Cursa de 10 km in cadrul Bucharest Marathon 2023 (15 octombrie 2023)

 

Clasament general: locul 1394 (din 2788)

Clasament masculin: locul 966 (din 1556)

Clasament masculin grupa de vârstă 45 – 54: locul 151 (din 230)

Am lăsat în urmă din categoria de vârstă dar născuți în 1977 sau după (mai tineri ca mine): 29 concurenți

M-au lăsat în urmă din categoria de vârstă dar născuți în 1975 sau înainte (mai în vârstă ca mine): 80 concurenți

 

Numar concurs: 5125

 

Timp brut la start:      00:01:13

Timp brut la 4.5 km:      00:29:52

Timp brut la 8.5 km:       00:55:36

Timp brut la finish:      01:07:48

 

Timp net la start:      00:00:00

Timp net la 4.5 km:      00:28:39

Timp net la 8.5 km:       00:54:24

Timp net la finish:      01:06:35

 

 

Prin aprilie, nu știu ce m-a apucat să mă uit pe site-urile concursurilor de alergare. M-a tentat să mă înscriu la ceva dar nu am ales o cursă din cadrul semimaratonului din mai, probabil pentru că era data prea apropiată (și nu aveam timp să mă antrenez) sau pentru că prețul înscrierii în acel moment era mai mare decât eram dispus să plătesc.

 

Dacă îmi motivasem prin data prea apropiată, până la urmă tot am îngrășat porcul în ajun, începând antrenamentul pentru cursa de 10 km din 15 octombrie 2023 abia pe 3 octombrie, având fix 3 antrenamente înainte de concurs:

 

3 octombrie, 2 km alergați în 15 minute

7 octombrie, 6 km alergați în 45 minute

11 octombrie, 4 km alergați în 30 minute

 

Distanțele antrenamentelor le-am socotit pornind de la idea (probabil greșită) că o tură pe noua pistă de alergare din parcul Morarilor are 1 km

 

Ultimul antrenament s-a petrecut pe o vreme destul de rece (simțeam la mâini disconfortul termic) dar l-am făcut tot în tricou și pantaloni scurți. Până în parc și înapoi spre casă aveam totuși o bluză de polar pe mine, pe care am legat-o la brâu cât am alergat. Ca pantofi am folosit la antrenamente și în cursă pe cei mai ieftini de trail running din Decathlon (așa s-a nimerit, să nu am acum unii de alergare pe asfalt în care să am încredere). Nici în antrenamente, nici în cursă nu am mai purtat centură de hidratare. De asemenea, am alergat fără compresii pe lăbuțe (fără jambiere sau colanți), fără cârpe care să absoarbă transpirația (bentiță și manșete). Ca să zic așa, m-am adaptat situației în care nu știam unde mai sunt diverse lucruri și am alergat într-un stil minimalist. După mai bine de 3 ani fără alergare...

 

Sâmbătă seară, înaintea cursei, nu mai știu cum m-a iritat mama de îmi venea să DNS a doua zi. Încerc să mă concentrez, mănânc cât să sper să mă țină până după cursă dar fără să îmi dea senzație de vomă în timpul alergării. Mă culc totuși destul de târziu, aproape de miezul nopții iar pe la 5 și un pic dimineață sunt în picioare, fac un duș, mă echipez și pornesc spre Casa Poporului.

 

Pe scara blocului calc într-o baltă. Se pare că era o dovadă lichidă a hidratării unui câine tâmpit din bloc, câine care m-a și mușcat cândva.

 

În metrou, atmosfera sportivă începe deja. Până la Izvor unde am ales să cobor am observat deja vreo 10 alergători.

 

În perioada de dinaintea startului am resimțit un oarecare disconfort cu care eram obișnuit din cursele de acum niste mulți ani. Nu mă împac deloc cu încălzirea condusă de omuleții de la World Class, preferând în continuare să mă încălzesc așa cum m-am obișnuit, folosind puține mișcări / posturi. Anul acesta au venit și cu ședința de stretching după cursă (pe care eu o sar, având în vedere că sunt cam terminat fizic după alergare).

 

În sfârșit, ne adunăm la start, pe strada de la est de parcul Izvor (noutatea fiind că nu am mai avut decât sosirea în fața Casei Poporului, startul s-a dat un pic mai încolo) unde constat că nu sunt delimitate sectoare de start organizate după numere și timpii estimați pentru terminarea cursei. Vag debusolat, cred că ajung undeva pe la mijlocul coloanei de alergători în minutele de dinaintea startului. Când am sesizat că începe să se înghesuie lumea, m-am oprit. Oricum nu aveam cum să plec în viteză așa că am plecat bătrânește la un minut după ce s-a dat oficial startul.

 

Primul km, cu înghesuială, l-am petrecut impărțit între emoții (aproape că mă apucase plânsul, nevenindu-mi să cred că sunt din nou la startul unei curse oficiale, la fel cum făceam prin 2016) și admirat fundurile alergătoarelor din față. Când mă plictiseam de admirat căutam spațiul și momentul potrivite pentru depășire. Dintre cei care mă depășeau, toți o făceau cu eleganță, cu o excepție. A existat un alergător care m-a agățat un pic când m-a depășit. Mi-am cerut scuze că îi stau în drum. :)

 

Aproape de finalul primului km trecem pe lângă poarta de sosire unde văd un timp cam de 9 minute. Asta sugera că există riscul să nu termin în 90 de minute cei 10 km. Am intrat un pic în panică…

 

Ceva mai încolo sesizez o alergătoare care tot cerea margine. Nu m-am prins dacă astfel anunța că depășește pe margine sau dacă îi trimitea pe cei mai lenți pe margine. Eu încercam să alerg cât mai drept, cumva pe culoarul meu, astfel încât să îmi poată anticipa mișcările cei care își căutau culoar de depășire.

 

Pe la km 3, în zona bibliotecii, din sens opus încep să sesizez primii alergători. Erau cu 3 km înaintea mea. M-au umilit! :)

 

Aproape de întoarcerea de la Piața Alba Iulia mă trezesc că mă felicită un alergător. Îmi pune un zâmbet pe față chestia asta. Nu apuc să îi răspund, eram prea preocupat să gâfâi. Până să apară fotografii de la cotitură deja fugise zâmbetul. Redevenisem crispat și războinic, așa cum îi șade bine unui alergător dispus să termine și ultimul, numai să termine. Cred că v-am mai spus că eu nu știu să zâmbesc. A fost suficient de de rahat viața cu mine încât să nu mă amuz prea des în ea.

 

Băusem de când mă trezisem cam 0.75 l Gatorade. Prin urmare, punctul de hidratare aflat la mică distanță de întoarcere a prins tocmai bine. Am înhățat un pahar cu ceva verde (putea să fie vomă de dinozaur, de exemplu :D ) m-am tras într-o parte să nu încurc pe cei grăbiți, l-am băut cât am putut de repede, am aruncat paharul la tomberon și apoi dus am fost... Ideea e că habar nu am ce am băut. În situații asemănătoare, cred că aș fi căutat un pahar cu apă. Acum, nu știu sub ce ciudat impuls, am riscat. Oricum, mă așteptam să fie o băutură izotonică dar nu știam cu ce aromă. Și cum sunt eu mofturos... Nu mi s-a întors stomacul pe dos așa că la următorul punct de hidratare am mai luat un pahar. Aveam să deduc mai târziu, analizând oferta celor care au sponsorizat pe felia asta, că am băut un izotonic cu aromă de lămâie și lime. Eu ăla obișnuit de la cursele vechi cu Isostar de portocale sau lămâie m-am trezit acum și cu alt producător și cu altă aromă.

 

Odată reajuns la Piața Unirii, nu știu de ce, eram convins că mai am puțin până la final. Dau colțul la Izvor și aia e! Realitatea m-a contrazis, nu memorasem corect harta cursei. Am mai avut de scos limba de-un cot până pe la Eroilor și abia apoi să mă întorc în lungul laturii nordice a parcului Izvor. De la un balcon ne trezim că ne fac galerie câțiva oameni. A fost interesant să observ oameni normali în ruinele alea...

 

În sfârșit, calc din nou hotărât pe al treilea covor de cronometrare al cursei și încep ultimii 1500 m până la leșinul final. :D Pe aici mai era un punct de hidratare pe care l-am ignorat, hotârât să nu mă fac de tot de rușine cu timpul de la final. Mă mai felicită cineva (nu știu de ce dar, până la cursa asta, nu îmi amintesc să mai fi primit felicitări de la concurenți), îi mulțumesc și apuc să îi spun în fugă că nu mai alergasem de mult 10k. Din nou aproape că mă apucă plânsul, mirat că reușesc să termin cursa. Încă nu știam timpul dar nici nu mă mai gândeam că am peste 90 minute de la start. Mă simțeam în clasament.

 

Pe Bd. Națiunile Unite o motocicletă trece prin lateralul alergătorilor filmând. Cel mai probabil, ce se filma se vedea pe ecranul din fața Casei Poporului. Ajuns sub lumina reflectoarelor, încerc să trag tare, să dau bine în filmare. Noroc că s-a depărtat destul de repede motocicleta și am apucat să mă odihnesc mergând un pic. Reiau alergarea la timp cât să nu mă fac de rușine în fața celor care încurajau fugarii aproape de finish. Trec linia de sosire, se agață de mine o medalie (nu știu cum au răbdare cei de la finish să aștepte câteva ore alergătorii, să dea fiecăruia fierătania). După ce admir un pic medalia, cu plămânii în gât și inima bătând până în vârful creierilor, ies în zona de alimentare și mă agăț de o apă. Nu mă încântă pe mine prea tare că apa oficială e Izvorul Minunilor dar până la urmă nu am tușit după ce m-am adăpat cu ea.

 

Odată ieșit din aglomerație, mă laud repede pe Facebook că am terminat cursa (că tot “amenințasem” pe acolo că risc DNF grație antrenamentului mai mult lipsă) apoi îmi îndrept atenția asupra celor din urma mea care se apropiau la rândul lor de finish. Între timp, mă întreabă o fată dacă știu unde se schimbă ștafeta la 10 km sau la 20, nu mai țin minte. Eram la colțul cu Națiunile Unite și nu aveam nici cea mai vagă idee cum s-o îndrum. Caut organizatori cu privirea dar nu observ niciun oficial. Fata întreabă în continuare om după om. Sper până la urmă să fi aflat la timp unde trebuie să ajungă…

 

Acum, privind harta, constat că era aproape de schimbul de 20 km. Cum mergea ea contra curentului, mergea bine. Dacă trebuia să ajungă la cel de 10, trebuia să ajungă tocmai la Herăstrău.

 

Mă învârt între zona de cursă și zona de finish / premiere / expoziție, încercând să prind ce e mai interesant în fiecare. Văd primii sosiți atât la semimaraton cât și la maraton.

 

O vreme admir viteziștii puși la încercare de felina celor de la Playtika. Să mai alergi 20 m în 4 secunde după ce ai tras de tine 10 km nu părea tocmai rezonabil dar s-au găsit mulți care să mai ducă o alergare scurtă.

 

M-am uitat o vreme și la turnul de cățărare. Probabil aș fi corespuns și eu condițiilor de utilizare dar nu mi-am bătut capul cu asta după cursă. Oricum, am remarcat că au făcut o afacere din distracția asta, taxând cu 15 lei urcarea.

 

Între timp, la startul maratoniștilor, remarc un om pe care parcă îl recunoșteam de undeva, cel mai probabil de pe la protestele din 2013. Mi s-a părut interesant să aflu că aleargă maraton.

 

Câteodată, publicul se animă de parcă ar urma să sosească din nou un alergător rapid, de podium. Îmi dau seama că este vorba doar de cunoștințele unui alergător oarecare, venite să îl încurajeze și felicite. Pe mine e cam greu să vină cineva să mă susțină și asta e o chestie care mi-a lipsit și în trecut la curse. Una e să te susțină niște spectatori oarecare și altceva e să fie cumva vorba de oamenii tăi.

 

Una dintre cele mai frumoase faze de la sosire a fost când un alergător a încetinit înainte de intrarea pe culoarul final, și-a luat copilul în brațe și a terminat cursa trecând linia de sosire așa. Ca unul pe care mami nu îl lăsa la orele de sport (de frică să nu mă accidentez sau, mai degrabă, să nu îmi câștig o oarecare autonomie), admir familiile în care, părinți și copii, fac sport împreună.

 

Rămân în zona de finish cam până a ajuns maratonul la 4 ore de la start. Am văzut o bună parte dintre festivitățile de premiere. După festivitatea de la maraton masculin (câștigătorul a fost un marocan, nu un kenyan, cum mă așteptam) mă întreabă o alergătoare dacă s-a făcut la fete. Mă prind că de premiere e vorba și îi spun că urmează. Greu să te înțelegi cu gălăgia care se auzea de pe scenă... Spre marea mea surpriză, nu mult mai târziu, văd alergătoarea respectivă pe scenă. Terminase maratonul pe locul 4 sau 5. Asta da, chiar e memorabil, să mi se adreseze o alergătoare din top 5.

 

Cât m-am mai învârtit, mi-am crescut glicemia cu niște dulciuri promovate pe acolo. Mi se pare interesant că cei cu rom-ul tricolor au scos și un baton proteic. Acum, căutând informații despre batoanele astea proteice, constat că am ronțăit și niște soia. A doua experiență alimentară a zilei... Pentru curioși, se pare că sunt deja în magazine batoanele astea, chiar dacă eu nu le-am remarcat: https://www.mega-image.ro/Dulciuri-si-snacks/Ciocolata/Batoane/Baton-Proteic-ciocolata-rom-arahide-41g/p/33206#productInfo

 

Înainte să ajung la metrou să plec spre casă (unde puteam ajunge oricând, nefiind o zi în care să fie nevoie să fug de unq) mai filmez câțiva maratoniști. Unul pare să aibă probleme musculare la nici un km de finish. Sper că a reușit să termine, că altfel e păcat de efortul de până atunci.

 

Era demult trecut de ora prânzului iar eu nu mâncasem decât ceva dulce așa că un drum pe la rapid haleală în Cora se impunea. Pe aici, un nene care se băga așa, ca dubiosul, în seamă mă întreabă dacă lucrez la Raiffeisen. Văzuse el ceva pe numărul de concurs și a ținut neapărat să se laude că știe să citească. Nu s-au potrivit lucrurile să mănânc ceva așa că am mers acasă cu mațul gol.

 

Acasă...

 

-Ai fost cu bicicleta?

-Nu. Am fost să alerg.

-Și ți-au dat ei bicicletă?

 

Ce să mai zic... Pentru o minte foarte puțin creață, atletismul și ciclismul par să fie exact același lucru...

 

La câteva zile după cursă m-am înscris deja la alte 3 curse de 10 km în 2024. Una în cadrul evenimentului Constantinei Diță, una în cadrul semimaratonului celor de la Bucharest Running Club și una, tot organizată de BRC, strict de 10 km în fapt de seară. Cu titlu de vis, pot spune că aș vrea să îmi îmbunătățesc timpul personal față de cursa din 15 octombrie 2023 și să mă simt după asta suficient de pregătit încât, pentru toamna 2024, să mă înscriu din nou la semimaraton. Ducând visul și mai departe, cum ar suna un rezultat brut de 5:59:59 în cursa de maraton din toamna 2025? Dacă anul acesta maratonistul care a terminat ultimul este o legendă, Ilie Roșu, poate în 2025 o să devin eu legendă. Dacă mai trăiesc până atunci...

 

Luni m-am deplasat mai greu, cu dureri în cvadricepși, marți coborâseră durerile sub genunchi iar miercuri eram oarecum ca nou. În prezent, la 9 zile după cursă, nu am apucat să mai alerg. Sper totuși ca pe 28 sau 29 să mai trag o alergare și să capăt obiceiul de a alerga măcar 10 – 12 km într-un antrenament săptămânal. Că dacă ajung la semimaraton la antrenamente până în primăvara 2024 mi-e că o să mă oftic pentru înscrierile la 10 k.

 

Ideea e că ar fi bine să reușesc să mă țin de alergare. Sunt puține lucruri plăcute pe care le mai pot face în condițiile din prezent, fără prea multe complicații logistice și chiar am nevoie să fie și o pată de roz din când în când în viața mea. O pată, nu o crăpătură. :D