Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (7)- hărţile

Acum, la finalul poveştii despre concediul meu din luna octombrie 2017, postez hărţile (capturi România Digitală) pe care se văd deplasările mele.

Ziua 1, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Gara Brăila- Bac Brăila- Smârdan- Măcin- arătură:

Ziua 2, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul arătură- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Fântâna de Leac- Vf. Caramalău- Vf. Vraju- Vf. Piatra Râioasă- Vf. Sulucu Mic- Şaua Sulucu- Vf. Sulucu Mare- Valea Regiei- Carieră- Fântâna de Leac:

Ziua 3, de odihnă, este descrisă aici.

Ziua 4, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Fântâna de Leac- Mănăstirea Izvorul Tămăduirii- Carieră- curbă de nivel (aproximativ pe limita rezervaţiei, pe hărţi apare traseu de bicicletă pe aici)- Greci- Valea Morsu- Vf. Ţuţuiatu:

Ziua 5, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Vf. Ţuţuiatu- ramificaţie Valea Seacă/ Dealul cu Drum- traseul Dealul cu Drum- Greci- DN 22D- ramificaţie Mânăstirea Izvorul Tâmăduirii- Carieră- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Fântâna de Leac:

Ziua 6, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Carieră- DN 22D- Autogara Măcin:

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (4)

Ziua 1, e descrisă aici
Ziua 2, e descrisă aici
Ziua 3, e descrisă aici

ZIUA 4, JOI 19 OCTOMBRIE 2017

Aproximativ 15 km mers pe jos

Pe la 1:30, la 17 grade în cort, ies afară îmbrăcat subţire să mă conving că bate vântul. La 5:45 era mai rece în cort (13 grade). Ies din sacul de dormit, mă îmbrac mai gros, beau din termos ceaiul răcit între timp. Până pe la 7:30 îmi fac de treabă în cort. Până la urmă mă îndur să ies, fac un termos de ceai, restul de apă o păstrez cu gând s-o fierb altă dată, strâng bagajul şi pornesc la drum. 

Stabilisem cu o zi în urmă că, pentru trecerea spre Greci, am două opţiuni: pe sub munte (mai scurt) sau pe şoseaua asfaltată (mai lung dar mai simplu ca orientare). Aleg până la urmă varianta scurtă.

La 9:26 pornesc la drum, câteva minute mai târziu trec pe lângă mânăstirea Izvorul Tămăduirii. Curând, revăd în mijlocul câmpului construcţia albă în care lucrează acel om de treabă cu care am discutat a doua zi.

 

 

La 10:00 ajung la poarta sudică a traseului Pricopanul. Las marcajul în stânga şi continui pe drumul destul de bine evidenţiat. O maşină cu număr de Constanţa care mă depăşeşte pare să promită şi ea un drum decent spre Greci. Las o proprietate privată pe stânga şi, curând, drumul se pierde în bălării. Pentru că nu părea nimic complicat am continuat ochiometric pe la baza muntelui chiar dacă asta însemna mers prin scaieţi. Un astfel de răutăcios ţepos avea să-mi intre în bocanc câteva minute mai târziu. Profit de ocazie pentru a face popas. Scot chestia din bocanc, schimb bateriile la GPS, constat cu plăcere că turma de oi pe care urma s-o intersectez a ajuns departe de linia care mă interesa pe mine. Stând eu aşa văd doi biciclişti pedalând spre mânăstire. Încă un semn că spre Greci se merge decent... Ora 10:40. 

După ce repornesc caut cu privirea drumul pe care văzusem bicicliştii. Un val de pământ mă păcăleşte dar al doilea val mă lasă să văd drumul de pe coama lui. De aici, până la Greci, aveam să merg pe un drum de pământ mai mult decât decent care a evoluat la marginea dinspre munte a terenurilor agricole. Într-o porţiune în care drumul meu s-a apropiat de canalul de irigaţii care evolează tot în paralel cu muntele (mai exact, paralel cu partea sudică, neparcursă de traseu turistic, a culmii Pricopanului) am observat două locuri în care canalul putea fi traversat pentru a ajunge pe un drum şi mai bine evidenţiat, circulat de tractoare. Ora 11:44. M-a tentat o clipă să traversez dar până la urmă am rămas pe partea mea.

 

La 12:05 constat că drumul trece printr-o stână/ fermă cu mult jeg lăsat pe marginea drumului (ambalaje, resturi de lână, boabe de porumb). Ciulesc urechile şi nu detectez vreun câine, am impresia că văd un om pe fereastra unei căsuţe aflate pe stânga drumului dar concluzionez că a fost iluzie optică. Trec cu bine.

12:40, se vede drăguţ culmea secundară Priopcea- Iacobdeal. Era iniţial în plan dar acum ştiu că e puţin probabil să ajung până acolo în tura asta. Bun motiv pentru a reveni în zonă, zic... 

Fac un nou popas, parcă ultimul înainte de intrarea în civilizaţie. Repornit, văd curând un cal priponit pe stânga drumului. Calul mă studiază tacticos, uitându-se la mine cam de sus. Un pic mai încolo, o stână pe dreapta trimite spre mine câţiva lătrători. Aplic tactica mersului cu spatele pe drum (a funcţionat şi în a doua seară), astfel încât să-mi păstrez privirea pe câini. Până la urmă sunt lăsat în pace. Oamenii din stână erau prea ocupaţi ca să-şi bată capul cu motivul care îi determină pe câini să latre.

Curând intersectez un drum pe care îl urmez în jos, spre dreapta. Acesta intră printre curţile oamenilor şi virează dreapta destul de repede. Urmează un viraj la stânga după care intru pe o stradă lungă. La începutul ei dau de un copil pe care-l întreb dacă sunt deja în Greci. Răspunsul afirmativ mă încurajează aşa că îl întreb cum ajung în centru/ la asfalt/ spre autogară. Îmi spune să urmez strada tot înainte. De parcă aveam altă opţiune... :)

Ceva mai încolo dau de un adult. Întreb de poteca spre Ţuţuiatul şi de un magazin unde să găsesc apă plată. Sunt îndrumat cu bunăvoinţă fără să fiu totuşi atenţionat că, la un moment dat, voi ajunge într-un labirint de străzi. Ajung în punctul în care omul îmi spusese să fac stânga şi, destul de repede, observ într-o casă ceva ce semăna a magazin. În faţă, un om. Întreb dacă e magazin acolo (să nu dau buzna ca nesimţitul şi să mă trezesc că nu era cazul) şi aflu că e bar. În regulă, ceva apă oi găsi şi aici…

Intru străduindu-mă să nu dărâm tocul uşii cu bagajul meu, dau de o femeie de la care nu prea am ce cumpăra pentru drum. Gravidul pofticios din mine a luat totuşi o Coca Cola apoi a stat puţin de vorbă pe băncuţă cu vânzătoarea. Mă încurajează faptul că, mai sus, voi găsi şi un magazin. Îl găsesc dar pare închis. Arunc un ochi pe geam, observ că e cineva înăuntru, în semiîntuneric. Apăs clanţa uşii şi atrag atenţia. Persoana din interior deschide şi-mi spune că trebuie să aştept să vină altă doamnă ca să pot cumpăra. Aştept. Curând apare vânzătoarea. Găsesc cam tot ce doream la magazinul acesta. Mă despart de el gândindu-mă să revin pentru cumpărături în caz că mă vor purta şi zilele următoare paşii pe aici.

Magazinul acesta avea o chestie aparte, programul împărţit în două intervale, la începutul şi spre finalul zilei. Eu nimerisem în mijlocul zilei, când era închis. Era totuşi afişat un număr de telefon la care aş fi putut suna. A funcţionat şi varianta descrisă mai sus, totuşi. Oricum, m-am despărţit de vânzătoare cerându-mi scuze că am deranjat când era închis. S-a dovedit până la capăt înţelegătoare.

-V-am deranjat când era închis.

-N-aveaţi de unde să ştiţi programul.

-Aţi apărut repede după ce aţi fost anunţată.

-Eram aproape, culegeam porumbul în curte. Când e pauză la magazin ajut şi eu la cules.

Se pare că sunt oameni gospodari în Greci.

Ghidându-mă după indicaţiile primite până atunci, nimeresc pe Str. Căutici. Cunoşteam toponimul dar strada nu părea să mă ajute să ajung la Ţuţuiatul. Întreb din localnic în localnic şi până la urmă, când devenisem şi eu convins că am nimerit în sfârşit în apropierea marcajului turistic, un tânăr îmi confirmă că el, când era mic, urca pe acolo spre vârf.

3 localnici tineri mergeau înaintea mea cu rucsăcei, având ca ţintă probabilă tot vârful. Cu doi m-am intersectat pe potecă mai târziu. Marcajul mă ghida în sfârşit pe străzi. La o bifurcaţie sunt tentat să fac stânga dar un bătrân mă îndrumă spontan către dreapta. Îl întreb dacă în dreapta e drumul spre Ţuţuiatul şi înţeleg că da.

-Eu nu mint oamenii.

-Nici nu mă gândeam la asta. Dacă nu întrebam câţiva localnici nu nimeream marcajul.

La 15:00 treceam pe lângă panoul de la intrarea pe traseul Ţuţuiatu. 

Eliminam gaze pe dos şi speram să nu am nevoie prea curând de mai mult. La 15:55 făceam un popas lung iar la 16:30 eram la izvorul cu căcăreze. Citisem pe carpaţi.org despre curăţarea şi refacerea sursei de apă aşa că am privit-o cu încredere şi cu recunoştinţă. 

Debitul era slab totuşi aşa că nu am umplut decât un bidon de 1 litru. Pe când studiam locul am observat căcăreze pe zidul din care iese ţeava din care alimentasem. Ştiind că între bazinul de recepţie şi capătul ţevii apa trece prin polipropilenă, mi-am imaginat că apa nu este contaminată de dejecţiile caprelor. Se pare că aşa a fost. Am băut aproape toată apa luată de aici, nefiartă. N-am avut probleme pe care să le presupun cauzate de apa consumată.

Acest izvor reprezintă un important punct de reper. Poteca marcată continuă spre stânga, depăşind cu oarecare dificultate vegetaţia care a invadat-o. Spre dreapta continuă traseul de bicicletă care a mers în paralel cu marcajul până aici. N-aş zice că e tocmai ciclabil din Greci până aici dar unora probabil le place să pedaleze pe astfel de teren.

Revenind la potecă, pot spune că, după ce am depăşit aglomerarea vegetală am prins un şleau pe care marcajul dispăruse. Am continuat pe el în sus, marcajul absentând în continuare. Am continuat prin pădure, pe marginea unui vâlcelaş. Pierzându-mi oarecum răbdarea am început să caut revenirea în marcaj. Intuiam că-l voi regăsi undeva în dreapta, ţinând cont de direcţia generală a potecii. Pornind în dreapta am văzut întâmplător marcajul printre copaci. Am încercat să reţin direcţia dar am reuşit doar cu aproximaţie. Am revenit în marcaj coborând în el, nu pe curbă de nivel cum sugera iniţial direcţia pe care îl văzusem.

Ceva mai sus am pierdut iar marcajul dar nu mai ţin minte împrejurările. Fapt este că, între izvorul cu căcăreze şi Izvorul Italienilor am pierdut de două ori marcajul. Pe lângă Izvorul Italienilor am trecut fără să îl studiez pentru că, de sus, mă lătrau vreo 3 câini. M-am bucurat când mi-am dat seama că aceştia însoţeau un om care mâna la vale nişte capre. M-am temut o clipă că sunt maidanezi de munte care-mi vor propune o noapte de coşmar. La 17:32 am luat waypoint deasupra Izvorului Italienilor.

N-am reuşit să identific Şaua Ţuţuiatu, tot din cauza câinilor probabil. Se pare că era exact deasupra Izvorului Italienilor pentru că am remarcat acolo un loc amenajat pentru popas. M-am trezit pe vârf aproape pe neaşteptate pe când răbdarea mea aproape se terminase. La 18:02 luam waypoint sus. Constat că am semnal Vodafone şi dau să postez un selfie de pe acoperişul Dobrogei. Mă încurc în butoane şi până la urmă apare abia a doua sau a treia zi poza. Am ratat live-ul! :)

La 18:19 fotografiez apusul.

Ancorez cu atenţie cortul, folosind toate cuiele pe care le considerase necesare Daniel. Curând intestinele mi se revoltă. Încerc să-mi fac treaba într-un loc ferit de vânt. Mă screm degeaba. Sunt constipat, se pare. Deşi satul e departe, aud pe cineva spunând că vede un om şi un cort sus. Oare chiar se auzea din Greci, datorită vântului care ar fi putut purta vorbele, sau era cineva în apropiere, pe o potecă ascunsă privirii mele? Oricum, m-a indispus să aud vocile alea.

Pe la 9 seara mă bag în sacul de dormit. Dorm vreo două ore şi jumătate apoi veghez, stomacul cerând la această nepotrivită oră refill.

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (3)

Ziua 1 este descrisă aici iar ziua a doua este descrisă aici.

ZIUA 3, MIERCURI 18 OCTOMBRIE 2017

O zi oarecum lipsită de istorie. După ruperea de picioare de pe Pricopan chiar am simţit nevoia de o zi de odihnă în care să beau ceai (eram tare mândru că mă descurc singur cu primusul), să mănânc un pic mai mult decât în primele două zile, să lenevesc, să mă documentez pentru reconfigurarea traseului astfel încât să mă adaptez condiţiei mele fizice nu tocmai fericite. Era de aşteptat să merg încet, dat fiind că trecuseră luni de zile de când nu mai făcusem sport. Nu mai alergasem din primăvară, nu mai mersesem pe munte din mai, de la plimbarea prin Cheile Vârghişului, mâncasem puţin în ultimele săptămâni, mă epuizasem la serviciu (psihic, în special).

Pe la 6:40 ies din sacul de dormit, o oră mai târziu ies şi din cort. 

  

Până pe la 14:30 n-am văzut niciun om în apropiere. Mai târziu, probabil după ce au terminat cu munca, au început să apară oameni ieşiţi la picnic. Ne-am ignorat reciproc de parcă am fi evoluat în lumi paralele. Spre seară, fiind în continuare văratic de cald, m-am aşezat cam o oră la plajă.

După ce s-au retras ultimii oameni şi bezna aproape s-a instalat, pornesc cu bidoanele goale spre Fântâna de Leac. După 30 de minute revin cu doi litri de apă. Observ între cort şi mânăstire două luminiţe evoluând la firul ierbii. Îmi spun că sunt doi licurici dar îmi amintesc imediat că nu am văzut niciodată grupuri de licurici. Când se apropie luminiţele îmi dau seama că e un animal de talie mică. Mă gândesc la vreo pisică dar mă prind până la urmă că este vorba de o vulpe. Mă străduiesc s-o alung (îi bag frontala în ochi, o flash-uiesc cu aparatul foto, o alerg, dau cu pietre după ea) dar nu reuşesc. Până la urmă (după 30 de minute de agitaţie) o las în plata domnului sperând că nu e genul ăla de vulpe care să-şi înfigă colţii în cort. Vine la o vatră din apropierea cortului şi începe să lingă. Atunci îmi amintesc că făcusem ceva greşit pe la prânz: turnasem în acea vatră zerul excedentar dintr-un pachet de telemea.

     

Vulpea se mai plimbă o vreme în zonă (a dat şi pe la mânăstire, dacă e să mă orientez după lătrăturile care s-au auzit de acolo) dar treptat atmosfera se calmează. Pe la 20:30 mă pregătesc de somn. Am 16 grade în cort. După vreo 2 ore ies puţin din cort apoi adorm la loc.

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (2)

ZIUA 1 este descrisă aici.

ZIUA 2, MARŢI 17 OCTOMBRIE 2017

Aproximativ 13 km mers pe jos

Pe la două noaptea ies din cort şi constat că cerul este perfect senin, plin de stele. Deşi la culcare erau vreo 13 grade în cort şi mă aşteptam ca temperatura să scadă, la 2 constat că sunt 15 grade. Vântul bate zgomotos din când în când, parcă pentru a-mi aminti că nu mă aflu în patul de acasă.

La 14 grade în cort, pe la 5:40, mă trezesc. Acasă nu m-aş fi trezit la ora aia nici să mă pici cu ceară. Pe la 8:10 soarele a depăşit înălţimea Pricopanului şi a început să mă lumineze şi încălzească. Un sfert de oră mai târziu constat că sunt din nou 15 grade.

Până să strâng eu tot bagajul trece un om pe bicicletă pe lângă mine. Mă salută, îl salut în viteză. Continui cu strânsul atent la direcţia în care va dispărea biciclistul. Constat că, la intrarea pe arătură, face stânga. Reţin şi-mi spun că pe stânga trebuie să fie bine, că doar n-a luat-o degeaba localnicul pe acolo.

Pe la 8:45 pornesc pe urmele biciclistului. Aveam să merg puţin în stânga dar, după vreo sută de metri, am restabilit direcţia spre înainte ajungând lângă o mică construcţie înconjurată de un petic de iarbă şi păzită de un om. Îl salut şi, din câteva vorbe, aflu că este tocmai biciclistul care a venit aici pentru că aici lucrează. Observând construcţia ca o insulă în mijlocul arăturii întreb dacă pot trece spre mânăstire altfel decât peste brazde. Aflu că, de voie sau de nevoie, tot pe arătură ajung dacă nu vreau să fac un destul de mare ocol. Stau de vorbă cu omul despre locurile pe care urma să le străbat, îmi povesteşte şi el ce ştie, discutăm cu plăcere de parcă ne-am fi cunoscut dintr-o viaţă anterioară şi acum ne-am fi regăsit din nou reîncarnaţi în oameni. Mă despart de el cu o strângere de inimă, având grijă să-l pun şi pe el pe lista oamenilor de treabă întâlniţi în micul meu tur dobrogean.

O iau voiniceşte pe arătură şi, la 9:23, ajung pe drumul pe care ajung la mânăstire oamenii obişnuiţi. 

Omul de la construcţia albă din câmp mă învăţase să traversez canalul de irigaţii pe o conductă pe care oamenii o acoperiseră cu pământ. 10 minute mai târziu mă aflu în zona oficială de campare gândită pentru cei care vor să parcurgă marcajul bandă albastră al traseului Pricopan. Las rucsacul pe o bancă, mă opresc, fac poze şi mă-ntreb dacă e bine să pornesc şi eu pe traseu sau să îmi acord o zi de odihnă urmând să-l parcurg abia mâine. Nu aveam idee cât timp îmi va lua să-l parcurg, nu credeam să am şanse să dau pe sus de apă potabilă, în caz că aş fi fost silit să înnoptez în culme. De la locul de cort de pe arătură pornisem cu gândul că azi montez cortul sub Fântâna de Leac (la 5 minute de mers pe jos fără bagaj, sub fântână) şi mă odihnesc.

 

 

Totuşi, vremea superbă, ora la care ajunsesem acolo şi cei doar 8 km ai traseului sunau promiţător aşa că, bătrâneşte, cu pas molcom, pe la ora 10, am pornit şi eu spre Vf. Caramalău, cel mai nordic vârf pe care ajunge marcajul meu de azi.

Observând undeva în dreapta un deget de stâncă, ies din marcaj câteva zeci de metri şi caut un unghi din care să-l fotografiez. Cu ocazia asta sperii o vulpe care dispare rapid pe un vâlcelaş. Ora 10:06.

 

Mă opresc la Fântâna de Leac dezamăgit de debitul anemic. Am totuşi răbdare să umplu un bidon de 500 ml cu apa presupusă miraculoasă. Citisem cândva o legendă şi pe tema asta. Până la finalul zilei aveam să constat că apa e obişnuită dar şi că, în lipsa ei, rezervele de lichid pe care le aveam pentru această zi s-ar fi dovedit total insuficiente. Ora 10:25.

Ies destul de repede din pădure şi intru într-un ţinut stăpânit de iarbă şi stânci. Printre stânci alergau adesea nişte şopârliţe gri. Uneori mă temeam să nu înfig băţul telescopic într-o astfel de şopârliţă care să ajungă, din greşeală, frigăruie. Urc greu, cu pauze dese făcute aproape de fiecare dată când o stâncă plată şi mare îmi permitea să mă aşez, susţinând greutatea rucsacului pe piatră. Gâfâi, fac poze, mă odihnesc, urc... 

Cumva, reuşesc să ajung în preajma Caramalăului, vârf lângă care se ramifică marcajul cruce albastră spre Jijila. Ştiam că această cruce albastră are o porţiune mai tehnică în apropierea Caramalăului dar, când am văzut locul cu ochii mei, m-am bucurat că nu am venit până acolo dinspre Vf. Orliga- Pasul Sărărica- Vf. Cheiţa. Cred că ar fi fost teribil de riscant să parcurg porţiunea aia stâncoasă cu bagajul imens din spate (şi din faţă, pentru că şi în faţă aveam 4 obiecte fixate de mine într-un fel sau altul).

La 11:40 făceam popas aici, la crăcănarea celor două marcaje albastre (banda care urma să mă însoţească şi în continuare şi crucea care alegea să mă părăsească).

La 12:10 trec pe lângă un panou care descrie păsările care pot fi observate de pe Vf. Caramalău, de pe marcajul cruce albastră. Mica problemă e că, în acel punct, crucea albastră pornise deja pe alt drum, panoul fiind de fapt amplasat pe prima parte în care banda albastră evoluează deja singură. Până la urmă păsărica ajunge şi aici, desigur... :) Totuşi, acest panou are importanţa lui, îţi arată cum evoluează poteca în zona Vf. Vraju.

Pe Vraju aveam să ajung la 12:50 deviind puţin din poteca în care lăsasem rucsacul.

Vârful ăsta este aliniat frumos cu Mânăstirea Izvorul Tămăduirii.

Odată coborât de pe vârf aveam să mă dezorientez din cauza marcajelor mai greu de văzut care nu mi-au permis să estimez corect încotro avea să se îndrepte poteca. Deşi nu-mi convenea să abordez din nou partea mai tehnică din zona Caramalăului, luam în calcul întoarcerea dacă nu reuşeam să găsesc continuarea marcajului.

Cel mai îmbietor arăta un drum lat de pământ care cobora în stânga spre pădure şi nu părea să se mai întoarcă în culme. Marcajul nu părea pe acolo. Ceva mai în dreapta nişte brâniţe păreau potenţiale purtătoare de poteci dar fiecare, curând, se transformă în zone accidentate pe care nu-mi imaginez că au tras marcaj. Mă întorc până aproape de locul în care îmi lăsasem rucsacul cât deviasem spre vârf, mă uit pe track-ul GPS pe care am avut noroc să-l găsesc pe alpinet, mă uit mai atent pe direcţia sugerată de track şi observ un marcaj destul de şters. Odată recăpătată direcţia bună, mi-a fost relativ simplu să continui o vreme.

În timpul căutărilor, undeva foarte jos, spre est (aproximativ), într-o înşeuare adâncă, observasem un loc de popas amenajat cu măsuţe şi băncuţe. Către acesta părea să ducă drumul de pământ din stânga, din pădure. Ştiam că pe acolo pe undeva este amenajat un loc de popas dar nu mă aşteptam să fie acela, situat la aşa mare diferenţă de nivel.

Până la urmă, după ce s-a încolăcit poteca de câteva ori, la acele băncuţe de jos aveam să ajung pe la 13:30. Observând cât de greu mă mişcasem până aici, mă gândeam dacă e înţelept să continui spre Vf. Piatra Râioasă- Sulucu Mic- Sulucu Mare sau e mai potrivit să profit de traseul de cicloturism intersectat şi să-l urmez spre această Vale a Regiei menţionată pe indicator. Mă prinsesem deja că din înşeuare urmează un nou urcuş susţinut şi, credeţi-mă, nu mai aveam niciun chef să urc.

Totuşi, după ce am mâncat puţin (în tura asta am ajuns să mă întreb când au unii timp să şi mănânce pe traseu, ţinând cont de faptul că eu abia aveam timp să merg) am mai socotit odată ce parcursesem până aici şi ce mai era de parcurs şi am tras concluzia că, în ciuda vitezei melcului turbat, voi ajunge jos pe lumină chiar dacă decid să continui pe banda albastră. Şi am continuat pe banda albastră care, până spre Piatra Râioasă, părea în refacere. M-am orientat mai mult după nişte pătrate albe care, cred, urmau să primească şi mijlocul albastru cândva. Am ajuns pe vârf pe la 14:45. Parcă aici am fost obligat să schimb bateria aparatului foto.

De aici, nu mă mai aşteptam la diferenţe mari de nivel până la coborârea finală de sub Sulucu Mare. Speram ca poteca să evite de aici urcarea vârfurilor şi să evolueze cuminte pe curbe de nivel. N-a fost aşa! Nu mai ştiu cum au stat lucrurile pe Sulucu Mic dar pe Sulucu Mare poteca m-a urcat chiar în momentul în care eram convins că se va angaja într-o ocolire. Trădătoarea!!! Nu ştie că nu-i frumos să faci glume drumeţilor obosiţi. Dacă ştiam din timp de gluma asta cred că evitam Sulucu Mare pornind în jos din Şaua Sulucu, pe urmele altui utilizator alpinet care postase track.

Dacă tot m-a trădat poteca, am luat waypoint pe Vf. Sulucu Mare la 16:26, în timpul unei noi pauze generoase petrecute în mijlocul unui roi imens de musculiţe. 

Şi pentru că pornisem la drum cu o stare psihică incredibil de bună, mă credeam deja suficient de prieten cu Măcinul încât să pot ajunge fără emoţii la închiderea circuitului. N-a fost aşa! Au urmat vreo 80 de minute fără poze sau waypoint-uri dar cu ceva peripeţii.

După un scurt segment de potecă printre şiruri paralele de copaci, cu marcaj aplicat pe fiecare trunchi de pe partea stângă, se iese într-o mică poiană care are în mijloc o stâncă pe care o săgeată desenată sugerează schimbare de direcţie 90 de grade dreapta. O iau la dreapta nu tocmai în unghi de 90 şi constat că marcajul dispare cu desăvârşire. O vreme ţin totuşi o pseudopotecă printre şirurile de copaci dar curând terenul devine mai accidentat, copacii primesc printre ei tufe zgârietoare, trecerea printre ele producându-mi nişte mici zgârieturi pe braţe. Le-am suportat ca un erou. Oricum, dacă doream să mă răsfăţ, nu prea aveam cu ce trata micile răni. Nişte comprese sterile apucasem să pun în rucsac dar câţiva ml de dezinfectant nu. Poate aş fi ţinut-o aşa mult şi bine dacă nu ar fi intervenit în peisaj şi nişte stânci pe care, din ce-mi aminteam de pe hartă, trebuia să le ocolesc pe stânga. Asta m-a făcut să schimb direcţia şi să mă păstrez oarecum pe curbă de nivel, spre stânga până când, minune!, am regăsit banda albastră care s-a îndesit şi a fost aproape perfect funcţională în continuare. Cu schimbările de direcţie care urmau, chiar nu mă vedeam bine dacă ar fi fost rar marcajul... Nu mai ajungeam eu pe lumină jos...

După ultima curbă mai evidentă la stânga s-a suprapus peste potecă şi traseul de cicloturism. Am parcurs o potecă pe marginea unui curs de apă şi chiar prin el. Presupun că asta ar fi Valea Regiei. La 18:10 ajungeam la panoul cu intrarea dinspre sud a traseului Pricopanul.

Pentru că ceasul pulsometrului dădea battery low, am închis aici înregistrarea pulsului. Raportul zilei (pentru segmentul dintre panoul de la intrare în şi cel de la ieşire din traseul Pricopanul) a fost acesta:

Start Time 09:56

Exe Time 8:07:50

Minimum HR 91 bpm

Average HR 126 bpm

Maximum HR 168 bpm

Calories 3439 kcal

Ceva mai jos am dat în drumul lat de la baza muntelui, drum pe care l-am urmat apoi fără probleme până la locul de campare de la mânăstire. Soseam aici la 18:50, după ce primisem două porţii de lătrături de la câinii unei ferme de pe dreapta drumului şi de la cei ai mânăstirii.

La 19:40, în mijlocul întunericului şedea cortul meu deja montat. Dacă nu aş fi fost singur, cred că merita să scap de povara lui pe traseu, lăsându-l montat şi păzit de un pasionat de aer curat dar fără mers prea mult pe jos.

Verificându-mi rezervele de apă am constatat că am puţin lichid. Prin urmare, am dat fuga până la Fântâna de Leac, am avut răbdare cât să iau vreo 1,3 l apă apoi m-am întors la cort sperând că nu s-a întâmplat nimic rău în lipsa mea. Las pe masa de afară bidoanele de apă (apa având unele impurităţi nu prea părea potabilă, motiv pentru care cea mai mare cantitate o propusesem pentru ceai, după decantare, sperând ca micile bube să fie rezolvate prin fierbere) şi un termometru. Pe la 21:00 adormeam. Şi aş fi dormit liniştit dacă nu aş fi sesizat hărmălaie pe la 23:30.

Întâi am auzit nişte paşi grăbiţi şi apăsaţi lângă cort, apoi acei paşi s-au împiedicat de o sfoară a cortului apoi am auzit zgomot pe masă. Neavând nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă afară, m-am speriat teribil, neavând curaj să ies din cort decât mult după ce s-a restabilit liniştea. Întâi am observat că termometrul şi bidonul de 1l lipsesc de pe masă. Deşi nu avea nicio logică, am presupus că un om a trecut pe acolo şi le-a furat (termometrul din reflex, apa fiind probabil confundată cu ţuica). Un minut mai târziu observam ceva trântit în iarbă. Găsesc căzute termometrul şi bidonul. Deci nu de furt este vorba... Dar atunci ce naiba s-a întâmplat? Că doar n-a trecut ursul? Sunt în Măcin, totuşi...

Îmi vine oarecum inima la loc şi adorm iar, atât cât se mai putea de liniştit.