Macin 2018, ziua 7

ZIUA 7- marţi 23 octombrie 2018

Definitivez bagajul şi, puţin înainte de 11:00, cobor şi predau cheia. Ajung la autogară, iau bilet pentru microbuzul care urma să treacă la 11:00 spre Smârdan. Pe microbuz aud un localnic povestind cum, cu ceva timp în urmă, a mers cu un şofer drogat care scăpa din când în când maşina pe bălărie.

După ce cobor din microbuz (cumva mirat că omul nu făcuse scandal mare legat de şoferul drogat) caut să-mi dau seama din ce parte pleacă următorul bac spre Brăila. Observ ceva mişcare în stânga, la bac-ul imens, pentru camioane (nu i-am reţinut numele). Întreb pietonii care aşteptau ceva şi aflu că, după camioane, urmează să putem urca şi noi. Odată îmbarcaţi, aflu că cel din microbuz, care povestea de şoferul drogat, este profesor în Cerna. Începe să-mi povestească despre construcţii de pe vremea lui Pazvante Chiorul, despre oameni importanţi care au călcat prin locurile alea, despre proiectele organizaţiei din care face parte (sau poate chiar o conduce). După ce coborâm de pe bac continuăm conversaţia mult timp şi ajung să-mi cam pierd răbdarea. Pe partea cealaltă, conversaţia era interesantă, omul dovedindu-se suficient de instruit încât să-mi ofere informaţii din diverse domenii (de exemplu, am aflat despre o scriere a lui Sadoveanu inspirată de natura de lângă Traian, localitatea aflată aproape de Dunăre, la care se ajunge dinspre Cerna). Pentru mai mult timp am reţinut că profesorul din Cerna are legături de familie cu un militar important (?!) în perioada comunistă, un anume Bodolin (sau ceva de genul acesta). Probabil era interesant dacă înregistram audio discuţia...

După ce decidem să ne îndreptăm spre Brăila îi spun că voi merge pe jos până acolo (deja mi se părea că discutasem prea mult şi simţeam nevoia să mă întorc la gândurile mele mărunte), refuzând să merg cu taxiul cu care profesorul a plecat spre Str. Plantelor.

Într-un fel am regretat că am decis să merg spre gară pe jos (bagajul era destul de incomod) dar, mergând încet, am ajuns până la urmă în oraş fără cine ştie ce efort. Nu-mi mai aminteam mare lucru despre traseu de anul trecut. La o intersecţie mare observ un indicator spre centru. Pentru că nu cercetasem prea mult distanţele şi harta Brăilei (planul schiţat pe bază de Google Maps a fost abandonat când am observat cât de incomod mi-e bagajul) nu am luat-o atunci spre centru. După încă o porţie de mers, timp în care constatam că acea parte de oraş nu este prietenoasă cu turiştii, neexistând nici măcar o bancă pe care să faci popas) ajung la ramificaţia spre gară. Aici mă uit la ceas, constat din nou că mai am tot timpul din lume până la tren aşa că în loc de dreapta fac stânga, pe Str. Eremia Grigorescu. Dau relativ repede de centura verde a Brăilei unde mă opresc pe o bancă să mănânc şi să mă odihnesc. Continui înainte apoi, menţinând cu aproximaţie direcţia spre centru, fac cam la întâmplare stânga şi dreapta nimerind în centrul vechi, pe strada Justiţiei unde observ o clădire care părea aproape de prăbuşire. Cu norocul dezorientatului găsesc o alee în trepte care mă scoate pe malul Dunării. 

Merg pe malul Dunării (de fapt ceva mai departe, pe unde duce asfaltul) până dau de str. Împăratul Traian pe care decid să pornesc cumva spre gară. Pur întâmplător nimeresc la Hotel Traian, la Muzeul Brăilei şi la Teatrul Maria Filotti. 

Undeva pe aici dau de un bulevard deasupra căruia se montaseră zilele trecute umbrele. Pe marginea trotuarului, suficiente bănci încât să mă opresc şi eu să mai lenevesc un pic. Nimeresc cumva pe str. 1 Decembrie apoi prind Bd. Dorobanţilor spre dreapta. Nu peste mult timp reajung la intersecţia Dorobanţilor cu Eremia Grigorescu şi mă îndrept spre gară unde ajung cam cu două ore mai devreme faţă de plecarea trenului meu. Găsesc o fornetărie, iau cafea de la un automat şi mă pun pe aşteptat.

De notat faptul că, de la bac până la gară, inclusiv pe sectorul în care am încercat să parcurg zona centrală pentru prima dată, m-am orientat exclusiv după o hartă incompletă din GPS (ediţia 1900 toamna a României Digitale pentru Garmin). A fost un pic deranjant dar şi provocator să mă orientez pe baza unor informaţii incomplete. Bd. Dorobanţilor nu este cartat pe ROAD dar am intuit cumva că sunt pe drumul bun, chiar dacă GPS-ul mă arăta undeva aiurea, între străzi mai importante. Puteam să scot telefonul şi să deschid Google Maps dar nu m-am gândit la asta.

Pe tren, la întoarcere, am băgat rucsacul sub banchetă, cum făcusem şi la dus. Mi-a fost destul de greu să nu adorm. Cumva, oboseala se acumulase fără să-mi dau seama. Destul de aproape de ora potrivită cobor în Gara de Nord apoi iau metroul spre casă.

Final de poveste!

CRONOLOGIE

6:40- cobor din pat

10:46- plec de la pensiune

11:02- îmi iau bilet de microbuz spre Smârdan

11:47- fotografie la bac, pe malul dinspre Brăila sau dinspre Smârdan (nu mai ţin minte)

13:00- plec spre Brăila, după ce am luat bac-ul din Smârdan şi am conversat cu profesorul din Cerna pe malul brăilean al Dunării

13:30- intersectez Eremia Grigorescu, continui spre centru, nu spre gară

13:50- 14:12- intersectez centura verde paralelă cu linia de tramvai; fac popas pe o bancă

14:45- coborând dinspre Str. Justiţiei ajung pe malul Dunării

14:49- vapor

14:54- panou de căţărare

15:03- Gara Fluvială Brăila

15:14- Muzeul Brăilei „Carol I”

16:02- Gara Brăila

18:01- sunt deja pe peron, în aşteptarea trenului

18:14- plec spre Bucureşti cu IR 1578

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra un telefon folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)

Macin 2018, ziua 6

ZIUA 6- luni 22 octombrie 2018

Cu deja obişnuitul microbuz de 7 ajung în Greci şi apuc marcajul triunghi albastru plasat suficient de des încât să fie aproape imposibil să te dezorientezi. Anul trecut mă dezorientasem rău pentru că nu intrasem în Greci dinspre DN deci nu trecusem prin centru. La panoul cu harta Măcinului doi căţeluşi se gudură pe lângă mine. Regret un pic că-i las flămânzi, cârnaţii stand şi de data asta la frigider, la pensiune. Până să ies din localitate observ copii care mergeau spre şcoală.

Aproape imediat după panourile cu detaliile traseului Ţuţuiatul prind o variantă veche a potecii, cu marcaj răruţ şi îmbătrânit. Ştiind cu aproximaţie direcţia în care trebuie să merg, nu mi-am făcut probleme. Mi s-a părut o clipă că merg totuşi cam prea departe de stâna din partea stângă dar marcajul confirma că nu am apucat-o aiurea. M-am mirat un pic, puţin mai sus, când am fost înconjurat de câini (anul trecut nu păţisem asta) dar am continuat în sus. Pentru câteva minute, câinii au renunţat să mă mai latre, coborând să se gudure pe lângă doi oameni, un bărbat şi o femeie, care tocmai urcau. Oameni şi câini, m-au ajuns curând din urmă. Ne salutăm şi aflu că, acum, poteca marcată merge pe alt traseu. Câinii, pentru a da aspect muncii probabil, mă lătrau mai insistent parcă. Mi s-a spus că şoseaua (aşa numesc localnicii poteca lată în care aveam să ajung puţin mai târziu) merge mai prin stânga şi că, pentru a nu fi nevoie să mă întorc sau să o iau de-a dreptul către şosea, mă vor apăra de câini până trecem de ţarcurile cu animale (capre, parcă). Femeia şi-a văzut de treabă când am ajuns între ţarcuri, bărbatul m-a condus până când a considerat că nu mai risc să fiu atacat de câini. Traseul actual al marcajului a fost gândit de cei de la PNMM astfel încât să poată rămâne în zonă crescătorii de animale şi în acelaşi timp să poată trece şi drumeţii cât mai în siguranţă. Oamenii cu caprele au apucat să-mi spună că sunt cu animalele acolo de mai mult timp decât cei de la stâna mare de pe stânga.

Dimineaţă devreme, la doi paşi de localitate, am început cu emoţii urcarea. În vreo două rânduri, judecând după reacţia crescătorului de capre, cel puţin un câine părea să se fi repezit avântat spre mine. La despărţire îi mulţumesc omului că mi-a purtat de grijă apoi ajung la şosea (adică la poteca lată, repet) şi fac dreapta orientându-mă pe marcajele mult mai clare de pe această variantă. După o curbă largă, ajung la ceva distanţă de ţarcurile cu capre. Câinii mă vedeau şi lătrau în continuare dar măcar nu se mai apropiau, ştiind că pe poteca lată am voie să merg fără să le pun în pericol găspodăria. Fac o poză cu zoom, în jos, înspre ţarcuri, ca amintire.

Dacă ignoram zarva făcută de câinii de jos, puteam să mă bucur de linişte, singur pe potecă. Era destul de frig, dimineaţa arătând ca o veritabilă dimineaţă de toamnă. La despărţirea traseului de cicloturism de triunghiul albastru fac un mic popas. Deşi anul trecut mă debusolasem exact deasupra izvorului, de data asta marcajele m-au dus fluent mai departe. M-am străduit să pricep unde pierdusem poteca anul trecut dar nu m-am lămurit. La izvorul de sub Şaua Ţuţuiatul am abandonat pentru câţiva metri poteca şi am apucat-o în sus, în stânga. 

Ştiam că acolo, chiar în înşeuare, se puneau cândva corturi (acum înţeleg că nu mai e loc oficial de campare, singurul loc agreat de administraţia parcului pentru campare, în apropiere de Greci, este cel de la cantonul Cozluk, pe lângă care trecusem în ziua a patra). Nu mi se pare oricum un loc prea comod pentru pus corturi, după părerea mea fiind mult mai plat pe Vf. Ţuţuiatu. 

Nu peste mult timp, ajung din nou pe acoperişul Dobrogei, unde mă întâmpină un vânt rece care mi-a cam tăiat cheful de popas. 

Mă opresc doar pentru fotografii apoi continui înspre Valea Seacă. Dintr-o înşeuare, văd o potecă perpendiculară pe marcaj. Îmi stârneşte curiozitatea aşa că intru pe ea. Ajung pe o crestuliţă unde vântul bătea şi mai puternic. 

Nefindu-mi clar care este vârful către care poteca se îndrepta (nu mi s-a părut că relieful ar prezenta un vârf evident în apropiere) mă întorc, mânat şi de zgomotele din vale care anunţau nişte capre aflate în apropiere cu gând să pască pe Ţuţuiatu, probabil. Revenit în marcaj, fac dreapta şi ajung la bifurcaţia către traseul Dealul cu Drum. Nici de data asta n-am avut sânge în mine ca să merg până în Valea Seacă... La bifurcaţie, caut cu privirea un indicator care, anul trecut, părea aproape înghiţit de un copac. Nu l-am mai zărit deci cred că cineva l-a dat jos. Sper să nu-l fi dat jos cu tot cu copac. Recunosc în schimb banca de lemn pe care m-am oprit anul trecut să beau ceai. Nu mai resimţeam aici satisfacţia de anul trecut dar mă simţeam oricum plăcut. Câinii care însoţeau caprele nu se mai auzeau, pădurea mă ocrotea deja destul de bine de vânt, soarele începea să capete putere. Mă bucur de poteca lată şi de mersul prin frunze. Tresar din când în când auzind zgomot în pădure. De fiecare dată se dovedeşte un zgomot inofensiv produs de o pasăre care zboară prin vegetaţie ceva mai deasă sau de o creangă uscată care se prăbuşeşte la pământ. În alţi munţi, astfel de zgomote m-ar fi dus cu gândul la urs dar aici ştiam că nu sunt carnivore mari.

Ca amuzament, îmi amintesc cum, în urmă cu câteva veri, undeva la sud de Cheile Râşnoavei din sudul Postăvarului, un zgomot din pădure m-a făcut să tresar şi, câteva clipe mai târziu, observând atent zona, am constatat că m-am speriat de o veveriţă.

Ajung la acel indicator de lemn spre Greci (prin Ţuţuiatu) şi spre Nifon (continuarea traseului Dealul cu Drum) apoi mă uit cam ca viţelul la poarta nouă după nişte triunghiuri roşii care se vedeau dincolo de o mică vale, aparent fără să fi avut vreun rost acolo. Îmi dau până la urmă seama că eram la bifurcaţie şi caut banca de lemn parţial prăbuşită pe care lăsasem rucsacul anul trecut, înainte să treacă pe acolo acei motociclişti din Mureş. Constat că banca se prăbuşise de tot, că fusese mutat un panou montat de cercetaşi, că peste vale, exact spre marcajele aparent fără rost, urma să continui eu. Îmi aduc aminte de poteca urcată mai sus decât marcajul, care mă nedumerise vag anul trecut. Constat acum că, din cauza unor copaci prăbuşiţi peste poteca veche, s-a format această potecă de sus care te poartă destul de departe de vreo doi copaci cu marcaj. Acum îmi explic de ce anul trecut pornisem cu avânt tot pe aici. Pur şi simplu, în lungul marcajelor, era complicat de depăşit încâlceala copacilor căzuţi.

 

Oare cum e mai bine? Să tai copacii prăbuşiţi peste poteca marcată sau să deschizi o nouă potecă pe care să ocoleşti zona “calamitată”? Din punctul naturii de vedere încerc să văd lucrurile.

Cam pe aici îmi verificasem jurnalul de anul trecut pentru a-mi da seama cam care este durata până la puţinele puncte de reper de pe traseu. Raportându-mă la microbuzul care urma să intre în Greci la 17:30, aveam tot timpul din lume.

Urmează un segment de traseu mai sălbăticuţ un pic, pe care tot auzeam zgomote ciudate din stânga. Părea că, uneori, trec oameni undeva în paralel cu poteca. Până la urmă, se pare că auzeam doar trecerea spiriduşilor pădurii pentru că om nu am văzut până aproape de intrarea în Greci. Într-un punct însorit, bucurându-mă de soarele devenit suficient de puternic, mă transform într-un ciudat om al plajei, purtând bocanci în loc de papuci, mergând pe poteci de pământ în loc de nisip. Merg aşa până în poieniţa cu stânci în care stătusem la soare şi anul trecut. 

Decid să fac popas şi de data asta. Trec de o îngustă perdea vegetală şi mă opresc în poiana un pic mai intimă aflată dedesubt. Constat că folosesc şi alţii poiana asta, orientându-mă după cele cîteva pet-uri rătăcite prin iarbă. Cu soarele încălzindu-mi plăcut corpul, mă opresc să mănânc. Într-un top al locurilor în care am făcut pauză de masă pe traseu, această poiană sunt tentat să o plasez pe locul doi, după vârfuleţul pe care am mâncat cu o zi în urmă. Cât am stat în poieniţa de jos am avut din nou impresia că se apropie oameni. Până la urmă, cred că mi s-a părut şi de data asta. Dacă aş fi avut convingerea că niciun om nu se va apropia în următoarele minute probabil mi-aş fi prezentat tot corpul soarelui.

După pauză, continui pe poteca oarecum îngustă, presărată cu schimbări de direcţie şi mici urcări sau coborâri. Când ajung la ramificaţia potecii tematice Poveştile Măcinului decid să profit de revenirea mea pe aici şi să parcurg şi acest segment scurt, marcat cu punct albastru. Acest punct albastru evoluează frumos, prin poieni şi pădure, oferind pe alocuri vizibilitate spre împrejurimi. Panourile care marcau puncte deosebite ale potecii tematice le-am găsit distruse, cel mai probabil de forţele naturii. 

Doar jos, la sfârşitul potecii tematice, panourile explicative stăteau în picioare. Aici, jos, m-a intrigat că punctul albastru dispărea pur şi simplu, neconectându-se la loc în triunghiul roşu aşa cum mă aşteptam eu (dar harta, aveam să constat mai târziu, nu îmi dădea dreptate). 

Ajunsesem în apropierea unui drum situat undeva între marcajul de pe Dealul cu Drum şi cel de pe Cozluk. Firesc, am pornit în dreapta şi, în scurt timp, aveam să observ panourile de la intrarea în traseul Dealul cu Drum în partea dreaptă. Sfârşitul în nicăieri al punctului albastru îţi permite pentru câteva minute să faci pe exploratorul, fără riscuri. Şi e plăcut să faci asta.

Întoarcerea în civilizaţie este confirmată de un tractor care se apropie dintr-o direcţie pe care nu anticipasem că e vreun drum. Un pic mai târziu, observ doi drumeţi care intră în poteca cu triunghi roşu. În acest timp, eu intram inapoi în Greci. Mă uit la ceas şi-mi spun că aş putea ajunge la microbuzul de 3 şi ceva care să mă scoată în DN de unde să mă preia cel dinspre Turcoaia până în Măcin. Nu eram convins că voi ajunge la timp în centru dar am mărit totuşi viteza. Când ajung, constat că ar fi timp să ies pe jos până la DN. Pornesc pe marginea şoselei. Spre ieşirea din localitate, pe cealaltă parte a şoselei (pe dreapta) observ un însemn rotund care marchează micul camping Turtle Camp. Anul trecut, deşi trecusem pe sub acest însemn, nu l-am observat... 

Merg câteodată cu ceva mai mult de 6 km/h (GPS-ul calcula uneori 6,2- 6,3 km/h) aşa că ajung în DN înainte ca microbuzul de Tulcea să se înscrie pe drumul judeţean spre Greci. Mă aşez cât mai vizibil la intersecţie sperând că nu voi trece neobservat pentru şoferul microbuzului de Măcin. Observând microbuzul de Tulcea, aproximativ la ora la care mă aşteptam, mi-am spus că mai am doar câteva minute de aşteptat. N-apuc eu bine să gândesc că microbuzul de Tulcea deja se întoarce dinspre Greci. Din el coboară câteva persoane care, ca şi mine, au aşteptat continuarea spre Măcin. Previzibil, în câteva secunde a ajuns şi microbuzul nostru. Îmi spuneam totuşi că, de-ar fi să nu ajungă, am tot timpul din lume să ajung pe jos la pensiune, încă pe lumină. Cu microbuzul revin în dreptul pensiunii mai devreme decât anticipasem. Mă aşez pe banca pe care am aşteptat şi anul trecut, în apropierea autogării. Sun la muncă pentru că primisem un apel mai devreme. Nu era nimic alarmant. Pornesc agale spre ieşirea de nord din oraş. Găsesc un loc înierbat unde mă bucur de soarele nu la fel de fierbinte ca mai devreme, după ce termin convorbirea mai merg un pic spre Smârdan apoi trag stânga pe malul Dunării unde fac plajă vreo 30 de minute.

Într-un târziu, mă întorc spre pensiune şi mă apuc cam fără chef să strâng bagajul. A doua zi urma să plec spre casă. După lăsarea întunericului plec să fac mici cumpărături. N-am mai luat masa la pensiune dar am apucat totuşi, mai târziu ca niciodată, să trec pe la recepţie şi să mai schimb câteva vorbe cu recepţionerul cu care a fost plăcut să interacţionez pe durata sejurului. Acesta se pregătea să predea schimbul, a doua zi urmând să se ocupe de recepţie altcineva. Cu toată ora târzie, omul este la fel de binevoitor ca de obicei. Cumpăr o bere (puteam s-o iau şi din Profi, un pic mai ieftin, dar am considerat că nu merită să mă zgârcesc pentru doi lei), omul mi-o desface astfel încât să o pot deschide definitiv în cameră dar să nu răsufle prea mult până ajung sus. Beau berea în cameră, în timp ce continui cu strângerea bagajului. Mă culc destul de târziu.

Trăiam o senzaţie de tip nu m-aş da dus de aici. Dacă nu aş fi avut deja cumpărat bilet de tren pentru a doua zi, probabil că aş fi întrebat dacă mai pot prelungi şederea în Măcin.

CRONOLOGIE

7:02- îmi iau bilet de microbuz pentru Greci

7:35- am coborât din microbuz în Greci

7:56- intru în traseul Ţuţuiatu (panou la intrare)

8:17- 8:18- primele fotografii pe traseul Ţuţuiatu

8:28- izvorul carpati.org

8:45- izvorul de sub Şaua Ţuţuiatu

9:10- Vf. Ţuţuiatu

9:23- zoom spre construcţiile în paragină de la intrarea în traseu

9:46- ramificaţia potecii cruce roşie spre Dealul cu Drum

10:00- 408 m altitudine; drum mai scurt continuând înainte către Dealul cu Drum; marcajul face stânga aici; în nord îşi are obârşia Valea Luncaviţa

10:33- 10:51- popas pe cruce roşie, la final rămân în mânecă scurtă

11:04- indicator traseu cicloturism

11:16- 11:30- ajung în triunghiul roşu de pe traseul Dealul cu Drum; fac popas

12:02- rămân în slip sub Vf. Lupului

12:21- 13:17- pauză de masă în poiană sub poteca Dealul cu Drum

13:30- ramificaţie potecă tematică Poveştile Măcinului, marcată cu punct albastru

13:45- panou cu explicaţii pe poteca tematică (punctul 8 al traseului)

13:49- sfârşitul potecii tematice

13:52- vedere spre Pietrele Mariei şi copacul lui Bezergheanu

14:16- ramificaţie punct roşu spre Cozluk din şosea asfaltată

14:38- staţie microbuz centru Greci

14:47- Turtle Camp

15:07- ajung pe jos în DN 22D

16:02- mă aflu la ieşirea din Măcin dinspre Brăila, în pauză, undeva pe câmp

16:43- fac plajă pe malul Dunării, aproape de cotul fluviului

17:42- am ajuns în cameră

19:38- fac cumpărături la Profi

20:03- îmi iau prăjituri de la Angelo

23:45- mă culc

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra o rovinietă online folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)

Măcin 2018, ziua 2

ZIUA 2- joi 18 octombrie 2018

După prima noapte dormită destul de bine în pat străin mă trezesc pe la ora 6:45. Reușesc să plec de la Pensiunea Turist (singura unitate de cazare din orașul Măcin și cea mai confortabilă din localitățile amplasate în vestul Munților Măcin, după știința mea) la ora 9:15. 

Primii km, până la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, îi știam bine, din tura de anul trecut. 

Aproape de mănăstire aud lătrat de câine. Din curtea bisericii mă pândea o potaie. O maică îl cheamă fără succes. Când ajung aproape, se retrage singur.

Urc spre locul de campare și, cel mai probabil, am făcut popas. 

Am ajuns apoi la Fântâna de Leac. Constat că apa abia picură. Constat că e mult mai simplu să urci cu rucsac mic. Aproape că nu am simțit oboseală până sub Caramalau. 

Intru încrezător pe crucea albastră dar curând îmi dau seama că e treabă serioasă pe acolo. Cobor cu grijă, atent să nu mă lovesc, să nu mă blochez între stânci, să nu alunec la puținii pași mai aerieni. Credeam că zona accidentată se va termina repede dar, până la urmă, în mai mare sau mai mică măsură, a trebuit mers cu atenție până pe Vf. Cheia. 

Un pic sub vârf, s-a traversat intuitiv o îngustă perdea de pădure în care nu am observat marcaj.

Când plec de pe Vf. Cheia apar probleme de orientare. 

Îmi imaginez o traiectorie, pornesc spre stânga, după niște pietre ajung într-o poiană dar marcajul nu reapărea. Privesc mai în dreapta și îmi imaginez și pe acolo o linie de traseu care avea că obstacol trecerea printr-o zonă cu vegetație încâlcită. Nu mă mulțumește concluzia așa că scot hărțile și busola, consult și GPS-ul după care mă întorc pe Vf. Cheia. Analizez iar documentația și instrumentele constatând că, mergând relativ înainte, am șanse să dau din nou de marcaj. Luăm în calcul și întoarcerea în caz că nu regăsesc marcajul sau măcar o linie decentă de potecă. Totuși, nu mă vedeam urcând prea ușor spre Caramalău așa că m-am străduit să găsesc continuarea.

Și, pornind înainte, am plăcuta surpriză să regăsesc curând crucea albastră. Bucuria nu avea să dureze mult pentru că am pierdut din nou marcajul în vreo două rânduri. Am improvizat navigând la GPS direct printre vegetația deasă către un punct pe care îl luasem de pe Google maps. Regăsirea marcajului era de aici o plăcere de scurtă durată, motiv pentru care începusem să iau coordonatele la fiecare marcaj. La o astfel de regăsire, într-o mică înșeuare, am plăcerea să surprind două căprioare. 

Aproape de punctul către care navigam, ajuns deja pe un drum la marginea arăturii, 

observ intrarea marcajului în pădure lângă un marcaj de limită a rezervației. Îmi spun că am ocazia să cartez corect poteca așa că pornesc pe marcaj. Curând traversez o poiană dar, puțin mai încolo, abandonez încercarea de găsire a liniei complete a marcajelor din cauza vegetației care se îndesește din nou. Mă recunosc parțial învins de traseul Valea Jijilei.

În jurnalul pe sărite, ţinut pe hârtie, descriam coborârea din Vf. Cheia spre Jijila aşa:

“Două treceri prin pădure sub Vf. Cheia la ghici, pierzând marcajul; spre final am încercat să conectez ultima parte a marcajului dar m-am blocat în vegetaţia abundentă”

Drumul de la marginea arăturii devine din ce în ce mai discret, fiind mai greu de urmărit. Cu punctul din drumul lat în gând, o iau cumva direct într-acolo și, aproape de punct, trec printr-un teren otrăvit, conform inscripțiilor atârnate prin copaci. Și eu care speram să fie vorba de indicatoare turistice...

Odată ajuns în drumul lat am mai avut vreo două ezitări, atunci când acesta intersecta alte drumuri, aproximativ egale ca lățime și claritate. Mă orientez tot folosindu-mă de punctele notate de acasă de pe diverse hărți accesibile online (OpenTopo Map, de exemplu). Ar fi fost bune mai multe puncte intermediare, ordonate cumva coerent dar a trebuit să mă mulțumesc cu ce pregătisem deja.

În sfârșit, vine și momentul în care constat că se apropie intrarea în Jijila. Se intensifică urmele de activitate agricolă, dau de un tractor, observ urme de incendiere pe marginea din dreapta a drumului (localnicii probabil au incendiat vreo specie invazivă sau toxică pentru animale), intru în localitate, văd în fugă un anunț al Primăriei cu privire la refacerea efectivelor de suine grav afectate de pesta porcină africană. Un pic mai încolo niște localnici cel mai probabil înviorați de băutură comentau ceva lângă un magazin La doi pași. Eu merg în continuare spre centrul localității, intersectând aproape de DN două străzi foarte inspirat botezate: Telegraf Sud și Telegraf Nord.

Ajuns în centru fac stânga  

și merg pe drumul național (și european) încă o oră. Studiez cu oarecare atenție locurile dinspre Vf. Orliga (încă nu renunțasem la ideea de a-l urca) dar, în zona celui mai bun acces, constat că e plin de gunoaie și că un localnic cu vaca își face de treabă. Renunț din nou la Orliga. Un pic mai devreme, făcusem un scurt popas la un loc amenajat cu mese și bănci de către cei din Jijila.

Puțin mai târziu, observ că se vede interesant orașul Măcin de sus. Nu apuc să fotografiez pentru că se tot băgau în cadru stâlpi, cabluri, case, mașini. La intrarea în localitate încep să recunosc repere din plimbarea de ieri.

Nu peste mult timp, sunt înapoi la Pensiunea Turist unde aveam să-mi fac de treabă până seara.

CRONOLOGIE:

6:45- mă trezesc

7:30- afară e perfect luminat şi noros

8:15- 8:50- mănânc în cameră

9:15- plec de la pensiune

9:46- troiţă la intrarea din DN 22D spre Mânăstirea Izvorul Tămăduirii

10:30- barieră la intrarea în traseul Valea Jijilei (cruce albastră)

10:55- termin popasul de la locul de campare de la intrarea în traseu

10:58- Fântâna de Leac

11:00- punctul 3 al traseului tematic Fântâna de Leac

11:35- am intrat de 3 minute pe traseul spre Jijila, lăsând în dreapta banda albastră

12:25- panou Granitul- geneză şi evoluţie

12:35- 13:15- popas şi explorare în apropierea Vf. Cheia

13:35- marcaj cruce albastră în înşeuarea unde am văzut două căprioare

13:38- marcaj cruce albastră pe un vârfuleţ

13:41- două cruci albastre pe un plai

13:55- ajung în câmp, la limita rezervaţiei

14:00- intrarea potecii marcate în pădure şi rezervaţie

14:04- două cruci albastre într-o poiană

14:07- vegetaţia abundentă îmi blochează trecerea; mă întorc

14:10- reajung la intrarea potecii marcate în pădure şi rezervaţie

14:30- termin popasul început la nu ştiu ce oră

14:35- teren otrăvit

14:38- ajung într-un drum lat de pământ

15:45- am intrat pe DN 22 în centrul Jijilei

15:57- bornă kilometrică Brăila 22 km

16:00- ies din Jijila către Măcin

16:14- bornă kilometrică Măcin 5 km

16:30- loc de popas pe dreapta şoselei

16:35- bornă kilometrică Măcin 4 km

16:45- moară de vânt în stânga

16:50- bornă kilometrică Măcin 3 km, în apropierea ramificaţiei spre Orliga

17:03- bornă kilometrică Măcin 2 km

17:25- Măcin centru (la monument)

17:35- am ajuns înapoi la pensiune, în cameră

18:52- iau masa la pensiune

19:24- fac cumpărături la Profi

21:50- mă culc

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra un tricou folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)

Măcin 2018, ziua 1

ZIUA 1- miercuri 17 octombrie 2018

Mă trezesc dimineața, pe la 5:30. Pe la 7:10 plec spre gară. Ajung puțin după 8:00. În metrou nu prinsesem loc bun așa că, la coborâre, m-am temut că nu voi apuca să cobor la timp. Mi s-a făcut loc, cei din jur s-au străduit să nu îmi stea în cale.

La linia 8 trenul era deja garat. După ce am verificat locul de pe bilet, am urcat într-un IR cu aspect de personal de Valea Prahovei (modelul cu etaj). Salut tânărul așezat în fața mea (avea să se dovedească un om cu discurs decent), bag rucsacul mare (13 kg greutate) sub banchete ascultând sugestia unei doamne în vârstă (și constat că rucsacul e lung și dă pe dinafară), pun sus rucsacul mic și mă așez. În compartiment aveau să sosească și două tinere drăguțe așa că, în comparație cu anul trecut, călătoria cu trenul spre Brăila a fost chiar plăcută. Pentru că cei din jur comentau critic locurile de bagaje, m-am gândit să măsor cândva ce spațiu e disponibil pentru bagaje în trenuri și să încerc să-mi construiesc bagajul în viitor ținând cont de acest aspect.

Ajungem în Brăila cu o mică întârziere (vreo 5 minute). Ies din gară și observ taxiuri în stânga. Mă apropii de unul care mă duce rapid la bac Smârdan.

Pe la 12:30 eram deja trecut în Smârdan și mă interesam de microbuz spre Măcin. La 13:00 plecam cu microbuzul iar pe la 13:30 eram deja la pensiunea unde îmi rezervasem cazare. Microbuzul a costat 6 lei.

Fac cunoștință cu camera în care voi dormi următoarele 6 nopți. Sunt mulțumit de camera, aș zice că îi lipsește doar un scaun. Este exact cum mi-a descris-o directoarea unității de cazare.

Las bagajul greu în cameră apoi plec la plimbare prin oraș. Constat că se vede altfel Măcinul când îl parcurgi cu bagaj mic.

Prima țintă este biserica de lemn situată undeva aproape de ieșirea spre Tulcea.

Văd cu ocazia asta Culmea Pricopanului din alt unghi.

Mai departe am ajuns la Geamie.

Am intenționat să văd și Cetatea Arubium dar am renunțat pentru că am greșit drumul la final (coborând abrupt o stradă) și, la întoarcerea spre posibilul drum corect, am constatat că este o căruță în drum iar asta m-a dus cu gândul la un grup etnic cu care nu prea îmi doream să interacționez. Nici nu am decis bine întoarcerea că mi se adresează doi domni care stăteau la o bere pe marginea străzii Democrației. Nu mă las reținut decât câteva clipe.

Următorul obiectiv era să învăț drumul de cicloturism spre Mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Aproape de locul în care intenționam să fac stânga (acolo unde continuasem pe drum de pământ toamna trecută) se dă la mine un câine cam supărat așa că nu insist să continui. Mă întorc în DN 22D după care, privind Dealul Carcaliu, continui spre intrarea în marcajul bandă albastră.

Ajuns aici, decid că e suficient pentru reacomodarea cu zona și mă întorc spre pensiune.

Merg un pic în cameră apoi cobor să mănânc. Bag un piept de pui cu cartofi prăjiți, sorb și o bere. Îmi priește mâncarea, berea în schimb îmi pică cam prost. Revin în cameră, dau raportul acasă, fac un duș, dorm un pic apoi mă apuc să scriu jurnal.

Pe la 23:00 mă culc.

CRONOLOGIE:

08:25- plec din Gara de Nord cu IR 1573

11:57- ora oficială de sosire a trenului în Brăila

12:16- sunt pe bac

12:32- am coborât de pe bac

13:00- plec cu microbuzul Smârdan- Măcin

13:13- am ajuns în Autogara Cozandra din Măcin

13:30- sunt deja în cameră la Pensiunea Turist

14:12- indicator Mânăstirea Măcin 2 km (lângă terasa cu covrigi)

14:35- Mânăstirea Măcin

14:50- intrarea în Măcin dinspre Jijila

15:20- Geamie

15:35- mă întorc după coborârea abruptă inutilă

16:00- bornă kilometrică Constanţa 155 km

16:08- bifurcaţie Str. Viticultori

16:15- mă opresc câinii

16:25- bornă kilometrică Cerna 22 km

16:33- bifurcaţie din DN 22D către Mânăstirea Izvorul Tămăduirii

17:13- am ajuns înapoi la pensiune, în cameră

18:13- iau masa la pensiune

19:50- 21:20- somn

22:45- mă culc la loc

PUBLICITATE:

Dacă doreşti să mă ajuţi să fac şi în viitor astfel de plimbări, poţi cumpăra o carte folosind acest link, asigurându-mi astfel un mic comision (legal, declarat, impozitat). Mulţumesc! :)