2 luni.

Voi ce aţi face în locul meu? V-aţi sacrifica pentru o pasiune care nu aduce decât satisfacţii de moment sau pentru ceva care ar putea aduce rezultate mulţumitoare (rezultate mulţumitoare, nu minuni, este preferabil să ai aşteptări realiste în situaţii de genul celei trăite de mine) pe termen mediu- lung?

Mi-e destul de clar că nu o să fie deloc uşor să repar ce am lăsat să se strice în peste 25 de ani de viaţă. Dar consider că, eu în faţa mea, sunt dator să fac încercarea asta.

Azi am ajuns la psiholog cu bicicleta... O mică premieră... Şi de aici a pornit această mică (???) poveste pe care, într-o formă mai elaborată, intenţionam să o scriu de vreo 3 luni.

Şi aşa constat că s-a terminat o zi în care am petrecut destule minute gândindu-mă din nou că nu am chef să comunic cu nimeni, nu am chef să mă întâlnesc cu nimeni, gândindu-mă că va trece ceva timp până voi recăpăta dispoziţia necesară pentru a sta la poveşti.

vineri, 9 iulie 2010

Cam aşa simt la ora asta...

Deşi aud piesa asta întâmplător, constat că se suprapune oarecum peste ce simt acum...

Ziua a doua...

Mă trezesc dimineaţă, constat că picioarele se simt bine, e clar că plec tot pe bicicletă. Daniel încearcă să-mi îndrepte ghidonul aşa cum spunea că face de obicei în astfel de situaţii, adică fără să-l slăbească din imbus. Ei bine, n-a mers. A pus mâna pe imbus, a slăbit şi îndreptat ghidonul şi, pentru situaţia în care ghidonul mi s-ar părea în continuare puţin strâmb, mi-a dat un imbus să-l pun în rucsac.

Când am ieşit pe uşă mama m-a sfătuit să merg atent cu bicicleta, sfat care m-a enervat suficient încât să-i răspund în scârbă că NU o să fiu atent. Faza asta mi-a adus aminte că, între dragoste şi ură, ceea ce simt pentru ea (şi pentru tata) este mai degrabă ură.

La 9:10 plecam din faţa blocului şi pedalam, fără incidente de data asta, pe traseul obişnuit. Ajungeam la birou la 9:40 după aceiaşi 9,05 km parcurşi în 29 minute şi 6 secunde cu o viteză medie de 19,12 km/oră şi o maximă de 34,3 km/oră. În canalul de pe Petricani cineva aruncase o cracă, ca s-o semnalizeze cică... Pe Colentina o pietoană trecea pe roşu iar un şofer a frânat atât de gălăgios înainte de aceasta încât m-am speriat un pic pentru că maşina a frânat fix în faţa roţii mele care aştepta lângă refugiul de tramvai să vină verde.

Acum, la 18:10, mă pregătesc să plec spre casă. Această postare o să fie editată pentru a menţiona şi detaliile despre întoarcere.

Dar până atunci, o precizare importantă. Deşi nu m-am speriat foarte tare aseară, azi am ţinut neapărat să iau casca pe cap. În plus, mă gândesc să investesc curând şi în genunchiere şi cotiere, pentru situaţia în care voi mai cădea cu bicicleta.

Întoarcerea a fost de asemenea liniştită. Nu ştiu dacă dintr-un pui de superstiţie sau din alt motiv, am ocolit de data asta Doamna Ghica, ieşind în Colentina prin Teiul Doamnei. Ştiam că în această zonă există o patiserie dar... era închisă. Greu cu patiseriile pe traseul acesta...

La întoarcere am parcurs 9,54 km în 40 minute (plus 10 minute staţionări) cu o viteză medie de 15,19 km/oră şi o maximă prudentă de 26,4 km/oră. M-a şi plouat un pic dar... nu am simţit nevoia să scot pelerina din rucsac.

Pe drumul de întoarcere, nu pentru prima dată, am aşteptat mult până să trec intersecţia de la Socului unde este permanent verde pentru cei care virează dreapta iar eu... având dificultăţi cu încadrarea pe bandă, aştept cu bicicleta mai mult decât aş aştepta ca pieton. Poate pare ciudat dar, când sunt pieton, traversez mult mai relaxat faţă de situaţiile în care, pe lângă mine, mai am şi grija bicicletei care are cm un metru lungime şi mă tem mereu că ar putea fi agăţată de vreo maşină dacă forţez traversarea.

Tot la întoarcere, două momente aiurea cu pietoni.

Odată mi-a ieşit capul unui pieton de după o dubă parcată. Atât eu (îngheţat din frână) cât şi el am rămas blocaţi. Mi se pare că şi-a cerut scuze sau a emis oricum un mesaj de acest gen iar eu i-am zâmbit. Era de înţeles graba omului, ploua...

A doua fază se putea termina prost dacă pietonul nu ar fi fost atent. Mergeam, destul de tare, pe o alee paralelă cu şoseaua. Din dreapta apare destul de rapid un pieton. Nu apuc să frânez, ocolesc doar puţin prin stânga punctul în care credeam că ar fi putut ajunge. N-am ajuns într-o situaţie extremă pentru că, deşi destul de târziu, pietonul m-a văzut venind în viteză şi a îngheţat pe loc. Nu ne-am ciocnit şi este foarte bine că s-a terminat aşa. O ciocnire ar fi fost dureroasă atât pentru mine cât şi pentru celălalt.

Culmea, deşi într-o situaţie asemănătoare am fost apostrofat (pe nedrept, ziceam eu atunci, pentru că mergeam pe şosea, nu pe trotuar) de data asta nu s-a auzit nicio vorbă în urma mea.

Chiar mi se povestea în urmă cu câteva săptămâni o ciocnire biciclist- pieton în urma căreia pietonul a fost lovit (nu ştiu cât de superficial) iar biciclistul s-a ales cu julituri. În povestea auzită era vorba de un pieton dintr-o turmă care se încăpăţânase să treacă pe roşu pentru că nu se apropia nicio maşină...

Am putea trage concluzia că pietonul nu se teme decât de maşini şi, probabil, motociclete?

Prima zi, primul incident...

După cum scriam miercuri într-un comentariu, pe 7 iulie mi-a expirat abonamentul de metrou şi mi-am propus să nu îl reînnoiesc momentan, în ideea de a merge o vreme doar cu bicicleta.

Zis şi făcut! Joi dimineaţă mă trezesc, termin cu micile pregătiri obişnuite pentru plecarea la muncă apoi mă apuc să mut din buzunare în rucsac diversele chestii pe care le consider utile, îmi umplu cu suc bidonul de bicicletă, pun în rucsac pelerina în locul umbrelei, pun pe picioare benzile reflectorizante, leg şireturile astfel încât să nu mi se poată agăţa în pedale (am păţit-o odată şi pe asta, mi s-a agăţat un şiret în pedală şi era să cad când am vrut să cobor pe bicicletă), uit casca şi ochelarii de care oricum nu sunt mulţumit (e clar că nu mi-am format automatisme legate de mersul pe bicicletă, mereu uit câte ceva, ba ochelarii, ba casca, ba lichidele sau antifurtul), cobor scările şi, după o întârziere neaşteptat de mare datorată pregătirii bagajului, la 9:15 plecam din faţa blocului spre birou.

Pe drum, ca de obicei, mici incidente. Pe Fundeni, la XXL, unde de obicei nu merg semafoarele, un jeep părea să vireze stânga de pe sensul celălalt. Mă opresc şi, constat că omul întoarce. Rămân totuşi blocat iar din maşina care venea din dreapta mi se face semn să trec. Şi trec... prin spatele acesteia...

Intrând pe Petricani sesizez un canal descoperit nesemnalizat.

În sfârşit, ajung la muncă după ce traversez Şos. Petricani mai repede decât alte dăţi. De data asta am prins o breşă în coloana celor care mergeau înainte şi m-am postat paralel cu maşinile care aşteptau să se elibereze sensul celălalt pentru a vira la stânga. Am virat şi eu stânga odată cu ele.

Intru în birou la 9:41. Nu-mi venea să cred că făcusem doar 26 de minute pe drum. Mai exact, datele de pe ciclocomputerului cu odometer-ul proaspăt resetat erau următoarele: 9,05 km parcurşi în 26 minute şi 37 secunde cu o viteză medie de 20,77 km/oră şi o maximă de 34,7 km/oră prinsă probabil pe una dintre coborârile de pe Fundeni.

Spre finalul programului de muncă mă simţeam obosit, eram şi puţin nervos, îmi cam venea să vomit şi mă îngrijoram puţin gândindu-mă la drumul până acasă. Am mai şi stat peste program pentru a rezolva nu mai ştiu ce chestie personală (cred) aşa că am plecat pe la 19:20. Am făcut până acasă fix 40 de minute dar... a fost un pic de aventură pe drumul acesta...

Primul pas greşit a fost la încadrarea spre Doamna Ghica. Aici m-am trezit intenţionând să-mi continui drumul pe contrasens. Am trecut cu greu pe sensul potrivit, m-am văzut şi pe Doamna Ghica aşa că lucrurile păreau să fi revenit la normal. Puţin mai târziu m-am oprit lângă un container galben să arunc pet-ul din rucsac. Îmi continui drumul şi, aproape de intersecţia cu Colentina, accident!

Deşi nu pot spune că am fost suficient de atent încât să fi reţinut toate detaliile, povestea sună cam aşa. Merg pe lângă trotuar. Aproape de o stradă care se ramifica în dreapta pur şi simplu nu văd decât în ultimul moment o maşină care circula încet în faţă. Mă înscriu în ocolirea acesteia dar intru cu roata din faţă în aripa spate- stânga a maşinii. Mă trezesc la jumătate de metru în faţa bicicletei. Nu am avut timp să mă sperii. M-am gândit doar, căzând pe palme, că a fost o idee fericită să-mi cumpăr mănuşi. M-am ridicat, am încercat să-i sugerez prin semne şoferului că nu sunt lovit şi m-am întors spre bicicletă. M-am retras pe trotuar, m-am gândit să o iau pe lângă bicicletă până acasă dar până la urmă mi-am dat seama că drumul e lung. Deşi aveam ghidonul puţin strâmbat din cauza impactului, am urcat pe bicicletă şi, pe o bretea laterală, am pornit mai departe. Din maşina pe care o lovisem sunt întrebat dacă m-am lovit. Îi spun omului că sunt OK, că şoferul nu are nicio vină (ciudat, mai degrabă mă gândeam la vină decât la alte lucruri) pentru că eu nu am fost atent şi... nu l-am văzut. Faţă de felul în care au reacţionat cei din maşină, tot respectul!

Cam asta cred eu că s-a întâmplat. De oboseală, sau poate că din cauza felului în care mă alimentasem, nu am fost suficient de atent încât să opresc la timp în spatele maşinii sau să ocolesc în siguranţă prin stânga ei, aşa cum fac de obicei.

Prin urmare, după episodul de ieri, trag concluzia că, în trafic, oboseala şi neatenţia sunt marii duşmani.

Ajung acasă, intru şi întreb de apă oxigenată pentru că simţeam ceva julituri pe picior. Firesc, că aşa e la mine acasă, nu am găsit... Aşa că, profitând de faptul că lovitura fusese suficient de uşoară, am coborât la farmacie după apă oxigenată, comprese, pansamente.

Daniel, deşi cred că era vizibil faptul că sunt întreg şi aproape nevătămat, m-a întrebat imediat dacă m-am lovit rău, dacă am avut cască (nu o aveam, credeam că e vizibil faptul că am lăsat-o din grabă acasă, atârnată în cui), dacă ştiu care a fost cauza accidentului. Îi spun că a fost vorba doar de neatenţia mea şi că incidentul nu are nicio legătură cu frâna pe spate despre care tocmai îmi spusese cineva la birou că nu pare prea eficientă. Iar despre ghidonul strâmb îi spun că mi-am imaginat că am nevoie de un imbus cu care să-l slăbesc şi apoi să-l aşez la loc. Iar cum plec eu fără scule, mizând şi pe faptul că o cheie sau altă chestie de genul acesta este oricum inutilă dacă o folosesc eu, e clar că nu aveam imbusul respectiv la mine.

Revin acasă, mă dezbrac, spăl zonele care păreau rănite, constat că apa caldă producea usturimi undeva sub genunchiul stâng, spăl şi cu săpun (deşi, sincer să fiu, nu eram convins că e bine să procedez aşa), mă şterg şi apoi vin cu apă oxigenată. Pun apoi două bucăţi de pansament pe zonele care usturau şi care bolboroseau vizibil la contactul cu apa oxigenată şi apoi încerc să fac planul serii. Intenţionam să merg la cumpărături dar nu am mai avut chef după micul accident.

Pe la 21:00 mă apucam să scriu postarea pe care o termin abia acum. Mai târziu am mâncat apoi am trecut la somn după ce am adus bicicleta în cameră. Mă gândeam să plec şi vineri pe bicicletă dacă constat că rănile sunt suficient de puţin dureroase.

Pentru drumul de întoarcere acasă ciclocomputerul zicea că am mers 9,86 km în 34 minute şi 49 secunde cu o viteză medie de 17,78 km/oră şi o maximă de 32,7 km/oră. Odometerul arăta 19 km. Din timpul de mers rezultă că nu am pierdut mai mult de 5 minute cu micul accident.

miercuri, 7 iulie 2010

Obsesia muzicală

Săptămâna asta m-am trezit destul de des fredonând şi fluierând după piesa asta aşa că mi se pare o demnă candidată la titlul de obsesia muzicală a săptămânii:

Hai! Dă-ţi două palme şi recunoaşte că e mai greu decât credeai!

Cine crede că e simplu să-ţi schimbi obiceiurile cred că se înşeală. Pentru că azi a fost o zi în care am fost mai degrabă trist şi tensionat decât vesel şi relaxat, singura insulă de bine fiind oferită de imaginea de mai jos, am revenit la Red Bull, consumând una după alta două doze. Prin urmare, pare mai rezonabil să-mi propun să beau, pentru o vreme, doar odată pe săptămână pentru că, definitiv, se pare că încă nu mă pot lăsa de el...

Asta e! Îmi dau două palme virtuale şi îmi recunosc parţiala autoînfrângere... :(

Iar imaginea care m-a bucurat este următoarea:


Mulţumesc, Bikepress! :)

Visez din nou...

Peste noapte un nou vis idiot... Se făcea că eram la birou, era aproape final de program când, din zona de cursuri iese cineva. Privesc întâmplător şi... o recunosc. Mă ridic, mă apropii, îmi trec mâna peste spatele ei şi-i spun că mă miră s-o văd aici şi, în acelaşi timp, că mă bucur s-o revăd. Apoi visul s-a terminat...

Nu, nu este vorba de cea care m-a obsedat în ultimul cincinal, este vorba de o cunoştinţă mai recentă care a lăsat urme interesante în viaţa mea şi cu care am făcut poate cea mai simbolică tură de până acum. De ce am visat-o? Mi-ar plăcea să aflu şi eu...

Culmea e că am visat-o azi, zi în care, datorită unor persoane pe care nu cred că voi putea vreodată să le apreciez (pentru că mi se pare exagerat să vorbesc în cazul acesta de iubire, aprecierea fiind deja mult prea mult faţă de ce-mi imaginez că aş putea simţi faţă de acei oameni), aproape că-mi vine să vomit.

Ciudată alăturare de senzaţii...

marți, 6 iulie 2010

Alcool fără voie...

Ei bine, dincolo de limitele psihologice de care se loveşte orice individ care-şi propune să abandoneze un viciu, mi-am dat seama zilele trecute că este mai dificil decât credeam să renunţi în totalitate la consumul de alcool.

Primul semnal a fost prăjitura Măgura cu rom pe care o consumam des fără să-mi pun problema că ar conţine alcool. Ieri m-am uitat pe ingredientele ei, am văzut că era menţionat extrem de clar un procent infim de alcool în compoziţie şi mi-am propus să renunţ la ea.

Azi, alt incident. Îmi iau de la un automat două croissant-uri, intenţionând să le iau pe amândouă cu cacao. Ei bine, s-a nimerit ca unul dintre ele să fie cu cacao şi rom. M-am uitat atent pe ingredientele acestuia şi l-am dat deoparte. Conţinea alcool.

O nu ştiu ce curiozitate m-a făcut să mă uit şi pe ingredientele celui strict cu cacao. Ei bine, neplăcută surpriză, şi acesta conţine alcool. Deci... m-am enervat crâncen la faza asta! Apoi le-am mâncat, cumva compulsiv, pe amândouă.

Totuşi, de acum am pe lista neagră prăjitura Măgura cu rom şi croissantul 7 Days cu orice umplutură. Sunt curios în ce chestii voi mai descoperi alcool...

sâmbătă, 3 iulie 2010

Şi am rămas doar 7 sau Dacă ar fi fost Ciclopromenada Nocturnă 5

Zilele trecute primesc un e-mail în care aflu că un cunoscut ciclist urban se va plimba prin oraş în noaptea de vineri spre sâmbătă. Nu ştiu de ce, reţinusem că este vorba de noaptea de sâmbătă spre duminică (da, ar fi fost neplăcut după ploaia care cade acum peste oraş) dar, ieri, puţin înainte de a pleca de la birou, am sesizat eroarea şi mi-am spus că voi fi din nou obosit sâmbătă după o plimbare nocturnă. Mesajul primit de mine se încheia cu "eu plec de la Academia Militară pe la 00:15 pe traseul...".

Doar tu? Egoistule! :D

Ei bine, după ce am fost la un pas să am Bikewalk-ul meu personal (vezi povestea aici) mi-am spus că pot avea şi propria ciclopromenadă nocturnă. Ca mine se pare că au gândit mai mulţi pentru că vreo 4 bloguri care se ocupă şi de biciclete anunţau că posesorii lor vor merge la miezul nopţii la Academia Militară pentru a porni în plimbare indiferent dacă George o să fie acolo sau doar s-a dat mare pe net în legătură cu presupusa plimbare.

Aproape de 23:00 îmi pun Nestea în bidonul de pe bicicletă, îl întreb pe Daniel de vesta reflectorizantă pe care ştiam că o are (apropo, se mai găsesc astfel de veste prin supermarket-uri? că mi-ar trebui una mai mică ca măsură, XL-ul pică cam prost pe subponderalul de mine), pregătesc rucsacul, benzile reflectorizante (amintire de la un alt Bikewalk despre care am scris aici), frontala, pun casca pe cap, mă oftic din nou pentru faptul că mi-e aproape imposibil să port pe cap şi frontală, şi cască, la 23:05 eram în faţa blocului, aprindeam farul şi stopul, resetam ciclocomputerul şi porneam pedalând lejer către Academia Militară.

M-am simţit bine pe drum. Micile excepţii au fost lucrările de pe Bd. Carol şi dezorientarea din Piaţa Unirii când, în loc să o iau pe Splai către Eroilor, am nimerit înspre Casa Poporului rezultând o porţiune de mers pe trotuar.

Ajung în ultima intersecţie mare de dinaintea Academiei Militare la 23:55. Mă opresc să mă hidratez timp în care, pe lângă mine, trec câţiva biciclişti. Cred că era fix miezul nopţii când ajungeam pe platoul din faţa Academiei Militare şi începeam să caut cu privirea cunoscuţi. Ei bine, într-un târziu m-a reperat Mario şi am stat la poveşti până la plecarea în plimbare.

Până să apară Mario, auzind o discuţie despre o trecută ciclopromenadă, la care am avut plăcerea să particip (vezi povestea aici), am intrat în vorbă cu tip interesant iar în jurul nostru discuţia s-a lărgit curând. Firesc, Mario m-a întrebat de Dan, cel despre care scriam prima dată după Skirt Bike (povestea aici) dar, din păcate, nu discutasem nimic cu acesta despre prezenţa sau absenţa sa la plimbarea pe traseul pomenit de George. De la ceilalţi am aflat chestii interesante. Unul povestea cum, ceva ani în urmă, pe când a pus mâna pe prima cursieră, pleca cu cortul în spate, împreună cu 4 prieteni şi colindau ţara (din păcate, din 5 prieteni, doar doi mai pedalează acum, cel care povestea şi încă unul care pedalează rar). Altul povestea că este pasionat de viteză, că din cauza asta a avut şi căzături neplăcute care l-au determinat să-şi cumpere cască (una serioasă, de downhill). Un altul întreba de nu ştiu ce scor de la mondial şi, aflând că nu au noutăţi cei din jur, a admis că plimbarea care se părea că va începe curând este mai importantă decât un meci de campionat mondial de fotbal.

Revenind la Mario, am avut senzaţia că omul acesta ştie despre biciclete mai multe decât mine iar constatarea asta m-a bucurat. Povestea Mario că, după ce i s-au rupt pedalele la ciclopromenada nocturnă 4, într-o plimbare recentă i s-a mai stricat o pedală. Are un ghinion teribil cu pedalele omul acesta dar e lăudabil faptul că nu cedează, repară de fiecare dată şi revine la plimbări (se plimbă şi singur sau în familie, la plimbările în grup spunea că nu a mai mers de la Skirt Bike).

Pe când noi încă discutam cu spor am sesizat zvon de plecare. Putea să fie orice gen de plecare. Fiecare putea să meargă înapoi acasă, putea să meargă la un suc la o terasă din centru, putea să meargă în grupul de prieteni cu care era pe un traseu oarecare. Dacă ar fi fost Ciclopromenada nocturnă 5 lucrurile ar fi fost clare dar aşa... am pornit şi eu în urma celorlalţi sperând că pe traseul de care citisem vor merge măcar o parte dintre ei.

Plimbarea a început bine, cred că erau vreo 30 de ciclişti care păreau să aibă acelaşi traseu. S-a mers cursiv, elegant, lejer până în Piaţa Unirii unde acea ocolire a parcului a sugerat ideea de pericol celor care erau în apropierea mea. Prin urmare, cei mai curajoşi au trecut repede, cei mai puţin expermentaţi (printre care mă număr) au trecut mai greu şi puţin stresaţi de numărul neaşteptat de mare de maşini din zonă. În faţa magazinului Unirea cineva remarca două fete pe biciclete închiriate de la Cicloteque, fete care mergeau bine pe bicicletă în comparaţie cu altele care erau la un pas să cadă sau să se ciocnească cu ceilalţi, aşa cum întâlnise omul în altă plimbare în grup. Surprinzător, fetele afirmau că, după mulţi ani în care nu pedalaseră, era prima lor ieşire. Deci mersul pe bicicletă nu se uită! :) După traversarea Pieţei Unirii grupul s-a împărţit în două. O parte au luat-o pe trotuar (aşa a făcut o familie cu un copil haios, cu un tricou care avea pe spate o imagine legată de ziua fără maşini, cred că am mai văzut acea familie şi în alte plimbări), cealaltă a luat-o pe şosea (variantă care mie nu-mi place datorită faptului că, la ieşirea din pasaj, este recomandabil să aştepţi la semafor ca să te poţi întoarce pe partea dreaptă a şoselei).

La traversarea Pieţei Universităţii cred că era un şir destul de lung de biciclişti care mergea către Herăstrău. Aproape de Herăstrău, într-o intersecţie, cineva remarcă faptul că în faţă este chiar George şi propune un salut în cor. Era prima dată când mă aflam atât de aproape de George. Pedalăm în continuare pe lângă Herăstrău, trecem pe lângă locul de plecare în primul Bikewalk pe 2010, moment în care mă gândesc la ideea de ciclogeografie sentimentală urbană. Pe undeva pe aici s-a dovedit că toţi acei ciclişti ieşiseră în oraş de capul lor, nicidecum în ciclopromenada nocturnă 5. De ce spun asta? Pentru că George anunţase că se va plimba până-n Piaţa Presei Libere iar majoritatea celorlalţi s-au oprit ceva mai devreme, la o intrare în Herăstrău. În Piaţa Presei Libere ajunsesem vreo 10 oameni din care s-au întors câţiva către grupul majoritar. George a spus că merge înainte pe traseul lui, cineva a afirmat în glumă că aşa se poate naşte un nou dictator.

De aici am rămas doar 7. George era în faţă iar ceilalţi păreau să nu intenţioneze să-l depăşească. Pe şosea o maşină de poliţie părea să meargă mai încet ca noi. Noi mergeam cu 15 la oră şi am fost greu depăşiţi de maşină. S-a glumit pe tema asta. Pe celălalt sens se vedeau când şi când pâlcuri de biciclişti rupţi probabil din grupul care se oprise în Herăstrău.

Am mers aşa, în 7, până aproape de ieşirea Căii Victoriei în cheiul gârlei. Aici întâi s-a retras unul, rămânând doar 6 apoi, la un semafor, am fost rupţi în două grupuri de 4, respectiv de 2 oameni. În urmă, cu un tip care pedala în faţă, eram eu.

Când s-a pus verde George cu ceilalţi 3 era deja dispărut din raza mea vizuală. Am rămas în spatele omului cu care rămăsesem apoi el a făcut dreapta în timp ce eu mă retrăgeam în stânga. Aşa cum scria George, se cam terminaseră cei 17 km ai plimbării care ar fi putut fi făcute sub numele ciclopromenada nocturnă 5.

Din Piaţa Unirii am urcat pe pista de biciclete spre Piaţa Muncii. Nu mică mi-a fost mirarea când, după o bucată de mers singur, a reapărut pe şosea cel cu care rămăsesem în urma grupului de 4. Nu ştiu dacă m-a recunoscut şi el dar eu reţinusem câteva elemente datorită cărora l-am recunoscut. La o intersecţie a urcat şi el pe pistă. Am mers ba eu în faţă, el în spate, ba invers. Totuşi, nici el, nici eu nu am fost dornici de discuţii aşa că am pedalat aproape ignorându-ne. La Piaţa Alba Iulia ne-am despărţit, eu am făcut stânga, el a mers înainte.

Pe la 3 noaptea eram acasă. Pedalasem 37,57 km în 2 ore şi 33 minute cu o viteză medie de 15,17 km/oră şi o maximă de 31,3 km/oră. Dintre aceştia, 20 km i-am pedalat singur, 17 km în grup mai mare sau mai mic.

Din tura asta mi-au mai reţinut atenţia două chestii:

-un tip cu număr de la Prima evadare (numărul 142 dacă nu mă înşel); eu nu mai am numărul de vreo 3 săptămâni deşi nu intenţionam să-l dau jos

-o fată pedalând într-o rochie albă, semn că SkirtBike-ul a avut efect

-aproape de a ajunge acasă, într-o intersecţie o maşină urma să vireze dreapta. A încetinit la cedează trecerea, m-a lăsat să trec în siguranţă. Întâmplător mi-am aruncat o privire spre maşină şi... am observat că la volan era o femeie. Aţi auzit de multe ori că femeile ar conduce prost. Poate aşa e, poate majoritatea sunt mai puţin competente la volan în comparaţie cu bărbaţii dar... uite că există şi femei pe care este plăcut să le întâlneşti în trafic.

Azi m-am trezit, mi-am respectat programul dimineţii dar, întors acasă, am adormit curând. Când m-am trezit am început să mă gândesc la felul în care se conectează elementele despre care mă oprisem să scriu câteva vorbe, pe o bancă, pe la ora 11:15. Deşi, teoretic, ştiu la ce evoluţii m-aş putea aştepta în viitor, constat că sunt surprins observând că unele lucruri par a căpăta un sens. Încerc de ceva vreme să nu mă mai îmbăt cu apă rece (apropo, profit de ocazie ca să mă laud că, din 1 iulie 2010, mi-am propus să renunţ total la cofeină şi alcool; sper să nu fie o minune ca orice minune, care să dureze doar 3 zile; azi eram la un pas să nu mă ţin de promisiunea pe care mi-am făcut-o, fiind tentat să îmi calmez agitaţia cu un Red Bull) dar în acelaşi timp încerc să continui eforturile depuse în direcţii care par a avea sens.

O fi bine? N-o fi bine?

PS: De data asta am plecat la plimbare fără aparat foto aşa că nu am fotografii de la ceea ce ar fi putut să fie ciclopromenada nocturnă 5.