10 k 12 octombrie 2024

Câteva vorbe despre cursa de 10 km din cadrul Bucharest Marathon 2024... 

De la o vreme, m-am obișnuit să pornesc în cursă printre ultimii, pentru o ultimă poză, pentru a-mi arunca rapid în rucsac una, alta așa că pornesc cu un gun time mărișor (02:47, de data asta). În plus, găsesc traseul mai mult sau mai puțin aglomerat, în funcție de numărul de participanți la cursă. De obicei, asta nu îmi crează disconfort pentru că nu am cine știe ce viteză deci nu depășesc des. De data asta însă, chiar dacă am pornit ușor în primele sute de metri, am făcut o chestie care nu îmi era specifică, am folosit o vreme drept culoar de alergare trotuarul din stânga traseului, alături de alți alergători care trăgeau mai tare decât ceilalți și depășeau pe unde puteau. Am revenit relativ greu pe șosea acolo unde pe marginea trotuarului a apărut un gard. Pe lângă asta, m-am trezit fix la km 1 în plin dop. Câteva zeci de metri efectiv nu s-a putut alerga. Prin urmare, am trecut pe lângă cronometrul oficial de la linia de finish la peste 10 minute de la start. Chestia asta a dovedit odată în plus cât de aglomerat e traseul, pentru că aș fi putut trage ceva mai tare dar nu prea aveam pe unde. Spre km 2 am alergat din când în când pe bordură, când alergătorii mai lenți, unii chiar spre mers, aproape că au blocat traseul. Și pe aici, revenirea pe șosea era complicată, fiind greu să te inserezi în șirul destul de compact de fugari. În Piața Unirii parcă s-a mai potolit aglomerația așa că am alternat alergarea un pic sub ritmul meu cu scurte ruperi de ritm în care depășeam tot ce puteam. Eu, care mă feream de ruperi de ritm, de data asta aproape că am fost silit de împrejurări să procedez așa. Auzind din zbor discuții dintre alergători am aflat că unii au o strategie ca să apară în cât mai multe poze, să alerge pe stânga pentru că acolo știau ei că se adună fotografii. 

Spre km 3 deja veneau alergători din partea cealaltă dar cu asta sunt destul de obișnuit. Un pic înainte de km 4.5 m-am oprit pentru hidratare. De data asta, pornisem în cursă fără să fi băut în perioada de dinaintea startului. Nu îmi pusesem la îndemână nici bidonul de apă (stătea frumos în rucsac) așa că m-am bazat strict pe punctele de hidratare oferite de organizatori, vreo 3 dacă am numărat eu corect, oricum, mai multe decât erau obligatorii conform regulamentelor internaționale. De km 4.5 am trecut cu un timp brut de 33:09 iar de aici mi-am putut face cursa în ritmul meu, alergătorii mai lenți fiind deja rămași destul de în urmă. Totuși, ceva depășiri am mai făcut dar parcă având mai puțin elan la micile ruperi de ritm. 

Pe la jumatea cursei am avut mult timp în dreapta o motocicletă de pe care se filma. Probabil că m-am văzut prin live-uri cu ocazia asta. Cam jenant, că alergam încet. 

Pe la km 8.5, unde am ajuns cu timp brut 58:15, am observat cât de mulți oameni sunt în urma mea, pe partea cealaltă a Splaiului. Dacă la km 3 mă deprim văzând cât de rapizi sunt alții, de data asta a crescut inima în mine observând că sunt și destui oameni mai lenți. Pe la Izvor îmi venea să o dau naibii de cursă și să mă opresc pe la patiseriile din zonă la o cafea și un pateu. Dar fiind totuși masochist de genul meu, am dat fuga mai departe. La capătul parcului m-am uitat cu poftă la bucata de traseu pe care pornisem, blocată acum cu niște conuri dar, știind de la munte că nu sunt bune scurtăturile, am alergat înainte. Totuși, mă întrebam dacă am trecut pe lângă km 9 fără să bag de seamă sau dacă mai am de dat din picioare până acolo. S-a dovedit un pic mai târziu că mai aveam de alergat... 

Dar până la urmă, încet dar sigur, linia de finish s-a apropiat. Nu știu de ce dar de data asta n-am simțit nicio emoție legată de timpul limită. Pe ultimele zeci de metri am încercat totuși să trag de mine pentru că văzusem cronometrul cum se apropie de 01:10:00 și am vrut așa, în ultima clipă, să termin sub acel timp. N-am reușit, am băgat viteză prea târziu. Am terminat în 01:10:13 (având ca timp net 01:07:26), un timp nici bun nici prost, cu care să zicem că sunt mulțumit. 

După cursă am dat un pic cu nasul pe la standurile sponsorilor apoi am așteptat să văd cursa populară de 2.5 km care pare la rândul ei să aibă mare succes. 

Ca o concluzie, luând în calcul aglomerația de pe o bună parte a traseului și blocajul de la km 1, aș spune că alergările de 10 km organizate de Bucharest Running Club au ajuns la un maxim de popularitate și asta, în principiu, e o treabă bună. Totuși, au fost sectoare de traseu în care tare m-aș fi bucurat dacă putea fi mai larg culoarul de concurs. Dar nu putea, că atât are Bucureștiul de oferit. Probabil altă dată voi încerca să plec ceva mai din față pentru a avea mai puțin de depășit sau, ideal, mă voi orienta din nou spre cursa de semimaraton unde un ritm de alergare mai bătrânesc e tocmai bun pentru a ajunge cu bine la finish. 

Dar până la semimaratonul Bucharest Running Club din mai 2025, pentru care mi-am propus să mă antrenez (chiar dacă asta înseamnă că va trebui să reduc “golăneala” cu concertele), am pe 3 noiembrie prima mea alergare prin pădure, la Băneasa Forest Run. Nu i-aș spune chiar trail running dar oricum e ceva mai complicată cursa aia decât alergarea pe asfalt. Unde mai pui că e și un pic mai lungă, 11 km. 

Iar în primăvara 2025 s-ar putea să încerc și prima mea cursă departe de București. Tare mi-aș încerca puterile la 10 km sau semimaraton, la Maratonul Nisipului de la Constanța. Am auzit că e interesantă alergarea pe acel gen de teren. 

Nu în ultimul rând, doresc să amintesc de nefericita întâmplare de a doua zi, din timpul maratonului, când un alergător finlandez vârstnic a făcut stop cardiac foarte aproape de linia de sosire și ulterior, în ciuda eforturilor medicilor, a decedat. Probabil, de aici înainte, la fiecare cursă la care voi participa, gândul va fugi o clipă spre acest bătrân și spre Ilie Roșu care a fost ani de zile un important simbol al maratoanelor românești. 

Date tehnice

Locul 1836 la general

Locul 193 la categoria de vârstă

Locul 1242 la masculin

Timp brut la start 02:47

Timp la km 4.5 – 33:09 (brut) 30:22 (net)

Timp la km 8.5 -  58:15 (brut) 55:28 (net)

Timp la finish – 1:10:13 (brut) 1:07:26 (net)

Baneasa Forest Run 3 noiembrie 2024 cursa 11 km

Băneasa Forest Run, 3 noiembrie 2024, cursa 11 km

După ce alergasem pe 22 septembrie 2024 la Crosul Arenelor, poate cea mai mișto cursă pe asfalt la care am participat până acum, am auzit de Băneasa Forest Run, o cursă pe pământ. Fiind aceiași organizatori, am zis să încerc și cursa din Băneasa, că prea se pricep oamenii să facă alergarea plăcută. Dar erau două probleme, lipsa de experiență în alergarea pe pământ (că alergasem doar pe asfalt sau pistă) și concertul din 2 noiembrie la care aveam bilet luat. A doua problemă am considerat-o rezolvată după ce am citit că startul la 11k se dă la 12:30, asta oferindu-mi timp suficient să dorm după concert, cel puțin teoretic. Pentru partea cu experiența pământului am descărcat track-ul cu traseul cursei și am mers în Pădurea Băneasa cu două săptămâni înainte de concurs, făcând atunci prima mea alergare de acest gen, cu viteză mică și dese întreruperi, pentru orientare. Ba parcă mi-a fost și un pic rău pe la km 4... 

Nu mai fusesem în pădurea Băneasa de zeci de ani, cel mai probabil de când ne-a dus tata la zoo în copilărie. 

A doua zi după alergarea din Băneasa am făcut cunoștință și cu traseul celeilalte curse de trail la care aveam să mă înscriu și anume cea de Cernica, din 10 noiembrie. La Cernica nu am mai reușit să alerg din cauza oboselii acumulate în Băneasa și din cauza traseului ceva mai tehnic. Dar mi-a plăcut și traseul de la Cernica așa că m-am mai înscris la o cursă, ca să îmi umplu toamna. Iar în ultimul week-end din octombrie am și alergat pe partea mai dificilă din Cernica, relativul succes dându-mi ceva curaj și pentru concurs. 

Prin Cernica nu mai fusesem de mulți ani, de când pedalam în familie pe acolo... 

Pe 1 noiembrie, mergând pe beznă pe o parte din Barbu Văcărescu, m-am dus seara la Kaufland să îmi iau kitul de start. Pe 2 am plecat destul de târziu spre concert (pierdusem vremea cu niște cumpărături) așa că nu am mai prins decât jumătate de cântec de la prima trupă. Având în vedere că urma să se termine târziu în noapte, nici până la finalul concertului n-am stat, deși închidea seara fix trupa care mă convinsese să îmi iau bilet. Dar, de dragul alergării, am plecat din Quantic suficient de devreme încât să prind metrou spre casă. 

Odată ajuns acasă după concert am halit în miezul nopții un iaurt proteic apoi am fugit la somn pe la 1 noaptea. Iar duminică, pe la 6 și un pic, deja eram în picioare ca să am timp să mă igienizez, să mănânc și să pot merge fără grabă spre locul de start până unde am făcut cam 90 de minute combinând metroul cu 301. Am ajuns suficient de devreme încât să văd câțiva concurenți de la semimaraton sosind apoi să urmăresc festivitatea de premiere. 

Mai departe, pentru prima dată în viață, am făcut o parte din încălzire după exemplul celor de la World Class, pe care de obicei îi ignoram cu succes. N-am dus încălzirea oficială până la capăt pentru că, până la urmă, n-am mai putut să mă sincronizez cu ei. Am continuat cu un pic de încălzire în stil propriu așa că am pornit în cursă cât de cât pregătit. 

După încălzire a urmat o scurtă ședință tehnică. M-a cam speriat omul care ne atenționa că potecile sunt pline de frunze, că alunecă frunzele pe pământ, că te poți ușor împiedica de ceva ascuns de covorul de frunze, că riscul de accidentare e destul de mare... Începusem să mă tem că o să îmi rup picioarele pe acolo. 

Până la start m-a reperat în mulțime Andrei, un cunoscut de pe Facebook cu care mi-a făcut plăcere să schimb câteva vorbe. Mi-ar prinde probabil bine să încep să socializez un pic și pe la curse, să nu mai stau în cochilia mea. Am tot citit de prietenii frumoase între alergători dar eu nu prea mă pricep la “sportul” ăsta cu socializarea. 

Fapt e că vorbind cu Andrei a trecut repede timpul până la start. Chiar am plecat printre ultimii, că ne întinsesem la taifas. Zona de asfalt și o parte din prima linie dreaptă de pădure am alergat împreună sporovăind, prima data când am conversat alergând. Comenta cineva pe lângă noi că doar profesioniștii pot vorbi când aleargă. Eu am sugerat că poți vorbi și atunci când nu alergi neapărat pentru rezultat. Până să ajungem la prima curbă la stânga din pădure, Andrei îmi sugerează să o iau înainte. Probabil că, obosit după cursa mult mai grea pe care o făcuse sâmbătă, nu putea acum ține pasul cu mine. Totuși, dacă ar fi fost ca mine, nealergat de o săptămână, sunt convins că ar fi alergat el mult mai bine ca mine. Oricum, important e că ne-am văzut și ne-am bucurat fiecare de cursă. 

Înainte de intrarea pe potecuța din stânga am avut ceva emoții. Mă gândeam că va fi balamuc, toată lumea va încerca să depășească pe toată lumea, făcând în ciudă potecii înguste. Ei bine, n-a fost așa. Ne-am înșirat frumos pe potecă, cine a avut de depășit a așteptat cu răbdare să se lărgească un pic locul cât să poți trece în siguranță pe lângă alergătorul mai lent. 

Orientarea a fost simplă pentru că erau alții în față, erau și marcaje dese, la schimbările de direcție sau intersecții erau voluntari care ghidau alergătorii, prin urmare am putut alerga ca și cum aș fi știut traseul cu ochii închiși. 

Chiar dacă mă așteptam să fie o mare problemă aglomerația, până la urmă și-a găsit cam fiecare ritmul și locul său în coloana de alergători. Spre finalul cursei devenise deja obicei să ne depășim reciproc câțiva alergători cu viteză medie asemănătoare. Se observa o oarecare eleganță a celor care se opreau sau doar reduceau viteza în sensul că fiecare se străduia să lase loc pentru depășire. 

Oamenii din punctele de hidratare și alimentare se străduiau să ofere cât mai repede lichid, cel puțin la primul punct un pahar cu izotonic ieșindu-mi pur și simplu în cale, doar să îl apuc. Peste un punct de hidratare parcă am sărit. Nu era deloc cald deci nu transpirasem cât să mă simt uscat pe dinăuntru, punctul s-a nimerit să fie pe partea cealaltă față de linia pe care alergam eu așa că am câștigat câteva secunde în clasament nefăcând oprirea. 

Știam de la recunoaștere că sunt câțiva copaci prăbușiți peste traseul de concurs dar, cu o excepție, s-au putut ocoli pe poteci deja formate. Ultimul a trebuit sărit și am încercat să o fac cât mai relaxat. 

Chiar dacă în poze par destul de crispat, m-am simțit relaxat pe mare parte din traseu. N-a fost deloc un traseu lung. Corpul a lucrat frumos, am avut doar scurte momente de mers, în rest am fugit bătrânește și am ajuns la finish cu vreo 25 de minute înainte de terminarea timpului oficial. Nu mult după mine avea să sosească și Andrei. 

La finish atmosfera s-a menținut plăcută, am băgat în maț câte ceva, am privit startul la cursa familiilor, am observat că ultimii alergători la cursa scurtă au ajuns abia după vreo 45 minute la finish, probabil pentru că au ținut ritmul copiilor din dotare. Drumul spre casă a fost banal iar odată ajuns acasă simțeam nevoia să povestesc dar am fost întâmpinat cu un val de bombăneli. Și așa s-a dus dracului feng shui-ul. 

Ca efect neplăcut (să zicem) al cursei, am avut vreo 3 zile dureri interesante în cvadricepși. Până să încep să alerg așa, mai cu talent, nici nu conștientizam că există mușchii ăia. Dar durerile au trecut, acum sunt gata de o nouă experiență de concurs la Cernica Running Trails.

Date tehnice

 Timp brut 1:20:31

Timp net 1:19:33

Loc 780 în clasamentul general

Loc 139 din 295 în clasamentul pe categoria M 40 - 49

Fotografii am urcat pe pagina de FaceBook.

Sunteți agitat?

 

-Sunteți agitat?

-Da, sunt un pic nervos. De ce? E pulsul crescut?

-?!?

-?!?

-Tensiunea 12 cu 7...

Ce mă scot pe mine din sărite demersurile astea absolut inutile... Ce mă irită că se prefac unii că le pasă de mine când de fapt nu îi doare nici în dos de mine...

Ce sens avea să îi spun că, de vreo două luni, mi-au apărut în viață niște dureri noi care probabil nu sunt de la anxietate cum mi-am imaginat eu, anunțând probabil o situație mai gravă... 

Le-am simțit pentru câteva zile în urmă cu câteva săptămâni, mă trezesc că le simt din nou azi... Ceva gen durere surdă în piept. Care înseamnă naiba știe ce dar sigur nu e de bine.

Se pare că sunt din ce în ce mai șubred și pe ducă...

Mi-or fi ajuns și mie toate cele întâmplate din toamna 2019 încoace, pe plan sentimental, în familie și la serviciu... 

Praful se alege...

15 decembrie 2022, programată pentru un an mai târziu când probabil nu o să mai fiu

Cursa de 10 km in cadrul Bucharest Marathon 2023 (15 octombrie 2023)

 

Clasament general: locul 1394 (din 2788)

Clasament masculin: locul 966 (din 1556)

Clasament masculin grupa de vârstă 45 – 54: locul 151 (din 230)

Am lăsat în urmă din categoria de vârstă dar născuți în 1977 sau după (mai tineri ca mine): 29 concurenți

M-au lăsat în urmă din categoria de vârstă dar născuți în 1975 sau înainte (mai în vârstă ca mine): 80 concurenți

 

Numar concurs: 5125

 

Timp brut la start:      00:01:13

Timp brut la 4.5 km:      00:29:52

Timp brut la 8.5 km:       00:55:36

Timp brut la finish:      01:07:48

 

Timp net la start:      00:00:00

Timp net la 4.5 km:      00:28:39

Timp net la 8.5 km:       00:54:24

Timp net la finish:      01:06:35

 

 

Prin aprilie, nu știu ce m-a apucat să mă uit pe site-urile concursurilor de alergare. M-a tentat să mă înscriu la ceva dar nu am ales o cursă din cadrul semimaratonului din mai, probabil pentru că era data prea apropiată (și nu aveam timp să mă antrenez) sau pentru că prețul înscrierii în acel moment era mai mare decât eram dispus să plătesc.

 

Dacă îmi motivasem prin data prea apropiată, până la urmă tot am îngrășat porcul în ajun, începând antrenamentul pentru cursa de 10 km din 15 octombrie 2023 abia pe 3 octombrie, având fix 3 antrenamente înainte de concurs:

 

3 octombrie, 2 km alergați în 15 minute

7 octombrie, 6 km alergați în 45 minute

11 octombrie, 4 km alergați în 30 minute

 

Distanțele antrenamentelor le-am socotit pornind de la idea (probabil greșită) că o tură pe noua pistă de alergare din parcul Morarilor are 1 km

 

Ultimul antrenament s-a petrecut pe o vreme destul de rece (simțeam la mâini disconfortul termic) dar l-am făcut tot în tricou și pantaloni scurți. Până în parc și înapoi spre casă aveam totuși o bluză de polar pe mine, pe care am legat-o la brâu cât am alergat. Ca pantofi am folosit la antrenamente și în cursă pe cei mai ieftini de trail running din Decathlon (așa s-a nimerit, să nu am acum unii de alergare pe asfalt în care să am încredere). Nici în antrenamente, nici în cursă nu am mai purtat centură de hidratare. De asemenea, am alergat fără compresii pe lăbuțe (fără jambiere sau colanți), fără cârpe care să absoarbă transpirația (bentiță și manșete). Ca să zic așa, m-am adaptat situației în care nu știam unde mai sunt diverse lucruri și am alergat într-un stil minimalist. După mai bine de 3 ani fără alergare...

 

Sâmbătă seară, înaintea cursei, nu mai știu cum m-a iritat mama de îmi venea să DNS a doua zi. Încerc să mă concentrez, mănânc cât să sper să mă țină până după cursă dar fără să îmi dea senzație de vomă în timpul alergării. Mă culc totuși destul de târziu, aproape de miezul nopții iar pe la 5 și un pic dimineață sunt în picioare, fac un duș, mă echipez și pornesc spre Casa Poporului.

 

Pe scara blocului calc într-o baltă. Se pare că era o dovadă lichidă a hidratării unui câine tâmpit din bloc, câine care m-a și mușcat cândva.

 

În metrou, atmosfera sportivă începe deja. Până la Izvor unde am ales să cobor am observat deja vreo 10 alergători.

 

În perioada de dinaintea startului am resimțit un oarecare disconfort cu care eram obișnuit din cursele de acum niste mulți ani. Nu mă împac deloc cu încălzirea condusă de omuleții de la World Class, preferând în continuare să mă încălzesc așa cum m-am obișnuit, folosind puține mișcări / posturi. Anul acesta au venit și cu ședința de stretching după cursă (pe care eu o sar, având în vedere că sunt cam terminat fizic după alergare).

 

În sfârșit, ne adunăm la start, pe strada de la est de parcul Izvor (noutatea fiind că nu am mai avut decât sosirea în fața Casei Poporului, startul s-a dat un pic mai încolo) unde constat că nu sunt delimitate sectoare de start organizate după numere și timpii estimați pentru terminarea cursei. Vag debusolat, cred că ajung undeva pe la mijlocul coloanei de alergători în minutele de dinaintea startului. Când am sesizat că începe să se înghesuie lumea, m-am oprit. Oricum nu aveam cum să plec în viteză așa că am plecat bătrânește la un minut după ce s-a dat oficial startul.

 

Primul km, cu înghesuială, l-am petrecut impărțit între emoții (aproape că mă apucase plânsul, nevenindu-mi să cred că sunt din nou la startul unei curse oficiale, la fel cum făceam prin 2016) și admirat fundurile alergătoarelor din față. Când mă plictiseam de admirat căutam spațiul și momentul potrivite pentru depășire. Dintre cei care mă depășeau, toți o făceau cu eleganță, cu o excepție. A existat un alergător care m-a agățat un pic când m-a depășit. Mi-am cerut scuze că îi stau în drum. :)

 

Aproape de finalul primului km trecem pe lângă poarta de sosire unde văd un timp cam de 9 minute. Asta sugera că există riscul să nu termin în 90 de minute cei 10 km. Am intrat un pic în panică…

 

Ceva mai încolo sesizez o alergătoare care tot cerea margine. Nu m-am prins dacă astfel anunța că depășește pe margine sau dacă îi trimitea pe cei mai lenți pe margine. Eu încercam să alerg cât mai drept, cumva pe culoarul meu, astfel încât să îmi poată anticipa mișcările cei care își căutau culoar de depășire.

 

Pe la km 3, în zona bibliotecii, din sens opus încep să sesizez primii alergători. Erau cu 3 km înaintea mea. M-au umilit! :)

 

Aproape de întoarcerea de la Piața Alba Iulia mă trezesc că mă felicită un alergător. Îmi pune un zâmbet pe față chestia asta. Nu apuc să îi răspund, eram prea preocupat să gâfâi. Până să apară fotografii de la cotitură deja fugise zâmbetul. Redevenisem crispat și războinic, așa cum îi șade bine unui alergător dispus să termine și ultimul, numai să termine. Cred că v-am mai spus că eu nu știu să zâmbesc. A fost suficient de de rahat viața cu mine încât să nu mă amuz prea des în ea.

 

Băusem de când mă trezisem cam 0.75 l Gatorade. Prin urmare, punctul de hidratare aflat la mică distanță de întoarcere a prins tocmai bine. Am înhățat un pahar cu ceva verde (putea să fie vomă de dinozaur, de exemplu :D ) m-am tras într-o parte să nu încurc pe cei grăbiți, l-am băut cât am putut de repede, am aruncat paharul la tomberon și apoi dus am fost... Ideea e că habar nu am ce am băut. În situații asemănătoare, cred că aș fi căutat un pahar cu apă. Acum, nu știu sub ce ciudat impuls, am riscat. Oricum, mă așteptam să fie o băutură izotonică dar nu știam cu ce aromă. Și cum sunt eu mofturos... Nu mi s-a întors stomacul pe dos așa că la următorul punct de hidratare am mai luat un pahar. Aveam să deduc mai târziu, analizând oferta celor care au sponsorizat pe felia asta, că am băut un izotonic cu aromă de lămâie și lime. Eu ăla obișnuit de la cursele vechi cu Isostar de portocale sau lămâie m-am trezit acum și cu alt producător și cu altă aromă.

 

Odată reajuns la Piața Unirii, nu știu de ce, eram convins că mai am puțin până la final. Dau colțul la Izvor și aia e! Realitatea m-a contrazis, nu memorasem corect harta cursei. Am mai avut de scos limba de-un cot până pe la Eroilor și abia apoi să mă întorc în lungul laturii nordice a parcului Izvor. De la un balcon ne trezim că ne fac galerie câțiva oameni. A fost interesant să observ oameni normali în ruinele alea...

 

În sfârșit, calc din nou hotărât pe al treilea covor de cronometrare al cursei și încep ultimii 1500 m până la leșinul final. :D Pe aici mai era un punct de hidratare pe care l-am ignorat, hotârât să nu mă fac de tot de rușine cu timpul de la final. Mă mai felicită cineva (nu știu de ce dar, până la cursa asta, nu îmi amintesc să mai fi primit felicitări de la concurenți), îi mulțumesc și apuc să îi spun în fugă că nu mai alergasem de mult 10k. Din nou aproape că mă apucă plânsul, mirat că reușesc să termin cursa. Încă nu știam timpul dar nici nu mă mai gândeam că am peste 90 minute de la start. Mă simțeam în clasament.

 

Pe Bd. Națiunile Unite o motocicletă trece prin lateralul alergătorilor filmând. Cel mai probabil, ce se filma se vedea pe ecranul din fața Casei Poporului. Ajuns sub lumina reflectoarelor, încerc să trag tare, să dau bine în filmare. Noroc că s-a depărtat destul de repede motocicleta și am apucat să mă odihnesc mergând un pic. Reiau alergarea la timp cât să nu mă fac de rușine în fața celor care încurajau fugarii aproape de finish. Trec linia de sosire, se agață de mine o medalie (nu știu cum au răbdare cei de la finish să aștepte câteva ore alergătorii, să dea fiecăruia fierătania). După ce admir un pic medalia, cu plămânii în gât și inima bătând până în vârful creierilor, ies în zona de alimentare și mă agăț de o apă. Nu mă încântă pe mine prea tare că apa oficială e Izvorul Minunilor dar până la urmă nu am tușit după ce m-am adăpat cu ea.

 

Odată ieșit din aglomerație, mă laud repede pe Facebook că am terminat cursa (că tot “amenințasem” pe acolo că risc DNF grație antrenamentului mai mult lipsă) apoi îmi îndrept atenția asupra celor din urma mea care se apropiau la rândul lor de finish. Între timp, mă întreabă o fată dacă știu unde se schimbă ștafeta la 10 km sau la 20, nu mai țin minte. Eram la colțul cu Națiunile Unite și nu aveam nici cea mai vagă idee cum s-o îndrum. Caut organizatori cu privirea dar nu observ niciun oficial. Fata întreabă în continuare om după om. Sper până la urmă să fi aflat la timp unde trebuie să ajungă…

 

Acum, privind harta, constat că era aproape de schimbul de 20 km. Cum mergea ea contra curentului, mergea bine. Dacă trebuia să ajungă la cel de 10, trebuia să ajungă tocmai la Herăstrău.

 

Mă învârt între zona de cursă și zona de finish / premiere / expoziție, încercând să prind ce e mai interesant în fiecare. Văd primii sosiți atât la semimaraton cât și la maraton.

 

O vreme admir viteziștii puși la încercare de felina celor de la Playtika. Să mai alergi 20 m în 4 secunde după ce ai tras de tine 10 km nu părea tocmai rezonabil dar s-au găsit mulți care să mai ducă o alergare scurtă.

 

M-am uitat o vreme și la turnul de cățărare. Probabil aș fi corespuns și eu condițiilor de utilizare dar nu mi-am bătut capul cu asta după cursă. Oricum, am remarcat că au făcut o afacere din distracția asta, taxând cu 15 lei urcarea.

 

Între timp, la startul maratoniștilor, remarc un om pe care parcă îl recunoșteam de undeva, cel mai probabil de pe la protestele din 2013. Mi s-a părut interesant să aflu că aleargă maraton.

 

Câteodată, publicul se animă de parcă ar urma să sosească din nou un alergător rapid, de podium. Îmi dau seama că este vorba doar de cunoștințele unui alergător oarecare, venite să îl încurajeze și felicite. Pe mine e cam greu să vină cineva să mă susțină și asta e o chestie care mi-a lipsit și în trecut la curse. Una e să te susțină niște spectatori oarecare și altceva e să fie cumva vorba de oamenii tăi.

 

Una dintre cele mai frumoase faze de la sosire a fost când un alergător a încetinit înainte de intrarea pe culoarul final, și-a luat copilul în brațe și a terminat cursa trecând linia de sosire așa. Ca unul pe care mami nu îl lăsa la orele de sport (de frică să nu mă accidentez sau, mai degrabă, să nu îmi câștig o oarecare autonomie), admir familiile în care, părinți și copii, fac sport împreună.

 

Rămân în zona de finish cam până a ajuns maratonul la 4 ore de la start. Am văzut o bună parte dintre festivitățile de premiere. După festivitatea de la maraton masculin (câștigătorul a fost un marocan, nu un kenyan, cum mă așteptam) mă întreabă o alergătoare dacă s-a făcut la fete. Mă prind că de premiere e vorba și îi spun că urmează. Greu să te înțelegi cu gălăgia care se auzea de pe scenă... Spre marea mea surpriză, nu mult mai târziu, văd alergătoarea respectivă pe scenă. Terminase maratonul pe locul 4 sau 5. Asta da, chiar e memorabil, să mi se adreseze o alergătoare din top 5.

 

Cât m-am mai învârtit, mi-am crescut glicemia cu niște dulciuri promovate pe acolo. Mi se pare interesant că cei cu rom-ul tricolor au scos și un baton proteic. Acum, căutând informații despre batoanele astea proteice, constat că am ronțăit și niște soia. A doua experiență alimentară a zilei... Pentru curioși, se pare că sunt deja în magazine batoanele astea, chiar dacă eu nu le-am remarcat: https://www.mega-image.ro/Dulciuri-si-snacks/Ciocolata/Batoane/Baton-Proteic-ciocolata-rom-arahide-41g/p/33206#productInfo

 

Înainte să ajung la metrou să plec spre casă (unde puteam ajunge oricând, nefiind o zi în care să fie nevoie să fug de unq) mai filmez câțiva maratoniști. Unul pare să aibă probleme musculare la nici un km de finish. Sper că a reușit să termine, că altfel e păcat de efortul de până atunci.

 

Era demult trecut de ora prânzului iar eu nu mâncasem decât ceva dulce așa că un drum pe la rapid haleală în Cora se impunea. Pe aici, un nene care se băga așa, ca dubiosul, în seamă mă întreabă dacă lucrez la Raiffeisen. Văzuse el ceva pe numărul de concurs și a ținut neapărat să se laude că știe să citească. Nu s-au potrivit lucrurile să mănânc ceva așa că am mers acasă cu mațul gol.

 

Acasă...

 

-Ai fost cu bicicleta?

-Nu. Am fost să alerg.

-Și ți-au dat ei bicicletă?

 

Ce să mai zic... Pentru o minte foarte puțin creață, atletismul și ciclismul par să fie exact același lucru...

 

La câteva zile după cursă m-am înscris deja la alte 3 curse de 10 km în 2024. Una în cadrul evenimentului Constantinei Diță, una în cadrul semimaratonului celor de la Bucharest Running Club și una, tot organizată de BRC, strict de 10 km în fapt de seară. Cu titlu de vis, pot spune că aș vrea să îmi îmbunătățesc timpul personal față de cursa din 15 octombrie 2023 și să mă simt după asta suficient de pregătit încât, pentru toamna 2024, să mă înscriu din nou la semimaraton. Ducând visul și mai departe, cum ar suna un rezultat brut de 5:59:59 în cursa de maraton din toamna 2025? Dacă anul acesta maratonistul care a terminat ultimul este o legendă, Ilie Roșu, poate în 2025 o să devin eu legendă. Dacă mai trăiesc până atunci...

 

Luni m-am deplasat mai greu, cu dureri în cvadricepși, marți coborâseră durerile sub genunchi iar miercuri eram oarecum ca nou. În prezent, la 9 zile după cursă, nu am apucat să mai alerg. Sper totuși ca pe 28 sau 29 să mai trag o alergare și să capăt obiceiul de a alerga măcar 10 – 12 km într-un antrenament săptămânal. Că dacă ajung la semimaraton la antrenamente până în primăvara 2024 mi-e că o să mă oftic pentru înscrierile la 10 k.

 

Ideea e că ar fi bine să reușesc să mă țin de alergare. Sunt puține lucruri plăcute pe care le mai pot face în condițiile din prezent, fără prea multe complicații logistice și chiar am nevoie să fie și o pată de roz din când în când în viața mea. O pată, nu o crăpătură. :D

Sarmalele Reci, 4 noiembrie 2023, Quantic

 

Într-o zi în care nu am putut stăvili dorința de a-mi programa activități plăcute, mi-am cumpărat câteva bilete de concert. Primul a fost cel pentru Sarmalele Reci, în amintirea vremurilor de demult în care îi ascultam când îi prindeam prin concerte dar și de pe caseta Țara te vrea prost.

 

Curând, aveau să se încurce iar lucrurile pe acasă așa că elanul meu muzical s-a estompat. Totuși, sâmbătă iată-mă în drum spre Quantic la timp, după ce trecusem a treia oară pe la mama, în vizită la spital. Ca idee, urăsc ideea de spital, singurul spital care îmi stârnește senzații plăcute fiind Spitalul de Urgență, secția Trăiască berea.

 

Până să înceapă concertul mă surprind privind spre zona în care am stat cu gagicile în septembrie 2019, la sărbătoarea lui Vali Sterian. Fără gagicile alea, poate nu aș fi ajuns să intru în Quantic deci, cumva, sunt autoare morale pentru următoarele mele seri petrecute acolo (pentru Speak Floyd prin ianuarie 2020 și acum, pentru reîntâlnirea cu Tatiana și Violeta).

 

Aș putea spune că, în Quantic, se petrec genul ăla de concerte la care poți să te simți la fel de bine mergând singur sau cu cineva. Lucrurile sunt cumva organizate ca să nu te simți în locul nepotrivit dacă ești singur. Ca să zic așa, un club în care mă simt ok singur are șanse să mă prindă de client. În limita timpului și bugetului disponibil, desigur. Că dacă ar fi să merg la orice concert mișto din Quantic aș da rapid faliment pentru că evenimentele la care aș merge sunt destul de dese.

 

Până să înceapă concertul, undeva pe la 8:15, am avut timp să trag de bere, să casc ochii la taraba cu mărfuri sarmaliste de pe care m-am înfruptat cu câte ceva, să studiez publicul care se aduna. Publicul mi s-a părut frumos, format din oameni cam între 5 și 60 de ani. Majoritatea aș zice că erau cam de vârsta mea, cel mai probabil oameni care asistaseră la primele concerte ale Sarmalelor Reci. Mi-au plăcut mult părinții cu copii mai mici sau mai mari, deja obișnuiți cu concertele sau având urechile protejate de căști împotriva sunetului puternic. Cuplurile din sală păreau vechi, bine sudate de nenumăratele Sarmale Reci (sau poate Chiftele Verzi) mâncate împreună. Din câte mi-am dat seama, nu eram singurul venit singur. Ca idee, n-aș fi avut nimic împotrivă să ajung din nou în Quantic cu cineva dar nu știu pe nimeni care să înghită cu drag muzica Sarmalelor Reci. Nu că ar fi imposibil să am cunoscuți care să asculte așa ceva dar nu s-au dat pe față. Poate la următoarea trecere prin Quantic a Sarmalelor Reci voi descoperi și vreo cunoștință în public.

 

Eu unul, după perioada Țara te vrea prost, am pierdut oarecum legătura cu Sarmalele Reci. Aș zice că puține piese de pe următoarele albume îmi erau cunoscute, probabil din clipurile apărute pe televiziunile muzicale. Sunt destul de convins că în concertul ăsta au fost câteva piese pe care le auzeam pentru prima dată (și nu mă refer la cea cu stații de metrou, pe care zic băieții că sâmbătă au cântat-o abia a doua oară în concert deși e compusă demult, tare demult). Oricum, ce știam mi-a sunat plăcut și acum (a existat totuși o vagă urmă de blegeală cauzată de jucătorul de biliard din Moghioroș) iar ce nu știam sau nu-mi aminteam mi-a reconfirmat că Sarmalele Reci sunt gătite bine sonor.

 

Momentul Vărsătorului m-a surprins în sensul că, deși nu mai ascultasem cântecul de vreo 20 de ani, poate chiar mai mult, mi-am amintit aproape tot textul. Într-o lume, într-o țară, într-o viață în care se petrec multe chestii care te fac să verși, dacă mai ai și dieta nepotrivită, Vărsătorul este un cântec care se potrivește perfect.

 

Din punct de vedere al componenței formației, aș zice că mă împac greu cu faptul că Mihai Iordache nu mai este permanent pe scenă cu ei.

 

Ca stare de spirit personală, câteodată aproape că îmi venea să plâng de bucurie redescoperind o activitate plăcută iar când începeam să înregistrez unele cântece (am urcat pe Facebook câte ceva) se întâmpla să îmi surprind în oglindă mutra zâmbitoare.

 

A existat și un moment de conexiune rock – folk, atunci când a urcat pe scenă Mircea Florian ca să povestească despre aventurile Sarmalelor Reci în Germania. Alte conexiuni au fost cu Taxi, Zob, The Mono Jacks, Artanu. Acesta din urmă a masacrat-o destul de urât pe Violeta pe fondul unui presupus abuz de alcool sau alte minunății de substanțe. Mi-am amintit cu ocazia asta de un Stufstock în care era să se distrugă recitalul Timpuri Noi deoarece Artanu nu era deloc în formă bună dar atunci, în Vamă, Dan Iliescu aș zice că a salvat spectacolul. Oricum, am căpătat vagi emoții legate de calitatea concertului Timpuri Noi din 10 decembrie, tot din Quantic, la care mi-am luat bilet tot sub impulsul de la jumătatea lunii octombrie. Cumva, cu concertele astea, mi-am făcut niște întârziate mici cadouri, având în vedere că ziua mea fusese cu ceva timp înainte să mă bag la cheltuială. The Mono Jacks? De băieții ăștia aproape că nici nu auzisem dar, după ce au cântat la aniversarea celor 30 de ani de Sarmalele Reci, o să caut o ocazie să îi ascult și pe ei.

 

După concertul terminat foarte aproape de 00:00, am pornit agale spre casă neavând nici un plan pentru drum. Eram dispus cam la orice variantă, să merg pe jos până acasă, să agăț un taxi pe drum sau să fac vreo combinație cu autobuzele de noapte. Nu mă grăbea nimeni, urma duminică și puteam dormi pe săturate. Până la urmă, pe la Eroilor, cam în dreptul spitalului la care lucra ea când ne-am cunoscut, m-a ajuns din urmă un autobuz de noapte. După ce am coborât din el am luat-o spre Piața Universității și la Colțea am ajuns exact la timp ca să agăț autobuzul spre casă. Nu îmi notasem linii și orare, nu apucasem nici să caut prin interneți informații, pur și simplu așa s-a nimerit.

 

Aproape de unu noaptea m-am oprit la o prăvălie de lângă casă pentru mici cumpărături iar la două noaptea eram în pat cu televizorul pornit pentru că “cel mai bine dorm la televizor...”

 

Mai multe despre Sarmalele Reci aici și aici.

Concerte următoare Sarmalele Reci:

Timișoara, 17 noiembrie 2023

Baia Mare, 18 noiembrie 2023

Craiova, 9 decembrie 2023

Următoarele concerte la care merg:

Luna amară, 16 noiembrie 2023, Quantic

Ada Milea, 23 noiembrie 2023, Quantic

Bucovina, 9 decembrie 2023, Arenele Romane (primul meu concert văzut la AR)

Timpuri Noi, 10 decembrie 2023, Quantic

Conspiraționist, produc cutremure

Este binecunoscut faptul că în Gorj s-a cam zgâlțâit lumea în ultima vreme. Sigur, efectele nu sunt nici pe departe cele din Turcia, țară afecată mult mai grav de recentele mișcări tectonice. Totuși, pentru că, citând specialiștii, în Gorj ajunsese să se petreacă un cutremur cam la 15 minute, oamenii au început să se gândească la faptul că cineva le-ar mișca intenționat pământul de sub picioare. 

Prima ipoteză, ipoteza HAARP, nu m-a găsit acasă. Nici nu am informații credibile pe această temă și nici nu se suprapune cu ceea ce sunt dispus să accept ca fiind posibil. Sincer să fiu, nici nu am căutat să citesc despre HAARP. Pur și simplu am clasat ipoteza ca gogomănie, șoșocism, conspirație, bătut câmpii cu grație.

A doua ipoteză, mai recentă, mi-a amintit de Galați 2013. Spre bucuria mea, raportul legat de roiul seismic din județul Galați a rezistat pe internet, fiind disponibil aici. Atunci, în Galați, ca și acum în Gorj, s-a sugerat că producția de hidrocarburi ar fi vinovată pentru zgâlțâială. Fiind în 2013 anul anti-fracturare hidraulică a fost mai simplu să se facă asocierea cu tehnologia nedorită în Pungești, Puiești și alte câteva zone din România. Păcăleala a fost atunci că ne certam cu Chevron pentru ceea ce dorea să facă dar habar nu aveam că Petrom deja făcea fracturare hidraulică. 

Ca să ne lămurim dacă presupunerea cu privire la originea antropică a unui șir de cutremure este aberație pură sau nu putem "întreba" specialiștii americani și aflăm de la ei că:

"Cutremurele induse de activitatea umană au fost documentate în multe locații din Statele Unite și în multe alte țări din întreaga lume. Cutremurele pot fi induse de o gamă largă de cauze, inclusiv acumularea rezervoarelor, exploatarea de suprafață și subterană, retragerea fluidelor și a gazelor din subsol și injectarea de fluide în formațiunile subterane. În timp ce majoritatea cutremurelor induse sunt mici și prezintă un pericol mic, în trecut au avut loc cutremure mai mari și potențial dăunătoare.

Pericolul prezentat de cutremure provocate de om poate fi atenuat prin reducerea la minimum sau, în unele cazuri, oprirea activității care provoacă cutremure. De exemplu, cutremurele legate de eliminarea apelor uzate în puțuri adânci din Colorado, Ohio și Arkansas au încetat să aibă loc după ce injecția a fost oprită."

Deci ipoteza cutremurelor induse de activitatea oamenilor nu este simplă aberație de șoșoc.

RAPORT INFP GALAȚI 2013

Revenim la toamna 2013 și la raportul INFP (disponibil, repet, aici). Parcurgând raportul, ca amator (vorba lui Cezar, nu te poți numi specialist dacă nu ai nici măcar o licență în domeniu), pot spune că acesta cuprinde cateva elemente importante: 

"Activitatea seismica din zona Galati, identificată ca un eveniment de tip “roi seismic” a debutat la data de 23 septembrie 2013 continuand si in prezent.

(...)

Mai mult de 250 de cutremure s-au produs in zona, 19 evenimente cu ML>3 si 40 cu ML>2. Activitatea seismica a scazut incepand cu data de 9.10.2013, frecventa de producere fiind mult mai mica iar magnitudinile seismelor sub 2.5. Incepând cu data de 28 septembrie 2013 Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Pământului a trimis în zona Galaţi – comuna Slobozia Conachi, satele Izvoarele, Negrea şi Schela în mai multe rânduri echipe de specialişti pentru instalarea de aparatură de măsură, pentru o primă evaluare a aspectelor geofizice relevante şi a efectelor macroseismice." (pagina 4)

Ca interval în care s-au produs cutremurele se menționează în pagina 5 perioada 23.09.2013-14.10.2013 rezultând cam 3 săptămâni de zgâlțâială.  

Cu privire la adâncimea seismelor din 2013, se observă pe schema din pagina 7 a raportului INFP că o majoritate covarșitoare a lor s-a produs la maxim 10 km adâncime.

În capitolul concluzii citim în pagina 11 că "Roiul seismic este neobişnuit pentru zona Galaţi prin amploarea sa (magnitudine şi durată) dacă ne raportăm la datele disponibile" și are "adâncimi focale situate in proportie de 95% în intervalul 1 şi 7 km"

Concluziile continuă în pagina 12 cu "Cutremurele produse în zona Galaţi sunt de natură tectonică iar din analiza datelor existente nu reiese o influenta notabila a altor factori (inundaţii, exploatări de petrol)" apoi "Având în vedere presiunea mare din partea mass-media în legătura cu o posibilă influenţă a exploatărilor de petrol în diferite zone geografice ale ţării propunem includerea în procedura de aprobare a exploatării/extracţiei a monitorizării seismice în zona respectivă pe întreaga durată acestor procese."

Mesajul perceput de mine din concluzii e că nu reiese o influență NOTABILĂ a altor factori (asta sugerând că specialiștii nu au suficiente date încât să spună în mod categoric că roiul seismic nu are nicio legătură cu exploatarea de petrol) iar propunerea de monitorizare seismică în zonele de extracție sugerează o oarecare îngrijorare legată de repetarea unor astfel de situații în viitor.

În anexa despre tectonica zonei, începând cu pagina 13 a raportului, citim: "Satul Izvoarele este situat de-a lungul unei falii de alunecare si normale(dezvoltata in cadrul invelisului sedimentar si care muleaza fundamentul cristalin) de-a lungul vai raului Suhurlui. Pe flancul estic al acestei falii si deci si a satului Izvoarele se afla un zacamant de petrol aflat in curs de exploatare."

ROIUL SEISMIC DIN GORJ, FEBRUARIE 2023

Prespunând că se folosește în Gorj aceiași procedură de extracție din 2013, aș sugera că ne mai putem aștepta la cutremure în Gorj cam până pe 10 martie 2023.

Un articol despre teoria cutremurelor provocate am găsit aici. În articol este amintit un ziarist, expert în energie (te-ai fi așteptat să fie expert în jurnalism dar să zicem că nu ne setăm pe acest aspect), care iși pune cumva hazliu o întrebare: "de ce acum, când exploatarea de la Totea este pe final?"

În opinia mea, scoarța este mai stresată acum decât în perioada de vârf a exploatării din cauza tehnologiei mai invazive folosite. Luând în calcul fazele de exploatare menționate chiar de OMV Petrom, sugerez că zăcământul de la Totea se află în faza de recuperare terțiară.

În schimb, pare decent semnul de întrebare legat de poziția geografică. Nu știu dacă o falie stresată în zona Totea ar fi în stare să provoace un șir de cutremure la aproximativ 30 km depărtare. Bine, poate se forează orizontal acești 30 km și atunci începe să devină explicabil...

Ceva mai aproape de zona zgâlțâită se află localitățile Bâlteni și Țicleni pentru care există niște anunțuri publice în decembrie 2022, disponibile aici. Eu unul, nu aș exclude posibilitatea ca sondele de aici să fi făcut ceva năzbâtii care să fi avut efect ceva mai la nord. La fel cum, într-o țară coruptă până în măduva oaselor, nu exclud varianta în care ar exista niște lucrări chiar pe aliniamentul Tismana - Bumbești Jiu despre care să nu se fi aflat în public.

Ca o concluzie, sugerez că e mai puțin clar, comparativ cu Galați 2013, dacă exploatarea petrolului este responsabilă de seismele gorjene din februarie 2023. Pe partea cealaltă, sunt vag îngrijorat de planurile petroliștilor din zona Videle, județ Teleorman. Harta zice că Videle s-ar afla la circa 30 de km de București deci un eventual roi seismic plecat de acolo s-ar putea simți și la mine în cartier. Deci chiar ar fi util să se asculte propunerea celor de la INFP din 2013 și să se monitorizeze activitatea seismică cel puțin în cazul zăcămintelor aflate în fazele 2 și 3 de exploatare, respectiv în fazele de recuperare secundară și terțiară.

Drepturi...

Azi zică -se că este ziua internațională a drepturilor omului.

Și mă găsește ziua asta într-o perioadă în care se pare că nu mai sunt om pentru că drepturile mele au cam dispărut de vreo 3 ani încoace. 

Treptat, au rămas doar cu niște non -drepturi.

Pentru că mai am voie să muncesc fără concediu, pe un salariu, așa cum sunt obișnuit de când mă știu, de mizerie.

Mai am voie să mă îngrijorez de plata unui furnizor deși plata furnizorilor e departe, extrem de departe de fișa postului. Bine, multe lucruri pe care le fac în prezent sunt în plus și departe de fișa postului. Dar dacă vrea și gura mea să mănânce o pâine tac și rabd și mă enervez și îmi stric nopțile și mă înfurii și îmi văd neputința și mă urăsc mai mult decât am urât vreodată pe altcineva.

Mai am voie să dorm, mănânc, mă spăl pe apucate.

Mai am voie să le permit oamenilor să îmi distrugă definitiv viața.

Mai am voie să simt doar chestii frumoase gen spaimă, teamă, frică, panică, furie, ură de sine.

Sincer, mă mir că încă mai am dreptul să respir. Dar asta am impresia că nu se va mai întâmpla mult timp. Pentru că uneori simt că nu voi trece iarna. Și ar fi bine să fie așa pentru că multe vieți vor fi mai bune și mai simple fără mine.

Nimeni nu crede dar cu fiecare lucru mărunt care îmi complică viața sunt convins că mă apropii cu pași repezi de nu mai pot-ul final.

Dar decât o viață în care nu am simțit niciodată că îi pasă cuiva cu adevărat de mine, mai bine părăsesc lumea asta.

Nu-ți pasă de mine...

27 iulie 2020

Când mă prăbușesc îți aduci aminte să-mi spui că sunt important. De ce tocmai atunci, nu știu. Fapt e că, în momentele obișnuite, nu-ți pasă de mine. Numai în ultimele săptămâni am adunat trei situații în care ai demonstrat că nu contez pentru tine. Și doare chestia asta. După cum îi spuneam cuiva, sufăr ca un câine. Și tu... nu ceri decât să nu fac prostii când mă prăbușesc. Probabil prostia la care te gândești este cea pe care o văd eu ca unică soluție ca să scap de situația dezastruoasă în care mă aflu. Și prostia asta se va întâmpla cel mai probabil, cândva, când voi fi mai la pământ decât azi. Și nu cred că va mai trece mult timp până să ajung cu adevărat la pământ.

Situația 1

Pleci la mare. Urma să aflu că ai făcut drumul în condiții avantajoase. Dacă aș fi știut și dacă m-ai fi întrebat, probabil aș fi mers cu voi. Deși aș fi simțit că deranjez...

Dar nici măcar în treacăt n-ai sugerat că aș putea veni cu voi.

Asta în condițiile în care, acum câteva luni, s-a putut să împărțim cumva același spațiu... Pentru mine a durut și atunci, în februarie. Chiar dacă atunci ai reușit să ambalezi totul frumos, chiar foarte frumos, tot a fost neplăcut.

Situația 2

Aranjezi cu niște cunoștințe comune o ieșire la aer. Aflu de ea dar intuiesc că va fi o ieșire în 4 așa că nu mă bag în discuție pentru a nu deranja. În seara de dinainte se sugerează întâmplător că aș putea merge și eu. Dar nu ai sugerat tu...

Situația 3

Deși te plângi constant de probleme financiare (sunt din ce în ce mai intrigat de modul în care iți setezi prioritățile pe tema asta, înclinând să cred că este teatru ieftin fiecare moment în care îți lipsește un pol) alegi să arunci 500 lei (plus încă ceva mărunt pe care să zicem că nu îl luăm în calcul) pentru o ieșire în natură pe care am fi putut-o organiza amândoi, mai ieftin. Să facem calcule:

Tren București- Brașov (IR 1745, plecare din București la 06:00, sosire în Brașov la 08:46): 50 lei
Tren Brașov- Zărnești (Regio 16335, plecare din Brașov la 9:20, sosire în Zărnești la 10:00): 5 lei

Întoarcerea, cu aceleași costuri, s-ar putea face așa:

Plecare din Zărnești cu Regio 16344 la 18:40. Sosire în Brașov la 19:19. Mai departe s-ar pleca cu IR 1646 la 19:50. Sosirea în București ar fi la 22:32.

Dată fiind ora târzie de sosire în București, deși pentru tine încă 6 km de mers pe jos n-ar reprezenta o problemă, aș adăuga la cheltuieli un 50 de lei pentru taxi (zic 50 de lei știind cât de tâlhari sunt taximetriștrii în zona gării).

Ar rezulta o cheltuială totală, cu rotunjire, de 160 lei. Economia până la cei 500 pe care i-ai aruncat tu, săraca cu credite și copii în întreținere, aproape ajunsă muritoare de foame (noroc cu V, că altfel chiar picai pe stradă de foame, sărăcuța de tine) ar fi fost de 340 lei. Admitem că ar fi fost vreme rea și nu ți-ai fi putut face traseul, ți-ar mai fi rămas bani pentru două încercări, plus că ai fi avut imensa satisfacție de a-ți organiza tu totul. Pentru că ai fi fost capabilă să organizezi singură totul dar fie îți e pur și simplu lene, fie în realitate nu faci altceva decât să alergi disperată după un ghid cu ochi albaștri de la care nu înțeleg ce așteptări ai.

Acum să detaliem și traseul. Să nu existe aici vreo problemă care să te oblige să plătești ghid...

Deci traseul este următorul: Zărnești- Gura Râului- Fântâna lui Botorog- Poiana Zănoaga- Cabana Curmătura- Șaua Crăpăturii- Vf. Turnu- Vf. Ascuțit (înnoptare la refugiu)- Vf. La Om- Refugiul Grind- Prăpăstiile Zărneștilor- Zărnești.

Consultând diverse surse ar rezulta că, rotunjind în plus, ar fi necesar ca timp cam așa:

Gara Zărnești- Fântâna lui Botorog, nici 5 km pe șosea, maxim 100 minute

Fântâna lui Botorog- Cabana Curmătura, maxim 200 minute

Cabana Curmătura- Șaua Crăpăturii- Turnu- Ascuțit, maxim 300 minute

Total: 600 minute adică fix 10 ore. 

În perioada asta, soarele apune la 20:45. Rezultă că sunt disponibile peste 10 ore de lumină în prima zi. Deci prima zi se rezolvă fără probleme fără ghid.

Ascuțit- La Om, maxim 240 minute

La Om- Refugiul Grind, maxim 120 minute

Refugiul Grind- Prăpăstii- Cab. Gura Râului, maxim 240 minute (atât am găsit că s-ar face pe urcare)

Cabana Gura Râului- Gara Zărnești, 3 km, maxim 60 minute

Total: 660 minute adică fix 11 ore.

Dacă drumețul este disciplinat și pleacă în traseu cel târziu la ora 7:00 în condițiile în care răsăritul este la 5:48, rezultă că, la nevoie, sunt disponibile suficiente ore cu lumină până la trenul de întoarcere.

Deci s-ar rezolva și a doua zi fără ghid.

Dacă, să zicem, nu mi-aș fi asumat tot traseul, puteam să vin în Ascuțit pe Padinile Frumoase și să mă retrag tot pe acolo în timp ce tu făceai ca o mică eroină creasta.

Prin urmare, de ce mama dracului să cheltui atâția bani pentru o bucată de creastă din Crai? Că ghidul nu-ți cară rucsacul, nu poate să îți asigure vreme ideală, practic își bate joc de tine dacă te asigură în vreun sector mai dificil, dată fiind experiența ta, poate la rândul lui să pățească ceva deci nu e garantat că totul va fi bine.

Înțeleg că nu te mai gândești să mergi la munte cu mine (înclin să cred că tura din 27 iunie 2020 este ultima tură pe munte cu tine), având în vedere probabil și faptul că m-ai încurajat în sensul falimentului personal (asta însemnând că, în afară de chirie, întreținere, lumină și transport către locul de muncă nu îmi mai permit mai nimic, inclusiv posibilitatea de a-mi cumpăra alimente fiind pusă sub semnul întrebării în lunile următoare) dar măcar îl puteai lua pe V la munte și ieșeați mai ieftin.

Și dacă chiar ai nevoie de ghid, chiar ai nevoie să te lege cineva pe creasta Craiului, permite-mi să-ți sugerez fie să îți ajustezi pretențiile cu privire la traseele parcurse astfel încât să simți că te poți descurca singură, fie să te lași pur și simplu de munte.

N-o să ți se golească viața de sens dacă renunți la munte!

PS: Postare programată pentru ziua în care împlinești 45 de ani.

Ia-o cum vrei. Ca pe un cadou, ca pe un motiv să mă comemorezi dacă mor între timp, ca pe un motiv să te desparți de mine dacă vom mai fi avut atunci, pe 19 septembrie 2021, o oarecare relație. Ia-o cum vrei, Cristina!