Macin 2018, ziua 6

ZIUA 6- luni 22 octombrie 2018

Cu deja obişnuitul microbuz de 7 ajung în Greci şi apuc marcajul triunghi albastru plasat suficient de des încât să fie aproape imposibil să te dezorientezi. Anul trecut mă dezorientasem rău pentru că nu intrasem în Greci dinspre DN deci nu trecusem prin centru. La panoul cu harta Măcinului doi căţeluşi se gudură pe lângă mine. Regret un pic că-i las flămânzi, cârnaţii stand şi de data asta la frigider, la pensiune. Până să ies din localitate observ copii care mergeau spre şcoală.

Aproape imediat după panourile cu detaliile traseului Ţuţuiatul prind o variantă veche a potecii, cu marcaj răruţ şi îmbătrânit. Ştiind cu aproximaţie direcţia în care trebuie să merg, nu mi-am făcut probleme. Mi s-a părut o clipă că merg totuşi cam prea departe de stâna din partea stângă dar marcajul confirma că nu am apucat-o aiurea. M-am mirat un pic, puţin mai sus, când am fost înconjurat de câini (anul trecut nu păţisem asta) dar am continuat în sus. Pentru câteva minute, câinii au renunţat să mă mai latre, coborând să se gudure pe lângă doi oameni, un bărbat şi o femeie, care tocmai urcau. Oameni şi câini, m-au ajuns curând din urmă. Ne salutăm şi aflu că, acum, poteca marcată merge pe alt traseu. Câinii, pentru a da aspect muncii probabil, mă lătrau mai insistent parcă. Mi s-a spus că şoseaua (aşa numesc localnicii poteca lată în care aveam să ajung puţin mai târziu) merge mai prin stânga şi că, pentru a nu fi nevoie să mă întorc sau să o iau de-a dreptul către şosea, mă vor apăra de câini până trecem de ţarcurile cu animale (capre, parcă). Femeia şi-a văzut de treabă când am ajuns între ţarcuri, bărbatul m-a condus până când a considerat că nu mai risc să fiu atacat de câini. Traseul actual al marcajului a fost gândit de cei de la PNMM astfel încât să poată rămâne în zonă crescătorii de animale şi în acelaşi timp să poată trece şi drumeţii cât mai în siguranţă. Oamenii cu caprele au apucat să-mi spună că sunt cu animalele acolo de mai mult timp decât cei de la stâna mare de pe stânga.

Dimineaţă devreme, la doi paşi de localitate, am început cu emoţii urcarea. În vreo două rânduri, judecând după reacţia crescătorului de capre, cel puţin un câine părea să se fi repezit avântat spre mine. La despărţire îi mulţumesc omului că mi-a purtat de grijă apoi ajung la şosea (adică la poteca lată, repet) şi fac dreapta orientându-mă pe marcajele mult mai clare de pe această variantă. După o curbă largă, ajung la ceva distanţă de ţarcurile cu capre. Câinii mă vedeau şi lătrau în continuare dar măcar nu se mai apropiau, ştiind că pe poteca lată am voie să merg fără să le pun în pericol găspodăria. Fac o poză cu zoom, în jos, înspre ţarcuri, ca amintire.

Dacă ignoram zarva făcută de câinii de jos, puteam să mă bucur de linişte, singur pe potecă. Era destul de frig, dimineaţa arătând ca o veritabilă dimineaţă de toamnă. La despărţirea traseului de cicloturism de triunghiul albastru fac un mic popas. Deşi anul trecut mă debusolasem exact deasupra izvorului, de data asta marcajele m-au dus fluent mai departe. M-am străduit să pricep unde pierdusem poteca anul trecut dar nu m-am lămurit. La izvorul de sub Şaua Ţuţuiatul am abandonat pentru câţiva metri poteca şi am apucat-o în sus, în stânga. 

Ştiam că acolo, chiar în înşeuare, se puneau cândva corturi (acum înţeleg că nu mai e loc oficial de campare, singurul loc agreat de administraţia parcului pentru campare, în apropiere de Greci, este cel de la cantonul Cozluk, pe lângă care trecusem în ziua a patra). Nu mi se pare oricum un loc prea comod pentru pus corturi, după părerea mea fiind mult mai plat pe Vf. Ţuţuiatu. 

Nu peste mult timp, ajung din nou pe acoperişul Dobrogei, unde mă întâmpină un vânt rece care mi-a cam tăiat cheful de popas. 

Mă opresc doar pentru fotografii apoi continui înspre Valea Seacă. Dintr-o înşeuare, văd o potecă perpendiculară pe marcaj. Îmi stârneşte curiozitatea aşa că intru pe ea. Ajung pe o crestuliţă unde vântul bătea şi mai puternic. 

Nefindu-mi clar care este vârful către care poteca se îndrepta (nu mi s-a părut că relieful ar prezenta un vârf evident în apropiere) mă întorc, mânat şi de zgomotele din vale care anunţau nişte capre aflate în apropiere cu gând să pască pe Ţuţuiatu, probabil. Revenit în marcaj, fac dreapta şi ajung la bifurcaţia către traseul Dealul cu Drum. Nici de data asta n-am avut sânge în mine ca să merg până în Valea Seacă... La bifurcaţie, caut cu privirea un indicator care, anul trecut, părea aproape înghiţit de un copac. Nu l-am mai zărit deci cred că cineva l-a dat jos. Sper să nu-l fi dat jos cu tot cu copac. Recunosc în schimb banca de lemn pe care m-am oprit anul trecut să beau ceai. Nu mai resimţeam aici satisfacţia de anul trecut dar mă simţeam oricum plăcut. Câinii care însoţeau caprele nu se mai auzeau, pădurea mă ocrotea deja destul de bine de vânt, soarele începea să capete putere. Mă bucur de poteca lată şi de mersul prin frunze. Tresar din când în când auzind zgomot în pădure. De fiecare dată se dovedeşte un zgomot inofensiv produs de o pasăre care zboară prin vegetaţie ceva mai deasă sau de o creangă uscată care se prăbuşeşte la pământ. În alţi munţi, astfel de zgomote m-ar fi dus cu gândul la urs dar aici ştiam că nu sunt carnivore mari.

Ca amuzament, îmi amintesc cum, în urmă cu câteva veri, undeva la sud de Cheile Râşnoavei din sudul Postăvarului, un zgomot din pădure m-a făcut să tresar şi, câteva clipe mai târziu, observând atent zona, am constatat că m-am speriat de o veveriţă.

Ajung la acel indicator de lemn spre Greci (prin Ţuţuiatu) şi spre Nifon (continuarea traseului Dealul cu Drum) apoi mă uit cam ca viţelul la poarta nouă după nişte triunghiuri roşii care se vedeau dincolo de o mică vale, aparent fără să fi avut vreun rost acolo. Îmi dau până la urmă seama că eram la bifurcaţie şi caut banca de lemn parţial prăbuşită pe care lăsasem rucsacul anul trecut, înainte să treacă pe acolo acei motociclişti din Mureş. Constat că banca se prăbuşise de tot, că fusese mutat un panou montat de cercetaşi, că peste vale, exact spre marcajele aparent fără rost, urma să continui eu. Îmi aduc aminte de poteca urcată mai sus decât marcajul, care mă nedumerise vag anul trecut. Constat acum că, din cauza unor copaci prăbuşiţi peste poteca veche, s-a format această potecă de sus care te poartă destul de departe de vreo doi copaci cu marcaj. Acum îmi explic de ce anul trecut pornisem cu avânt tot pe aici. Pur şi simplu, în lungul marcajelor, era complicat de depăşit încâlceala copacilor căzuţi.

 

Oare cum e mai bine? Să tai copacii prăbuşiţi peste poteca marcată sau să deschizi o nouă potecă pe care să ocoleşti zona “calamitată”? Din punctul naturii de vedere încerc să văd lucrurile.

Cam pe aici îmi verificasem jurnalul de anul trecut pentru a-mi da seama cam care este durata până la puţinele puncte de reper de pe traseu. Raportându-mă la microbuzul care urma să intre în Greci la 17:30, aveam tot timpul din lume.

Urmează un segment de traseu mai sălbăticuţ un pic, pe care tot auzeam zgomote ciudate din stânga. Părea că, uneori, trec oameni undeva în paralel cu poteca. Până la urmă, se pare că auzeam doar trecerea spiriduşilor pădurii pentru că om nu am văzut până aproape de intrarea în Greci. Într-un punct însorit, bucurându-mă de soarele devenit suficient de puternic, mă transform într-un ciudat om al plajei, purtând bocanci în loc de papuci, mergând pe poteci de pământ în loc de nisip. Merg aşa până în poieniţa cu stânci în care stătusem la soare şi anul trecut. 

Decid să fac popas şi de data asta. Trec de o îngustă perdea vegetală şi mă opresc în poiana un pic mai intimă aflată dedesubt. Constat că folosesc şi alţii poiana asta, orientându-mă după cele cîteva pet-uri rătăcite prin iarbă. Cu soarele încălzindu-mi plăcut corpul, mă opresc să mănânc. Într-un top al locurilor în care am făcut pauză de masă pe traseu, această poiană sunt tentat să o plasez pe locul doi, după vârfuleţul pe care am mâncat cu o zi în urmă. Cât am stat în poieniţa de jos am avut din nou impresia că se apropie oameni. Până la urmă, cred că mi s-a părut şi de data asta. Dacă aş fi avut convingerea că niciun om nu se va apropia în următoarele minute probabil mi-aş fi prezentat tot corpul soarelui.

După pauză, continui pe poteca oarecum îngustă, presărată cu schimbări de direcţie şi mici urcări sau coborâri. Când ajung la ramificaţia potecii tematice Poveştile Măcinului decid să profit de revenirea mea pe aici şi să parcurg şi acest segment scurt, marcat cu punct albastru. Acest punct albastru evoluează frumos, prin poieni şi pădure, oferind pe alocuri vizibilitate spre împrejurimi. Panourile care marcau puncte deosebite ale potecii tematice le-am găsit distruse, cel mai probabil de forţele naturii. 

Doar jos, la sfârşitul potecii tematice, panourile explicative stăteau în picioare. Aici, jos, m-a intrigat că punctul albastru dispărea pur şi simplu, neconectându-se la loc în triunghiul roşu aşa cum mă aşteptam eu (dar harta, aveam să constat mai târziu, nu îmi dădea dreptate). 

Ajunsesem în apropierea unui drum situat undeva între marcajul de pe Dealul cu Drum şi cel de pe Cozluk. Firesc, am pornit în dreapta şi, în scurt timp, aveam să observ panourile de la intrarea în traseul Dealul cu Drum în partea dreaptă. Sfârşitul în nicăieri al punctului albastru îţi permite pentru câteva minute să faci pe exploratorul, fără riscuri. Şi e plăcut să faci asta.

Întoarcerea în civilizaţie este confirmată de un tractor care se apropie dintr-o direcţie pe care nu anticipasem că e vreun drum. Un pic mai târziu, observ doi drumeţi care intră în poteca cu triunghi roşu. În acest timp, eu intram inapoi în Greci. Mă uit la ceas şi-mi spun că aş putea ajunge la microbuzul de 3 şi ceva care să mă scoată în DN de unde să mă preia cel dinspre Turcoaia până în Măcin. Nu eram convins că voi ajunge la timp în centru dar am mărit totuşi viteza. Când ajung, constat că ar fi timp să ies pe jos până la DN. Pornesc pe marginea şoselei. Spre ieşirea din localitate, pe cealaltă parte a şoselei (pe dreapta) observ un însemn rotund care marchează micul camping Turtle Camp. Anul trecut, deşi trecusem pe sub acest însemn, nu l-am observat... 

Merg câteodată cu ceva mai mult de 6 km/h (GPS-ul calcula uneori 6,2- 6,3 km/h) aşa că ajung în DN înainte ca microbuzul de Tulcea să se înscrie pe drumul judeţean spre Greci. Mă aşez cât mai vizibil la intersecţie sperând că nu voi trece neobservat pentru şoferul microbuzului de Măcin. Observând microbuzul de Tulcea, aproximativ la ora la care mă aşteptam, mi-am spus că mai am doar câteva minute de aşteptat. N-apuc eu bine să gândesc că microbuzul de Tulcea deja se întoarce dinspre Greci. Din el coboară câteva persoane care, ca şi mine, au aşteptat continuarea spre Măcin. Previzibil, în câteva secunde a ajuns şi microbuzul nostru. Îmi spuneam totuşi că, de-ar fi să nu ajungă, am tot timpul din lume să ajung pe jos la pensiune, încă pe lumină. Cu microbuzul revin în dreptul pensiunii mai devreme decât anticipasem. Mă aşez pe banca pe care am aşteptat şi anul trecut, în apropierea autogării. Sun la muncă pentru că primisem un apel mai devreme. Nu era nimic alarmant. Pornesc agale spre ieşirea de nord din oraş. Găsesc un loc înierbat unde mă bucur de soarele nu la fel de fierbinte ca mai devreme, după ce termin convorbirea mai merg un pic spre Smârdan apoi trag stânga pe malul Dunării unde fac plajă vreo 30 de minute.

Într-un târziu, mă întorc spre pensiune şi mă apuc cam fără chef să strâng bagajul. A doua zi urma să plec spre casă. După lăsarea întunericului plec să fac mici cumpărături. N-am mai luat masa la pensiune dar am apucat totuşi, mai târziu ca niciodată, să trec pe la recepţie şi să mai schimb câteva vorbe cu recepţionerul cu care a fost plăcut să interacţionez pe durata sejurului. Acesta se pregătea să predea schimbul, a doua zi urmând să se ocupe de recepţie altcineva. Cu toată ora târzie, omul este la fel de binevoitor ca de obicei. Cumpăr o bere (puteam s-o iau şi din Profi, un pic mai ieftin, dar am considerat că nu merită să mă zgârcesc pentru doi lei), omul mi-o desface astfel încât să o pot deschide definitiv în cameră dar să nu răsufle prea mult până ajung sus. Beau berea în cameră, în timp ce continui cu strângerea bagajului. Mă culc destul de târziu.

Trăiam o senzaţie de tip nu m-aş da dus de aici. Dacă nu aş fi avut deja cumpărat bilet de tren pentru a doua zi, probabil că aş fi întrebat dacă mai pot prelungi şederea în Măcin.

CRONOLOGIE

7:02- îmi iau bilet de microbuz pentru Greci

7:35- am coborât din microbuz în Greci

7:56- intru în traseul Ţuţuiatu (panou la intrare)

8:17- 8:18- primele fotografii pe traseul Ţuţuiatu

8:28- izvorul carpati.org

8:45- izvorul de sub Şaua Ţuţuiatu

9:10- Vf. Ţuţuiatu

9:23- zoom spre construcţiile în paragină de la intrarea în traseu

9:46- ramificaţia potecii cruce roşie spre Dealul cu Drum

10:00- 408 m altitudine; drum mai scurt continuând înainte către Dealul cu Drum; marcajul face stânga aici; în nord îşi are obârşia Valea Luncaviţa

10:33- 10:51- popas pe cruce roşie, la final rămân în mânecă scurtă

11:04- indicator traseu cicloturism

11:16- 11:30- ajung în triunghiul roşu de pe traseul Dealul cu Drum; fac popas

12:02- rămân în slip sub Vf. Lupului

12:21- 13:17- pauză de masă în poiană sub poteca Dealul cu Drum

13:30- ramificaţie potecă tematică Poveştile Măcinului, marcată cu punct albastru

13:45- panou cu explicaţii pe poteca tematică (punctul 8 al traseului)

13:49- sfârşitul potecii tematice

13:52- vedere spre Pietrele Mariei şi copacul lui Bezergheanu

14:16- ramificaţie punct roşu spre Cozluk din şosea asfaltată

14:38- staţie microbuz centru Greci

14:47- Turtle Camp

15:07- ajung pe jos în DN 22D

16:02- mă aflu la ieşirea din Măcin dinspre Brăila, în pauză, undeva pe câmp

16:43- fac plajă pe malul Dunării, aproape de cotul fluviului

17:42- am ajuns în cameră

19:38- fac cumpărături la Profi

20:03- îmi iau prăjituri de la Angelo

23:45- mă culc

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra o rovinietă online folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (7)- hărţile

Acum, la finalul poveştii despre concediul meu din luna octombrie 2017, postez hărţile (capturi România Digitală) pe care se văd deplasările mele.

Ziua 1, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Gara Brăila- Bac Brăila- Smârdan- Măcin- arătură:

Ziua 2, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul arătură- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Fântâna de Leac- Vf. Caramalău- Vf. Vraju- Vf. Piatra Râioasă- Vf. Sulucu Mic- Şaua Sulucu- Vf. Sulucu Mare- Valea Regiei- Carieră- Fântâna de Leac:

Ziua 3, de odihnă, este descrisă aici.

Ziua 4, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Fântâna de Leac- Mănăstirea Izvorul Tămăduirii- Carieră- curbă de nivel (aproximativ pe limita rezervaţiei, pe hărţi apare traseu de bicicletă pe aici)- Greci- Valea Morsu- Vf. Ţuţuiatu:

Ziua 5, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Vf. Ţuţuiatu- ramificaţie Valea Seacă/ Dealul cu Drum- traseul Dealul cu Drum- Greci- DN 22D- ramificaţie Mânăstirea Izvorul Tâmăduirii- Carieră- Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Fântâna de Leac:

Ziua 6, descrisă aici, a însemnat deplasare pe traseul Mânăstirea Izvorul Tămăduirii- Carieră- DN 22D- Autogara Măcin:

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (5)

Ziua 1 este descrisă aici
Ziua 2 este descrisă aici
Ziua 3 este descrisă aici
Ziua 4 este descrisă aici

ZIUA 5, VINERI 20 OCTOMBRIE 2017

Aproximativ 25 km mers pe jos

Pe la 1:30 ies din sac să mănânc. Termin de mâncat la 2:15 apoi mă culc la loc. De data asta sunt cam leneş, mă trezesc şi încep să împachetez pe la 6:30. Peste vreo două ore termin cu bagajul.

 

Înainte de 9:00, plec spre Valea Seacă, în căutarea marcajului de legătură cu poteca Dealul cu Drum. Între timp, pe la 7:30, cerul se colorează a răsărit. 

La 9:08, aproape exact când mă aşteptam să se întâmple, văd pe lângă triunghiul albastru marcaje roşii, cruce şi triunghi, de generaţii diferite (triunghiul mai vechi, crucea mai nouă). La bifurcaţie este montată o băncuţă. Profit de ea şi fac popas. Mă bucur că am identificat poteca spre Dealul cu Drum. 

Filmez...

Fotografiez, beau ceai. Până aici coborâsem destul de abrupt porţiunea de care cred că se plâng şi cei care aleg să urce pe Vf. Ţuţuiatu dinspre Valea Seacă. Acestora le dau o veste proastă, nici dinspre Greci, pe Valea Morsu, nu se urcă tocmai molcom...

Prind un drum larg prin pădure, acoperit de o cantitate apreciabilă de frunze. Merg pe el încet, răbdător, atent la schimbările de direcţie corect semnalizate (săgeţi, marcaj triunghi roşu vechi sau cruce roşie nouă, marcaj hibrid –cruce cu căciuliţă- pe alocuri), mă odihnesc în picioare din când în când (de fapt aveam nevoie să-mi odihnesc în special umerii).

Într-un târziu ajung în poteca Dealul cu Drum pe la 10:55. Aici fac un popas lung, în speranţa că voi rezolva problemele cu maţele. Nu le rezolv.

În schimb, mă trezesc cu doi motociclişti cu număr de MS dând buzna dinspre Nifon. Mă întreabă despre calea spre vârf, le spun că nu le dau şanse să facă pe motoare ultima bucată de sub vârf, nu mult după ce terminăm discuţia mă trezesc că vitejii se întorc pentru că “sunt prea mulţi copaci căzuţi”. Bag de seamă că natura a ştiut să se apere de acest tip de invazie. Ce m-a intrigat legat de motociclişti este că nu păreau să se fi documentat înainte de a pleca la drum. Aveau ei senzaţia că, dacă trec Ţuţuiatul, pot continua spre Galaţi. Iar noi, ăştia care mai căscăm ochii la hărţi, ştim că până la Galaţi mai aveau de traversat destule localităţi, admiţând că ar fi menţinut direcţia corectă. Practic, venind dinspre Nifon, motocicliştii ar fi trebuit să treacă prin Greci- Măcin- Jijila- I. C. Brătianu şi abia apoi să ajungă în Galaţi cu bac-ul...

Odată intrat pe Dealul cu Drum constat că drumul este o simplă potecă, năpădită din loc în loc de vegetaţia lemnoasă. Chiar la început, deşi iniţial văzusem marcajul relativ jos, m-am trezit urcând o pantă apreciabilă doar pentru a observa de sus că marcajul e mult în stânga, la câţiva metri altitudine mai jos. O nouă, mică, sesiune de mers prin boscheţi. Mai departe nu am mai ieşit evident din potecă.

Cam între 12:30- 13:00 fac popas într-o mică poiană care, undeva sub potecă, după o perdea nu tocmai compactă de vegetaţie, are o soră ceva mai ascunsă. Nu m-ar mira ca, vara, în poieniţa de jos, să vină oameni la plajă. Deşi, cu căpuşele astea…

La 13:45 mă aflu deasupra unui platouaş pe care aş campa în alte împrejurări. De aici se vede frumos spre Greci. Între timp, mi se alăturase marcajul punct albastru pe care iniţial îl văzusem mai sus, fugind în stânga, oarecum abrupt. Pare destul de tehnică această potecă tematică. 

Poteca continuă ba pe pajişte, ba prin pădure, ba printre stânci. Este destul de spectaculoasă, cel puţin din Greci până în poieniţa sus pomenită, în care stătusem câteva minute la plajă. Mai departe, spre Nifon, presupun că-şi păstrează aspectul de alee largă prin pădure.

 

La 14:25 ajung la asfalt, în zona de start a unei competiţii sportive care îşi are baza în Greci. Nu ştiu sigur dacă e vorba de trail running sau de mountain bike. La 15:10 depăşesc piaţa din Greci. Curând ies din localitate.

Pe la 16:15 ajungeam în DN 22D, la 10 km de Măcin. La ieşirea din Greci spre DN 22D ştiu că era cândva un camping. Acum n-am văzut nimic care să sugereze asta...

Fără să am o explicaţie pentru asta, în zona palmei stângi intervenea din când în când o senzaţie de amorţeală. Mă mai jena uneori în partea dreaptă a bazinului, senzaţia neplăcută, vag dureroasă, coborând până aproape de genunchi. După ce târâsem rucsacul ba pe pământ, ba pe stânci începusem să mă tem că i se va rupe fundul (dublat cu simţ de răspundere de către producător) şi voi rămâne cu bagajul în drum. Senzaţiile astea reuşeau să-mi provoace anxietate.

Nu părea extrem de târziu aşa că am continuat cu gând să ajung pe lumină înapoi la Fântâna de Leac. N-am avut noroc, până la urmă am ajuns pe beznă, din cauza pauzelor pe care maţele mi le ceruseră insistent. Într-un final reuşesc să mă desfund şi pornesc uşurat, la lumina frontalei, pe ultimii 600 de metri de DN şi apoi pe cei 3,5 km de drum de exploatare care m-a adus la ora 20:50 la deja obişnuitul loc de cort.

Între timp, în dreptul fermei pe care am amintit-o şi zilele trecute, am testat aparatul anticâini pe potăile care m-au lătrat insistent de parcă nu mai văzuseră în viaţa lor drumeţ mergând la frontală pe acolo. Am avut succes, niciun câine nu s-a apropiat la mai puţin de 10 metri de mine. M-au lătrat, chiar dacă nu i-am văzut, şi câinii mânăstirii. I-am tratat şi pe aceştia cu ultrasunete şi flash-uri. Teribil de interesant se vedeau ochii câinilor când stăteau în calea luminii generate de aparatul anticâini.

Odată ajuns la locul de cort, am alergat un pic după prietena mea, vulpea. Când am văzut că nu o scot la capăt cu cumătra, m-am apucat să pun cortul sperând că nu îşi va înfige colţii în mine sau în bagaje. Până la urmă a dispărut. S-o fi prins că, de data asta, nici măcar cu puţin zer nu mai am de gând s-o servesc…

Mă culc fără să mai scot sacul de dormit din rucsac, pentru a împacheta mai repede dimineaţă.

Cheap Offers: http://bit.ly/gadgets_cheap

Ziua 1, e descrisă aici Ziua 2, e descrisă aici Ziua 3, e descrisă aici

Cheap Offers: http://bit.ly/gadgets_cheap

Dobrogea de Nord, în ultimele zile de vară (4)

Ziua 1, e descrisă aici
Ziua 2, e descrisă aici
Ziua 3, e descrisă aici

ZIUA 4, JOI 19 OCTOMBRIE 2017

Aproximativ 15 km mers pe jos

Pe la 1:30, la 17 grade în cort, ies afară îmbrăcat subţire să mă conving că bate vântul. La 5:45 era mai rece în cort (13 grade). Ies din sacul de dormit, mă îmbrac mai gros, beau din termos ceaiul răcit între timp. Până pe la 7:30 îmi fac de treabă în cort. Până la urmă mă îndur să ies, fac un termos de ceai, restul de apă o păstrez cu gând s-o fierb altă dată, strâng bagajul şi pornesc la drum. 

Stabilisem cu o zi în urmă că, pentru trecerea spre Greci, am două opţiuni: pe sub munte (mai scurt) sau pe şoseaua asfaltată (mai lung dar mai simplu ca orientare). Aleg până la urmă varianta scurtă.

La 9:26 pornesc la drum, câteva minute mai târziu trec pe lângă mânăstirea Izvorul Tămăduirii. Curând, revăd în mijlocul câmpului construcţia albă în care lucrează acel om de treabă cu care am discutat a doua zi.

 

 

La 10:00 ajung la poarta sudică a traseului Pricopanul. Las marcajul în stânga şi continui pe drumul destul de bine evidenţiat. O maşină cu număr de Constanţa care mă depăşeşte pare să promită şi ea un drum decent spre Greci. Las o proprietate privată pe stânga şi, curând, drumul se pierde în bălării. Pentru că nu părea nimic complicat am continuat ochiometric pe la baza muntelui chiar dacă asta însemna mers prin scaieţi. Un astfel de răutăcios ţepos avea să-mi intre în bocanc câteva minute mai târziu. Profit de ocazie pentru a face popas. Scot chestia din bocanc, schimb bateriile la GPS, constat cu plăcere că turma de oi pe care urma s-o intersectez a ajuns departe de linia care mă interesa pe mine. Stând eu aşa văd doi biciclişti pedalând spre mânăstire. Încă un semn că spre Greci se merge decent... Ora 10:40. 

După ce repornesc caut cu privirea drumul pe care văzusem bicicliştii. Un val de pământ mă păcăleşte dar al doilea val mă lasă să văd drumul de pe coama lui. De aici, până la Greci, aveam să merg pe un drum de pământ mai mult decât decent care a evoluat la marginea dinspre munte a terenurilor agricole. Într-o porţiune în care drumul meu s-a apropiat de canalul de irigaţii care evolează tot în paralel cu muntele (mai exact, paralel cu partea sudică, neparcursă de traseu turistic, a culmii Pricopanului) am observat două locuri în care canalul putea fi traversat pentru a ajunge pe un drum şi mai bine evidenţiat, circulat de tractoare. Ora 11:44. M-a tentat o clipă să traversez dar până la urmă am rămas pe partea mea.

 

La 12:05 constat că drumul trece printr-o stână/ fermă cu mult jeg lăsat pe marginea drumului (ambalaje, resturi de lână, boabe de porumb). Ciulesc urechile şi nu detectez vreun câine, am impresia că văd un om pe fereastra unei căsuţe aflate pe stânga drumului dar concluzionez că a fost iluzie optică. Trec cu bine.

12:40, se vede drăguţ culmea secundară Priopcea- Iacobdeal. Era iniţial în plan dar acum ştiu că e puţin probabil să ajung până acolo în tura asta. Bun motiv pentru a reveni în zonă, zic... 

Fac un nou popas, parcă ultimul înainte de intrarea în civilizaţie. Repornit, văd curând un cal priponit pe stânga drumului. Calul mă studiază tacticos, uitându-se la mine cam de sus. Un pic mai încolo, o stână pe dreapta trimite spre mine câţiva lătrători. Aplic tactica mersului cu spatele pe drum (a funcţionat şi în a doua seară), astfel încât să-mi păstrez privirea pe câini. Până la urmă sunt lăsat în pace. Oamenii din stână erau prea ocupaţi ca să-şi bată capul cu motivul care îi determină pe câini să latre.

Curând intersectez un drum pe care îl urmez în jos, spre dreapta. Acesta intră printre curţile oamenilor şi virează dreapta destul de repede. Urmează un viraj la stânga după care intru pe o stradă lungă. La începutul ei dau de un copil pe care-l întreb dacă sunt deja în Greci. Răspunsul afirmativ mă încurajează aşa că îl întreb cum ajung în centru/ la asfalt/ spre autogară. Îmi spune să urmez strada tot înainte. De parcă aveam altă opţiune... :)

Ceva mai încolo dau de un adult. Întreb de poteca spre Ţuţuiatul şi de un magazin unde să găsesc apă plată. Sunt îndrumat cu bunăvoinţă fără să fiu totuşi atenţionat că, la un moment dat, voi ajunge într-un labirint de străzi. Ajung în punctul în care omul îmi spusese să fac stânga şi, destul de repede, observ într-o casă ceva ce semăna a magazin. În faţă, un om. Întreb dacă e magazin acolo (să nu dau buzna ca nesimţitul şi să mă trezesc că nu era cazul) şi aflu că e bar. În regulă, ceva apă oi găsi şi aici…

Intru străduindu-mă să nu dărâm tocul uşii cu bagajul meu, dau de o femeie de la care nu prea am ce cumpăra pentru drum. Gravidul pofticios din mine a luat totuşi o Coca Cola apoi a stat puţin de vorbă pe băncuţă cu vânzătoarea. Mă încurajează faptul că, mai sus, voi găsi şi un magazin. Îl găsesc dar pare închis. Arunc un ochi pe geam, observ că e cineva înăuntru, în semiîntuneric. Apăs clanţa uşii şi atrag atenţia. Persoana din interior deschide şi-mi spune că trebuie să aştept să vină altă doamnă ca să pot cumpăra. Aştept. Curând apare vânzătoarea. Găsesc cam tot ce doream la magazinul acesta. Mă despart de el gândindu-mă să revin pentru cumpărături în caz că mă vor purta şi zilele următoare paşii pe aici.

Magazinul acesta avea o chestie aparte, programul împărţit în două intervale, la începutul şi spre finalul zilei. Eu nimerisem în mijlocul zilei, când era închis. Era totuşi afişat un număr de telefon la care aş fi putut suna. A funcţionat şi varianta descrisă mai sus, totuşi. Oricum, m-am despărţit de vânzătoare cerându-mi scuze că am deranjat când era închis. S-a dovedit până la capăt înţelegătoare.

-V-am deranjat când era închis.

-N-aveaţi de unde să ştiţi programul.

-Aţi apărut repede după ce aţi fost anunţată.

-Eram aproape, culegeam porumbul în curte. Când e pauză la magazin ajut şi eu la cules.

Se pare că sunt oameni gospodari în Greci.

Ghidându-mă după indicaţiile primite până atunci, nimeresc pe Str. Căutici. Cunoşteam toponimul dar strada nu părea să mă ajute să ajung la Ţuţuiatul. Întreb din localnic în localnic şi până la urmă, când devenisem şi eu convins că am nimerit în sfârşit în apropierea marcajului turistic, un tânăr îmi confirmă că el, când era mic, urca pe acolo spre vârf.

3 localnici tineri mergeau înaintea mea cu rucsăcei, având ca ţintă probabilă tot vârful. Cu doi m-am intersectat pe potecă mai târziu. Marcajul mă ghida în sfârşit pe străzi. La o bifurcaţie sunt tentat să fac stânga dar un bătrân mă îndrumă spontan către dreapta. Îl întreb dacă în dreapta e drumul spre Ţuţuiatul şi înţeleg că da.

-Eu nu mint oamenii.

-Nici nu mă gândeam la asta. Dacă nu întrebam câţiva localnici nu nimeream marcajul.

La 15:00 treceam pe lângă panoul de la intrarea pe traseul Ţuţuiatu. 

Eliminam gaze pe dos şi speram să nu am nevoie prea curând de mai mult. La 15:55 făceam un popas lung iar la 16:30 eram la izvorul cu căcăreze. Citisem pe carpaţi.org despre curăţarea şi refacerea sursei de apă aşa că am privit-o cu încredere şi cu recunoştinţă. 

Debitul era slab totuşi aşa că nu am umplut decât un bidon de 1 litru. Pe când studiam locul am observat căcăreze pe zidul din care iese ţeava din care alimentasem. Ştiind că între bazinul de recepţie şi capătul ţevii apa trece prin polipropilenă, mi-am imaginat că apa nu este contaminată de dejecţiile caprelor. Se pare că aşa a fost. Am băut aproape toată apa luată de aici, nefiartă. N-am avut probleme pe care să le presupun cauzate de apa consumată.

Acest izvor reprezintă un important punct de reper. Poteca marcată continuă spre stânga, depăşind cu oarecare dificultate vegetaţia care a invadat-o. Spre dreapta continuă traseul de bicicletă care a mers în paralel cu marcajul până aici. N-aş zice că e tocmai ciclabil din Greci până aici dar unora probabil le place să pedaleze pe astfel de teren.

Revenind la potecă, pot spune că, după ce am depăşit aglomerarea vegetală am prins un şleau pe care marcajul dispăruse. Am continuat pe el în sus, marcajul absentând în continuare. Am continuat prin pădure, pe marginea unui vâlcelaş. Pierzându-mi oarecum răbdarea am început să caut revenirea în marcaj. Intuiam că-l voi regăsi undeva în dreapta, ţinând cont de direcţia generală a potecii. Pornind în dreapta am văzut întâmplător marcajul printre copaci. Am încercat să reţin direcţia dar am reuşit doar cu aproximaţie. Am revenit în marcaj coborând în el, nu pe curbă de nivel cum sugera iniţial direcţia pe care îl văzusem.

Ceva mai sus am pierdut iar marcajul dar nu mai ţin minte împrejurările. Fapt este că, între izvorul cu căcăreze şi Izvorul Italienilor am pierdut de două ori marcajul. Pe lângă Izvorul Italienilor am trecut fără să îl studiez pentru că, de sus, mă lătrau vreo 3 câini. M-am bucurat când mi-am dat seama că aceştia însoţeau un om care mâna la vale nişte capre. M-am temut o clipă că sunt maidanezi de munte care-mi vor propune o noapte de coşmar. La 17:32 am luat waypoint deasupra Izvorului Italienilor.

N-am reuşit să identific Şaua Ţuţuiatu, tot din cauza câinilor probabil. Se pare că era exact deasupra Izvorului Italienilor pentru că am remarcat acolo un loc amenajat pentru popas. M-am trezit pe vârf aproape pe neaşteptate pe când răbdarea mea aproape se terminase. La 18:02 luam waypoint sus. Constat că am semnal Vodafone şi dau să postez un selfie de pe acoperişul Dobrogei. Mă încurc în butoane şi până la urmă apare abia a doua sau a treia zi poza. Am ratat live-ul! :)

La 18:19 fotografiez apusul.

Ancorez cu atenţie cortul, folosind toate cuiele pe care le considerase necesare Daniel. Curând intestinele mi se revoltă. Încerc să-mi fac treaba într-un loc ferit de vânt. Mă screm degeaba. Sunt constipat, se pare. Deşi satul e departe, aud pe cineva spunând că vede un om şi un cort sus. Oare chiar se auzea din Greci, datorită vântului care ar fi putut purta vorbele, sau era cineva în apropiere, pe o potecă ascunsă privirii mele? Oricum, m-a indispus să aud vocile alea.

Pe la 9 seara mă bag în sacul de dormit. Dorm vreo două ore şi jumătate apoi veghez, stomacul cerând la această nepotrivită oră refill.