Macin 2018, ziua 7

ZIUA 7- marţi 23 octombrie 2018

Definitivez bagajul şi, puţin înainte de 11:00, cobor şi predau cheia. Ajung la autogară, iau bilet pentru microbuzul care urma să treacă la 11:00 spre Smârdan. Pe microbuz aud un localnic povestind cum, cu ceva timp în urmă, a mers cu un şofer drogat care scăpa din când în când maşina pe bălărie.

După ce cobor din microbuz (cumva mirat că omul nu făcuse scandal mare legat de şoferul drogat) caut să-mi dau seama din ce parte pleacă următorul bac spre Brăila. Observ ceva mişcare în stânga, la bac-ul imens, pentru camioane (nu i-am reţinut numele). Întreb pietonii care aşteptau ceva şi aflu că, după camioane, urmează să putem urca şi noi. Odată îmbarcaţi, aflu că cel din microbuz, care povestea de şoferul drogat, este profesor în Cerna. Începe să-mi povestească despre construcţii de pe vremea lui Pazvante Chiorul, despre oameni importanţi care au călcat prin locurile alea, despre proiectele organizaţiei din care face parte (sau poate chiar o conduce). După ce coborâm de pe bac continuăm conversaţia mult timp şi ajung să-mi cam pierd răbdarea. Pe partea cealaltă, conversaţia era interesantă, omul dovedindu-se suficient de instruit încât să-mi ofere informaţii din diverse domenii (de exemplu, am aflat despre o scriere a lui Sadoveanu inspirată de natura de lângă Traian, localitatea aflată aproape de Dunăre, la care se ajunge dinspre Cerna). Pentru mai mult timp am reţinut că profesorul din Cerna are legături de familie cu un militar important (?!) în perioada comunistă, un anume Bodolin (sau ceva de genul acesta). Probabil era interesant dacă înregistram audio discuţia...

După ce decidem să ne îndreptăm spre Brăila îi spun că voi merge pe jos până acolo (deja mi se părea că discutasem prea mult şi simţeam nevoia să mă întorc la gândurile mele mărunte), refuzând să merg cu taxiul cu care profesorul a plecat spre Str. Plantelor.

Într-un fel am regretat că am decis să merg spre gară pe jos (bagajul era destul de incomod) dar, mergând încet, am ajuns până la urmă în oraş fără cine ştie ce efort. Nu-mi mai aminteam mare lucru despre traseu de anul trecut. La o intersecţie mare observ un indicator spre centru. Pentru că nu cercetasem prea mult distanţele şi harta Brăilei (planul schiţat pe bază de Google Maps a fost abandonat când am observat cât de incomod mi-e bagajul) nu am luat-o atunci spre centru. După încă o porţie de mers, timp în care constatam că acea parte de oraş nu este prietenoasă cu turiştii, neexistând nici măcar o bancă pe care să faci popas) ajung la ramificaţia spre gară. Aici mă uit la ceas, constat din nou că mai am tot timpul din lume până la tren aşa că în loc de dreapta fac stânga, pe Str. Eremia Grigorescu. Dau relativ repede de centura verde a Brăilei unde mă opresc pe o bancă să mănânc şi să mă odihnesc. Continui înainte apoi, menţinând cu aproximaţie direcţia spre centru, fac cam la întâmplare stânga şi dreapta nimerind în centrul vechi, pe strada Justiţiei unde observ o clădire care părea aproape de prăbuşire. Cu norocul dezorientatului găsesc o alee în trepte care mă scoate pe malul Dunării. 

Merg pe malul Dunării (de fapt ceva mai departe, pe unde duce asfaltul) până dau de str. Împăratul Traian pe care decid să pornesc cumva spre gară. Pur întâmplător nimeresc la Hotel Traian, la Muzeul Brăilei şi la Teatrul Maria Filotti. 

Undeva pe aici dau de un bulevard deasupra căruia se montaseră zilele trecute umbrele. Pe marginea trotuarului, suficiente bănci încât să mă opresc şi eu să mai lenevesc un pic. Nimeresc cumva pe str. 1 Decembrie apoi prind Bd. Dorobanţilor spre dreapta. Nu peste mult timp reajung la intersecţia Dorobanţilor cu Eremia Grigorescu şi mă îndrept spre gară unde ajung cam cu două ore mai devreme faţă de plecarea trenului meu. Găsesc o fornetărie, iau cafea de la un automat şi mă pun pe aşteptat.

De notat faptul că, de la bac până la gară, inclusiv pe sectorul în care am încercat să parcurg zona centrală pentru prima dată, m-am orientat exclusiv după o hartă incompletă din GPS (ediţia 1900 toamna a României Digitale pentru Garmin). A fost un pic deranjant dar şi provocator să mă orientez pe baza unor informaţii incomplete. Bd. Dorobanţilor nu este cartat pe ROAD dar am intuit cumva că sunt pe drumul bun, chiar dacă GPS-ul mă arăta undeva aiurea, între străzi mai importante. Puteam să scot telefonul şi să deschid Google Maps dar nu m-am gândit la asta.

Pe tren, la întoarcere, am băgat rucsacul sub banchetă, cum făcusem şi la dus. Mi-a fost destul de greu să nu adorm. Cumva, oboseala se acumulase fără să-mi dau seama. Destul de aproape de ora potrivită cobor în Gara de Nord apoi iau metroul spre casă.

Final de poveste!

CRONOLOGIE

6:40- cobor din pat

10:46- plec de la pensiune

11:02- îmi iau bilet de microbuz spre Smârdan

11:47- fotografie la bac, pe malul dinspre Brăila sau dinspre Smârdan (nu mai ţin minte)

13:00- plec spre Brăila, după ce am luat bac-ul din Smârdan şi am conversat cu profesorul din Cerna pe malul brăilean al Dunării

13:30- intersectez Eremia Grigorescu, continui spre centru, nu spre gară

13:50- 14:12- intersectez centura verde paralelă cu linia de tramvai; fac popas pe o bancă

14:45- coborând dinspre Str. Justiţiei ajung pe malul Dunării

14:49- vapor

14:54- panou de căţărare

15:03- Gara Fluvială Brăila

15:14- Muzeul Brăilei „Carol I”

16:02- Gara Brăila

18:01- sunt deja pe peron, în aşteptarea trenului

18:14- plec spre Bucureşti cu IR 1578

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra un telefon folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)

Măcin 2018, ziua 1

ZIUA 1- miercuri 17 octombrie 2018

Mă trezesc dimineața, pe la 5:30. Pe la 7:10 plec spre gară. Ajung puțin după 8:00. În metrou nu prinsesem loc bun așa că, la coborâre, m-am temut că nu voi apuca să cobor la timp. Mi s-a făcut loc, cei din jur s-au străduit să nu îmi stea în cale.

La linia 8 trenul era deja garat. După ce am verificat locul de pe bilet, am urcat într-un IR cu aspect de personal de Valea Prahovei (modelul cu etaj). Salut tânărul așezat în fața mea (avea să se dovedească un om cu discurs decent), bag rucsacul mare (13 kg greutate) sub banchete ascultând sugestia unei doamne în vârstă (și constat că rucsacul e lung și dă pe dinafară), pun sus rucsacul mic și mă așez. În compartiment aveau să sosească și două tinere drăguțe așa că, în comparație cu anul trecut, călătoria cu trenul spre Brăila a fost chiar plăcută. Pentru că cei din jur comentau critic locurile de bagaje, m-am gândit să măsor cândva ce spațiu e disponibil pentru bagaje în trenuri și să încerc să-mi construiesc bagajul în viitor ținând cont de acest aspect.

Ajungem în Brăila cu o mică întârziere (vreo 5 minute). Ies din gară și observ taxiuri în stânga. Mă apropii de unul care mă duce rapid la bac Smârdan.

Pe la 12:30 eram deja trecut în Smârdan și mă interesam de microbuz spre Măcin. La 13:00 plecam cu microbuzul iar pe la 13:30 eram deja la pensiunea unde îmi rezervasem cazare. Microbuzul a costat 6 lei.

Fac cunoștință cu camera în care voi dormi următoarele 6 nopți. Sunt mulțumit de camera, aș zice că îi lipsește doar un scaun. Este exact cum mi-a descris-o directoarea unității de cazare.

Las bagajul greu în cameră apoi plec la plimbare prin oraș. Constat că se vede altfel Măcinul când îl parcurgi cu bagaj mic.

Prima țintă este biserica de lemn situată undeva aproape de ieșirea spre Tulcea.

Văd cu ocazia asta Culmea Pricopanului din alt unghi.

Mai departe am ajuns la Geamie.

Am intenționat să văd și Cetatea Arubium dar am renunțat pentru că am greșit drumul la final (coborând abrupt o stradă) și, la întoarcerea spre posibilul drum corect, am constatat că este o căruță în drum iar asta m-a dus cu gândul la un grup etnic cu care nu prea îmi doream să interacționez. Nici nu am decis bine întoarcerea că mi se adresează doi domni care stăteau la o bere pe marginea străzii Democrației. Nu mă las reținut decât câteva clipe.

Următorul obiectiv era să învăț drumul de cicloturism spre Mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Aproape de locul în care intenționam să fac stânga (acolo unde continuasem pe drum de pământ toamna trecută) se dă la mine un câine cam supărat așa că nu insist să continui. Mă întorc în DN 22D după care, privind Dealul Carcaliu, continui spre intrarea în marcajul bandă albastră.

Ajuns aici, decid că e suficient pentru reacomodarea cu zona și mă întorc spre pensiune.

Merg un pic în cameră apoi cobor să mănânc. Bag un piept de pui cu cartofi prăjiți, sorb și o bere. Îmi priește mâncarea, berea în schimb îmi pică cam prost. Revin în cameră, dau raportul acasă, fac un duș, dorm un pic apoi mă apuc să scriu jurnal.

Pe la 23:00 mă culc.

CRONOLOGIE:

08:25- plec din Gara de Nord cu IR 1573

11:57- ora oficială de sosire a trenului în Brăila

12:16- sunt pe bac

12:32- am coborât de pe bac

13:00- plec cu microbuzul Smârdan- Măcin

13:13- am ajuns în Autogara Cozandra din Măcin

13:30- sunt deja în cameră la Pensiunea Turist

14:12- indicator Mânăstirea Măcin 2 km (lângă terasa cu covrigi)

14:35- Mânăstirea Măcin

14:50- intrarea în Măcin dinspre Jijila

15:20- Geamie

15:35- mă întorc după coborârea abruptă inutilă

16:00- bornă kilometrică Constanţa 155 km

16:08- bifurcaţie Str. Viticultori

16:15- mă opresc câinii

16:25- bornă kilometrică Cerna 22 km

16:33- bifurcaţie din DN 22D către Mânăstirea Izvorul Tămăduirii

17:13- am ajuns înapoi la pensiune, în cameră

18:13- iau masa la pensiune

19:50- 21:20- somn

22:45- mă culc la loc

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra o carte folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (7)- hărţile

Acum, la finalul poveştii despre concediul meu din luna octombrie 2017, postez hărţile (capturi România Digitală) pe care se văd deplasările mele.

Ziua 1, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Gara Brăila- Bac Brăila- Smârdan- Măcin- arătură:

Ziua 2, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul arătură- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Fântâna de Leac- Vf. Caramalău- Vf. Vraju- Vf. Piatra Râioasă- Vf. Sulucu Mic- Şaua Sulucu- Vf. Sulucu Mare- Valea Regiei- Carieră- Fântâna de Leac:

Ziua 3, de odihnă, este descrisă aici.

Ziua 4, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Fântâna de Leac- Mănăstirea Izvorul Tămăduirii- Carieră- curbă de nivel (aproximativ pe limita rezervaţiei, pe hărţi apare traseu de bicicletă pe aici)- Greci- Valea Morsu- Vf. Ţuţuiatu:

Ziua 5, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Vf. Ţuţuiatu- ramificaţie Valea Seacă/ Dealul cu Drum- traseul Dealul cu Drum- Greci- DN 22D- ramificaţie Mânăstirea Izvorul Tâmăduirii- Carieră- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Fântâna de Leac:

Ziua 6, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Carieră- DN 22D- Autogara Măcin:

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (1)

ZIUA 1, LUNI 16 OCTOMBRIE 2017

Aproximativ 21 km mers pe jos

16 octombrie 2017, ora 8:00, aştept în Gara de Nord să apară trenul de Brăila cu care începea mica mea aventură. La gară ajunsesem cu un metrou supraaglomerat în care cu greu prinsesem un loc în care bagajul meu imens să nu încurce prea tare. Ora 7, zi de lucru, mă aşteptam la aglomeraţie la metrou. Dar nici cu trenul de 5:27 nu puteam să plec.

Soseşte trenul, constat că vagonul e din cel cu separeuri de câte 4 locuri, cu măsuţă între scaune, model de vagon care este prietenul meu de când cu ieşirile la mare. Dacă de obicei nu prea îi păsa nimănui că rucsacul meu stă pe masă, de data asta am avut reproşuri pe tema asta. Domnişoara din stânga s-a împăcat cu ideea după ce i-am explicat că bagajul e mai gros decât spaţiul de deasupra pentru bagaje, cuconiţa din faţă a insistat să facă ordine aşa că mi-am pus până la urmă rucsacul jos, nu tocmai sub ochii mei, într-un spaţiu în care deranja pe oricine trecea pe culoar dar nu şi pe onorabila şi stimabila care insista că vrea să stea la geam (unde-i reducea vizibilitatea rucsacul meu) deşi, din ce am observat, mai mult a dormit pe drum şi a stat cu nasul în telefon. Nefiind misecuvinist de felul meu, dorind să-mi văd de concediu fără supărări evitabile, le propusesem celor două schimb de locuri astfel încât, cel puţin pe jumătate, presupusul discomfort cauzat de rucsacul meu să îl sufăr eu.

Cu o oarecare întârziere, ajung la Brăila. Oficial urma să sosesc în Brăila la 11:58 dar, conform primei fotografii făcute în faţa gării, trenul a ajuns puţin înainte de 12:36. Nu consideram alarmantă întârzierea aşa că nu aveam niciun stress.

Cobor din tren după ce ridic cumva în spate monstrul (Solitaire Eclipse 75) de 23 kg, înzorzonat cu cortul şi izoprenul prinse în chingi, cu două buzunare laterale şi o husă de colţari fixată pe capac, toate pline cu chestii mai mult sau mai puţin utile, ţinând cont de concluziile de la finalul turei. Înainte de tură, toate păreau PERFECT UTILE, în sortimentele, calitatea şi cantitatea pe care o luasem cu mine.

După ce căscasem ochii de acasă pe harta oraşului în varianta Google, m-am orientat destul de uşor odată aflat în faţa gării. În primul rand, am verificat dacă e vreun taxi în apropiere (cu gând să-l iau până la bac) apoi, după ce am sesizat că nu-i nicio roată de taxi prin zonă, am luat-o pe jos pe bulevardul larg situat perpendicular pe şine apoi am făcut prima la stânga, pe Bd. Dorobanţilor. Acesta, chiar dacă mergea în arc de cerc, a fost uşor de urmat aşa că am ajuns la bac fără emoţii (în plus faţă de cele legate de greutatea rucsacului). Între timp, la 13:06, privind în dreapta, am văzut pentru prima dată culmile Măcinului.

La 13:30 eram deja pe bac, după ce m-au îndrumat destul de clar un domn (deşi nu întrebasem nimic) şi o doamnă care vindea bilete la un bac care concura cu cel cu care aveam eu să plec (la rugămintea mea). Găsesc un loc în care să stau cu rucsacul sprijinit aşa că m-am putut bucura liniştit de prima mea traversare cu bacul. De acasă, calculasem că aş putea lua bac-ul destul de târziu, cu vreo 90 minute mai târziu decât s-a întâmplat în realitate. Neprevăzutul ăsta pozitiv mi-a plăcut, parcă a mai tăiat din greutatea rucsacului.

La 14:10, după ce m-am strecurat cu greu pe şosea printre TIR-urile care aşteptau să treacă Dunărea sau tocmai trecuseră fluviul, eram la ieşirea dinspre est a Smârdanului, în dreptul bornei kilometrice care-mi spunea că, până în oraşul Măcin, sunt 11 km în lungul drumului european. 

În dreapta şoselei, o mică pajişte, câţiva copăcei, un loc în care, la nevoie, aş fi fost dispus să montez cortul. În stânga, în depărtare, se vede deja Vf. Orliga (fotografia de jos) pe care intenţionam să petrec noaptea. 

Un pic mai devreme, salivam văzând de la o oarecare distanţă băncile dintr-un parc. Da, localitatea Smârdan are parc... Sau poate era doar aspectul de parc al curţii vreunei instituţii.

Vf. Orliga este, cumva, realul început al Culmii Pricopanului. Mi se părea iniţiatic să ajung pe el.

Ceva mai încolo aveam să fac o pauză pentru eliminarea excesului de lichid din organism. Cu ocazia asta am stârnit din iarbă o broscuţă sau ceva asemănător. Biata de ea, probabil că nu văzuse picior de om până atunci. La fel cum cred că nu văzuseră niciodată maşini şerpii pe care aveam să-i găsesc striviţi pe marginea şoselei din loc în loc. Pentru că nu văzuseră, n-au ştiut cum să se ferească de ele.

Mai departe bag galop pe şosea până la Piatra Fetei, un loc pe care doream să-l studiez un pic. Citisem legenda, observasem în avans pe Street View, rămânea să şi calc în zonă. La 14:51 făceam câteva fotografii acolo iar un minut mai târziu galopam din nou pe şosea. 

Nu am stat mai mult pentru că, în dreapta drumului de pământ care dă în Dunăre, am observat o rulotă şi nişte chestii care semănau cu nişte stupi. Mi-a fost jenă să deranjez potenţialii ocupanţi ai rulotei, mi-a fost teamă de un atac al albinelor.

La 16:02, după câteva dezamăgiri legate de drumuri de pământ care păreau să plece spre Orliga dar, din ce observasem de la o distanţă decentă (de la care câinii gospodăriei puteau să mă latre fără să mă şi muşte), de fapt se opreau în curtea unui localnic (aflasem că o astfel de trecere este posibilă dintr-un track postat pe wikiloc), sunt în sfârşit pe un drum care pare să aibă continuitate. Deşi, pe moment, era vorba doar de o banală plimbare pe câmp, promisiunea vârfului Orliga mă făcea fericit. 

Pe la 16:15, drumul destul de discret de pe marginea arăturii dă într-un drum bine evidenţiat pe care curând trece o căruţă. Mă aşteptam să-mi fie aruncată o privire gen “ce-i cu dubiosul ăsta pe câmp?” dar căruţaşul m-a privit în treacăt, cam cum ar privi un lan de cucuruz, ştiind că e acolo şi considerând prezenţa acestuia mai mult decât normală. Pun rucsacul jos, îmi odihnesc umerii deja obosiţi (cred că v-aţi prins deja, povestesc cu toate detaliile astea mărunte ca să nu vă prindeţi cât de repede aveam să mă întorc acasă 😄), mănânc un pachet de Belvita şi reuşesc să mă restartez după vreo 35 minute de pauză. Prind drumul către dreapta, trec pe lângă un lot pe care defila un tractor, mă extaziez în faţa noutăţii peisajului.

Curând, mă vizitează totuşi depresia observând schimbările de direcţie ale drumului şi faptul că între mine şi Orliga stă un imens câmp arat. N-aveam vreun motiv special pentru asta dar nu doream să merg pe arătură. Totuşi, îmi era poftă de platouaşul înierbat din zona vârfului, tocmai bun de găzduit un cort. După ce m-am lămurit că drumul de pământ va ajunge până la urmă înapoi în şoseaua asfaltată, am acceptat că Orliga nu e pentru mine azi. Era ora 17:12.

La 17:25 eram deja la loc pe şosea, în dreptul bornei Măcin 2 km. 10 minute mai târziu observ un alt loc înierbat pe care, la nevoie, aş pune cortul. 

Intrat în Măcin, o doamnă opreşte maşina şi mă întreabă dacă trebuie să ajung undeva. Îi spun că merg până la un loc în care să montez cortul. Ne vedem fiecare de drum după ce îi mulţumesc pentru grijă. Dacă eram inspirat, probabil m-ar fi scutit de câţiva km de mers pe jos, luându-mă cu maşina. Totuşi, nu sunt misecuvinist.

Un copil ieşit cu mama şi bicicleta la plimbare intră în vorbă cu mine.

-Deci mergi pe jos pentru că aşa vrei tu?

-Da. Vreau să urc zilele următoare culmile alea. (arăt spre Pricopan)

-Şi eu vreau să mai ajung odată la Crucea Mare.

-Ştii cum se numeşte vârful pe care se află crucea?

-Nu.

-Caută printre adulţii din jur. Sigur o să găseşti pe cineva cu condiţie fizică cât de cât bună care să te însoţească până sus.

Străbat oraşul cu o stare plăcută, în ciuda străzilor în pantă care mă oboseau oarecum. Observ câteva lucruri, îmi iau câteva repere cu gând să-mi folosească la întoarcere. În centru văd un indicator spre Mânăstirea Măcin şi mă gândesc că e o scurtătură spre Mânăstirea Izvorul Tămăduirii. Pornesc spre stânga dar îmi dau seama curând că e foarte probabil să apuc greşit pe acolo. Mă întorc şi intru pe DN 22D.

Trecând pe lângă Poliţia Măcin un poliţist se dă la o parte pentru a-mi face loc să trec cu dulapul din spate pe trotuarul îngust. Mi-au făcut bine atitudinile astea binevoitoare, mi-au plăcut şi atitudinile neutre. Nu mi-ar fi plăcut să ajung în mod strident în centrul atenţiei. Prefer să călătoresc cât de cât anonim şi să fiu lăsat în pace.

În faţa unui bloc mă aşez pe o bancă, lângă o fântână. Nu ştiu dacă avea apă (bună). Îmi trag sufletul apoi continui spre ieşirea din oraş. Ajung curând la intersecţia cu Str. Viticulturii. Aici sunt indicatoare cu traseul de bicicletă. Îmi imaginez că pot ajunge mai repede la locul de campare pe acolo aşa că prind strada şi o ţin până în punctul în care asfaltul face 90 de grade la stânga. Observând drumul de pământ situat în prelungirea primei părţi a Str. Viticulturii, intru pe el convins că mă va scoate în drumul mai cunoscut, care ajunge la mânăstire dinspre carieră. Chiar dacă se însera, mergeam cu spor sperând să ajung sub Fântâna de Leac pe lumină. Rămân convins că e drumul bun şi după ce trec pe lângă mine, din sens opus, două utilaje agricole. Totuşi, relativ curând, drumul se termină în terenul arat. Din nou, nu mă atrăgea să pornesc pe arătură, deşi mânăstirea se vedea, atrăgătoare ca o fecioară goală şi crăcită.

Mă opresc, privesc în jur şi decid să campez lângă nişte copăcei, în laterala drumului, pe arătură. Nu prea era timp de mofturi, era suficient să am unde dormi, chiar dacă nu avea să fie prea confortabil. La 18:57 închideam track-ul GPS. La 20:15 deja dormeam, urmând să mă trezesc pentru circa o oră după vreo două ore şi jumătate de somn.

Noaptea a fost un pic zgomotoasă. Vântul, nu tocmai puternic, îşi făcea de cap printre copăceii din apropiere. Cel puţin odată am ieşit afară din cort pentru a mă asigura că... Pentru a mă asigura că ce? Nu ştiu...