Cu o destul de mare întârziere, jurnalul de Sărata- Monteoru din 30 august 2026...
Mă trezesc brusc
zilele trecute că nu am apucat să fac o recunoaștere, cât de mică, a traseului
de la IstrițaXscape așa că, la finalul săptămânii, mă uit pe prognoză și îmi
propun să plec acolo sâmbătă. Nu m-am pregătit la timp așa că, cealaltă opțiune
fiind renunțarea, am amânat plecarea pe duminică. Prin urmare, vineri pe la 10
noaptea îmi luam biletele de tren București – Sărata Monteoru (R 5011 cu
plecare din București Nord la 04:47 și sosire în Băile Sărata Monteoru hc la 07:20) și Buzău – București (IR 1576 cu plecare din
Buzău la 19:30 și sosire în București Nord la 21:17).
Sâmbătă nu am
apucat să dorm cine știe ce, am făcut bagajul până spre 8 seara, n-am reușit să
dorm imediat după ce m-am pus în pat, m-am mai trezit, m-am culcat la loc, până
la urmă am dormit puțin și fragmentat.
Cum la tren
trebuia să ajung cu autobuzele de noapte, așa la 30 de minute cum sunt, (nu
știu de ce dar nu-mi vine să dau banii pe Bolt în București), luând în calcul
și țăcăneala mea cu ajunsul devreme în gară, duminică pe la 02:45 plecam de acasă, la 03:00 plecam cu autobuzul spre Universitate iar
puțin după 03:30 continuam
spre Gara de Nord unde ajungeam pe la 03:50. Mai aveam cam o oră până la tren așa că am accesat slaba ofertă de
dimineață a prăvăliilor din gară, am băgat ceva în maț, mi-am luat o cafea apoi
am așteptat să tragă trenul. Altă dată, teoretic, aș putea pleca cu autobuzul
de 03:30 fără probleme.
Aveam ceva emoții
legate de întârzierile obișnuite ale trenurilor dar am avut noroc, la 07:20
coboram în Sărata- Monteoru și porneam rapid spre
stația autobuzului de unde urma să îl iau pe 19 la 07:40. Prognoza
sugera că ploaia de dimineață s-a
oprit deja dar de fapt avea să mă urmărească până la ceva timp după intrarea în
traseu. Aproape de stația autobuzului o tânără aștepta mașina care urma să o
ducă la muncă. Cum era protejată oarecum de ploaie de un copac, a zis că nu o
deranjează dacă stau și eu acolo așa că am stat câteva minute de vorbă. Am
aflat astfel că încă e vreme de bălăceală la Sărata- Monteoru, apa având 28 de grade. Planul
meu era totuși altul.
Puțin după ce îi
vine ei mașina sosește și autobuzul meu. Când sunt în localități unde nu sunt
obișnuit cu funcționarea transportului public local, sunt un pic stresat de
modalitatea în care îmi pot plăti călătoria. Cei din Buzău sunt chiar decenți
la acest capitol, având la dispoziție două metode simple, SMS (cu unele opțiuni
neclare care mi-au fost lămurite după un e-mail trimis la Transbus Buzău) și
bilet luat din aplicație care trebuia cumva validat în autobuz, aspect care mă
ținea încă în ceață. Poate pentru că a părut mai simplu, am luat două bilete
pentru zona 6 (reținusem că Sărata- Monteoru aici se încadrează dar, la nevoie,
poți verifica și alte zone pentru că, înainte de a plăti efectiv biletul,
aplicația întreabă în ce localitate mergi și poți verifica în lista derulantă
dacă ai ales bine zona) pentru că bilet simplu nu se vindea și pentru că,
speram, voi merge cu 19 și la întoarcere, planul fiind să îl prind pe cel de 15:45
(circulația celui de 18:00 fiind nesigură). Odată biletele plătite în aplicație s-a generat un QR care
trebuia citit în autobuz. Nu îmi era clar pe ce aparat, cel la care validezi de
obicei și la care poți plăti cu cardul (o opțiune pe care am evitat-o tot din
cauza situației cu zonele, nu eram lămurit cum trebuie să lucrez cu aparatul ca
să iau biletul corect) așa că am căscat ochii bine când am urcat în autobuz. Pe
lângă cel cu POS am mai observat unul care părea să aibă cititor de QR, am pus
sub el codul din telefon și s-a validat, pornind cronometrarea valabilității (a
costat 7,5 lei / călătoria de maxim 60 minute). Tehnologic vorbind, aș spune că
Buzăul e un oraș care m-a surprins plăcut la capitolul transport public. Urmând
să revin aici la finalul lui septembrie, pentru Buzău21k, e bine că m-am
familiarizat cu sistemul de taxare.
Odată validat biletul, mai aveam o necunoscută: unde să cobor din autobuz? Pentru că nu aveam repere, luam în calcul să cobor la ultima stație, Sărata Monteoru – Cantina Ceres care se află la vreo 300 de metri de la locul de start al cursei de alergare. Alți călători în schimb s-au pregătit de coborâre mai devreme așa că am coborât și eu sesizând că acolo e centrul de informare turistică (încă închis la ora aia și pe care nu am apucat să îl vizitez la întoarcere deși mi-ar fi fost de folos pentru data viitoare niște eventuale broșuri de prezentare).
A fost un pic ciudat să mă orientez cu
telefonul pe ploaie dar m-am descurcat cumva.
Am ținut șoseaua pe direcție aproximativ NV până după un soi de bazar apoi am trecut Sărata pe pod pietonal (o ciudățenie de tablă care zdrăngănea oarecum suspect) fix spre sala de sport de unde voi ridica kitul de start în noiembrie și de unde pleacă și cursa. Ghidat de track-ul semimaratonului pe care îl aveam salvat în Locus Map dar și în Raid with GPS (aș fi preferat varianta asta dar am încurcat ceva setări când i-am sugerat să îmi gândească o formă de comandă vocală care, speram eu, urma să mă ajute pe ploaie) am pornit pe asfalt, pe lângă clădiri în ruină sau mai bine întreținute, blocuri de locuințe, unități turistice și ce or mai fi fost. Deși din unele puncte de vedere părea mai ok să încerc traseul semimaratonului în sens invers decât cel în care urma să alerg, până la urmă am pornit în sensul cursei așa că, dimineață, nici nu am încercat să observ unde în apropierea sălii de sport se închide circuitul cursei. S-a mers pe asfalt până la bifurcația Str. La Fântâni, moment în care am intrat pe un soi de drum forestier.
Foto 7 - Ramificația Str. La Fântâni
Între timp, am observat că trecusem foarte aproape de capătul
autobuzului deci nu era rău nici dacă veneam până acolo cu el. La ultima curte
din localitate, Pensiunea La Păducel, poarta era deschisă așa că vreo 3 câini
s-au arătat interesați de persoana mea. M-au lătrat, m-au înconjurat, unul m-a
și mirosit, un om a ieșit din pensiune așa că l-am salutat apoi, cu pași mici,
m-am depărtat de câini. Totuși, în ciuda faptului că nu s-a întâmplat nimic rău
(doar vreo 5 minute pierdute), tot mi se par tâmpiți câinii care apără un
spațiu public din fața curții. Zic din nou, riscând să vă exasperez, că România
e în continuare țara câinilor. Marcajul cursei, cu pete albastre asemănătoare
punctului albastru, era deja prezent și l-am apreciat. De aici, pentru o vreme,
până la un pod pe care sincer să fiu nici nu l-am remarcat, era suficient să
țin drumul relativ apropiat de râu. După ceea ce, intuitiv, am considerat că a
fost podul, am mai ținut drumul până la apariția unei poteci evidente în
dreapta. Consult track-ul, mă conving că pe potecă voi alerga așa că fac o
curbă de 90 de grade pe ea apoi revin în drum. Dincolo de drum... continua altă
potecă dar care începea abrupt, foarte abrupt. Acum e momentul să spun că, după
ploaia de dimineață și cine știe câte alte ploi din ultima vreme, terenul era
destul de noroios. Prin urmare, se cam aluneca pe pământ, pe pietre, pe frunze,
cam pe orice. Unul din scopurile recunoașterii traseului de concurs e să știu
dacă e sau nu de ajutor să îmi iau bețele în cursă. Urcarea asta m-a convins că
trebuie să le iau, cel puțin pentru situația în care voi găsi locul ăsta tot
așa, după ploaie. Câteva clipe am crezut că nu voi putea urca panta. Oriunde
puneam sus piciorul, aluneca pe noroi înapoi, am reușit să înaintez abia când
am aplicat un stil de mers asemănător cu cel folosit pe pante de zăpadă,
aproape bătând urme cu canturile tălpilor pantofilor, ajutat și de bețe, desigur. La fiecare pas mă
așteptam să alunec înapoi la vale dar până la urmă am reușit. Ajung pe teren
cât de cât plat și mă gândesc că ar fi extrem de neplăcut să fiu nevoit să mă
întorc pe aici și să cobor panta aceea. Mă și vedeam alunecând pe posterior pe
noroi.
De aici traseul
de concurs avea porțiuni mari în care evolua pe poteci deci mă puteam aștepta
să fie dificil terenul. Din profilul cursei nu rezultau pante mai mari de 30 de
grade dar, accidental și pe porțiuni scurte, mă mai puteam trezi cu o pantă
exagerată. Nu sună deloc plăcut...
Poteca prinsă era
chiar extrem de bine marcată până la o curbă bruscă la stânga unde am
pierdut-o. Vreo 80 de metri am mers pe o potecă înierbată, printre tufe de
măceș care se mai agățau uneori de picioarele mele și, aveam să observ un pic
mai târziu, să mă zgârie până la sânge (să mă zgârie dulce, dulce, până la
sânge, cum ar cânta Carla’s Dreams). Nemaivăzând nimic albastru în față, mi-am dat curând seama că am pierdut
traseul așa că m-am uitat pe track. Noroc cu Locus Map, că Raid with GPS
rămăsese în urmă, probabil în pană de semnal. M-am întors și exact după
distanța la care mă gândeam să consult iar trackul, am văzut albastru în
dreapta. Interesant terenul pe unde pierdusem eu traseul dar... prea
zgâriecios.
Ceva mai încolo am dat de un alt drum pe care l-am urmat la dreapta pentru puțin timp apoi l-am părăsit spre stânga. Pe acest nou segment de potecă, pe la mijloc probabil, am traversat un curs de apă. Nu era multă apă așa că a fost relativ ușor de trecut.
Pe aici deja făceam socoteli că e foarte probabil să pot face tot traseul
de 24k și să ajung la timp la autobuz. Nu era o nenorocire dacă îl pierdeam
pentru că mai aveam, teoretic, două opțiuni (un tren Sărata Monteoru – Buzău la
care aveam timp să ajung și total pe jos și Bolt-ul care, pe simulările făcute,
părea să aibă activitate în zonă) dar era de preferat totuși să prind și la
întoarcere autobuzul 19.
A venit momentul
să spun că, pe marea parte a traseului, stresul cel mai mare nu a fost legat de
teren, de pantă, de orientare, stresul cel mai mare a fost legat de muște, păienjeni
și alte vietăți mici care făcuseră potecă pe mine, se străduiau să îmi intre în
gură, în ochi, în urechi (mă mir că nu se strecurau și în nas) și mă țineau
mult pe loc în încercările de fiecare dată eșuate de a le ține departe. Sper să
nu fie atât de multă activitate a insectelor și în noiembrie, la cursă. Poate
vor fi și ele amorțite de temperatura mai scăzută... Până la urmă, mi-a venit o
idee care s-a dovedit bună. După ce dădusem pe picioare cu gel dezinfectant în
urma zgârieturilor de la măceși am observat că pe picioare nu năvălesc
insectele. Prin urmare, m-am oprit și am dat cu gel dezinfectant peste tot pe
unde se putea, pe cap, față, burtă, brațe și o vreme pare să se fi simțit un
pic efectul.
Până aici cam oscilaseră urcările cu coborârile dar mai departe urma o porție destul de serioasă de urcare, lungă și constantă, care m-a dus până în apropierea Vf. Istrița (750 m altitudine) unde am întîlnit o potecă lată, comodă, relativ plată.
Zic organizatorii în descrierea cursei că de fapt este vorba de un fals plat. Pe aici am început să aud lătrături și zgomot de motociclete. De motociclete, în principiu, nu mă tem dar de câini da, așa că am verificat dacă e musai să merg până la capăt spre releul de pe Istrița, am revăzut aspectul de relativ dus- întors al traseului de concurs, pe drumuri totuși paralele, am observat pe hartă o potecă strecurată între brațele cursei și am decis să ies pe ea spre ruta de întoarcere de pe deal. Când am ajuns în partea cealaltă în poteca de concurs (care din nou se transformase în ditamai drumul) am văzut releul undeva în dreapta.
Câinii nu se mai auzeau dar tot nu îmi venea să mă
apropii de releu. În plus, devenise și un pic scurt timpul, simțind că mi-ar
putea lipsi vreo 30 de minute. Oricum, mare parte din traseul cursei am văzut
cum e iar pe acest fals plat nu mă aștept la surprize extrem de neplăcute.
Acum, că mă uit
pe hartă și văd că era destul de aproape Chilia lui Ambrozie, parcă îmi pare
rău că nu am insistat, căutând eventual după aceea altă variantă de retragere
spre casă. Asta e! Poate altă dată vin cu cineva mai puțin speriat de câini și
insistăm împreună, poate altă dată mă mișc mai repede, poate altă dată găsesc o
rută mai directă spre Vf. Istrița. Sincer, aș explora toate înălțimile astea
subcarpatice dacă nu mi-ar fi de câini, poate și oameni, răi.
Am luat-o deci pe
drum în jos. Curând, pe dreapta un anunț cu urși (după ce l-am văzut parcă am
început să observ și urme ale animalului) iar mai încolo, pe stânga, un loc de
popas cu băncuțe unde aș fi zăbovit dacă nu mă presa timpul.
Până în dreptul
Gruiului Dării (care nu m-am prins ce e) urma să merg pe drumul Pietroasa Mică
– Breaza (de Buzău, nu cea de Prahova). Drumul bun, chiar alergabil, dar cu
urși prin preajmă parcă nu îmi venea să risc. Cobor totuși rapid, dând și din
bețe. Aproape de Gruiul Dării ajung într-o poiană în care ar fi mers puțină
plajă. Am rămas totuși nebronzat pentru că timpul nu mai era excesiv de
prietenos cu mine. Acolo, în poiană, din neatenție, am ratat un mic sector de
traseu care evolua prin poiană, paralel cu drumul. Nu mă aștept nici aici la
dificultăți așa că îmi asum liniștit să îl parcurg în cursă în primă audiție.
Un pic mai sus, în stânga pornea o potecă evidentă marcată cu niște T-uri, mă
uit pe hartă și văd că dă mai încolo în traseul de concurs dar nu am vrut să
ratez conștient încă o bucată din acesta așa că am “uitat” repede de opțiunea asta.
După ce am părăsit în stânga drumul Pietroasa Mică – Breaza,
pe care o vreme l-am mai ghicit totuși în dreapta, a urmat o porțiune de pădure
frumoasă, relativ alergabilă și ea. Am început să fac și mici alergări care să
anticipeze condițiile de cursă.
Pe la km 19 am ajuns într-o poiană frumoasă.
Foto 14 - Semnele permanente ale concursului
Am traversat-o încântat chiar dacă pe potecă începuseră să apară dovezi solide ale digestiei oilor. Speram totuși că oile sunt sus, la munte. Reintru în pădure, cumva prin spatele unor construcții din apropierea cărora se auzeau voci.
Foto 15 - Releul de pe Dealul Ciuhoiu
Foto 16 - Pe la km 20
Sincer, după
atâta drum, parcă mi-ar fi plăcut să am cui da bună ziua, dar n-a fost să fie.
De când am trecut de Pensiunea La Păducel și până pe la km 22 – 23, nu am mai
intersectat niciun om. Probabil au fost vreo 6 ore în care am fost doar eu și
cu mine, putând inclusiv să ud canapeaua fără să se supere nimeni.
Ceva mai jos, altă poiană în care tocmai ieșea o turmă de
oi. Am stat o vreme să mă prind cam care e mișcarea lor și așteptând să văd
unde sunt ciobanii și câinii. Observ doi oameni, un câine undeva în iarbă. Un
om, alături de câini (erau mai mulți până la urmă) ajunge în drum. Ne salutăm, îmi
spune să merg liniștit că nu fac nimic câinii, îl întreb de traseul meu, îmi
spune că urmează să cobor curând în stânga, mă bucur că am dat de un cioban
cumsecade și de câini educați (nu m-au lătrat, nu s-au apropiat, nu m-au
înconjurat, doar au stat cu ciobanul, atenți la mișcarea turmei).
Intru iar în pădure, dau de o băncuță distrusă pe care o pomenesc organizatorii în descrierea cursei, cobor, tot cobor, fac curbe peste curbe, până la urmă mă trezesc deasupra unei poteci late până la care a trebuit să cobor abrupt. Cumva, ăsta a fost ultimul punct mai delicat. Mai departe, încet dar sigur, am ieșit înapoi în Sărata Monteoru, peste drum de o clădire care stă să pice, având în stânga altă clădire dincolo de care e o mica parcare.
Fac o mica pauză să strâng bețele și să mă deratizez un pic pentru autobuz, pornesc apoi în dreapta și trec pe lângă un câine care mă mai șicanase și la dus. Trec podul după sala de sport și pornesc spre capătul autobuzului. În autobuz intră în vorbă cu mine un băiețel dezghețat așa că am făcut conversație până a coborât el, câteva stații mai încolo.
Pe la 16:30, mai
având 3 ore până la trenul meu, cobor în Centrul Intermodal de Transport Buzău,
peste drum de Kaufland Unirii. Merg la Kaufland să mănânc (toată ziua
consumasem doar două bidoane de izotonic și vreo 50 de grame de arahide halite
pe tren), beau și o bere, trec pe la toaletă să fac și eu ca un domn, nu în
boscheți ca mai devreme, știind că e aproape Parcul Crâng zic să trec prin el,
între timp, o grămadă de panouri așezate în lungul gardului unității militare
mi-au dat ocazia să citesc diverse despre Buzău și împrejurimi.
Ajung în Crâng,
mă plimb o vreme pe acolo, admir toate semnele care promovează Buzău21k, fac
poze, mai trag o gură de izotonic apoi mă retrag cumva spre centru dar fără să
ajung în centru. Traversez în fața parcului o stradă în lucru pe care eu nu
observasem că pe sensul iertat acum de lucrări se circulă cu câte o bandă pe
fiecare sens, eu mă asigurasem doar din stânga, am avut noroc că nu a venit ceva
cu viteză din dreapta. Am pățit cumva ca la Iași, unde mi se păruse pietonală o
stradă pe care de fapt se circula dar nu foarte intens. Se pare că, în orașe
necunoscute, trebuie mare atenție la trafic pentru că nefiind aglomerația din
București poți rămâne cu impresii greșite și să te trezești că te pupă vreo
mașină pe care n-ai apucat să o observi.
După ce am ajuns
aproape în centru, pe o stradă devenită pietonală, fiind blocată de poliție, am
făcut dreapta pe alta care părea să dea direct spre gară. Ajung la gară, mai
mănânc ceva, mai beau o cafea apoi merg la linia 4 să aștept trenul care a
sosit la timp dar a plecat cu vreo 5 minute întârziere. Până acasă a mai făcut
ceva întârziere dar de data asta nu prea îmi păsa, că nu era mare grabă să
ajung în pat.
Una peste alta,
în ciuda unor inconveniente, aș zice că m-am îndrăgostit deja de traseul de la
IstrițaXscape chiar dacă pare alergabil abia din a doua jumătate iar prima
jumătate este cam prea accidentată pentru gustul meu.
#SărataMonteoru #IstrițaXscape #recunoaștere #semimaraton
