luni, 16 noiembrie 2026

Sărata- Monteoru 6 – 8 noiembrie 2026 cu ocazia IstrițaXscape (semimaraton, 24 km, 900m+)

 

Curiozitatea față de concursul de la Sărata- Monteoru a apărut când mi-a povestit Andrei Constantinescu despre el, înainte de startul primei mele curse din Pădurea Băneasa, după ce participase la toate edițiile. Treptat, pe măsură ce îmi creșteam experiența în trail running, a venit și ziua în care am zis că a venit timpul pentru un traseu de alergare nou.

Pe 19 noiembrie 2025, socotind eu cu calendarul când ar putea avea loc cursa, mi-am rezervat cazare pentru 13 – 15 noiembrie 2026 dar, pe 28 ianuarie 2026, s-a anunțat oficial data concursului așa că am modificat rezervarea pentru 6 – 8 noiembrie 2026. Se potrivise să aleg o cazare cu politici flexibile de modificare și anulare și, culmea, am beneficiat și de o reducere de preț în perioada modificată.

Din ianuarie până în iunie am intrat des pe site-ul cursei, așteptând nerăbdător pornirea înscrierilor. Inițial nu eram hotărât dacă mă voi înscrie la 10 km sau la semimaraton dar, pe 15 iunie, în prima zi de înscriere (chiar în primele 30 de minute de înscriere), bazându-mă pe felul în care m-am simțit în cursele deja alergate în acest an, am zis că 24,6 km cu 900m+ și timp limită 6 ore este cursa cea mai potrivită pentru mine.

Deci, pe 15 iunie 2026, aveam plătite cazarea și cursa, rămăsese să îmi iau biletele de tren și să decid cum fac transferul între gară și localitatea Sărata- Monteoru. Cu biletele de tren am rezolvat pe 20 octombrie când am decis să călătoresc în condiții cât mai bune așa că m-am îndurat să îmi iau bilete la clasa I pentru București – Buzău – București iar pentru transferul Buzău – Sărata- Monteoru și înapoi luam în calcul 2 variante, una confortabilă, rapidă și scumpă (simularea sugera că pot prinde Bolt) și una mai puțin rapidă și flexibilă dar vizibil mai ieftină, autobuzul 19 al Companiei de Transport Public Buzău.

Pentru că sunt în mică măsură dispus să alerg pe poteci pe trasee total noi, luam în calcul să fac o recunoaștere măcar a unei părți din traseul de la IstrițaXscape iar asta am reușit pe 30 august 2026, pe o căldură care făcuse să se umple pădurea de insecte. Am zis că nu mai merg vara pe acolo fără ceva soluție antiinsecte.

Joi 5 noiembrie, seara, cu ceva emoții pentru echipamentul spălat cam prea târziu pentru a se usca la timp, încurcat fiind și de perioada ploioasă care a întârziat la rândul ei uscarea, m-am apucat de bagaj. Am băgat în rucsac până spre miezul nopții apoi am trecut la somn.

Vineri 6 noiembrie mă trezesc pe la 8 dimineața și reușesc să finalizez rucsacul până aproape de ora 10:00. Plec spre gară cam târziu pentru gustul meu așa că odată ajuns apuc doar să îmi iau o cafea și să urc în tren. La 11:10 porneam spre Buzău, nerăbdător să admir iar zona de deal dintre Ploiești – Mizil – Buzău în mijlocul căreia locuiește un om mișto pe care sper să îl întâlnesc cândva.

Puțin după 13:00 cobor în Buzău, mă opresc la Fornettăria din gară, îmi iau ceva de mâncat și (încă) o cafea apoi pornesc pe jos spre Kaufland Unirii – CIT Buzău. Trec pe lângă Cimitirul Eroilor și caut cu privirea monumentul de la mormântul lui Dumitru Dan, primul globe- trotter român despre care am citit inclusiv pe gardul unei unități militare, când am venit în Buzău pentru Buzău21k. 


Foto 1 și 2 - Despre Dumitru Dan, pe gardul unității militare

Nu l-am observat așa că nu m-am deviat “între cruci, în noaptea grea”, cum zice Ada Milea și mi-am continuat drumul. Nu știu de ce, nici la Kaufland nu am traversat așa că am ajuns la CIT Buzău, m-am uitat în aplicația Transport Public Buzău și am văzut că la 14:50 ar pleca un 19. Intru în “autogară”, dau de un angajat care îmi confirmă plecarea autobuzului și îmi spune unde va trage pentru îmbarcare apoi mă pun pe așteptat. Între timp, îmi cumpăr din aplicație două bilete pentru zona 6. În sfârșit, trage autobuzul la peron, urc, îmi validez biletul. Un pic mai târziu apare și controlorul, scanează nenea biletele apoi pornim. Peste vreo jumătate de oră cobor din autobuz un pic mai sus de ramificația spre Pensiunea Carla, probabil la CIT Monteoru sau undeva între stații, unde au rugat niște localnici șoferul să oprească. Anunțurile legate de stația următoare parcă mai mult mă debusolau decât mă ajutau, probabil pentru că exista un decalaj datorat faptului că nu fusese nevoie ca autobuzul să oprească în toate stațiile. Oricum, chiar dacă aș fi coborât la capăt, tot ar fi fost bine, că nu era mare distanța până la Cantina Ceres.

Ajung în câteva minute la pensiune, constat iar că mă debusolează absența unei recepții în astfel de unități de cazare dar până la urmă intru pe unde mi s-a părut OK, nimeresc în sala de mese, spun primului om întâlnit că am de preluat o camera, cheamă pe cineva, facem formalitățile și mă conduce rapid sus, în odaia mea cu balcon.

Cum intru în cameră observ dotările bine gândite așa că încep să mă folosesc imediat de ele. Îmi așez hainele pentru zilele următoare pe umerașele din dulapul deschis, pun în cuierul de la intrare hainele groase, scot pe balcon sacul cu hainele care parcă nu se uscaseră suficient până le-am băgat în rucsac și le las la aer, constat că puteam și să le întind la uscat la nevoie, pentru că aveam un suport de uscat rufe, îmi bag izotonicele la frigider, aerisesc, merg la toaletă (și aici lucrurile erau ok organizate, singurul minus fiind că aveam doar un recipient cu săpun lichid pe care trebuia să îl mut în cabina de duș când aveam nevoie de el acolo), mă uit pe hartă și pornesc apoi spre sala de sport să îmi iau kitul de start. În drum spre pensiune, pentru că am revenit pe șoseaua mare, nu pe strada neasfaltată dintre Carla și Caprice, am ratat o intersecție și m-am trezit umblând spre nicăieri. Până la urmă m-am prins că e ceva dubios cu locul în care mă aflam, m-am uitat pe hartă și m-am întors în intersecția potrivită și am apucat calea corectă. Între timp, interacționasem cu câinii locului și mă lămurisem că e bine să am aparatul pârâitor la mine când umblu prin stațiune, să îi pot alunga dacă vin prea mulți sau prea aproape.

Revin în cameră, îmi organizez cât de cât lucrurile pentru ziua de cursă apoi mă întorc spre sala de sport de data asta având ca țintă magazinul de lângă ea. Citisem că nu prea găsești ce-ți trebuie în magazinele din Sărata- Monteoru și am constatat că afirmația e destul de corectă. Am găsit totuși pâine, salam feliat și cașcaval feliat - nefeliat așa că am avut ce mânca.

Joi spre vineri dormisem foarte prost, vineri spre sâmbătă aveam să dorm cam la fel de prost așa că nu a fost de mirare că m-am dat jos din pat pe la 4 dimineața, am mâncat, m-am mai organizat pentru cursă apoi m-am culcat la loc pentru scurt timp.

Sâmbătă 7 noiembrie 2026 cobor de tot din pat pe la 6:00 iar pe la 8:00 porneam spre zona de start a cursei, de lângă sala de sport. Avusesem grijă să îmi fac listă cu echipamentul obligatoriu pentru cursă și cu ce mai doream eu să am la mine în plus față de el așa că înainte să ies din cameră bifasem tot. În dreptul vilei Caprice un angajat atenționa un turist că urmează să treacă un maraton și, dacă am înțeles corect, îl sfătuia să își parcheze mașina cât mai departe de stradă, să nu fie cumva lovită. Interesant e că omul își făcea griji dar, în același timp, omisese că traseul cursei nu trecea pe bucata aia de stradă. Uneori și drumul spre rai este pavat cu dezinformări...

Ajung la sala de sport, mă acomodez cu atmosfera, îmi iau o cafea de la tonomatul de lângă magazin (omisesem să folosesc aparatul de cafea de la pensiune), îmi ajustez echipamentul, mă încălzesc în stil propriu, observ printre concurenți chipuri cunoscute care nu s-au transformat (încă) și în prieteni, mă pregătesc de start pornind aplicațiile cu 1 – 2 minute mai devreme, să nu mai pierd timpul cu ele când pornește cursa. Ședința tehnică atrăsese atenția asupra reperelor necesare pentru orientare și asupra traseului cu frunze care pot ascunde obstacole, cu șanțuri (știam deja de cele din lungul potecii, pe un sector destul de lung, dar mă temeam să nu fie și unele de-a latul potecii, să fie necesară încă un pic de atenție și pentru ele) și, desigur, cu voluntari care să ne dirijeze în câteva puncte. Ciudățenia cursei acesteia era că nu aveam nici cea mai vagă idee unde vor fi punctele de hidratare și alimentare, acestea neapărând pe hărțile de pe site, dar până la urmă, așa neanunțate cum au fost, s-au dovedit atât bine situate cât și bine aprovizionate și eficient deservite de voluntari.

Știam din tura de recunoaștere că primii vreo 3 km sunt alergabili așa că, deși pornisem printre ultimii, am alergat cu spor și am depășit tot ce am putut. Pe zona de asfalt glumea un concurent că iar vor spune ăștia că am blocat traficul în Sărata- Monteoru. Poliția era cu noi, blocând intrările spre traseul de concurs dar de sus tot a apărut o mașină care a stat răbdătoare în mijlocul alergătorilor până când aceștia au depășit zona, sau cel puțin asta se observa până am depășit-o eu. În alergare, n-am mai observat toate reperele pe care le văzusem în drumeția din august dar nici nu îmi stătea mintea la ele, având în vedere că traseul era impecabil marcat (cu benzi care suplimentau marcajul permanent) și râul de alergători avea același drum, cel puțin până la ramificația traseului scurt unde voluntarii dirijau cu spor. Văd aici și un tricolor iar gândul a fugit o clipă spre Ionuț care urma să fie pacer a doua zi, la București.

De aici, lucrurile deveneau mai serioase, nu mai era mereu alergabil, panta cerea să dau bine din bețele pe care avusesem grijă să le întind la timp, din zona largă în care puteam zăbovi câteva minute fără să încurc ceilalți cuncurenți, trăgeam cu moderație, conștient că mai aveam mult din cursă și că, pe primii 12 km, aveam mult de urcat dar îmi amintesc că am depășit și pe prima parte a potecii câțiva oameni.

Observam în jurul meu că mulți oameni alergau în grup, eu fiind probabil printre puținii veniți solitari la cursă. Grupurile erau un pic mai greu de depășit dar, cu răbdare, se putea găsi un moment potrivit pentru a trece pe lângă. Aud pe cineva spunând ceva de genul “nu te plânge, pentru că asta contează și pentru ITRA și pentru UTMB”. UTMB-ul nu e de mine, din multe puncta de vedere, dar punctele ITRA recunosc că mă încântă și îmi doresc să mai alerg curse care să ofere măcar un amărât de punct ITRA.

Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la panta aia urâtă înainte de care am întins bețele la antrenamentul din vară. Brusc, m-am trezit în fața pantei respective și m-am înarmat cu toată atenția ca să o depășesc fără să alunec și să risc astfel să accidentez un alergător din spatele meu. Am urcat direct pe canturi, susținut de bețe și am trecut cu bine, fără pic de alunecare necontrolată, fără să lovesc pe nimeni, chiar fără să încurc aș zice. M-a intrigat totuși că unii concurenți au evitat panta asta alegând să ajungă deasupra ei pe o mică buclă ocolitoare, prin dreapta, probabil mult mai comodă. Probabil voi testa și eu bucla asta în 2028, când mi-am propus să revin la IstrițaXscape, ediția a zecea. Interesant ar fi ca la ediția a zecea să îndrăznesc maratonul (41 km, 1800m+) pentru că are o parte mult mai mare de traseu frumos, cu vizibilitate în jur și cu obiective turistice.

De aici, până aproape de final, îmi aminteam că nu mai e niciun punct delicat, deci m-am deplasat fără griji, cât puteam de repede, uneori depășind chiar pe urcări, cu atenție sporită în zona cu șanț de-a lungul potecii pentru că puteam să mă accidentez dacă mă grăbeam și alunecam în șanț. La intersecția cu un drum forestier pe care am făcut dreapta am avut punct de hidratare. Surpriza, plăcută, a fost că organizatorii aduseseră pahare deci nu a fost nevoie să pierd timp cu flask-ul. Aquavia, apa oficială a cursei, mi se pare de ceva vreme tentantă, după ce am citit că, fiind alcalină, ajută la funcționarea creierului. M-am hidratat suficient apoi mi-am văzut de drum.

Pe la km 6.7 mă uitasem la ceas și am constatat că făcusem cam o oră. Următoarea verificare de oră urma să o fac pe Vf. Istrița, pe la km 12, când adunasem 2 ore și 20 minute de la start. Aici părea că în maxim 4 ore 40 voi termina cursa.

Peste punctul în care, în recunoaștere, m-am rătăcit pentru câteva sute de metri, am trecut rapid și am făcut curba la stânga, excelent ghidat de multele benzi puse de organizatori. Să fi fost km 10 când evoluam undeva în spatele unui maratonist, Florin, pe care ceva mai devreme îl depășisem. Cam tot pe aici cred că am lăsat în urmă o alergătoare din Republica Moldova care purta tricoul de la Semimaraton Chișinău. Un alergător din urmă ne cerea să nu ratăm traseul pentru că el după noi se uită, nu după marcaje și benzi. Cred că nu l-a dezorientat nimeni. O voce din apropiere zicea că “dacă făceam eu antrenamentele alea de forță, zburam pe aici” iar eu, fără să fi făcut vreun antrenament special pentru forță, depășeam…

O vreme, cam rămăsesem fără repere așa că mi-a prins bine când cineva a sugerat că mai avem puțin până pe vârf. Chiar pe urcarea finală, m-am oprit un pic și am fost depășit de câțiva oameni dintre care cineva mă încuraja să nu mă opresc pentru că mai e puțin până pe vârf. Odată ajuns pe vârf, am băut, am mâncat (aveau de toate la punctul de alimentare) cașcaval, napolitane, glucoză, ciocolată, de-a valma și am simțit că am apoi suficientă energie pentru mai departe. Din ciocolată am luat convins că proeminențele care se vedeau în ea sunt alune dar până la urmă s-au dovedit a fi ceva mai moale, cel mai probabil stafide. Asta e! N-am murit, nu mi-au făcut rău, doar m-au scos un pic din obiceiurile mele alimentare dubioase. A fost destul de lungă pauza pe vârf, cu atât mai mult cu cât m-am oprit să și filmez un pic. După filmare și după ce am simțit că am mâncat și băut suficient am luat-o ușor la vale. Curând, am terminat partea de traseu pe care nu o parcursesem și în recunoaștere, pentru că ham- ham. Ceilalți începuseră să bage viteză așa că m-au motivat să fac la fel. O vreme am intrat în jocul depășirilor cu o fată apoi mi-am făcut singur cursa fără să mă mai concentrez prea mult pe ceilalți. Probabil pentru că văzuseră afișul care anunța că sunt ursuleți de pluș pe acolo, alergătorii din față trăgeau din când în când câte un fluierat. Picioarele curgeau frumos la vale, chiar și pe sectoarele pe care altă dată aș fi încetinit din cauza pietrelor care ieșeau la iveală din loc în loc. Cât simțeam că am energie, alergam după care luam pauză de mers apoi iar alergare și tot așa. În apropierea Cetății Gruiu Dării, unde știam că se iese din drumul forestier și se intră din nou în pădure pentru o bucată destul de mare de traseu, am lăsat un concurent să mi-o ia înainte pentru a mă orienta după el. Deja eram oarecum obosit așa că nu mai simțeam că m-aș orienta ușor. Pe zona asta de pădure m-a depășit un cuplu. Constat că mi-e mai ușor să las oamenii înainte, sunt parcă din ce în ce mai setat să îmi fac cursa cum simt, fără spirit de competiție, având doar grija timpului limită.

În apropierea releului de pe Dealul Ciuhoiu, unde e o zonă largă unde nu am avut marcaj în august, de data asta erau benzi, săgeți făcute pe iarbă plus concurenții din față care ajutau mult la orientare. 

Foto 3 - Marcaj temporar pe traseul IstrițaXscape

Pe undeva pe aici mergeam până am dat pe dreapta de un om. Îl salut, mă prind că e din echipa foto apoi, de dragul unui cadru decent, am dat drumul pentru câteva sute de metri la alergare, nu înainte de a-i spune că e greu după 19 km... Puțin mai departe, probabil pe la km 20, punct de alimentare. Mă opresc și aici, beau, iau o bucată de cașcaval și continui cursa. Mi se par geniale cursele în care ai cașcaval la punctele de alimentare, întotdeauna mi-a picat bine cașcavalul înainte și în timpul cursei.

Comentam vineri, înainte de cursă, despre kitul de start relativ modest. Ei bine, deși mi-ar fi plăcut și un tricou care să îmi amintească de cursa asta, că în rest nu aș mai fi simțit neapărat nevoia de ceva, modestia kitului a fost compensată cu vârf și îndesat exact acolo unde e cea mai mare nevoie, la punctele de alimentare. Chiar dacă nu am avut curaj pentru cursa mai frumoasă, de maraton (de fapt vreo 39 – 41 de km cu 1800m+), cu timp limită 8 ore, tot am simțit cât de utile au fost punctele de alimentare. Lichid luasem la mine, jumătate de litru de Powerade, dar de mâncare nu luasem deloc și tare bine a fost că am găsit pe traseu.

Terenul, după noroiala de pe Piciorul Calului sau de la Băneasa, a părut mai mult decât decent, pământul fiind tare pe cea mai mare parte a traseului, oferind aderență bună. Am auzit alergători sugerând că pământul are tăria betonului.

Pe ultimele pante din pădure apăruseră grupuri de drumeți. Pe o parte am apucat să îi salut, o parte m-au încurajat, fapt e că bucata asta mai animată m-a relaxat și n-am mai avut senzația aia de singur în pădure. Cam tot pe aici, m-au depășit două fete. O vreme am intrat în jocul depășirilor și cu ele dar până la urmă tot în fața mea au terminat. La coborârea cea delicată fix înainte de drumul forestier, o fată s-a arătat neplăcut surprinsă de panta aia dar s-a descurcat să o coboare în siguranță chiar dacă nu avea bețe. Pe ultima parte înainte de asfalt, m-a depășit și un maratonist din Craiova care, dacă îmi amintesc corect, avea să ocupe un loc pe podium la categoria de vârstă. Odată ajuns pe asfalt, știind că mai am foarte puțin până la finish, încurajat și de cei care asistau la cursă de pe trotuarul din dreapta, am alergat atât cât mai puteam de tare și, trecând pe lângă cronometru, am fost plăcut surprins să constat că făcusem 04:01:41, mult mai bine decât acel 04:40 pe care mi-l imaginam.


Foto 4 - Medalia IstrițaXscape 2026

Mi-am luat medalia, am mai ronțăit câte ceva, am asistat la sosirea câtorva alergători atât de la maraton cât și colegi de suferință de la semi apoi m-am retras pentru o vreme la pensiune. Pe la 16:45 eram înapoi în zona de start unde se pregătea festivitatea de premiere și se așteptau ultimii maratoniști. Ultimul a sosit chiar cu vreo 30 de secunde înainte de expirarea timpului limită de 8 ore, în aplauzele câtorva oameni care ne adunasem pe ultima curbă de asfalt a traseului să îl asteptam. M-a bucurat mult că omul a terminat în timpul regulamentar și că i-am văzut sosirea.

În timpul festivității de premiere m-am trezit lângă mine cu un martor al lui Iehova pe care l-am antipatizat când l-am remarcat prima data, la Legal Half Marathon 2026 dar, după ce l-am tot văzut pe la curse, inclusiv ajutând organizatorii, am început să îl simpatizez așa că cele câteva vorbe schimbate cu el au venit firesc. Între timp, admirasem echipa de la Run Brăila care mi-a amintit de alergarea de pe pod și de tot ce a însemnat deplasarea la Brăila din septembrie.

De data asta nu prea am recunoscut numele de pe podium, semn că la Sărata- Monteoru nu vin chiar toți alergătorii abonați la câștigarea curselor. Exista și o oarecare concurență cu București 21k dar nu cred să fi fost acesta singurul motiv pentru care am văzut nume noi pe podium.

O notă specială legată de podiumul la categorii de vârstă ar fi că, de data asta, o doamnă pe care o admir pentru consecvență de ceva vreme ajunsese pe podium la cursa scurtă, la categoria de vârstă 60+. Din pacate, deja plecase pentru că avea cursă și la București așa că nu am văzut-o fizic pe podium. Ar mai fi de precizat că, la semimaraton, tot la 60+, ar fi urcat pe podium Hiroko Ogawa, dacă nu ar fi renunțat la Istrița pentru deplasarea la Alexandria, unde a alergat semimaraton. Cu numarul lui Hiroko a alergat altcineva așa că, în spiritul regulamentului, a apărut ca descalificată în clasament. Organizatorii au explicat de ce nu e ok să alergi cu numarul altcuiva, menționând palmaresul și raportările către ITRA. Pe partea cealaltă, în opinia mea, persoana care a alergat cu numarul lui Hiroko măcar s-a bucurat de cursă și parcă ar fi fost păcat ca înscrierea lui Hiroko să nu ajute pe altcineva să participe la cursă.

După festivitatea de premiere a urmat o tombolă cu premii Garmin așa că, deși nu m-am crezut niciodată un norocos, am asistat și la ea. În puțin probabilul caz în care ar fi fost extras fix numele meu, aveam numarul de concurs în buzunar, cu lecția învățată de la Sighișoara când îl lăsasem la pensiune.

Legat de număr, auzeam că prima sau a doua maratonistă își uitase numarul așa că a trebuit să se întoarcă (probabil la mașină) după el așa că a plecat în cursă mai târziu, fiindu-i și mai greu să termine cursa pe podium. Oricum, să termine 40 în timpul în care am terminat eu 24 mi s-a părut dovada unui antrenament fantastic.

Deja pe beznă, m-am întors la pensiune. Până la Caprice am mers alături de alți alergători care comparau cursa de aici cu cea de la Bacău (Via Bacovia Trail sau ceva de genul ăsta) și sugerau că IstrițaXscape a fost mult mai bine organizată, în special pe partea de marcare a traseului. Până să urc în camera am făcut o plimbare prin grădina pensiunii pe care până acum o admirasem doar de la balcon și am dat aici de câțiva dintre copilașii veniți cu părinții în excursie. Și-au exprimat curiozitatea cu privire la frontala mea așa că am stat un pic de vorbă cu ei. Intenționam să cobor iar în grădină după ce m-aș fi odihnit un pic, poate aș mai fi avut ocazia să interacționez cu ei, dar nu am mai avut suficientă energie. Oricum, mi s-a părut faină atmosfera create serile de acești copii, chiar dacă erau mai gălăgioși iar de la locul ăla poate mă asteptam mai degrabă să fie liniștit. M-a încântat curiozitatea lor și m-am bucurat de acele câteva minute lângă ei.

În cameră m-am luptat iar cu cașcavalul feliat care se sudase, de a trebuit să îl tai eu cu cuțitul dar măcar nu a trebuit să alerg după cuțit, că aveam unul de plastic în rucsac și a fost fix ce îmi trebuia.

Duminică 8 noiembrie 2026 m-am trezit suficient de devreme cât să termin bagajul până la 10:00 când trebuia să eliberez camera. Până la urmă, pe la 8:45 am plecat de la pensiune.

Înainte să părăsesc pensiunea, un turist mă întreba, fără să pricep sensul întrebării, dacă fusesem anunțat că mai vine un grup la pensiune. I-am spus că nu era cazul să mi se spună atâta timp cât despre mine era clar când vin și când plec. A continuat spunând că ei anunțaseră că vin cu copii, care sunt mai gălăgioși, în idea de a fi preveniți eventualii oaspeți care veneau să se odihnească. Abia atunci am priceput că omul, într-un fel, se scuza pentru larma din grădină pe care o făceau cei mici serile. I-am spus că mi s-a părut faină atmosfera făcută de copii în grădină și mi-a mulțumit. Chiar dacă nu am perceput din prima ce vrea omul să spună, semn că nu observ mereu nuanța corectă a comunicării, până la urmă a fost totul ok.

Am pornit spre magazin, am luat pauza de cafea, m-am plimbat o vreme prin cele două parcuri situate de o parte și de cealaltă a șoselei, am stat de vorbă cu o doamnă văduvă din Pătârlagele, venită la tratament apoi am pornit spre Crucea Albă pe la 09:50. Puțin după 10:00 eram deja la cruce și căutam o variantă de continuare, că prea durase puțin traseul. 


Foto 5 - Crucea Albă

Am găsit o potecuță care m-a dus într-o fermă (nepopulată, din fericire, că altfel puteam avea surprize cu câinii), m-am întors, am prins altă potecuță care părea să ajungă în traseul de la IstrițaXscape, chiar a ajuns acolo, am coborât o vreme pe traseul de concurs (inclusiv pe ultima coborâre delicată pe care am parcurs-o și eu fără bețe dar totuși în siguranță, de data asta) apoi, la o curbă a forestierului de jos, am prins o altă potecă pe care am ajuns un pic deasupra crucii. Cobor la cruce, fac acolo un lung popas, mai mănânc din cașcavalul porționat de “acasă” apoi cobor înapoi în localitate. Nu știu de ce, terenul devenise mult mai alunecos decât la urcare așa că picioarele mai fugeau de capul lor 20 – 30 de centimetri. N-am căzut dar chiar simțeam nevoia să folosesc bețele care stăteau frumos strânse pe rucsac. Puțin înainte să ajung din nou în stradă, văd o vacă neagră la 50 de metri în fața mea, fix în mijlocul potecii. M-am oprit, am vorbit cu vaca iar ea a binevoit până la urmă să se retragă din potecă, urcând în stânga lângă suratele ei.

Foto 6 - Vaca

Când am trecut din nou podul spre șosea, aparatul meu anticâini a căzut de pe cureaua borsetei, pentru că i-a cedat o cusătură la husă. Bine că n-a picat în râu, că așa doar l-am adunat de pe jos (și acum îmi dau seama că nu l-am mai testat după lovitură), l-am pus în buzunar și mi-am văzut de drum. Am continuat agale până la capătul autobuzului 19 pe care apoi l-am așteptat cam un sfert de oră dar stăteam liniștit știind că vine, pentru că îl văzusem cum avansează în aplicație.

La 13:15 autobuzul pornea spre Buzău, pe la 13:50 coboram la CIT Buzău de unde apoi căutam un transport care să mă apropie de Parcul Marghiloman, pe care nu apucasem să îl văd în septembrie, la precedenta mea trecere prin oraș. Pe partea cealaltă, mi se făcuse foame așa că am traversat la Kaufland, am văzut că e cam aglomerat la grill, am intrat în magazin și am dat de Corina Caffe unde m-am oprit să-mi iau desertul de dinainte de masă. A fost o descoperire plăcută cafeneaua asta, la fel cum mi-a plăcut și o cofetărie dintr-un Kaufland din Cluj Napoca (Pralina), unde m-am oprit cândva pe drum spre aeroport.

După prăjitură n-am mai verificat dacă s-a eliberat la grill, am traversat spre stația de autobuz, am verificat cu ce și când aș putea merge spre Marghiloman, am constatat că autobuzele sunt rare și am decis să pornesc pe jos. Am mers pe jos până la gară unde tocmai se pregătea de plecare un autobuz 8 cu care am mers 3 stații (pornind la 14:45). Bilet de autobuz aveam pentru că în septembrie alimentasem câțiva lei portofelul electronic. După ce am coborât la stația Depou CFR m-am cam încurcat în traversarea intersecției dar până la urmă am scos-o la capăt și am intrat în Parcul Marghiloman care mi-a lăsat o impresie mai bună decât Parcul Tineretului în care fusesem în septembrie. Crângul nu îl includ în clasamentul parcurilor din Buzău pentru că e cu totul altceva Crângul, nu doar un simplu parc. Mă mișc destul de în viteză prin Marghiloman, în plimbare strecurând și o e-conversație plăcută cu o fată drăguță după care mă îndrept pe jos spre gară, pe un traseu vag ocolitor dar care nu punea probleme la traversări. 



Foto 7 și 8 - Parcul Marghiloman din Buzău

Ajung în gară, aflu că are vreo 15 minute întârziere trenul, trec iar pe la Fornetti ca să nu flămânzesc încă două ore, până la urmă vine și trenul, iar călătoria spre București nu s-a dovedit la fel de confortabilă precum cea de vineri, deși teoretic ar fi trebuit să fie la fel.

Aproape de 8 seara eram înapoi acasă și mă pregăteam să mă fac cumva util a doua zi, când încă eram în concediu.

ISTRIȚA X SCAPE 2026 ÎN CIFRE

Cursa parcursă - semimaraton (24 km, 900m+, 6 ore timp limită)

Număr concurs - 203

Timp oficial – 04:01:41

Timp în plus față de lider - 02:11:12

Timp în plus față de locul precedent - 00:01:05

Loc în clasamentul general – 165 (din 184)

Loc la masculin – 109 (din 119)

Loc la categoria de vârstă M4059 – 58 (din 63)

 

#SărataMonteoru #IstrițaXscape #semimaraton #TrailRunning #alergare

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu